Cu Joana Rita Sousa despre practici filosofice și filosofia pentru copii în Portugalia

Standard

joana_rita_sousa

Sandu Frunză: Sunteți recunoscută ca un filosof practician de succes. Cât de răspândite sunt practicile  filosofice în Portugalia și cât de deschise sunt mediile universitare spre filosofia aplicată și practicile filosofice?

Joana Rita Sousa[1]În Portugalia există oameni care lucrează în domeniul filosofiei aplicate de când a fost implementată P4C (Filosofia pentru copii). Acest lucru s-a întâmplat în jurul anului 1986/1987 cu lucrările publicate de Ana Maria Vieira de Almeida, Zaza Carneiro de Moura și Maria José Figueiroa-Rego. La acea vreme, Sociedade Portuguesa de Filosofia (Societatea Portugheză de Filosofie) a fost implicată prin furnizarea de programe de instruire și, de asemenea, prin traducerea a două dintre lucrările lui Matthew Lipman.

De atunci, P4C a crescut constant, iar în prezent face parte din programele academice avansate de la două universități portugheze Universidade dos Açores (Universitatea din Azore) și  Universidade Católica Portuguesa (Universitatea Catolică Portugheză).

Pe vremea când am studiat filosofia (din 1996 până în 2001) nu am știut nimic despre P4C sau Filosofia aplicată. Am descoperit-o câțiva ani mai târziu, când studiam Resursele Umane. Prima mea abordare a fost în domeniul consilierii și consultanței filozofice (am scris o disertație de master despre resursele umane și rolul filosofului în companii), dar m-am îndrăgostit de P4C și de munca pe care o putem face cu copiii.

Acum avem un nou Centro de Filosofia para Crianças e Jovens (Centru de filosofie pentru copii și tineri) care face primii pași. De asemenea, avem o mulțime de educatori și profesori implicați la modul serios în demersurile de tip P4C. Nu am cifre de împărtășit cu dumneavoastră, deoarece cred că nu este ușor să colectăm aceste date: P4C nu face parte din programa școlară, iar școlile sunt libere să o integreze în activitățile lor.

Începând cu 2011/2012 m-am îndepărtat de domeniul consultanței filosofice, pentru că m-am dedicat în totalitate P4C. Acesta este motivul pentru care nu am informații actualizate pentru a vă împărtăși acest lucru.

Sandu Frunză: Care ar fi cel mai important lucru care ar trebui să se întîmple în spațiul cultural portughez pentru ca filosofia pentru copii să capete o cît mai mare vizibilitate?

Joana Rita Sousa: Cred că în Portugalia trebuie să punem oamenii laolaltă, să construim o rețea de sprijin pentru persoanele care doresc să adopte cadrul P4C. Acesta este un lucru căruia îi sunt devotată: să construiesc o comunitate portugheză P4C (și puteți traduce P4C prin Filosofie pentru comunități, așa cum face SAPERE). Pentru a putea face asta m-am înscris în rețelele ICPIC și SOPHIA. Acest lucru mi-a permis să întâlnesc persoane din domeniu a căror activitate o studiez și care mă inspiră în practica mea. Pe unii am avut șansa să-i întâlnesc față către față, pe alții online (cum ar fi, de pildă, Walter Kohan, Karin Murris, Peter Worley, Nick Chandley, Roger Sutcliffe, Angélica Sátiro, Félix García Moriyón).

Sandu Frunză: Una dintre practicile filosofice care cunosc o dezvoltare foarte rapidă pe plan internațional este consilierea filosofică. Care este raportul consilierii filosofice cu celelalte tipuri de consiliere în spațiul cultural portughez?

Joana Rita Sousa: Așa cum spuneam, am studiat consilierea și consultanța filosofică acum câțiva ani, pentru primul meu masterat. Pe atunci eram interesată să explorez posibilul rol al filosofilor în companii. Am avut onoarea să-l am pe Jose Barrientos Rastrojo drept supervizor, unul din numele spaniole de referință din acest domeniu.

În Portugalia există două asociații care se concentrează pe acest domeniu, dar în prezent nu sunt la curent cu privire la detaliile privind activitatea lor. Așa cum am spus mai devreme, m-am concentrat doar pe P4C, într-o abordare de tip filosofie pentru comunități. Nu practic consiliere filosofică, iar consilierea individuală nu este domeniul meu de specializare.

Sandu Frunză: Sunteți recunoscută pe plan internațional ca un practician la nivel de excelență al filosofiei pentru copii. Care este specificul abordării dumneavoastră în filosofia pentru copii?

Joana Rita Sousa: Lucrez cu copiii din 2008. Când am început să practic P4C am fost implicată și în abordări axate pe creativitate (cum sunt cele propuse de Tony Buzan și Edward de Bono). Nu am început să lucrez cu texele scrise de Lipman, nici cu structura de lucru a lui Lipman. Am început să lucrez cu imagini, cărți cu poze, jocuri pe care le-am creat special pentru ateliere.

De atunci mi-am consolidat formarea participând la sesiuni de training realizate de Institute de Pratique Philosophiques (Institutul de Practici Filosofice), Centro de Filosofia para Niños (Centrul de filosofie pentru copii), SAPERE, Dialogue Works și cu facilitatori și practicieni portughezi precum Gabriela Castro, Celeste Machado, Magda Carvalho, Dina Mendonça și Tomás Magalhães Carneiro.

Specificul abordării mele este că nu mă limitez la un singur model de facilitare. Fac tot posibilul să mă pregătesc cu diferite persoane, pentru ca să pot oricând să mă adaptez grupului cu care lucrez. Am învățat importanța adaptării la grup după ce am petrecut mulți ani călătorind prin Portugalia și lucrând cu copiii în diferite contexte.

Sandu Frunză: Am sesizat că aveți o prezență cu totul specială pe rețelele de socializare. Criza bioetică și pandemică manifestată la nivel global au pus în evidență importanța pe care o joacă în viața noastră comunicarea din rețelele sociale. Cum vedeți participarea filosofilor în acest nou context, ce exemple de bune practici filosofice în social media ne puteți oferi?

Joana Rita Sousa: Criza pandemică ne-a împins pe toți către rețelele de socializare și alte forme de comunicare online care ne permit să fim apropiați, chiar dacă totuși depărtați fizic.

Reputația proiectului meu s-a bazat pe prezența mea pe rețelele de socializare și aceasta este cea mai bună „carte de vizită” a mea. De la blog la Facebook, de la Twitter la Instagram, dedic o mulțime de ore pentru planificarea conținutului care-i poate ajuta pe oameni să înțeleagă mai bine ce este P4C. Făcând acest lucru, îmi expun cunoștințele, continui să lucrez în domeniul P4C și stabilesc conexiuni cu oameni din alte părți ale lumii.

M-am alăturat proiectelor pedagogice pe rețelele de socializare încă din 2008 și consider că există foarte mult potențial pentru comunitatea educațională. Desigur, trebuie să avem acces la echipamente și internet pentru ca acest potențial să funcționeze.

Trebuie spus că lucrez și ca strateg digital și îmi place să încerc mereu lucruri noi în comunicare și social media. Îmi folosesc propriile canale de comunicare pe post de laborator experimental.

În acest context #covid19 am putut să cunosc multe proiecte de filozofie din întreaga lume. Am stabilit conexiuni minunate cu oameni din Brazilia, pentru că vorbim aceeași limbă. Acesta este motivul pentru care vă recomand să faceți vizită pe paginile lui Isto Não é Filosofia, Elisa Oliveira și Fabiana Lessa.

Edutopia a fost întotdeauna o sursă de inspirație pentru mine, în ceea ce privește conținutul și prezența social media.

În social media (la fel ca în P4C) contextul joacă un rol important în rezultatele obținute. De asemenea, ar trebui să vă concentrați pe construirea unei comunități. Uitați de reperele strict cantitative (numărul de “like” sau “share”) și ascultați-vă publicul; este cea mai bună modalitate de a te angaja și de a obține relevanță pe nișa ta.

 

[1] Joana Rita Sousa este o filosoafă portugheză. Lucrează în P4C (filozofie pentru copii) din 2008, ca facilitator și ca formator. Are un master în P4C și peste 600 de ore de practică în dezvoltarea unor ateliere de filozofie cu copii, adolescenți și, de asemenea, cu adulți.

Site web: https://filosofiaparacriancas.pt/

 

Cu George Bondor despre practicile filosofice și deschiderile filosofiei în vremea pandemiei

Standard

bobdor

Sandu Frunză: Sînteți recunoscut ca una dintre cele mai importante voci ale filosofiei românești de astăzi. Vă aduceți o contribuție semnificativă la dezvoltarea filosofiei practice și a practicilor filosofice în România în calitate de editor al prestigioasei reviste Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy. Care este ponderea articolelor pe care le primiți spre publicare pe teme legate de filosofia practică și practicile filosofice? Care sînt aspectele pe care le problematizează autorii ce se adresează revistei Meta?

George Bondor: Revista META a ajuns la cel de-al 12-lea an de apariție, cu câte două numere pe an. Există un foarte bun echilibru între cele trei direcții anunțate în titlul revistei: hermeneutica, fenomenologia și filosofia practică. Cea din urmă atrage mulți autori, atât prin temele tradiționale ale filosofiei practice, înțeleasă ca filosofie moral-politică, dar și prin deschideri aplicative extrem de actuale, precum moda, benzile desenate, sportul, muzica, spațiul virtual și rețelele de socializare, tehnica și multe altele.

Să recurgem însă puțin la istorie. Echipa fondatoare, formată din profesorul Ștefan Afloroaei, colegul meu Corneliu Bîlbă și cu mine, alături de, pe atunci, foarte tânărul cercetător Cristian Moisuc, a dorit de la început ca revista să ilustreze cât mai fidel preocupările grupului de cercetare din care făceam parte, și care este în continuare activ. Altfel spus, ne-am dorit ca revista să fie oglinda formei de viață care ne-a animat vreme de atâția ani. În instituțiile noastre, cele mai trainice proiecte sunt cele care se clădesc nu pe construcții abstracte, ci pe realități vii. O asemenea formă de viață a reușit să dezvolte profesorul Ștefan Afloroaei, care a fondat în anii ’90 Cercul de Hermeneutică, aducând totodată această disciplină în proiectul instituțional al Facultății de Filosofie din Iași. Orientate spre lecturi și analize asupra fenomenelor interpretării, înțelegerii și sensului, discuțiile din acea perioadă, la care participau uneori colegi și din domeniile filologiei, teologiei, istoriei, artelor și dreptului, au deschis permanent către latura practică a filosofiei. Aspectele teoretice trimiteau constant către latura aplicativă, practică a filosofiei. Erau mereu în atenție modurile în care un sens pe care îl înțelegem se aplică la propria viață, modificând maniera noastră de a fi. Dacă preocupările de hermeneutică au reprezentat începutul, Cercul despre care vorbesc s-a transformat mai apoi în Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică. Numeroși colegi valoroși s-au alăturat acestui proiect. Hermeneutica a reprezentat preocuparea de început a fiecăruia dintre noi, rămânând și acum un univers filosofic care unește – explicit sau implicit – toate practicile noastre filosofice.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – în calitate de profesor de filosofie, jurnalist și cercetător în domeniul filosofiei – cum vă regăsiți ca filosof practician? Care sînt zonele în care vă aduceți contribuția la dezvoltarea și implementarea acestora?

