Sandu Frunză despre urcarea spre cer a Părintelui Ioan Chirilă

Standard

chirila

Ioan Chirilă a ales să scrie cu lacrimi de lumină pe cerul unei lumi situată în uitarea de Dumnezeu. Poemele sale sînt ca niște urme de lumină lăsate de trecerea grațioasă a pașilor poetului.  Un dans al formelor divine se revarsă de pe fiecare pagină antrenînd cititorul într-un ritm al regăsirii armoniei cosmice.

Cu „Urme pe cer”,[1] Ioan Chirilă ne situează la granița dintre cerul interior și revăsarea plenară a prezenței divine. Un echilibru perfect între aici și dincolo, între firesc și suprafiresc, între suferința sacrificiului și liniștea blîndă a împlinirii sacrificiale.

Pentru a ne transmite toate acestea, Părintele Ioan Chirilă urcă la cer și ne aduce toate darurile cerului spre a ne bucura de ele. El ne aduce lacrima, apa, focul, sabia, aripa de înger și cîntarea serafimului și atîtea alte lucruri minunate. Dar poetul ne aduce și ieșirea din noapte. El e convins ”că în noapte pot să zăresc / clipa de zori spre care năzuiesc, / întorcîndu-mă înspre mine, / înspre sinele pe care îl doresc.” Acest sentiment al ivirii zorilor este o dominantă a poeziei și a multor reflecții din teologia lui Ioan Chirilă. Această deschidere este privită nu numai ca o ieșire din uitare și din întuneric, ci și ca o intrare „în mintea, în inima lui, a lui Iisus”.

Cea mai reprezentativă poezie pentru acest volum este „Sfânta”, o poezie ce pare a fi scrisă cu lacrimi pe cer. Folosind cerul lumii sale ca pe o coală de hîrtie, poetul afirmă: ”Când m-ai zămislit / Eu locuiam în tine-n viața revărsată în / iubire. / Acum, că ai plecat, / să știi iubire, tu, mamă, / locuiești în mine!”. Această metamorfoză a morții într-un mediu al conștientizării iubirii ca reciprocitate, a iubirii ca refacere a cosmosului divin, a iubirii ca naștere și renaștere, a iubirii ca modalitate a creației și a creației ca mod al iubirii face parte dintr-o filosofie a recunoașterii ce străbate întreg universul poetic al acestui volum. În mediul energiilor divine, recunoașterea se transformă în recunoștință, iar aceasta aduce cu sine eternizarea sub semnul memoriei, al pătrunderii de absența celuilalt, dar și al aducerii mereu în existență sub forma iubirii înțeleasă ca un orizont al locuirii liturgice a celor ce sînt și a celor ce par să nu mai fie printre noi. Există aici un transfer continuu de sfințenie dinspre fiu înspre mamă și dinspre mamă înspre fiul său, încît totul devine fluid, totul devine curgere, totul devine izvor al iubirii, adică al veșniciei. Pentru că, așa cum am învățat din experiența mamei lui Iisus, „icoanele / mamelor / nicicând nu mor, ci zboară / mereu, / înger ce-mbracă fiii-n veșminte de / dor.”

Lectura poeziilor lui Ioan Chirilă – și trăirea în comuniune a universului imaginativ pe care îl construiește – relevă că marele merit al acestui volum este acela că ne prezintă un alt mod de înțelegere a poeziei: poezia ca liturghia de după liturghie.

Dar mai ales, volumul de față are un dar special pentru fiecare cititor: sentimentul că există o poezie scrisă special pentru tine, pe care o poți contextualiza, o poți spune cu vocea ta și o poți face să fie în același timp a tuturor, dar și numai a ta. Aș fi putut face mai multe alegeri, dar am preferat din acest volum poezia „Frunza”, care îmi amintește de un discurs funebru pe care Părintele Ioan Chirilă l-a ținut la moartea unei ființe dragi mie:

”Lași să tresară frunza prinsă de răsăritul

Învierii.

