Sandu Frunză despre moartea Distinsei Doamne

Standard

Bucuria adusă de splendoarea zăpezii, îndelung așteptată, mi-a fost umbrită de numeroasele anunțuri ale acestei perioade în care era vestită moartea. Se pare că în această perioadă experiența morții  a căpătat vizibilitate prin intrarea în eternitate a unor personalități și în mediile teologice și în mediile culturale și în comunitățile științifice, dar și printre ființele cărora le-a fost dat rolul magistral de a fi oameni obișnuiți, de a purta povara umanității noastre și de a devenii aleși tocmai prin caracterul reprezentativ a ceea ce sîntem în esența condiției noastre umane. Ne este la îndemînă să vorbim despre exemplaritatea celor pe care îi asociem cu elitele comunității noastre. Ne este însă mai dificil (deși nu ar trebui să fie așa)  să găsim exemplaritatea în cei care întrupează însăși condiția umană.

De ce omul ca toți oamenii nu stă sub semnul unicității, a excepționalului în imaginarul nostru? Probabil nu pentru că este atît de comun încît îl percepem sub semnul familiarului, ci pentru că omului obișnuit nu i se poate resemnifica, decît cu dificultate, moartea. Ea nu poate fi transfigurată ca în cazul personalităților pe care le punem sub semnul unei manifestări a unicității care le asociază unei eternității vii, înalte și cu o putere de a influența viața celor pe care i-au lăsat în urmă. 

Putem constata că avem cel puțin trei reprezentări ale eternității. Una destinată personalităților exemplare, o eternitate strîns legată de viața ca atare, concepută ca un fel de continuitate în registrul simbolic în care prezența celui eternizat rămîne o constantă a vieții cotidiene, o eternitate care le dă posibilitatea celor plecați să fie în transcendență, dar în același timp și printre noi. Și avem o a doua perspectivă asupra eternității, concepută ca separată de lumea noastră, care nu le mai dă loc de prezență celor eternizați decît prin intermediul cimitirelor. Aceasta este eternitatea pe care le-o rezervăm oamenilor obișnuiți, pe care îi izolăm în eternitatea lor și ne rezervăm nouă dreptul de a-i re-vizita, atunci cînd o să sosească vremea potrivită pentru noi.

Există, însă, și un al treilea sens al eternității, pe care îl legăm de orizontul infinit al lumii noastre interioare. Aici putem să îi plasăm pe aleșii sufletului nostru, pe cei pe care îi admirăm sau îi înconjurăm cu iubirea noastră. În infinitul interior, diferențele dintre cei eternizați pot să dispară, depinde de noi cum îi facem locuitori ai acestui univers.

Am ajuns pe acest teritoriu al reflecțiilor despre moarte nu dintr-o nevoie metafizică, ci pentru că azi este înmormîntat trupul mamei unei prietene dragi. Distinsa Doamnă a avut darul divin de a trece dincolo de vîrsta de 93 de ani.[1] Ce viață frumoasă și ce viață împlinită! A fost o ființă care a trăit frumos, a dăruit celorlalți atît de mult cît a fost în puterea ei, s-a bucurat cînd a avut ocazia să se bucure, a suferit atunci cînd i-a fost dat să sufere și a slujit celorlalți cu toată puterea pe care o avea. Dar mai ales avea darul de a-i face pe ceilalți să se simtă bine și să fie împliniți, avea darul recunoașterii și recunoștinței așa cum numai oamenii aleși pot să îl aibă. A trăit cu intensitate și a murit greu sub suferința sa din ultima perioadă  deoarece nici măcar moartea (în decența ei) nu a considerat că e potrivit să despartă de noi o viață exemplară pentru toți.

Probabil avea dreptate filosoful antichității care încerca să îmblînzească moartea spunîndu-ne că ea este dincolo de orice durere, fiindcă experiența ei se situează dincolo de ceea ce nouă ne este dat să trăim. La fel de îndreptățit pare filosofului secolului XX care ne reamintește că nu putem avea experiența morții decît ca moarte a celorlalți. Iar asta ar trebui să ne plaseze dincolo de optimism sau pesimism. Ca trecători prin secolul XXI poate ar fi bine să înțelegem că moartea celorlalți ne dezvăluie faptul că moartea este o oglindă în care să ne vedem chipul, să ne vedem așa cum sîntem, noi cei rămași în urma celui plecat în eternitate.