George Bondor: În ceea ce mă privește, solul hermeneutic al gândirii a constituit, pentru început, terenul întâlnirii cu istoria metafizicii și, mai ales, cu proiectele critice la care metafizica a fost supusă. Am fost astfel condus, pe de o parte, către ontologia hermeneutică, al cărei substrat fenomenologic am început să-l explorez încă din perioada doctorală. Pe de altă parte, am ajuns astfel la filosofia vieții, a puterii și a corporalității, de la Nietzsche la poststructuraliști, Agamben și alții. Între toate acestea, așa cum se poate observa, există un fir director care apare aproape obsesiv. Acesta este preocuparea pentru deja-ul prezent în ființa umană, de la istorie, tradiție, memorie, lumea vieții și lumea textului până la corporalitate, putere, ideologii, sfera publică și numeroasele măști identitare pe care omul le asumă, toate acestea mediind, în definitiv, relația pe care fiecare dintre noi o întreține cu sine însuși, cu lumea, cu ceilalți și, totodată, cu orice dincolo. Or, explorarea deja-ului nu este nici teoretică, nici practică, ci este pre-teoretică, în sensul fenomenologic, mai ales heideggerian, al termenului. Abia pornind de la acest sol fenomenal pre-teoretic au sens trimiterile către teorie, pe de o parte, și către practica filosofică, pe de alta.

Mai este însă un aspect important pe care probabil l-au resimțit toți cei care se ocupă cu filosofia. După ce îți educi mintea să se ridice deasupra obișnuitului, să lucreze cu abstracții, cu lucruri nepalpabile, cu idei și raționamente complicate, simți o foame de concret, de fenomene obișnuite, de „bucuriile simple”. Oricât de mult ți-ar plăcea liniștea distanței reflexive, simți nevoia de a te adânci, fie și provizoriu, în curentul tumultuos al vieții, lăsându-te purtat de afluenții sinuoși ai acesteia. Poate că aceasta este cea mai importantă tensiune care definește activitatea filosofică.

Sandu Frunză: Practicile filosofice vin tot mai des în atenția publică atît prin variatele modalități prin care resimțim prezența filosofiei în diverse forme ale filosofiei aplicate, cît și în ceea ce privește publicațiile despre practicile filosofice și consilierea filosofică. Cît de relevante sînt aceste preocupări de cercetare în mediul academic românesc? Cît de deschiși sînt profesorii de filosofie spre a deveni filosofi practicieni și în ce măsură se dezvoltă cercetările de filosofie aplicată?

George Bondor: Filosofia aplicată se dezvoltă tot mai mult în mediul românesc. Există la nivel mondial o tendință a filosofilor de a nu se mai ocupa doar cu problemele „de duminică” ale filosofiei, ci și cu cele care au implicații asupra vieții obișnuite. De pildă, este tot mai prezentă reflecția etică asupra numeroaselor noi realități ale lumii de azi, de la raportul cu pământul și cu celelalte viețuitoare, trecând prin raportul cu propriul corp (nașterea, boala, moartea), până la relația de tip etic cu roboții și inteligența artificială. De asemenea, tot mai mulți contemporani au înțeles că analiza filosofică a problemelor individului și a situațiilor în care se află – ținând de relația cu sine, cu sensul propriei vieți ori cu locul ocupat în lume, dar și de raportul cu ceilalți, cu instituțiile și cu societatea – este, în cazurile obișnuite, extrem de utilă. Desigur că filosofia a avut mereu o dimensiune terapeutică. Doar că practica acestei terapeutici a fost, în trecut, fie interioară grupurilor și școlilor filosofice, fie a avut un caracter constrângător, conducând spre ideologii în numele iluziei de a reforma întreaga umanitate.

Consilierea filosofică, la care faceți referire, uzează de puterea de analiză exersată în cuprinsul filosofiei, de la analiza situațională, analiza limbajului, gândirea critică și raționamentul practic până la analiza existențială. Există poate și câteva temeri în fața avântului consilierii filosofice: că ar putea vulgariza într-o prea mare măsură ideile filosofice serioase, sau că s-ar putea transforma într-o prescriere a unor rețete de viață. Poate că Nietzsche avea dreptate atunci când susținea că este nevoie de medici care să fi traversat ei înșiși boala, întrucât doar ei pot înțelege mecanismele acesteia și căile către vindecare. În această privință, filosofii chiar excelează. Au puterea de a vedea mai bine decât ceilalți maladiile umane și sociale, exersând un spirit critic mai ascuțit.

Sandu Frunză: Pentru că sunteți autorul uneia dintre cele mai importante cărți de filosofie publicate în filosofia românească actuală – Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării – ceea ce ne dă posibilitatea să considerăm că sunteți un specialist în problemele privind „reevaluarea tuturor valorilor”, aș dori să comentați tendința de a considera că după ieșirea din pandemia actuală va avea loc un proces profund de regîndire a valorilor omului contemporan. Care credeți că va fi impactul pe care îl vor avea consilierea filosofică și practicile filosofice în procesul de reconstrucție a vieții noastre în spațiul cultural românesc, și în general, în această (ipotetică) schimbare de paradigmă?

George Bondor: Omului i se întâmplă ceva important în ordine reflexivă doar în situațiile limită ale vieții: în fața morții, în timpul războiului, în experimentele totalitare, poate și în situațiile limită pozitive, precum iubirea și credința arzătoare. Marea Închidere de la începutul pandemiei a reprezentat, pentru cei mai mulți, ceva greu de suportat. Caracterul ei total neașteptat, lipsa de previzibilitate a viitorului, neputința generalizată au răsturnat obișnuințele omului contemporan. Acest om era convins că totul îi stă la dispoziție – de la pământ, trecând prin lumea vie, până la lumea tehnicii. Credea că are o putere imensă de a calcula, de a planifica, de a stăpâni. Era sigur asupra esenței sale și a diferenței față de restul ființărilor. Cu alte cuvinte, trăia un vis străvechi al diverselor umanisme, care l-au convins că locul său este în centrul lumii. Pandemia a răsturnat, cel puțin provizoriu, această iluzie. Omul a redescoperit că trăiește înconjurat de numeroase entități minuscule, vii sau infravii, care se regăsesc permanent nu doar în jurul nostru, ci și în interiorul fiecărui organism uman. Iar asupra lor nu avem o putere nelimitată, ba chiar s-a dovedit că uneori nu avem nici cea mai mică putere. Ne-am redescoperit pluralitatea internă, asupra căreia Nietzsche ne-a atras atenția ca nimeni altul. Nu știm exact dacă se va reveni la vechile convingeri antropocentrice și la consecința lor, pustiirea pământului și a lumii vii. Din păcate, sunt semne că așa se va întâmpla. Totuși, pandemia poate fi privită, metaforic cel puțin, și ca o răzvrătire a lumii non-umane împotriva acțiunilor iraționale ale omului, făcute, paradoxal, tocmai în numele pretinsei sale raționalități. Deocamdată retorica războinică – adoptată și în plan medical, și în sfera politicului – pare să țină de modul de a gândi anterior pandemiei. Ipoteza conviețuirii pe termen lung cu noul coronavirus trebuie să ne dea însă de gândit într-un sens mai larg. Poate e un semnal de alarmă că omul ar trebui să-și redescopere locul alături de restul lumii, și nu ca stăpân al acesteia. Lumea postumană trebuie să valorifice tot ceea ce este mai bun în om.

 

Cu Iulia Grad despre practicile filosofice și clubul de filosofie pentru copii în lumea care se pregătește cu timiditate să iasă din pandemie

Standard

iuliagrad2

Sandu Frunză: Sînt tentat să vă pun întrebări legate de etica în comunicare, de etică organizațională și consultanță etică, avînd în vedere că în ultima vreme ați publicat cîteva studii valoroase pe aceste teme. În același timp, vreau să amintesc pentru cititorii noștri și faptul că aveți cercetări semnificative pe problematica eticii în publicitatea care îi implică pe copii, fie ca protagoniști, fie în calitate de consumatori. Dar nu am să vă cer de data asta să ne vorbiți de deontologie sau de aplicații ale eticii la viața profesională. Aș dori să remarc activitatea dumneavoastră în domeniul filosofiei aplicate. Sînteți printre cele mai entuziaste și active organizatoare ale Clubului de filosofie pentru copii. Aș vrea să faceți pentru cititorii noștri o introducere în această practică filosofică în care copiii sînt incluși ca parte activă a reflecției și creativității filosofice.

Iulia Grad: Într-adevăr, activitatea de mea de cercetare abordează în special teme din zona eticii în comunicare. Dar sunt foarte entuziasmată și în ceea ce priveşte activitatea mea în cadrul Clubului de filosofie cu copiii. Domeniul filosofiei pentru  copii (P4C)  poate fi înscris în categoria demersurilor de scoatere a filosofiei din limitele turnului de fildeş şi de „punere la treabă”, în formule diluate, bineînţeles, în contextul vieţii concrete obişnuite. P4C porneşte de la premiza că filosofia se împacă spontan, neforțat cu mirarea naturală a copiilor şi cu intuiţiile lor. Trebuie, bineînțeles, să păstrăm proporţiile atunci când vorbim despre „concepte filosofice.” Este vorba de forme diluate, care rețin articulaţiile esenţiale ale unei teme filosofice, şi care prezintă problema în contextul unei poveşti, cu rol de stimul.

Există preocupări în domeniul filosofiei pentru copii de decenii bune, numele cele mai cunoscute fiind în acest sens, Matthew Lipmann sau David White. Şi evoluţia recentă a P4C este foarte interesantă, existând mai multe direcţii de cercetare şi de practică. In UK, de exemplu, sunt Peter Worley de la  The Philosophy Foundation sau Jason Buckley, The Philosophy Man. În România, deşi trendul este mai timid, există centre active, cum ar fi cel coordonat de dl. prof. Marin Bălan de la Bucureşti. În Cluj Napoca primele preocupări în zona P4C au fost inițiate de dna prof. Monica Diaconu.

Sandu Frunză: Orașul Cluj este în tot mai mare măsură nu numai orașul filosofului Lucian Blaga, nu doar centrul unei reflecții filosofice foarte importante prin filosofii legați de Universitatea Babes-Bolyai, ci și prin faptul că se constituie ca un model de cultivare și de impunere în conștiința publică a unei practici filosofice destul de puțin cunoscută publicului larg: filosofia pentru copii. Cum a apărut această inițiativă și în ce fel se dezvoltă activitatea de club filosofic pentru cei mici?