O lași să-și ridice marginile spre cer,

ca potir să adune din nori lacrima

izbăvitoare,

care face din bob să răsară o floare de grâu,

un spic din care Hristos își lasă trupul

mișcare,

pentru ca noi, în veac,

să nu flămânzim din veșnicia Sa,

iar inima-mi arde și mă cheamă

spre săturare, spre adăpare

și-n Sine spre nesfârșita zare.

Lași pală sub frunza,

ca din Potiru-I cel minunat,

să aduci cu tine, de pe culme,

nemurirea în sat.”

 

[1] Ioan Chirilă, Urme pe cer, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2016).

Anunțuri

Sandu Frunză despre Iubirea din vitrina hermeneutică a lui Iulian Boldea

Standard

 coperta tribuna

 

Un text la care țin foarte mult a fost publicat de revista Tribuna nr. 325, an XV, 16-31 (martie 2016):p. 8. Revista Tribuna poate fi cerută la adresa de email redactia@revistatribuna.ro

Cititorilor mei, care nu pot să ajungă șă își cumpere revista, le dăruiesc și lor bucuria pe care eu am avut-o citind cartea lui Iulia Boldea și scriind apoi acest text.

Generația mea, în adolescență, recita cu o anumită vibrație cosmică versurile: ”Sunt tînăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost/ și ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sînge…”. Nu mai cunosc azi tineri care să recite minunatele versuri scrise de Mircea Dinescu, poate pentru că tinerii cu care lucrez, fiind deja la universitate, au depășit vîrsta la care asemenea trăiri sînt iminente. Există o etapă a evoluției tinerilor în care ei se îndepărtează de această metafizică, pe care o consideră a fi prea siropoasă și prea încărcată de o senzualitate sublimată. E adevărat că, mai apoi, după o pauză, acest tip de erotism reapare cînd te aștepți cel mai puțin, ca un fel de principiu regenerator.

Am regăsit versurile lui Mircea Dinescu – pe care azi îl mai văd doar bucătărind la televizor – în volumul despre poezia românească pe care Iulian Boldea îl propune cu conștiința evidentă că literatura românească are nu numai o deschidere, ci și o vocație universală. Publicînd o carte despre poeți români și poezia românească în limba engleză, la o editură din străinătate (Iulian Boldea, Modernism and Postmodernism in Romanian Poetry. A Brief Outline, (Saarbrucken, Germany: LAP Lambert Academic Publishing, 2015), Iulian Boldea oferă o bună ocazie de a ieși în lume gînditorilor pe care îi analizează cu o foarte înaltă conștiință a valorii lor și a importanței pe care aceștia ar trebui să o aibă în conștiința literară universală. Iulian Boldea fixează prin cartea sa un orizont al înțelegerii literaturii românești. El asumă convingerea că literatura românească a ajuns la o anumită maturitate, bazată pe o bună și continuă creștere a conștiinței de sine și a conștiinței valorii sale.

Iulian Boldea folosește drept cadru al discuției cîteva reflecții asupra raportului dintre modernism și postmodernism, precum și asupra importanței amprentei generațiilor și a responsabilității generaționale. Fiind preocupat îndeosebi de tematizarea iubirii, nu voi intra de această dată în disputele modernism vs postmodernism, deși iubirea ar putea fi un loc al aducerii împreună a celor două modele ale practicilor creative, prin tematizare, prin jocul existențial implicat sau prin regăsirea sau pierderea de sine pe care o presupune.

Mi se pare, însă, util să rețin de la Iulian Boldea tendința literaturii ce stă sub semnul postmodernismului de a se sustrage oricărui canon, de a pune împreună expresivitatea obiectivă cu nuanțarea și exprimarea a ceea ce e personal și chiar căzut în zonele subliminale ale subiectivității. Modul în care prezintă postmodernismul aduce cu sine principalele ingrediente pe care le găsim, în forme particulare, și în filosofia iubirii. Dintre acestea am putea aminti: reconsiderarea temei autenticității ca mod de oglindire a realității, textul ca mod de a trăi și literatura ca un mod de viață, importanța explicativă a pluralismului și a subiectivității, jocul la care se supun și sînt supuse raționalul, iraționalul și supraraționalul, evenimențialul și absolutul, imanența radicală și transcendența, luciditatea și ironia. Pentru Iulian Boldea, toate acestea caracterizează postmodernitatea poetică românească, iar noi am putea constata cu ușurință că sînt instrumente des întîlnite și în discursul asupra iubirii.

