Sandu Frunză despre urcarea spre cer a Părintelui Ioan Chirilă

Standard

chirila

Ioan Chirilă a ales să scrie cu lacrimi de lumină pe cerul unei lumi situată în uitarea de Dumnezeu. Poemele sale sînt ca niște urme de lumină lăsate de trecerea grațioasă a pașilor poetului.  Un dans al formelor divine se revarsă de pe fiecare pagină antrenînd cititorul într-un ritm al regăsirii armoniei cosmice.

Cu „Urme pe cer”,[1] Ioan Chirilă ne situează la granița dintre cerul interior și revăsarea plenară a prezenței divine. Un echilibru perfect între aici și dincolo, între firesc și suprafiresc, între suferința sacrificiului și liniștea blîndă a împlinirii sacrificiale.

Pentru a ne transmite toate acestea, Părintele Ioan Chirilă urcă la cer și ne aduce toate darurile cerului spre a ne bucura de ele. El ne aduce lacrima, apa, focul, sabia, aripa de înger și cîntarea serafimului și atîtea alte lucruri minunate. Dar poetul ne aduce și ieșirea din noapte. El e convins ”că în noapte pot să zăresc / clipa de zori spre care năzuiesc, / întorcîndu-mă înspre mine, / înspre sinele pe care îl doresc.” Acest sentiment al ivirii zorilor este o dominantă a poeziei și a multor reflecții din teologia lui Ioan Chirilă. Această deschidere este privită nu numai ca o ieșire din uitare și din întuneric, ci și ca o intrare „în mintea, în inima lui, a lui Iisus”.

Cea mai reprezentativă poezie pentru acest volum este „Sfânta”, o poezie ce pare a fi scrisă cu lacrimi pe cer. Folosind cerul lumii sale ca pe o coală de hîrtie, poetul afirmă: ”Când m-ai zămislit / Eu locuiam în tine-n viața revărsată în / iubire. / Acum, că ai plecat, / să știi iubire, tu, mamă, / locuiești în mine!”. Această metamorfoză a morții într-un mediu al conștientizării iubirii ca reciprocitate, a iubirii ca refacere a cosmosului divin, a iubirii ca naștere și renaștere, a iubirii ca modalitate a creației și a creației ca mod al iubirii face parte dintr-o filosofie a recunoașterii ce străbate întreg universul poetic al acestui volum. În mediul energiilor divine, recunoașterea se transformă în recunoștință, iar aceasta aduce cu sine eternizarea sub semnul memoriei, al pătrunderii de absența celuilalt, dar și al aducerii mereu în existență sub forma iubirii înțeleasă ca un orizont al locuirii liturgice a celor ce sînt și a celor ce par să nu mai fie printre noi. Există aici un transfer continuu de sfințenie dinspre fiu înspre mamă și dinspre mamă înspre fiul său, încît totul devine fluid, totul devine curgere, totul devine izvor al iubirii, adică al veșniciei. Pentru că, așa cum am învățat din experiența mamei lui Iisus, „icoanele / mamelor / nicicând nu mor, ci zboară / mereu, / înger ce-mbracă fiii-n veșminte de / dor.”

Lectura poeziilor lui Ioan Chirilă – și trăirea în comuniune a universului imaginativ pe care îl construiește – relevă că marele merit al acestui volum este acela că ne prezintă un alt mod de înțelegere a poeziei: poezia ca liturghia de după liturghie.

Dar mai ales, volumul de față are un dar special pentru fiecare cititor: sentimentul că există o poezie scrisă special pentru tine, pe care o poți contextualiza, o poți spune cu vocea ta și o poți face să fie în același timp a tuturor, dar și numai a ta. Aș fi putut face mai multe alegeri, dar am preferat din acest volum poezia „Frunza”, care îmi amintește de un discurs funebru pe care Părintele Ioan Chirilă l-a ținut la moartea unei ființe dragi mie:

”Lași să tresară frunza prinsă de răsăritul

Învierii.

O lași să-și ridice marginile spre cer,

ca potir să adune din nori lacrima

izbăvitoare,

care face din bob să răsară o floare de grâu,

un spic din care Hristos își lasă trupul

mișcare,

pentru ca noi, în veac,

să nu flămânzim din veșnicia Sa,

iar inima-mi arde și mă cheamă

spre săturare, spre adăpare

și-n Sine spre nesfârșita zare.

Lași pală sub frunza,

ca din Potiru-I cel minunat,

să aduci cu tine, de pe culme,

nemurirea în sat.”

 

[1] Ioan Chirilă, Urme pe cer, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2016).

Reclame

Sandu Frunză despre un episod din ultimele întâlniri cu Dumitru Stăniloae

Standard

coperta staniloae eikon

Un prieten m-a rugat să le dăruiesc cititorilor mei din spațiul virtual câteva rânduri din cartea mea despre antropologia lui Dumitru Stăniloae, apărută într-o nouă ediție la Editura Eikon, cu titlul O antropologie mistică. Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae. De dragul lui și al tuturor celor ce ar dori să le citească, postez acum pasajul preferat de prietenul meu:

Era imediat după moartea soţiei sale, care a lăsat în urmă un Stăniloae trist şi slăbit. Dar nu faptul că Părintele părea o trestie dezrădăcinată m-a des­cumpănit, ci (aparent) radicala schimbare a discursului său teolo­gic. Dacă în întâlnirile anterioare fiecare discuţie ducea la ideea de nemurire şi Părintele canaliza discuţia în aşa fel încât, în cele din urmă, discutam despre persoană şi despre nemurire, după moartea soţiei sale ideea nemuririi parcă dispăruse din discursul său.

Nemaifiind în preajmă Ea, el nu mai era el. Şi spunea aceasta chiar el vorbind de înţelesul iubirii şi subliniind că noi nu putem înţelege ce înseamnă să trăieşti o viaţă întreagă cu un om pe care l-ai iubit şi el să plece înaintea ta din lume. Să dăruieşti şi să fii dăruit o viaţă întreagă şi dintr-o dată să nu mai fie lângă tine subiectul darului şi al dăruirii.

Nu am înţeles atunci şi mi se părea straniu acest discurs. Abia vestea morţii lui, care a survenit doar la câteva luni, a înce­put să-mi lumineze cuvintele sale. Părintele Stăniloae îşi trăia ple­nar propria concepţie mistică despre căsătorie. De ce nu mai vorbea Părintele despre nemurire? Tocmai pentru că o dată cu fe­meia pe care a iubit-o toată viaţa, o dată cu fiinţa cu care avea o relaţie mistică, de tipul celei din Cântarea Cântărilor, unit fiind cu ea precum Iisus este unit cu Biserica Sa, Părintele Stăniloae era şi el plecat din lume.

Se simţea în cuvintele sale o distanţă nefirească, atât faţă de noi cât şi faţă de subiectul mistic al iubirii sale. Dar aceasta se datora faptului că eu nu înţelegeam atunci că sufletul Părintelui Stăniloae ardea ca un rug de jertfă între pământ şi cer. El locuia în ceruri, dar mai stătea o vreme şi aici ca să-şi îndeplinească ultimele obligaţii faţă de partea sa trupească. Cu cât suferinţele trupeşti se consumau în intensităţi crescute, Părintele Stăniloae câştiga în linişte şi detaşare.

Mi-l amintesc mereu ca pe „un înger bătrân” care mai stătea o vreme alături de partea sa trupească şi pământească spre a ne mai mângâia câteva clipe, dar încă de atunci el era plecat şi se înrădăcina în universul fiinţelor nemuritoare.