Iulia Grad: Contactul meu cu filosofia pentru copii se datorează Mihaelei Frunză, căreia îi sunt foarte recunoscătoare. Ea a început în 2016 colaborarea cu Biblioteca Judeţeană clujeană, organizând pe parcursul unei luni întâlniri pe teme filosofice cu copii cu vârste cuprinse între 8 şi 12 ani. În 2017 programul a fost dezvoltat şi la Filiala Traian Brad a BJC într-un proiect câştigat în cadrul competiţiei Com’on Cluj. Cu această ocazie, echipa clubului s-a extins, şi am fost şi eu cooptată, alături de Ariana Guga şi Iulia Medveschi. După această etapă, proiectul coordonat de Mihaela a luat avânt şi acum, sau mai precis, înainte de pandemie, fiecare filială a BJC găzduia un club de filosofie; s-au alăturat echipei şi Liana Precup şi Persida Bec, care îşi scriu tezele de doctorat pe teme de filosofie pentru copii, precum şi studenţii care fac cursul opţional de filosofie pentru copii.

Activităţile se construiesc în jurul discuţiilor pe care copiii le iniţiază pornind de la un stimul. În cazul Clubului nostru este vorba de cele mai multe ori despre o poveste. Dar stimulii pot fi video-uri, cântece, imagini, etc. Ţinând cont că avem deja ceva experiență la club, s-au dezvoltat câteva obiceiuri şi unul important este citirea poveştilor cu voce tare de către fiecare dintre participanţi, pe rând. Funcţionează în opinia noastră ca un bun exerciţiu de cultivare a respectului şi a toleranţei reciproce; pare un termen puternic, dar este vorba despre participanţi cu vârste care variază de pe la 7 ani, când abia învaţă să citească până în jur de 12, când sunt deja, mulţi dintre ei, cititori înrăiţi. Copiii au răbdare unul cu celălalt, se ajută iar această atitudine se menţine şi în etapa următoare a fiecărei întâlniri, cea cu discuţiile, când se întâmplă să se mai încingă spiritele. Însă, un fapt pe care l-am remarcat este deschiderea copiilor spre dialog, spre argumentele celorlalţi,  uşurinţa cu care ei se repoziţionează în funcţie de cât de convingătoare sunt argumentele celorlalţi. Cultivarea dialogului şi a deschiderii într-un cadru în care miza nu e formularea răspunsului corect definitiv este în opinia mea unul dintre aspectele definitorii pentru ceea ce facem noi la club. Din acest motiv, sintagma care descrie cel mai bine activitatea clubului nostru este „comunităţi de dialog”.

În aceeaşi ordine de idei, o altă chestie pe care am remarcat-o este uşurinţa cu care copiii rezistă tentaţiei moralizării.  Deşi sunt subliniate, evident, alegerile corecte, virtuţile, comportamentele bune, etc. perspectiva aceasta nu acaparează discuţia şi copiii intuiesc articularea conceptuală filosofică a poveştii. Foarte rar se întâmplă ca răspunsurile să fie monolitice, nesurprinzătoare şi bineînţeles neajustate sau ne-updatate până la sfârşitul întâlnirii. 

Sandu Frunză:  Știu că, o dată cu suspendarea activităților didactice, activitatea cu micii filosofi s-a intensificat aici la Cluj. Ce a schimbat situația de criză medicală, care ne-a luat prin surprindere, în activitatea clubului de filosofie? Cum a fost trecerea la experiența spațiului virtual? A fost vorba doar despre o schimbare a mediului de transmitere a mesajului datorată imposibilității organizării unor întîlniri față către față sau situația de excepție prin care am trecut în perioada stării de urgență a adus ceva nou și în privința tematizărilor și a atitudinilor copiilor față de reflecția filosofică?

Iulia Grad: Da, activitatea Clubului nu a fost încurcată de marea mutare în online cauzată de pandemie. Din contră, am putea spune. Cred că o mare parte din cei care avem privilegiul accesului la internet şi la tehnologia de comunicare  putem să spunem că situaţia actuală ne-a învățat ceva nou, prin faptul că ne-a scos din zona de confort şi ne-a obligat să utilizăm instrumente de a căror existenţă doar ştiam, fără să ne sinchisim să le cunoaştem mai bine. Totuşi, mărturisesc că, în ciuda acestui câştig, ideea ca situaţia actuală să se prelungească pe termen lung mă înspăimântă.

În ceea ce priveşte activitatea clubului, Mihaela Frunză şi Liana Precup sunt cele care au găsit foarte repede variante de scenarii şi soluţii la posibilele probleme cu care ne-am putea confrunta în  online. Ele s-au ocupat foarte eficient de partea care este de fapt cea mai solicitantă în desfăşurarea activităţilor clubului în noile condiţii, organizarea atelierelor. După cum aţi menţionat şi dumneavoastră, Clubul de filosofie cu copiii s-a adaptat foarte bine la noile condiţii, ajungând la un impresionant număr de 20 de ateliere de filosofie la care au participat în jur de 80 de copii din mai multe oraşe din România şi chiar din mai multe țări.

Copiii s-au adaptat şi mai bine noului format, atât membrii vechi ai clubului, cât şi nou-veniţii. E uimitor cât de uşor găsesc ei toate butoanele pe care tu te chinui destul de mult să le dibuieşti! Eu mărturisesc că o dată a trebuit să dezactivez mai multe funcţii pentru că deja copiii erau mult prea în largul lor cu „screen share” sau „mute all”. Dincolo de micile provocări de natură  tehnică, este evident că asta este lumea lor, până la urmă.

Un aspect pozitiv important este faptul că avem participanţi din alte oraşe şi chiar din alte ţări, ceea ce ne-a convins că, şi după ce  vom reveni la normal, activitatea în online a clubului trebuie neapărat să continue.

Referitor la tematica abordată, nu am dorit să facem trimiteri evidente la pandemie, din contră, am evitat abordarea directă a subiectului. Însă poveştile de la care am pornit au permis atingerea tangenţială a situaţiei actuale. De exemplu, o poveste despre super eroi în care am vorbit despre putere şi responsabilitate, sau o altă poveste în care am vorbit despre modul în care limbajul ne determină gândirea au permis trimiteri la situaţii cu care ne confruntăm toţi, în contextul pandemiei, inclusiv copiii.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca profesoară care predă etici aplicate la Universitate, ca specialistă în arta dialogului interpersonal și în dialogul intercultural – cum vă poziționați în cîmpul activităților cu copiii? Ce provocări vă aduce pe plan intelectual, civic și profesional implicarea în activitățile clubului de filosofie pentru copii?

Iulia Grad: Cu siguranţă, să lucrezi cu tinerii este un privilegiu pe care îl conştientizează orice profesor. E drept, acest privilegiu vine cu provocări serioase şi mai ales cu spectrul anacronismului care planează mereu asupra profesorului.

Cred că provocarea majoră constă în a reuşi să fii convingător în prezentarea relevanţei astăzi a conceptelor şi ideilor filosofice clasice şi a importanţei majore a instrumentelor specifice reflecţiei filosofice. Gândirea logică, argumentată, gândirea critică, curajul de a merge dincolo de aparenţe şi dincolo de limitele confortului şi astfel deschiderea către dialogul cu celălalt sunt apanajul filosofiei, şi sunt, în acelaşi timp, instrumentele indispensabile unei situări sănătoase în vremurile tulburi în care trăim.  Până la urmă, acestea constituie arma fiecăruia dintre noi în faţa fenomenului care, deşi dificil de definit, defineşte lumea în care trăim: asaltul asupra adevărului prin intermediul celei mai eficiente tactici, cultivarea indiferenţei faţă de adevăr. În acest context, beneficiile, dovedite ştiinţific, ale apropierii copiilor de reflecţia de tip filosofic devin cu atât mai clare. Iar perspectiva propusă de Matthew  Lipman este reconfirmată. Lipman spune că miza educaţiei trebuie să fie formarea gândirii, referindu-se aici la mai multe dimensiuni  precum cea critică, a celei creative şi a celei care priveşte grija, precum şi a aspectului reflexiv. Si consideră că o contribuţie fundamentală în vederea realizării acestei misiuni ar fi introducerea filosofiei în curriculumul ciclului şcolar primar şi gimnazial.

Sandu Frunză: La ce schimbări vă așteptați o dată cu ieșirea din pandemie? Care va fi, în general, trendul de răspîndire a practicilor filosofice (a activităților cluburilor de filosofie pentru copii, a consultanței etice și a consilierii filosofice etc.) în perioada în care vom încerca să învățăm să conviețuim cu COVID 19 fără a ne lăsă afectați în ceea ce privește asumarea frumuseții vieții pe care o merităm ca trecători prin cea mai bună dintre lumile posibile?

Iulia Grad: Nu cred că pandemia va genera schimbări majore în viaţa noastră. Cu siguranţă, toată povestea, prin puterea şi viteza cu care ne-a lovit, ne-a dezorientat, ne-a obligat să ne rearanjăm vieţile şi să ne reevaluăm priorităţile, atât la nivel individual, cât şi social. Iar asta presupune confruntarea cu întrebări care sunt, în esenţă, filosofice. În acest context, diferitele practici filosofice, care au cunoscut o evoluţie interesantă şi înainte de pandemie, devin şi mai relevante. Multe aspecte ale vieţii noastre vor fi o perioadă sub impactul pandemiei, cum ar fi relaţia cu boala, cu alteritatea, cu autoritatea; sau, relaţia cu tehnologia, rolul major pe care îl joacă în contextul crizei actuale, atât în calitate de colac de salvare pentru vieţile, personale şi profesionale, ale multora dintre noi, cât şi ca vehicul al forţelor extrem de nocive ale dezinformării şi propagandei.  Cu siguranță, sunt multe lecţii de învăţat aici, dar mă gândesc că, încet-încet, lucrurile vor reintra în normalul de dinainte de pandemie.

Cu Tudor Cătineanu despre filosofie, practici filosofice și deontologie

Standard

poza tudor 2

Sandu Frunză: Sînteți o figură simbolică a creației filosofice în România. Lucrările dumneavoastră de etică și deontologie sînt un reper fundamental al reflecției filosofice. Atît originalitatea lor cît și profunzimea la care ne duc analizele nuanțate pe care le propuneți fac ca textele dumneavoastră să fie un continuu izvor de inspirație și de trezire a creativității. Aș vrea să ne spuneți: Ce părere aveți despre conceptul de practici filosofice?