Am să mă opresc doar asupra cîtorva elemente ilustrative pentru funcția restauratoare a iubirii relevată de poeziile analizate de Iulian Boldea.

Cartea lui m-a cîștigat total prin empatia comună pe care am resimțit-o în raport cu tristețea metafizică a lui Lucian Blaga. Ea este o coordonată existențială ce vine în poezie dinspre gîndirea filosofică. Filosofia blagiană prezintă omul ca o ființă a cărei imersiune în existență se produce semnificativ prin trăirea deopotrivă în lumea realului și în cea a misterului. Prezența cenzurii transcendentale influențează și registrul trăirilor poetice blagiene, ceea ce face ca iubirea să fie marcată de înstrăinarea în raport cu absolutul, de melancolia nedezvăluirii integrale, de contemplarea idealului iubirii și imposibilitatea consumării ei pînă la capăt. Tonul elegiac al metaficii iubirii propusă de poezia lui Blaga este perceput de Iulian Boldea ca unul ce ține de însingurarea cosmică pe care o aduce iubirea pe fondul dublei acțiuni de adîncire în sfera realității și de abandon în fața inefabilului existenței. Această tensiune existențială se traduce la nivelul iubirii într-o formă a dorinței mereu afirmate, mereu consumate și niciodată total împlinite. Ea presupune o prezență a speranței și transcenderii.

Un adevărat spectacol hermeneutic ne oferă Iulian Boldea în prezentarea poeziei iubirii la Nichita Stănescu. Nu despre iubire e vorba aici, ci despre sensul iubirii sau mai exact despre poezia ei. Este vorba despre o dimensiune a poeticii existențiale ce se construiește continuu, se obiectivează sub ochii noștri și respiră o dată cu respirația poetului – a cărui voce devine vie prin vocea interioară a fiecărui cititor al său. În felul acesta, are loc o mutație metafizică pe care Iulian Boldea o percepe sub forma unei noi ontologii a identității în care sinele cititorului se identifică cu sufletul poetului, în care clocotește lumina iubirii și facerea și desfacerea ei.

De la eminescianul ”îndulcind cu dor de moarte sufletul nemîngîiet”, cu toții ne-am obișnuit că iubirea poate fi concepută ca o formă de a muri pentru celălalt și că moartea poate fi utilizată ca o metaforă a iubirii care prilejuiește învierea în misterul vieții celuilalt. O formă poetică aparte a jocului ce implică iubirea și moartea este relevată de Iulian Boldea în analiza creației poetice adusă de Ileana Mălăncioiu. Acest joc presupune o retragere în sine, o ascundere în imaginarul propriei existențe. ”A murit pentru lumea aceasta” se spune despre asceții ce se retrag în lumea consacrată contemplării realității divine. Practicînd o formă a ascezei introspecției interioare, poeta nu se desparte de lume, nu moare pentru ea, ci mai degrabă se regăsește pe sine pentru a da semnificație lumii și a o investi cu un plus de realitate. ”Demonul solitudinii” este în acest caz cel care construiește mediul propice manifestării iubirii, al întîlnirii și comuniunii cu Celălalt. Favorizarea poetică a morții în raport cu viața, eludarea realității în raport cu trăirea visului sînt un mijloc prin care utopia iubirii și comuniunea în iubire capătă dimensiunea mesianică a unei mereu amînate viitoare salvări prin iubire.