Privindu-mă în această oglindă mă întreb: cui ar trebui să dau, mai degrabă, dreptate: lui Mircea Eliade, atunci cînd afirmă că toți sîntem datori cu moartea noastră pentru a deveni nemuritori, că trebuie să murim mai întîi ca să ne putem dobîndi eternitatea, sau să îl creditez pe Seneca, de la care am înțeles că murim în fiecare zi, deoarece în fiecare moment se ia o parte vieții, aceasta se împuținează, descrește pînă acolo unde lasă loc doar opusului ei? Presupune moarte un moment al transcenderii, ca un fel de ritual de trecere în care noi ne inițiem în viața noastră de nemuritori, sau moartea este un însoțitor al vieții care crește pe măsură ce viața scade? Nu am încă un răspuns la problema morții. Mă văd obligat să îl amîn. Poate pentru că îmi vibrează în suflet amintirea vorbelor lui Confucius care se întreba: „Dacă nu cunoaștem viața, cum putem cunoaște moartea?”

Ca să nu mă las biruit acum de astfel de interogații am să termin abrupt, pe un ton optimist, cu un îndemn la trăirea bucuriilor vieții și a întîlnirilor admirabile cu oameni ca toți oamenii, inspirat de cuvintele ÎPS Bartolomeu Anania: „Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost mai are să trăiești, să speri, să te lupți”.


[1]Nu îi menționez aici numele (deși aș dori să fac asta) doar pentru că în situația dată nu am găsit soluția pentru a cere acordul familiei pentru a face această precizare.

Sandu Frunză despre urcarea spre cer a Părintelui Ioan Chirilă

Standard

chirila

Ioan Chirilă a ales să scrie cu lacrimi de lumină pe cerul unei lumi situată în uitarea de Dumnezeu. Poemele sale sînt ca niște urme de lumină lăsate de trecerea grațioasă a pașilor poetului.  Un dans al formelor divine se revarsă de pe fiecare pagină antrenînd cititorul într-un ritm al regăsirii armoniei cosmice.

Cu „Urme pe cer”,[1] Ioan Chirilă ne situează la granița dintre cerul interior și revăsarea plenară a prezenței divine. Un echilibru perfect între aici și dincolo, între firesc și suprafiresc, între suferința sacrificiului și liniștea blîndă a împlinirii sacrificiale.

Pentru a ne transmite toate acestea, Părintele Ioan Chirilă urcă la cer și ne aduce toate darurile cerului spre a ne bucura de ele. El ne aduce lacrima, apa, focul, sabia, aripa de înger și cîntarea serafimului și atîtea alte lucruri minunate. Dar poetul ne aduce și ieșirea din noapte. El e convins ”că în noapte pot să zăresc / clipa de zori spre care năzuiesc, / întorcîndu-mă înspre mine, / înspre sinele pe care îl doresc.” Acest sentiment al ivirii zorilor este o dominantă a poeziei și a multor reflecții din teologia lui Ioan Chirilă. Această deschidere este privită nu numai ca o ieșire din uitare și din întuneric, ci și ca o intrare „în mintea, în inima lui, a lui Iisus”.

Cea mai reprezentativă poezie pentru acest volum este „Sfânta”, o poezie ce pare a fi scrisă cu lacrimi pe cer. Folosind cerul lumii sale ca pe o coală de hîrtie, poetul afirmă: ”Când m-ai zămislit / Eu locuiam în tine-n viața revărsată în / iubire. / Acum, că ai plecat, / să știi iubire, tu, mamă, / locuiești în mine!”. Această metamorfoză a morții într-un mediu al conștientizării iubirii ca reciprocitate, a iubirii ca refacere a cosmosului divin, a iubirii ca naștere și renaștere, a iubirii ca modalitate a creației și a creației ca mod al iubirii face parte dintr-o filosofie a recunoașterii ce străbate întreg universul poetic al acestui volum. În mediul energiilor divine, recunoașterea se transformă în recunoștință, iar aceasta aduce cu sine eternizarea sub semnul memoriei, al pătrunderii de absența celuilalt, dar și al aducerii mereu în existență sub forma iubirii înțeleasă ca un orizont al locuirii liturgice a celor ce sînt și a celor ce par să nu mai fie printre noi. Există aici un transfer continuu de sfințenie dinspre fiu înspre mamă și dinspre mamă înspre fiul său, încît totul devine fluid, totul devine curgere, totul devine izvor al iubirii, adică al veșniciei. Pentru că, așa cum am învățat din experiența mamei lui Iisus, „icoanele / mamelor / nicicând nu mor, ci zboară / mereu, / înger ce-mbracă fiii-n veșminte de / dor.”