 Tudor Cătineanu: La întrebarea privind „practicile filosofice”, vă răspund teoretic și filosofic. Cuvântul „filosofie”, după cum știm, înseamnă „dragoste de înțelepciune”. Avem și expresia populară „Dacă tăceai, filosof rămâneai!” Acest ultim enunț vrea să ne spună că nu este treaba Filosofului să intervină în problemele practice și curente ale cetății. Sarcina lui este una contemplativă și reflexivă, nu una pragmatică. Sarcina fundamentală a Filosofiei constă în elaborarea unei Viziuni asupra Existenței, iar această Viziune poate fi una sistematică sau una nesistematică, dar necesar coerentă, în ambele cazuri.

Aristotel a făcut distincția dintre  latura „esoterică” și latura „exoterică” a oricărei Filosofii. Pe plan „esoteric”, oricare Filosof se ocupă de elaborarea Filosofiei lui, făcând abstracție de tot ceea ce îl înconjoară, deci stând, cum se spune, în „Turnul de fildeș”. Latura exoterică vizează expunerea viziunii lui în fața celorlalți, a altora. Acești alții sunt de regulă elevii și viitorii discipoli, instruiți și educați în „Liceul” lui Aristotel. Aici, se cuvine să distingem între „a instrui” și „a educa”. Instruirea este reflexivă și informațională, pe când educația este una etică și axiologică, mai nou, și deontologică. Aici apare și un posibil paradox: poți fi instruit enciclopedic, dar să fii lipsit de caracter, adică de Bun-simț. Invers, poți  să ai Bun-simț, dar să fii lipsit de cultură, să fii „un om simplu”, cum se spune. Și oamenii simpli au viziunea lor, care de regulă este religioasă. Relația dintre Filosofie – ca Metafizică – și Teologie, este și azi una deschisă și problematică. Oricum, pe latură exoterică, majoritatea copiilor primesc o instrucțiune și o educație religioasă, încă din familie, iar cu Filosofia iau contact abia la Liceu (nu la cel al lui Aristotel). Din păcate, prin inițiativa unui „filosof” coleg, ajuns Ministrul Învățământului, ponderea Filosofiei în Licee a scăzut dramatic. În acest context, recentele inițiative privind „Educația filosofică a copiilor” sunt absolut binevenite, iar aici eu vă aduc un cuvânt de laudă, d-voastră și soției, doar ca un fost Profesor.

Personal, aș putea ilustra ideea nevoii de Filosofie a copiilor, printr-o secvență biografică personală. Ca tot omul, am fost și eu copil. Mama Silvia era o ființă profund religioasă și era solista Corului bisericesc din comuna Teaca. Tata Victor a fost mai mulți ani prizonier de război în Siberia. Frecventa Biserica doar duminical, sau de sărbători, dar avea și unele îndoieli în materie de credință. În Teaca, părintele Narița organiza, în fiecare Sâmbătă, lecții de educație religioasă a copiilor, la care participam constant. Ajuns la liceul „Al. Papiu Ilarian”, la internat, într-o noapte nu am mai putut adormi. Pentru prima dată în viața mea, am intuit vag, tulbure, dar am intuit Infinitul spațial. Atunci au început îndoielile și întrebările. Am stat de vorbă cu un admirabil Pedagog, iar dânsul m-a orientat spre cărțile de Filosofie, care erau în Biblioteca Liceului. Am început cu „Dialogurile” lui Platon și am mers mai departe. La Liceu nu se preda Filosofia, deci Pedagogul a avut rolul pe care inițiatorii recentei mișcări privind educația filosofică a copiilor, îl au astăzi. Această mișcare are o premisă psihologică și epistemologică mult mai temeinică decât s-ar putea crede. Dacă folosim cuvântul „orizont”, în înțelesul lui Lucian Blaga, copiii, aflați în pragul adolescenței, au un orizont perceptiv, inclusiv spațio-temporal, mult mai amplu decât cred maturii, adică mulți dintre aceștia. Unul dintre copiii mei, cam pe la 8-9 ani, m-a întrebat:  „Tată, dar eu unde eram, pe când încă nu eram?”

NB. Ca o completare istorică, cele mai multe viziuni filosofice aveau și un model uman dezirabil, promovând, ca o virtute fundamentală, Înțelepciunea. Ea a fost exprimată și ca „Simț al măsurii”, încă de la Aristotel. Inclusiv Jean Piaget face distincția între „Iluziile cognitive” ale Filosofiei și „Înțelepciunea” ei. Dar simțul măsurii îl găsim și în cultura populară, în zicătoarea „Ce-i prea mult nu-i sănătos”. Aceasta înseamnă că orice consiliere filosofică trebuie să se miște între ce ne spun filosofii și ce ne spune Bunul-simț, prezent categoric în simțul comun  și Bunul-simț al oricărui popor. Dacă nu mă înșel, recentul promotor al ideii „consilierii filosofice”, adică Lou Marinoff, merge chiar pe această idee. A găsi o conjuncție între vârful Piramidei (Metafizica) și baza ei (oamenii simpli) este o operație și o operă profund umană, una de Omenie.

Sandu Frunză: Vă prețuim ca etician, ca metafizician, ca filosof al sensibilității și practician pe terenul culturii, dar mai ales ca Profesor. De-a lungul anilor, ați predat mai multe discipline. Cum ați asigurat aspectul lor practic – cel pe care l-am putea asocia astăzi cu idea de filosofie aplicată și de practici filosofice?

Tudor Cătineanu: Într-adevăr, înainte de a ajunge și la Mass-media, am avut o lungă carieră didactică, predând mai multe discipline teoretice. După terminarea „Facultății de Filologie” (1964), am fost Profesor la Sighișoara. Am fost și Director-adjunct, responsabil cu un „Cămin de fete orfane”, aflat lângă școală. A fost o experiență șocantă, să văd atâta suferință la niște copii nevinovați, loviți de soartă. Aici am învățat lecția diferenței dintre „a critica”, „a indica” „a sfătui” și „a ajuta” efectiv. Orientarea mea fundamentală, ca dascăl și om, rămâne una constructivă. Într-o situație dezastruoasă, de pustiu, chiar dacă se ivește doar un firicel de iarbă verde, trebuie („se cuvine”, „se cade”, ar spune Constantin Noica) să avem grijă de el, de acel firicel. Ajuns la Universitatea clujeană, după apariția „Codului eticii și echității socialiste”, am lucrat ca un sclav ca să elaborez Cursul de Etică. El a apărut în două volume,  fără nici un citat din Ceaușescu sau din Documentele PCR. Presupun că și aceasta era o lecție virtual „practică”, pentru studenți, pentru alți autori și cititori. Și Althusser vorbea despre „practica teoretică”. După 1989 am propus la Ministerul Învățământului introducerea Retoricii în Învățământul universitar. Propunerea s-a aprobat, dar tot eu m-am obligat să elaborez Cursul de Retorică, predat mai apoi de către Ștefan Maftei. Funcția fundamentală a Retoricii este capacitatea ei persuasivă, de formare a convingerilor. Aici, distingem trei concepte: certitudinea (C1) care este științifică, apoi convingerea (C2) care este morală, și credința (C3) care este religioasă. Relația Pro-Contra este fundamentul Retoricii, iar aici dialogul, esențial pentru informația și formarea caracterelor, are un spațiu nelimitat. La toate cursurile și seminariile mele, am mers pe valorificarea pozitivă a ceea ce este virtual pozitiv în poziția ascultătorilor, nu pe îndoiala, rezerva, critica sau pe „desființarea” lor.

În anul 1978, în Programa „Catedrei de Filosofie” a fost introdus cursul de „Teoria și practica Presei”, care se preda până atunci numai la „Universitatea” din București. Profesorul Nicolae Kallós mi l-a încredințat mie. Am lucrat o vară întreagă în biblioteca de la „Ștefan Gheorghiu”, pentru a elabora cursul. Practica , împreună cu studenții – între care era  și Vasile Sebastian Dâncu – o făceam la revistele clujene: „Făclia”, „Tribuna”, „Steaua”. Din păcate, dacă înainte de revoluție, Presa era subordonată Dictatorului, după revoluție, ea a devenit liberă, fiind apoi marcată de libertinism și libertinaj. Încercările de a elabora un  Cod, fie el etic sau deontologic, au eșuat, în pofida strădaniei unor oameni de valoare, cum este Cristian Tudor Popescu. Mass-media se află azi la cel mai scăzut nivel al său din ultimele decade, ceea ce este evident în modul diferit, dar și conflictual, în care abordează Pandemia. Semnificative sunt aici mai ales „Dezbaterile” cu mai mulți invitați. Fiecare vine cu  opinia lui „personală”, iar dezbaterea devine o zbatere, un „infern al opiniilor”, fără nici o undă de consens sau o concluzie, încât privitorul pleacă și mai nedumerit decât a fost înainte de Dezbatere (adică „Des-zbatere”).

Sandu Frunză: Ca filosof și etician aveți și o expertiză extinsă în comunicarea mediatică și deontologia mass media. Textele dumneavoastră privitoare la deontologia mass-media sînt o bibliografie ce nu mai poate fi ocolită nici de teoreticienii eticilor profesionale, nici de practicienii preocupați de deontologie. Dincolo de fenomenul mediatic și deontologia sa, ce așteptări ar trebui să avem de la deontologie în perspectiva vieții noastre practice?

Tudor Cătineanu: În sfârșit, intră pe rol și Deontologia. Cuvântul „deontologie” circulă glorios în toate spațiile verbale, dar latura lui practică, aplicativă, exoterică, dacă vreți, pare rămasă în somn, într-unul cu vise frumoase. Am publicat la editura „Lambert” o carte apărută ulterior și în limba română: „Deontologia Opiniei între Etică și Retorică”. Deontologia este o disciplină mixtă, sau de intersecție. Ea încearcă să găsească o conexiune optimă între două tipuri de valori: valorile etice, sau morale și valorile profesionale. În esență, primele implică Bunul-simț, secundele implică eficiența și calitatea realizării  produselor. În principiu, sunt posibile atâtea Deontologii câte Profesiuni există. Putem face aici o analogie cu „Decalogul”. Decalogul iudeo-creștin este un Cod religios. Dacă îi analizăm structura, putem vedea că doar primele 4 Norme (Porunci) sunt religioase, celelalte 6 fiind etice (morale). Similară este și situația din „Codul lui Hippocrat”, în care sunt intim corelate Normele medicale cu Normele etice (morale). Toate codurile deontologice se confruntă cu problema proporției dintre componenta etică (morală) și componenta profesională a oricărei Norme din același Cod. Aici se poate cădea în două extreme: ori în moralizarea vagă, ori în tehnicismul îngust.

Sandu Frunză: Pe plan internațional există o tendință de profesionalizare a practicilor deontologice și a apărut o ofertă extinsă în ceea ce privește consultanța etică. Cum credeți că se va dezvolta consilierea și consultanța etică în spațiul nostru cultural?