Nu numai mesianismul iubirii, ci și apocalipsa ei rețin atenția lui Iulian Boldea. Nu putea să găsească pentru a ilustra un asemenea demers poetic o figură mai potrivită decît cea a lui Ion Mureșan. Poetul trăiește o apocalipsă a cotidianului cu o fervoare și o energie de nestăvilit. Nu mai sînt prezente aici decît agonia, declinul, lipsa sensului. Totul se desfășoară în lumina descompusă a unui amurg. În această existență precară nu mai are loc decît absența iubirii. Ea este resimțită doar ca o formă de așteptare descărnată, în care doar umbra speranței ce însoțește apocalipsa mai dă șansă trăirii iubirii.

Am semnalat doar cîteva din provocările acestui volum, adresate unui public internațional. Volumul de față, însă, aduce o contribuție extrem de importantă la cunoașterea poeziei românești în diferite faze ale exprimării sale. Pe lîngă autorii amintiți mai sînt puși în vitrina hermeneutică a lui Iulian Boldea și scoși în lume pentru a-și arăta virtuțile poeți precum: Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Emil Botta, Ștefan Aug. Doinaș, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Leonid Dimov, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Marta Petreu, Alexandru Mușina, Matei Vișniec. Volumul vorbește lumii despre creația poetică românească. Eu am fost aici interesat doar de perspectiva iubirii. Privit în această oglindă, Iulian Boldea se dovedește nu numai un foarte nuanțat hermeneut al iubirii, ci și un poet al iubirii și al transfigurării prin iubire. Tocmai de aceea mi s-a părut potrivit ca din toate temele aduse în discuție să aleg aici doar iubirea, cu caracterul ei soteriologic. Dorința nebună de a iubi mai poate încă salva lumea. Sau cel puțin așa deducem din interpretările lui Iulian Boldea.

text tribuna

Sandu Frunză despre Mama lui Vasile Dâncu

Standard

dancu_1Dacă nu am avea experiența misterului morții, cît de imposibilă ne-ar părea de trăit viața! Cred că dumnezeu a dat omului învierea doar pentru a face mai veridică și mai suportabilă moartea. Cu caracterul ei inițiatic, ea face mai ușor de petrecut viața. Moartea merită trăită doar pentru că ea ne înfrumusețează viața. Chiar dacă filosofii ne spun că nu putem avea decît experiența morții celorlalți, fiecare trăiește bucuria tragică a morții cu sentimentul că întîlnind moartea celuilalt preia ceea ce e mai important din înțelepciunea vieții celui plecat. Am ajuns la această concluzie nu în urma unei conștiințe de sine a finitudinii, nici în urma unei reflecții filosofice asupra destinului ființei umane. Ea a căzut ca o lumină existențială în viața mea o dată cu lectura cărții Universul Mama – ieșită din ființa suferindă și extatică, în același timp, a poetului Vasile George Dâncu[1].

Poetul Vasile George Dâncu este din Runcu Salvei și trăiește la Cluj-Napoca mîndru de faptul că este poet, publicist, editor și manager cultural. Pentru cartea sa de poeme Biografia secretă (2003) a fost distins cu premiul pentru debut oferit de Filiala Clujeană a Uniunii Scriitorilor. Dacă ar fi să îi ofer o distincție pentru cartea Universul Mama (2015), atunci l-aș înconjura (ca un prieten) cu dragostea mea, așa cum ai pune în ramă o fotografie de epocă pe care o consideri a fi, de fapt, a ta. Dar iubirea și moartea mamei sale sînt atît de armonios și de suprafiresc îmbinate în această carte încît orice altă iubire pare a fi nelalocul ei. Astfel încît nu pot să îl înconjor pe poetul Vasile Dâncu decît cu tot ceea ce (înafara iubirii) a mai rămas de oferit în plan spiritual.