Lectura poeziilor lui Ioan Chirilă – și trăirea în comuniune a universului imaginativ pe care îl construiește – relevă că marele merit al acestui volum este acela că ne prezintă un alt mod de înțelegere a poeziei: poezia ca liturghia de după liturghie.

Dar mai ales, volumul de față are un dar special pentru fiecare cititor: sentimentul că există o poezie scrisă special pentru tine, pe care o poți contextualiza, o poți spune cu vocea ta și o poți face să fie în același timp a tuturor, dar și numai a ta. Aș fi putut face mai multe alegeri, dar am preferat din acest volum poezia „Frunza”, care îmi amintește de un discurs funebru pe care Părintele Ioan Chirilă l-a ținut la moartea unei ființe dragi mie:

”Lași să tresară frunza prinsă de răsăritul

Învierii.

O lași să-și ridice marginile spre cer,

ca potir să adune din nori lacrima

izbăvitoare,

care face din bob să răsară o floare de grâu,

un spic din care Hristos își lasă trupul

mișcare,

pentru ca noi, în veac,

să nu flămânzim din veșnicia Sa,

iar inima-mi arde și mă cheamă

spre săturare, spre adăpare

și-n Sine spre nesfârșita zare.

Lași pală sub frunza,

ca din Potiru-I cel minunat,

să aduci cu tine, de pe culme,

nemurirea în sat.”

 

[1] Ioan Chirilă, Urme pe cer, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2016).

Sandu Frunză despre un episod din ultimele întâlniri cu Dumitru Stăniloae

Standard

coperta staniloae eikon

Un prieten m-a rugat să le dăruiesc cititorilor mei din spațiul virtual câteva rânduri din cartea mea despre antropologia lui Dumitru Stăniloae, apărută într-o nouă ediție la Editura Eikon, cu titlul O antropologie mistică. Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae. De dragul lui și al tuturor celor ce ar dori să le citească, postez acum pasajul preferat de prietenul meu:

Era imediat după moartea soţiei sale, care a lăsat în urmă un Stăniloae trist şi slăbit. Dar nu faptul că Părintele părea o trestie dezrădăcinată m-a des­cumpănit, ci (aparent) radicala schimbare a discursului său teolo­gic. Dacă în întâlnirile anterioare fiecare discuţie ducea la ideea de nemurire şi Părintele canaliza discuţia în aşa fel încât, în cele din urmă, discutam despre persoană şi despre nemurire, după moartea soţiei sale ideea nemuririi parcă dispăruse din discursul său.

Nemaifiind în preajmă Ea, el nu mai era el. Şi spunea aceasta chiar el vorbind de înţelesul iubirii şi subliniind că noi nu putem înţelege ce înseamnă să trăieşti o viaţă întreagă cu un om pe care l-ai iubit şi el să plece înaintea ta din lume. Să dăruieşti şi să fii dăruit o viaţă întreagă şi dintr-o dată să nu mai fie lângă tine subiectul darului şi al dăruirii.

Nu am înţeles atunci şi mi se părea straniu acest discurs. Abia vestea morţii lui, care a survenit doar la câteva luni, a înce­put să-mi lumineze cuvintele sale. Părintele Stăniloae îşi trăia ple­nar propria concepţie mistică despre căsătorie. De ce nu mai vorbea Părintele despre nemurire? Tocmai pentru că o dată cu fe­meia pe care a iubit-o toată viaţa, o dată cu fiinţa cu care avea o relaţie mistică, de tipul celei din Cântarea Cântărilor, unit fiind cu ea precum Iisus este unit cu Biserica Sa, Părintele Stăniloae era şi el plecat din lume.

Se simţea în cuvintele sale o distanţă nefirească, atât faţă de noi cât şi faţă de subiectul mistic al iubirii sale. Dar aceasta se datora faptului că eu nu înţelegeam atunci că sufletul Părintelui Stăniloae ardea ca un rug de jertfă între pământ şi cer. El locuia în ceruri, dar mai stătea o vreme şi aici ca să-şi îndeplinească ultimele obligaţii faţă de partea sa trupească. Cu cât suferinţele trupeşti se consumau în intensităţi crescute, Părintele Stăniloae câştiga în linişte şi detaşare.

Mi-l amintesc mereu ca pe „un înger bătrân” care mai stătea o vreme alături de partea sa trupească şi pământească spre a ne mai mângâia câteva clipe, dar încă de atunci el era plecat şi se înrădăcina în universul fiinţelor nemuritoare.