Tudor Cătineanu: Dacă este vorba de „consultanță”,cuvântul este destul de echivoc, fiind și plurivalent. Și George Călinescu zicea poetic: „Consult toți filosofii / Pe Platon și Socrat / Să văd dacă pantofii / Sunt semn c-a existat”. Era vorba de Otilia, care a plecat definitiv. În mod serios – deci ne-poetic – un consultant este un specialist autentic, într-un domeniu sau altul. El oferă, de regulă, contra-cost, idei, sfaturi, sugestii, celui care l-a angajat în calitate de consilier. În ce privește consultanța etică, eu nu prea îi văd rostul și mi se pare că nu este deocamdată validată ca post oficial la „Resurse umane”. În principiu, dacă cel care o cere este un om moral, nu are nevoie de consultanță etică, iar dacă este imoral, cu atât mai puțin; el va face „cum îl taie capul”, sau va face „cum vrea el, pentru că el poate”. Evident că rămâne deschisă problema consultanței cu salariații, cu subalternii Șefului. Consultanța juridică este cu totul altceva, dat fiind haosul interpretabil sau labirintul juridic din țara noastă, cel puțin azi. În acest context, și consultanța deontologică își poate găsi locul potrivit, întrucât cel care o oferă stăpânește egal atât valorile etice (morale) cât și valorile profesionale (juridice). Dacă nu se recurge la cele două consultanțe, în locul mustrărilor etice, moralizatoare, va veni, cândva, cumva, sancțiunea vieții reale.

Sandu Frunză: De la apariția pandemiei se promovează ideea că, după această experiență, umanitatea nu va mai fi la fel, lumea va suferi modificări radicale în chiar țesătura ei intimă. Se presupune că avem o lecție de învățat din această criză și că va trebui să ne însușim un nou mod de raportare la natură. Vă rugăm să ne spuneți: cum credeți că va arăta lumea în care urmează să trăim? Cum vedeți viitorul Planetei Pămînt după această pandemie?

Tudor Cătineanu: În ultima mea carte, „Retorică și Metafizică”- apărută la Editura Academiei Române, 2019 – am un capitol numit „Natură și Cultură”. Între cele două niveluri ale Existenței, există cel puțin 7 relații, nu doar una sau două. Un clasic al Filosofiei  zicea că „Natura se răzbună pentru oricare secret pe care omul i-l fură”. În românește ar merge „Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!”. Ideea unificării planetare este absolut corectă, întrucât planeta Pământ este doar una, în întreg Universul. Un istoric al arhitecturii poate evidenția că toate casele apărute pe suprafața Pământului, dincolo de toate diferențele specifice dintre ele, au și un nucleu comun, o matrice identică. Tot așa, un etician poate constata că, dincolo de toate diferențele de domeniu, de formulare sau de stil, toate proverbele și zicătorile populare au și o latură de consens, de care se ocupă disciplina numită Paremiologie. De aceea a și fost formulată ideea unei limbi univerale, a pământenilor, pentru care Constantin Noica a propus cuvântul românesc „ÎNTRU”. Dincolo de optimismul naiv și pesimismul steril, eu cred că așa cum s-a descurcat de la „hommo himeris” (omul cavernelor) până în ziua de azi (omul castelelor sau a caselor supra-etajate), tot așa se va descurca și mai departe, probabil întru Eternitate.

În Natură există doar Legi, nu și excepții de la Legi, hazardul mascând  doar provizoriu, alte Legi, încă necunoscute. În societate și în cultură există doar Norme sau Reguli, în care pot fi prezente și excepțiile. „Legile juridice”, deși le numim „Legi”, sunt doar Norme sau Reguli, omenești fiind ele, fără excepție. În ultima vreme, cu ocazia acestei Pandemii nedemne, unii juriști transformă excepțiile în alte Reguli, lăsând astfel deschisă calea  Pandemiei, nu cea a Omeniei.

Cu Mihaela Miroiu despre practici filosofice și consiliere filosofică în trecerea prin lumea amenințată de pandemie

Standard

miroiu 2

Sandu Frunză: Numele dumneavoastră este identificat cu cel al filosofiei aplicate, al eticilor profesionale, al deontologiei politice și al bunelor practici în spațiul public românesc. Ultimii 30 de ani de filosofie românească sînt marcați de personalitatea dumneavoastră și de creativitatea filosofică pe care o aduceți în studiile de gen, în eticile aplicate și în filosofia feministă. Aș dori să ne spuneți: În ce măsură filosofii trebuie să se regăsească printre vocile puternice ale societății românești actuale? Ce poate filosofia oferi azi omului societății digitale?

Mihaela Miroiu: În 1993 am avut o discuție interesantă cu doi tineri filosofi care tocmai scriseseră o recenzie foarte critică la adresa manualului de filosofie pe care l-am coordonat. Era manualul de reformă. M-a frapat obiecția lor că nu poți înjosi filosofia dând exemple aplicate cu Freddie Mercury, Isaac Asimov sau plăcintă cu mere. I-am întrebat:

– Dar ce fel de exemple ați fi preferat în exercițiile aplicate pe texte filosofice?

– Desigur, au răspuns ei, exemple inspirate din Platon sau din Aristotel.

– Bine, dar ei ce fel de exemple foloseau?

– Din Atena timpului lor.

– În acest caz, nu e clar că, dacă le respectăm spiritul, e nevoie să dăm exemple din Atenele timpului nostru?

O să încerc să fiu aproape nepermis de utilitaristă.

De regulă, la ora actuală filosofia se studiază sau dezvoltă în instituții publice (universități, institute ale Academiei). Aceste instituții sunt finanțate din banii contribuabililor. Ei, contribuabilii, trăiesc acum (oricare este acel acum). Există înțelepciune general valabilă. O parte este populară, o altă parte ține de mai mult rafinament cultural, mai multă rigoare și este încastrată în filosofie. Scopul filosofiei este să îi ajute pe oameni să își pună ordine în gândire, să nu ia nimic drept garantat, să îi ferească de dogmatisme, să le ofere ancore morale, ghidări existențiale, să le ducă imaginația și creativitatea dincolo de limitele experienței. Aceste rosturi ale filosofiei există dintotdeauna și pentru oricine vrea să beneficieze de ea. Pe scurt: eu nu cred că filosofii sunt plătiți din bugetul public ca să discute numai între ei.  Puțini au forța să creeze perspective noi. Cei mai mulți propagă, dezvoltă, explică perspective preexistente. Ei bine, eu cred că filosofii trebuie să fie utili: cercetătorilor din alte domenii, creatorilor de artă și literatură, politicienilor, celor implicați în mișcări civice, instituțiilor profesionale. Dincolo de cei pomeniți, filosofia, deci filosofii, trebuie să le fie de folos copiilor, încurajându-le mirarea, adolescenților, învățându-i să caute sensuri și valori, maturilor, învățându-i să reflecteze asupra vieții lor, vârstnicilor, învățându-i să se însenineze și să își îmbrățișeze experiențele de viață.

Sandu Frunză: Este îndeobște recunoscută contribuția dumneavoastră la dezvoltarea eticilor profesionale, la sensibilizarea publicului și a profesioniștilor cu privire la practicile deontologice și la nevoia de codificare etică a comportamentelor în viața organizațională. Cum vedeți rolul consilierii etice pe o piață liberă și foarte ofertantă a diverselor forme de consiliere? Cît de pregătiți sînt eticienii din mediul universitar să ofere astfel de servicii? Cît de dezvoltată este oferta de consiliere etică pe care mediul academic o poate oferi celor care ar avea nevoie pentru îmbunătățirea activității lor în domenii precum cele ale economiei, ale politicii, ale culturii etc.?

Mihaela Miroiu: În 2001 am publicat o carte de etică profesională. Nu a fost reeditată. Nici nu prea cred că a fost predată în alte școli de etică. În 2004-2005 am făcut, împreună cu o echipă excelentă, o cercetare asupra eticii în universitățile românești (13 universități în eșantion). Am formulat o diagnoză, am făcut un proiect de Cod de etică universitară. Mircea Miclea era ministru. A citit cercetarea și proiectul de Cod. A dat un Ordin de ministru care obliga universitățile să aibă coduri și consilii de etică. Inițial universitățile l-au preluat, că era ordin. Apoi l-au adaptat scoțând tot ce le deranja. Mai bine zis, ceea ce deranja conducerilor. Tentative serioase pentru etică profesională, mai general, pentru etică aplicată au fost făcute și în școala doctorală a lui Valentin Mureșan și în centrul lor de etică. Aici este un locus cu potențial care poate să fie dezvoltat în sensul consilierii pentru firme și instituții. Dar eu cred sincer că nu sunt șanse mari. Și că subminarea acestor șanse vine, la ora actuală, din caracterul feudal al disciplinelor și domeniilor. Cum poți face filosofie aplicată fără sociologie, psihologie, economie, drept, științe politice? Pe ce te poți baza când vrei să oferi consiliere etică? Sunt de ajuns teoriile, sau trebuie să știi, să cunoști și analizezi instituțiile? Pe scurt, eu cred că va exista cerere de consiliere etică atunci când echipe mixte vor putea analiza comportamentul organizațional și vor putea oferi o orientare etică de dezvoltare, arătând și cum poate să fie profitabilă (nu neapărat ca bani, ci ca stare de spirt, încredere, cultură organizațională). Vestea proastă este că filosofii nu pot face singuri o astfel de ofertă. Vestea bună este că pot să o dezvolte de acum încolo. Asta înseamnă programe masterale interdisciplinare orientate pe scop și tematici doctorale comune în care să lucreze doctoranzii din domenii diferite. Să învețe să își dea unul altuia ceea ce știu, ca să poată să facă oferte instituțiilor și firmelor.

Cred că voi puteți dezvolta școala voastră clujeană în cel mai bun sens către o filosofie pentru instituții și oameni.

Sandu Frunză: Dacă cerem cuiva să spună care este primul cuvînt care îi vine în minte atunci cînd aude de filosofia feministă, cu siguranță va alege să rostească numele dumneavoastră. Recunoașterea de care vă bucurați în acest spațiu al creativității filosofice suprapune numele dumneavoastră, în cea mai mare măsură, ca o imagine de brand potrivită pentru studiile de gen și filosofia feministă din România. Avînd în vedere fragilitatea, neliniștea, însingurarea, disperarea în fața izolării, care au pătruns în casele și în sufletele noastre în această perioadă de criză, aș dori să ne spuneți: Cum poate filosofia feministă să contribuie la diminuarea vulnerabilității, a discriminării, a propagării practicilor sociale și politice negative? Cum ar putea consultanța etică și consilierea filosofică de inspirație feministă să aducă un plus în îmbunătățirea calității vieții noastre în perioada crizei pandemice?