Poetul năsăudean a luat atît de în serios afirmația înaintașului său potrivit căreia „veșnicia s-a născut la sat” încît ne oferă o bucățică din eternitate prin chipul mamei – ce ni se livrează, în experiența morții sale, cu toată viața sa. Din acest etern efemer, probabil cel mai potrivit pentru mintea mea ar fi să stau să descifrez un vers precum ”tu cu Iisus eu cu Marx”. Dar sînt atît de cuprins de dialogul poetului cu mama sa încît mă las dus de val mai departe unde citesc despre o altfel de despărțire, despre o altfel de distanțare. Una ce iese din cîmpul ideologic și intră în cel imaginar, al golului care înseamnă plinătate, al plecării ce naște drumul, al cărării ce prefigurează casa, al ființei ce ne scoate din neant: „voiam doar să fug de tine cât mai departe / îmi plăcea plecarea / dar cînd am trecut pe sub părul din fața casei / bluza de trening mă ardea în spate / geamantanul de carton devenise foarte greu / și lumea parcă se răsturnase / pământul era deasupra mea / și cerul sub mine / iar eu mă temeam să nu calc în gol”.

Rețin această trăire senzuală a plecării deoarece ea joacă rolul unui marcator destinal. Ca o plăcere vinovată, ea îl va urmări pe poet și îi va predetermina imposibilitatea întoarcerii, imposibilitatea reintrării în timp, a adecvării la timp. E ca o pedeapsă ce trebuie plătită pentru plecarea din timpul și spațiul paradisiac. Povestind diverse momente ale bucuriilor și tristeților trăite cu mama sa, Vasile Dâncu marchează cu aceste momente de viață moartea mamei sale. Dar totodată și în fapt își plînge moartea lui de rătăcitor printr-o lume pe care o bănuiește că l-a trădat. Satul, deși este descris sub semnul simbolismului Insulei fericiților, pare că s-a înstrăinat. Moartea și-a făcut loc în paradisul rural și pare acum mai degrabă un loc damnat. Mama nu mai acționează ca un spirit protector deoarece pare să se fi mutat. Sau cel puțin este situată de poet alături de Iisus – al cărui model sacrificial l-a urmat pe parcursul întregii vieți.

Prin această transgresare a morții, Vasile George Dâncu aduce imaginea unei transcenderi ce face posibilă înfrîngerea suferinței și instaurarea speranței. Deși pare a fi un bocet, poezia lui Vasile George Dâncu este mai degrabă un imn religios al speranței, al exaltării vieții și al materializării mântuirii sub ochii noștri.

Ceea ce pare un demers personal, un plînset de însingurare cu multe vinovății și cu un luminos atașament personal, se transfigurează – prin ritmul ascuns al poeziei – în pietatea filială, în sentimentul universal al fructificării morții pe un plan mai înalt, în ceva care ne vorbește despre condiția umană și trăirea sensibilității proprii în conjuncție cu un spirit universal.

Iată cartea lui Vasile George Dâncu, iată Universul Mama. Iată un prilej de a vă reîntîlni cu normalitatea vieții, a suferinței umane și a transfigurării pierderii ireparabile în firescul trecerii prin lume. Nu vă fie rușine dacă citind cartea o să vă simțiți mintea inundată de imaginea unei lacrime. Nici măcar dacă o să ajungeți să plîngeți de tristețe sau de bucurie împreună cu Vasile Dâncu, care ne spune vorbindu-i mamei, ca și cum ar recita din Eclesiastul sau din Psalmi: „viața ta s-a dus împreună cu moartea ta / iar viața mea a devenit moartea ta”. Este un posibil efect secundar al unei lecturi autentice a acestei cărți.

Dacă ați experimentat vreodată maternitatea în persoana proprie sau în cea a altora, atunci nu trebuie să vă refuzați lectura acestei cărți. Regăsiți vocația maternă și re-trăiți misterul ei prin reîntîlnirea cu mama, principiu al bunătății vieții – de data aceasta Mama lui Vasile Dâncu, „cel mai puternic mort din lume”. Dacă nu aveți răgaz să ajungeți așa departe, atunci vă rog, măcar, să nu uitați proverbul rusesc cu care poetul își deschide volumul: „Iubirea unei mame întrece adîncurile oceanului”.

 

[1] Vasile George Dâncu, Universul Mama, (Bistrița: Casa de Editură Max Blecher, 2015).