Sandu Frunză despre lumina seducției și poezia ei

Standard

coperta ardelean seductiaFundamentele creștine ale culturii noastre occidentale dau conținutul negativ al raporturilor noastre cu seducția. Contextul biblic al consecințelor pe care le are asupra omului actul seducției originare reglementează toate raporturile noastre cu ideea de seducție și imaginarul ce se constituie în jurul ei. Din punct de vedere creștin, nu mai poți eluda aura întunecată a seducției. Ea este profund marcată de încărcătura etică negativă, în ciuda ambivalenței simbolice cu care antropologia investește reprezentarea Șarpelui – ispititorul (seducătorul) prin excelență. La aceasta se adaugă faptul că practicile seducției sînt supuse unui regim juridic care ne orientează negativ în raport cu seducția concepută ca o formă de violență, ca o intruziune abuzivă, ca o diminuare a libertății victimei, ca o formă de umilință ce atrage după sine diverse forme de degradare a ființei celuilalt.

Într-o epocă în care realitatea se dovedește a fi din ce mai în ce mai mult construită în țesătura comunicării, încălcarea ordinii etice și juridice dă imaginea unei rupturi la nivelul structurii rețelare a lumii comunicării. Din acest punct de vedere, seducția pare că se opune comunicării, că întrerupe comunicarea și duce la dispariția dialogului.

Însă, dincolo de registrul nocturn în care am situa seducția, ea păstrează ceva din lumina originară a comunicării paradisiace. O asemenea dimensiune vizează Florin Ardelean, în cartea sa „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire[1] atunci cînd afirmă că „A surghiuni seducția în tenebre ar echivala cu un abuz, poate cu un sacrilegiu. Maleficul n-o epuizează, ba chiar o deschide spre versantul luminos, drept epifanie, sub celălalt chip și pentru celălalt destin”.[2] Astfel, un merit al autorului este semnalarea faptului că seducția poate fi privită ca un principiu guvernat de coincidentia oppositorum. Fețele diferite ale seducției pot fi suprapuse pînă la identificare, pot fi privite în complementaritatea lor sau pot fi așezate în albia unui conflict permanent, dar care are rațiunea unei armonii situată la nivelul unei transcendențe.

Un alt merit al autorului este de a propune –  într-o manieră argumentativă extrem de atractivă din punct de vedere reflexiv, liric și estetic – o viziune similară gînditorilor postmoderni ce fac din seducție un instrument privilegiat al comunicării. Mai mult decît atît, putem deduce chiar faptul că seducția este o formă de cunoaștere (recunoaștere), comunicare și trăire în comun: „În mod misterios, seducția pare a sugera operațiunea de re-cunoaștere pe care o realizează cel ce seduce, invitându-l pe cel sedus, în numele unei promisiuni neexprimate, la o taină comună. Prima reacție a celui din urmă este esențială, putând activa seducția sau, dimpotrivă, refuzând-o tocmai prin neputința de-a ieși din prealabil”.[3]

Cartea lui Florin Ardelean devine, astfel, unul dintre instrumentele de lucru ale reflecției postmoderne asupra comunicării. O bibliografie foarte bine aleasă este utilizată în structura argumentativă a textului. M-a mirat însă absența din cuprinsul cărții a referințelor la opera lui Aurel Codoban. Autorul ne încîntă cu referințe de la Platon la Vladimir Ilici Ulianov  Lenin, de la Meister Eckhart la Søren Kierkegaard și pînă la Gabriel Liiceanu. Dar face abstracție de orice posibile referințe la filosoful iubirii și al seducției – Aurel Codoban. Cartea ar fi avut de cîștigat mai ales în ceea ce privește reflecțiile asupra iubirii, voluptății și dorinței. Dar, înțelegem cu toții, mereu sîntem în situația dilematică a decupajului bibliografic care ne ajută să mergem mai departe sau ne ține încă pe loc sub presiunea abundenței referințelor.

Preocupările lui Florin Ardelean sînt relevate de titluri precum „Amorul de sine: păcat și nenorocire”, „Iubirea și seducția”, „Infernul din noi”, „Cain și ura primordială”, „Femeia demonizată și frica”, „Ura ca iubire refuzată”, „Indicele de seducție, propaganda și manipularea”, „Mediacrație și manipulare”, „Morfologia, patologia și modelele iubirii”, „Gelozia și nevrozele fidelității” și altele. Aducînd în discuție aspectele multiple implicate de seducție – printre care dimensiunile voluptății, cruzimii și amăgirii ce pot să însoțească fenomenul seducției – cartea despre seducție cu care ne provoacă Editura Eikon este admirabilă și prin faptul că predominantă ca prezență este dimensiunea luminoasă a seducției, cu voluptățile, frămîntările și devenirile ei. Seducția are valoarea unui diamant care reflectă cu fețele sale multiple doar atîta lumină cît poate să proiecteze asupra sa lumea noastră interioară.

Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire este o carte care ni-l relevă pe Florin Ardelean în primul rînd ca poet. Florin Ardelean este un poet al seducției care ne învăluie cu poezia seducției și ne îmbracă în lumina ei.

 

[1] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 418 pagini.

[2] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 9.

[3] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 70.

Anunțuri