 Mihaela Miroiu: Filosofia feministă înseamnă multe feluri de filosofare. În acest sens, există perspective filosofice diferite în feminism. Perspectiva pe care o îmbrățișez este o combinație interesantă între feminismul liberal și cel ecologist, păstrând fundamentele eticii grijii. Numele pe care i l-am dat este cel de teorie a convenabilității. Convenabilitatea (venire împreună, con-venire, inter-simțire) combină ceva din modul contractualist de gândire (convenția), cu trăirea ei, cu felul în care o resimțim. Pe scurt, este o îmbinare între empatie și alegere rațională. Nu intru în detalii. Detaliile se regăsesc în cărțile mele de filosofie feministă, Gândul umbrei și Convenio. Despre natură, femei și morală. Nu mă mir că, la un moment dat, profesorul Ilie Pârvu îmi spunea: Ceea ce faci tu este mai degrabă feminin/ism. Cu alte cuvinte, eu consider experiențele femeilor: sarcina, nașterea, leuzia drept centre ale unei filosofii care pleacă de la intuiția creșterii unei făpturi în interiorul alteia. Pe baza acestei intuiții se schimbă fundamental relația canonică sine-altul. Căci acel altul, în starea de sarcină, nu e deloc o alteritate radicală, cum nici egoul subiectului însărcinat nu este cel solipsist. Nu intru în detalii. Pot însă să îți răspund așa: adopt o filosofie prin care experiențele femeilor au deplină demnitate ontologică, epistemică și etică. Mai mult, ele ne ajută să extindem morala care derivă din acestea la alte făpturi, la cele non-umane. Să putem glisa de la antropocentrism spre biocentrism, căci noi suntem și natură. Avem semeni întru umanitate și semeni întru natură. Înțelegem acești semeni prin empatie: Și lor le este foame, sete, vor să respire, nu vor să sufere, vor să fie în siguranță, au propria sociabilitate față de noi. La ce ne poate folosi asta acum? Eu sunt uluită cât de mult s-au relaxat animalele în cele două luni în care ne-am restrâns năvala și raza de acțiune. Sunt căprioare care au născut lângă casă. Porumbei care și-au făcut cuib în geamul de la baia apartamentelor. Vulpi care se plimbă în voie prin parcuri. Pe terasa mea e o mare îmbulzeală de mierle și coțofene care vin să mănânce bobițele cățeilor. Ce vreau să spun cu asta, foarte pe scurt: 1. Femeile nu au de ce să se rușineze că sunt femei, ca experiențe naturale, și nu au de ce să nu facă o veritabilă cultură, inclusiv filosofică, din asta. 2. Dacă își depășesc complexele induse cultural, anume că experiențele lor naturale le apropie de animalitate, deci le depărtează de cultură și spirit, atunci pot avea deplină încredere în identitatea lor de femei și în demnitatea lor deplină. 3. Dacă au încredere, nu au de ce să se mai umilească. Pot să își asume autenticitatea, să aibă curaj, să trăiască pe deplin. Când sunt într-un asemenea stadiu pot să pună capăt șirului de dependențe, cele mai multe imaginare, față de bărbați și să le convertească în independență sau, mai bine, interdependențe. Eu știu că patriarhatul înseamnă o ordine socială, cultură etc. Dar știu la fel de bine că îl putem scoate din toate instituțiile, formal vorbind. El rămâne unde este dacă femeile nu îl scot din propria lor minte. De altfel, tu ai norocul să trăiești lângă cealaltă filosoafă feministă din țara asta (altele au plecat). Cred că îți este mult mai limpede decât oricui la ce folosește etica feministă.

Această perioadă de recluziune în spațiul privat pe timp de pandemie are câteva avantaje: a forțat bărbații mai retardați cultural (adică prizonierii unei lumi vetuste) să vadă munca de zi cu zi în casă, precum și faptul că pruncii nu cresc ca ciupercile după ploaie. I-a forțat să vadă că mâncarea nu apare pe masă, ci este muncită. Că rufele nu se spală, calcă și pun în dulap, ci sunt spălate și puse de cineva. Unii cu bun simț s-au gândit că e bine să dezlege misterul apariției mâncării pe masă și al rufelor curate și călcate din dulap. Partenerele lor au văzut că bărbații au mâini pentru frământat aluat și i-au iubit pentru asta. Cam greu să mai accepte de acum încolo că ei nu sunt în stare să facă ceva prin casă. Unele femei și unii bărbați au descoperit că nu știu de ce trăiesc sub același acoperiș. Și că e păcat să își irosească viețile. Bărbații singuri au devenit mai autonomi, fiindcă nu au mai putut recurge la servicii plătite de hrănire și îngrijire. Femeile singure erau deja autonome, în acest sens. Între timp au putut să își reevalueze viețile.

Și unii și alții cred că am învățat ceva mai substanțial despre ceea ce ne e necesar în mod vital și ce nu. Despre dezvoltarea și prosperitatea interioară, care chiar nu depind de exhibiționismele achizițiilor materiale. Despre solidaritățile altora cu noi și ale noastre cu ei. Despre marile afinități elective în vremuri de incertitudine. Despre superficialitatea și precaritatea keep-in-touch-urilor de zi cu zi. Despre o mai prezentă și palpabilă simbioză între rațiune și sentiment, între trup și suflet. Sau doar despre singurătate (indiferent cât de mare e familia). Filosofia feministă ajută. Ea are rolul să îi limpezească pe bărbați despre femeile acelea etern de neînțeles. Și pe femei ca să se accepte cu drag, indiferent dacă le validează vreo privire exterioară sau ba.

Sandu Frunză: Dumneavoastră personal –  ca femeie activă și creatoare de bune practici, de teorii relevante și de atitudini exemplare – cum vă circumscrieți locul pe care vi-l doriți pe terenul acțiunilor etice și al practicilor filosofice?

 Mihaela Miroiu: Am hotărât că timpul meu în instituții trebuie să se încheie în această toamnă. Și că voi trăi în ordinea lui vreau, mai degrabă decât în cea a lui trebuie. Nu voi intra în nicio criză existențială pentru că nu va mai scrie pe mine: prof. univ. Nu cred că dacă nu avem funcții sau titluri profesionale ne aneantizăm. Mai ales dacă în timp ce le-am avut am făcut tot ce ne-a stat în putință să lăsăm ceva în urmă. Ce vreau să fac mai departe, în sensul propus de tine? Voi continua să scriu, mai ales literatură. În tinerețe am renunțat la literatură pentru filosofie, apoi la filosofie pentru științe politice. Acum mă întorc la literatură cu tot ceea ce știu și sunt în acest stadiu. Prin urmare, practica mea filosofică și etică se vor scufunda în literatură. Desigur că voi mai consilia partide și politicieni pe problemă de etică și ideologii politice. Oricum am făcut-o mereu pro bono. Desigur că voi veni bucuroasă spre colegii mei mai tineri de la alte universități, dacă au nevoie de mine. În mod special cei de la Sibiu, Cluj și Timișoara. Și, pe cât se poate, voi continua să îmi ajut semenii din rețelele sociale să internalizeze mai bine sensurile etice ale experiențelor individuale și colective. Mă voi bucura neîngrădit de dimensiuni ale culturii spre care m-am cenzurat să merg, ca să îmi fac bine partea mea de profesie. În rest, o să îmbrățișez în fiecare zi cerul și pământul, mirându-mă tot mai mult de miracolul absolut al naturii.

Sandu Frunză: Este criza actuală atît de profundă încît la ieșirea din criza medicală pe care o parcurgem să ne putem aștepta la nouă atitudine în fața vieții, a persoanei, a ființei umane fragile care își revendică un rol de centru al universului? Suspendarea unor libertăți, care a afectat viața noastră în această perioadă, va funcționa ca un impuls pentru nevoia de rescriere a povestirii vieții noastre pe baza unor valori autentice, de retrasare a liniilor definitorii ale lumii postpandemie?

Mihaela Miroiu:  Dacă durează mai puțin de șase luni, nu cred că va avea o amprentă atât de profundă. Ne va învăța ceva, dar nu ne va schimba foarte semnificativ. Probabil că accentul pe comunități medii și mici va crește. Glocalizarea va fi progenitura contextuală a globalizării. Probabil (căci nu pot spune altminteri …. filosofii ăștia nu sunt siguri de nimic 😊) vom rămâne cu ceva mai multă sobrietate în relațiile interpersonale, cu excepția familiei și prietenilor foarte apropiați. Probabil copiii și cei tineri au învățat că ocrotirea și grija merg și dinspre ei spre maturi și vârstnici. Probabil că vom înțelege că traiul în natură, chiar la sat, este de preferat stupilor urbani. Iar dacă suntem ceva mai feminiști, filosofic vorbind, vom învăța că nu suntem nici măcar buricul relativ al pământului, ci parte a acestuia. O parte unică, demnă de o viață unică. Dar numai și numai o părticică ce poate să aleagă să fie sol fertil sau steril lumii care vine.

Cu Laurențiu Staicu despre drumul spre cabinetul de consiliere filosofică în vremea pandemiei

Standard

 

Staicu-Laurentiu

Sandu Frunză: Sînteți cunoscut ca metafizician, ca epistemolog, ca expert în etica aplicată, dar mai ales ca cel mai vizibil practician în consilierea filosofică din România. Ați publicat Trei istorii metafizice pentru insomniaci (2017) – o carte întemeietoare pentru reflecția și consilierea existențială. Vă rog să ne spuneți: în ce măsură filosofia și practicile filosofice își pot găsi un loc adecvat în societatea aflată sub presiunea crizei pandemice?

Laurențiu Staicu: Nu știu cât de mult poate ajuta filosofia ca atare, însă cred că reflecția filosofică sau, mai bine spus, filosofarea este binevenită în aceste momente dificile. Dar nu direct, ci mai degrabă într-o manieră indirectă, aș spune, prin sprijinul pe care-l oferă virtuților de care avem mare nevoie pentru a face față situației prin care trecem cu toții acum: luciditate, spirit critic, răbdare, disciplină, calm. Atunci când viața sau bunăstarea ne sunt amenințate, nu ne ajută deloc să ne gândim la sensul vieții sau la ce rost avem pe lume. Dar ne ajută enorm să ne gândim, cu metodă și cu rigoare, la ce acțiuni ar trebui să desfășurăm, cum ar trebui să ne comportăm, de ce este importantă cutare sau cutare regulă și așa mai departe. Or, tocmai asta înseamnă, cred eu, a filosofa într-o cheie practică: a-ți pune întrebări relevante pentru contextul în care te afli, a căuta să te lămurești pentru a afla ce e de făcut. Pentru că filosofia practică și, în genere, consilierea filosofică, vizează exersarea constantă și adâncirea autonomiei noastre ca persoane – în raport cu societatea, în raport cu propriile noastre impulsuri și prejudecăți. Or, în prezent, tocmai autonomia este cea care ne este restrânsă dramatic, iar la această îngrădire necesară oamenii reacționează în fel și chip, de multe ori instinctiv, fără să-și dea seama. De regulă, filosofarea ne ajută să vedem mai limpede de ce nu ne simțim bine și ce e de făcut pentru a ieși din criza respectivă într-o manieră lucidă, detașată, mai puțin încărcată emoțional. Pe scurt, ca să nu mai lungesc vorba, cred că reflecția filosofică este un bun exercițiu pentru a ne păstra discernământul de care avem atâta nevoie în prezent.

Sandu Frunză: Ce ar trebui să facă, în general, profesorii de filosofie ca disciplina pe care o propun spre aprofundare tinerilor să iasă din zona disconfortului pe care ni-l creează abstractizarea foarte înaltă și să se apropie de nevoia de povestire, de nevoia de a pune întrebări și a căuta răspunsuri la întrebările fundamentale, de a face din reperele din istoria filosofiei ceva ce poate fi perceput ca familiar, ceva ce poate fi integrat experienței propriei noastre vieți?

Laurențiu Staicu: Hm, o întrebare grea! Cred că depinde de felul în care privești filosofia. Unii văd filosofia ca pe un joc complicat cu concepte, un soi de puzzle fără nicio miză practică, menit doar să-ți ofere satisfacție atunci când ai găsit o soluție elegantă și să-ți ascută mintea. Dintr-o astfel de perspectivă, e greu să faci trecerea dinspre filosofie către substratul filosofic al problemelor cu care ne confruntăm în viața cotidiană. Dar, pe de altă parte, filosofia a apărut dintr-o nevoie mai adâncă decât aceea de a ne exersa mintea, din nevoia de a ne înțelege pe noi înșine și lumea din jur. Sună dramatic, știu, dar istoria stă mărturie pentru această nevoie fundamentală a noastră de înțelegere, o nevoie condiționată biologic, aș îndrăzni să spun. Avem această conștiință de sine care ne individualizează în natură și care, la rândul său, ne împinge, inevitabil, să punem întrebări, să căutăm să pricepem ce e cu noi și cu lumea. Iar de aici până la filosofie nu e decât un pas. Din această perspectivă, putem vedea mai limpede cum problemele noastre, ca indivizi, ca persoane, sunt de multe ori doar avataruri mai palide, mai înguste și cu un conținut specific ale marilor probleme cu care ne confruntăm ca specie: cine suntem, ce avem de făcut, cum ar trebui să trăim, ce este moartea, cum ne putem cunoaște pe noi înșine, ce valori merită să urmăm etc. Fiecare dintre noi trăiește pe fundalul oferit de o țesătură de convingeri și credințe, judecăți și opinii de natură filosofică, fiecare dintre noi are o filosofie de viață care ne ghidează și ne dă rost. Doar că, de cele mai multe ori, aceasta nu este o construcție plămădită și îngrijită de noi în mod conștient, ca o teorie filosofică despre un subiect oarecare, în care știm ce vrem să susținem, cum să o facem, ce argumente avem la dispoziție, ce finalitate are. Filosofia personală a fiecăruia dintre noi se alcătuiește treptat, în timp, din tot soiul de frânturi pe care le luăm din jur, de la cei apropiați, din ceea ce citim,  din interpretarea experiențelor prin care trecem sau din ceea ce gândim noi înșine atunci când ne acordăm răgazul să o facem. Dar ea ne oferă același lucru ca și o teorie filosofică propriu-zisă, una pe care o descoperim într-o carte, să zicem: înțelegere, orientare în lume. Doar că, fiind o filosofie alcătuită din frânturi, de cele mai multe ori, e ca o construcție fără un plan, e de multe ori șubredă, anapoda chiar! Iar înțelegerea și orientarea pe care ni le oferă vor fi pe măsură. Aici intervin analiza și dialogul filosofic care contribuie la ajustarea acestei filosofii personale, la reglarea ei în acord cu faptele, cu realitatea și cu profilul celui care o poartă în minte și se lasă purtat de ea prin viață fără să o știe.

Felul în care ne simțim, confortul nostru mental depinde, adeseori, de felul în care gândim (sau nu gândim). Cred că de aici ar trebui să pornească orice profesor de filosofie care vrea să iasă din “turnul de fildeș” al gândirii pure, cum se spune, și să se apropie de menirea originară a filosofiei, aceea de a oferi înțelegere și orientare în hățișul vieții de zi cu zi, de la acceptarea acestui fapt elementar: gândirea este întotdeauna abstractă, dar acest lucru nu o îndepărtează de viața trăită, ci dimpotrivă, o apropie. Pentru că fără gândire, fără concepte și raționamente, fără reflecție, nu există, de fapt, o viață cotidiană, există doar senzații oarbe, cum ar spune Kant, nimic discernabil. Aș spune că o cale de a reduce distanța dintre filosofie ca disciplină academică și experiențele noastre de viață este aceea de a găsi elementele comune între cele două și de a încerca apoi să le dezvolți.

Sandu Frunză: Sînteți recunoscut ca unul dintre cei mai semnificativi practicieni în consilierea filosofică. Aș vrea să ne dați mai multe detalii cu privire la acest tip de practică, puțin cunoscută în România, să ne arătați care este specificul acestui tip de consiliere în raport cu alte tipuri de consiliere pe care le putem accesa. Ce ar trebui să ne convingă, în situația de criză în care ne aflăm, să pornim spre drumul care să ne ducă la cabinetul unui practician în consilierea filosofică? În ce măsură consilierea filosofică poate oferi sprijin și chiar alinare pentru ființa umană ce stă sub presiunea crizei medicale, a fragilității existențiale, a angoasei în fața necunoscutului, a însingurării adusă de izolare și de suspendarea unor libertăți pe care le credeam ca fiind neseparabile de condiția noastră de occidentali?

Laurențiu Staicu: Sunt multe diferențe dar și multe asemănări între consilierea filosofică și alte tipuri de consiliere. Un semn distinctiv este, desigur, acela că sunt folosite resurse filosofice, însă nu doar în sensul restrictiv al teoriilor formulate de filosofi de-a lungul timpului, ci într-un sens mai larg – uneltele folosite în consilierea filosofică sunt, de cele mai multe ori, uneltele cu care lucrează filosoful de profesie: analiza conceptuală, interpretarea, reconstrucția rațională etc. A consilia înseamnă, în esență, a încerca să fii de ajutor cuiva, iar ajutorul, în cazul consilierii filosofice, nu înseamnă, nici pe departe, doar a oferi cunoștințe filosofice sau a lămuri teoriile filosofice pentru necunoscători, așa cum par să creadă, uneori, studenții din primul an care îmi cer detalii despre această practică. A-l ajuta pe cel care vine la tine căutând ajutorul înseamnă, mai degrabă, a-l învăța să se gândească filosofic la sine și la lume, la problemele sale. Cunoașterea care se transferă în relația dintre consilier și clientul său este una tacită, nu explicită, consilierea nu este un soi de curs privat de filosofie! O altă deosebire este dată de relația asimetrică dintre cei doi – consilier și client. În ședințele de consiliere filosofică, celebra metaforă a parteneriatului dintre consilier și client, atât de des invocată de teoreticienii terapiilor mai apropiate de filosofie este dusă oarecum mai departe, este depășită, aș spune. Clientul este cel care conduce, el este cel care trebuie să se lămurească cu privire la propriile convingeri, credințe și valori. Această călătorie în propria minte, cum îmi place mie să văd procesul de consiliere, indiferent că durează o ședință sau mai multe, este a clientului, consilierul este doar un ghid. Unul care, uneori, poate împinge într-o direcție sau alta, poate sugera o cale mai puțin facilă sau se poate pune, chiar, în mijlocul drumului, blocând accesul la o priveliște atrăgătoare, dar periculoasă. Dar, în ultimă instanță, el rămâne doar un ghid pe parcursul acestei călătorii lăuntrice.

Sandu Frunză: Cînd este potrivit să decidem să renunțăm la alte tipuri de consiliere cu care eram familiari și să apelăm la un consilier filosofic și la ce fel de beneficii putem să ne așteptăm de pe urma unui program de terapie filosofică? Povestiți-ne, dumneavoastră ca filosof practician ce tip de intervenție practicați, care este specificul demersului pe care îl propuneți?

Laurențiu Staicu: Orice tip de consiliere urmărește, cum spuneam mai devreme, să ofere ajutor, să fie de folos în depășirea unui obstacol sau în ieșirea dintr-o criză. Nimeni nu apelează la serviciile unui consilier doar din curiozitate, deși unii așa pretind când vin prima oară! Dar în spatele pretinsei curiozități se ascunde întotdeauna o nevoie. Ceea ce înseamnă că, în genere, e bine să ne gândim serios înainte de a apela la ajutorul unui consilier, să ne gândim la ceea ce ne dorim, la ceea ce vrem să obținem. Asta pentru a putea să evaluăm, ulterior, în ce măsură ne este de ajutor ceea ce se întâmplă în ședințele respective. Apoi, rămâne pentru fiecare să evalueze dacă ceea ce primește îi folosește sau nu, dacă i se potrivește sau nu. Nu există o terapie sau o formă de consiliere care să fie potrivită pentru toți sau pentru toate problemele cu care se confruntă oamenii. Din experiența mea, aș putea spune că cei care apelează la consilierea filosofică au o înclinație mai accentuată către reflecție și analiză, sunt mai introspectivi și mai curioși. Dar nu este o regulă, uneori se întâmplă să vină la mine oameni care au trecut prin mai multe alte tipuri de terapie și vor să încerce altceva, pur și simplu. Sunt multe de spus despre demersul propriu-zis, mai ales că strategia folosită va depinde, în fiecare caz în parte, de tipul de probleme cu care vine clientul, abia după ce le evaluezi în amănunt poți stabili cu ce începi și cum înaintezi apoi. Oamenii acumulează, de-a lungul vieții, o mulțime de convingeri despre ei înșiși, despre ceilalți, despre lume în ansamblu. Apoi, aceste convingeri se combină cu valorile individuale și dau naștere normelor, regulilor de comportament, cum spunea Egan, cele care ne ghidează în viața de zi cu zi. E imposibil să ajungi la substratul filosofic al acestor reguli dintr-o dată, ai nevoie de timp și este un travaliu anevoios și dificil, însă absolut necesar. Uneori e vorba de probleme sau blocaje punctuale, alteori clientul vrea să se reinventeze pe sine, ca să spun așa, vrea să-și schimbe planul de viață, ceea ce presupune abordări și tehnici diferite.  Dar premisa de la care pornesc întotdeauna este că persoana care vine la mine simte că are nevoie de ajutor pentru a depăși o criză, un blocaj sau o problemă pe care nu a putut să o depășească singură sau cu ajutorul celor la care a apelat înainte. Motivul vizitei este crucial, chiar dacă el poate să nu fie, inițial, aparent. Dialogul filosofic are această virtute discretă și subapreciată, după părerea mea, de a pune în lumină, treptat, gânduri și idei care erau în umbră, la început, până când devin limpezi și pot fi înțelese iar apoi schimbate. Există un moment, pe parcursul ședințelor de consiliere, când ceea ce se discută începe să producă un declic în mintea clientului, începe să aibă sens. E un moment extraordinar, o adevărată iluminare, o strălucire în privirea celuilalt care îți spune că a început să se lămurească cu sine, să se vadă mai limpede. După aceea, călătoria devine mult mai ușoară, iar nevoia de ghidaj, de orientare începe să dispară treptat. E semnalul că începi să te apropii de sfârșitul consilierii.

Sandu Frunză: Există în ultima vreme o tendință vizibilă de dezvoltare și chiar o cerință de profesionalizare a consilierii filosofice în spațiul cultural românesc. Cum credeți că va fi integrată consilierea filosofică pe o piață a consilierii în creștere? Cum vă imaginați evoluția acestei profesii în etapa schimbărilor profunde pe care lumea, în general, le așteaptă să se producă în perioada prelungirii pandemiei și cea post-pandemie? Cîtă deschidere  există, pe de o parte, dinspre filosofi în a oferi astfel de servicii de consultanță și consiliere, iar pe de altă parte, din partea publicului predispus să apeleze la servicii de consiliere?

Laurențiu Staicu: Cred că e un lucru bun că se întâmplă asta și la noi, mă refer la tendința de profesionalizare a consilierii filosofice și la semnele că începe să-și facă loc pe piața serviciilor. Ce se va întâmpla pe viitor depinde foarte mult de cine va prelua inițiativa și va încerca să dezvolte profesia și de competențele celor care practică. Deschidere există, însă la noi e totuși prea puțin cunoscută și apoi persistă, încă, multe prejudecăți culturale legate de filosofie ca atare care îngreunează procesul de popularizare a practicii. Mulți văd încă filosofia ca pe o formă de manifestare înaltă, rafinată a spiritului omenesc, însă altminteri fără vreo relevanță practică, fără nicio legătură cu frământările, angoasele și greutățile vieții reale. Un lux, mai degrabă, un moft pentru elite sau o preocupare exotică pentru visătorii lipsiți de spirit practic. Sigur că această prejudecată este, în mare măsură, o consecință a faptului că filosofia nu prea se mai studiază azi în școli. După anii ’90, contactul oficial, instituțional al tinerilor cu filosofia a fost și a rămas mai mult sporadic. Nu prea poți afla mare lucru despre o disciplină dacă o studiezi doar o oră sau două pe săptămână în ultimul an de liceu. E o surpriză mare pentru mulți dintre cei care aleg să studieze filosofia în facultate să afle că înăuntrul acestei discipline s-au cristalizat, de-a lungul timpului, canoanele adevărului și regulile gândirii robuste sau principiile care stau la baza comportamentului moral fără de care viața de zi cu zi este o junglă în sensul propriu, o bătălie pentru supraviețuire mânată doar de instincte. Mulți vin cu așteptarea asta romantică, într-un fel, dar păguboasă, în cele din urmă, că filosofia este o formă de artă, un domeniu în care poți să dai frâu liber celor mai neobișnuite speculații, fără altă restricție decât aceea de a fi cât mai original! Creativitatea este, desigur, importantă în filosofie, ca și în știință sau în artă. Dar e o diferență colosală între speculațiile neîntemeiate și gândirea sistematică, susținută de argumente solide.

Adevărul este că filosofia a fost mereu, poate mai presus de toate, aproape de viața trăită, de realitatea cotidiană. Asta e ceea ce la noi e deocamdată greu de transmis și de priceput. Speranța mea, în privința schimbării acestei prejudecăți cu privire la utilitatea filosofiei, se îndreaptă către absolvenții facultăților de filosofie, către tineri. Cred că ei sunt cei care pot să aducă o schimbare semnificativă în această privință – și deja o fac!

Sandu Frunză despre provocările societății bazate pe comunicare la adresa filosofiei

Standard

carte mesaros

Filosofia revine cu destul de mult curaj în spațiul public. Asta nu se datorează în principal filosofilor, ci unui tip special de așteptare din partea publicului. Omul postmodern se reîntoarce cu fața spre filosofie datorită creșterii forței structurilor societății bazate pe comunicare. Dezvoltarea tehnologiilor comunicării și importanța construcției realității în comunicare fac ca filosofia să fie într-un moment în care trebuie să își depășească timiditatea manifestată în ultimele decenii și să se afirme ca un actor semnificativ în spațiul public. Filosofii nu trebuie să facă altceva decît să valorifice acest moment pe care îl au dat ca pe un privilegiu al revenirii lor în spațiul public, ca pe un dar pe care îl face filosofiei societatea bazată pe comunicare. Cei care nu percep prezența acestei noi societăți o resimt, deocamdată, ca pe un fenomen al tranziției dinspre societatea bazată pe cunoaștere înspre noua realitate a unei societăți construită pe baza dezvoltării științei și tehnologiei, îndeosebi a tehnologiilor comunicării.

O publicație demnă de tot interesul ce aduce în discuție locul și rolul filosofiei în universitatea actuală și în lumea contemporană este cartea coordonată de Claudiu Mesaroș: Filosofia în universitatea contemporană.[1] Volumul mi-a trezit interesul deoarece în urmă cu 10 de ani am avut un interes special pentru cercetarea acestei teme. Unele dintre aceste cercetări au fost valorificate în publicațiile mele și ale colectivului cu care am lucrat în acea perioadă.[2] Cartea de față se remarcă atît prin întrebările provocatoare, cît și prin răspunsurile bine ticluite. Exercițiul reflexiv la care sînt obișnuiți filosofii să recurgă îi conduce pe fiecare dintre aceștia să pună întrebări care au răspunsuri multiple, după cum se pot constitui într-un punct de plecare al altor întrebări care se nasc în mintea cititorului.

În Cuvânt-înainte, gîndindu-se la destinul umanioarelor în mediul universitar, Claudiu Mesaroș se întreabă dacă nu cumva Universitatea a părăsit idealul de a-i educa pe studenți în așa fel încît „să poată gândi critic și autonom asupra angajamentului lor personal față de bine, onestitate, adevăr și frumos”[3] și a ajuns să se transforme într-o structură antreprenorială ce conduce întregul demers spre ceva asemănător celui specific școlilor de meserii de altă dată. Totodată, el se întreabă dacă nu cumva umanioarele au fost sacrificate în vederea unui cîștig „imens al studiului științelor exacte, ingineriei și industriei informatice”. Pot fi de acord că interesul tinerilor este din ce în ce mai evident orientat spre aceste domenii, chiar printre cei ce aleg să urmeze programe din domenii ale științelor sociale și ale științelor umaniste. Dar marginalizarea pe care o resimțim ca o acțiune violentă din partea acestora, ar trebui să ne determine să conștientizăm necesitatea de a cultiva, alături de modalitățile clasice de filosofare, formele noi de creație și practică filosofică aduse de transformările aduse de postmodernitate în viața omului  actual. Renașterea interesului pentru filosofie vine azi din chiar situarea filosofiei în dialog cu dezvoltarea științifică și tehnologică, din dezvoltarea industriilor comunicării, din nevoia de reînnoire a principiilor etice și a regîndirii practicilor sociale. Alături de preocupările clasice, filosofia universitară ar trebui să includă și interesul pentru filosofiile practice și pentru eticile aplicate. Este punctul cel mai important al relansării filosofiei în societatea construită pe comunicare.

Una dintre modalități este aceea de ne conecta la practicile filosofice experimentate în alte spații culturale. Pași importanți au fost făcuți deja în acest sens și în România. După cum reiese din analizele propuse de filosoful, logicianul și sociologul Ioan Biriș, de la Universitatea de Vest din Timișoara, în textul Filosofi români la congresele mondiale de filosofie,[4] există o conectare foarte bună a filosofilor din spațiul cultural românesc cu dezbaterile filosofice ce au loc în plan global. Prin urmare, trebuie să ne așteptăm ca noile curente din filosofia aplicată, din filosofia experimentală și practicile filosofice occidentale să devină de interes major și în spațiul preocupărilor filosofice de la noi. Este importantă în acest sens nu doar re-orientarea stilului de a face filosofiei, ci și efortul indicat, de o gînditoare angajată cum este Adriana Neacșu, în procesul de promovare a filosofiei: „să evidențiem valențele practice ale Filosofiei, încât ea să devină atractivă pentru candidați de diverse orientări profesionale”.[5] În acest sens, de o mare actualitate sînt orientările filosofice conturate în acest volum de doi dintre cei mai semnificativi filosofi, Virgil Ciomoș și Veress Karoly, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, care propun ca variante de lucru consilierea filosofică și practicile hermeneutice cu rol semnificativ în modelarea existențială.[6]

Unul dintre textele excelente din acest volum este cel al filosofului Constantin Stoenescu, profesor la Facultatea de filosofie a Universități din București. El este unul dintre autorii cu preocupări constante în analiza temelor legate de locul filosofiei în societatea actuală.[7] El adresează una dintre cele mai provocatoare întrebări în textul său privind viitorul filosofiei în universități: putem vorbi de sfîrșitul filosofiei, așa cum ne-am obișnuit să vorbim despre un număr nesfîrșit de sfîrșituri: de la sfîrșitul omului, la sfîrșitul poeziei la sfîrșitul artelor sau sfîrșitul istoriei? Avînd în vedere orientarea antreprenorială a universităților actuale, Constantin Stoenescu este înclinat să fie mai degrabă pesimist în legătură cu dezvoltarea filosofiei în mediul universitar. În societatea bazată pe cunoaștere, filosofia ocupă azi un loc marginal, fiind parcă neputincioasă în a oferi resurse relevante pentru dezvoltarea socială și din perspectiva aplicării cunoașterii.

Putem însă desprinde și cîteva motive de optimism din textul filosofului. Dintre acestea aș aminti, mai întîi, importanța rolului pe care îl poate juca demersul teoretic al filosofiei în particular și demersul teoretic în general în asigurarea unei structuri fundamentale a dezvoltării cunoașterii, creativității și a modelării acțiunii. Deși dezvoltarea aplicațiilor și formarea deprinderilor practice este esențială în educarea celor ce trebuie să se încadreze pe o piață a muncii, nu putem face abstracție de faptul că schimbările foarte rapide ce au loc azi la nivelul practicilor de tot felul reclamă existența unui teren nemișcător, care să asigure fundalul de stabilitate al tuturor schimbărilor ce au loc, iar în acest sens pregătirea teoretică, dezvoltarea gîndirii critice și încurajarea atitudinilor reflexive sînt decisive în asigurarea unui mediu competitiv în care absolvenții de studii universitare să își pună în valoare talentul, aptitudinile și competențele. În al doilea rînd, aș dori să atrag atenția că acum ne aflăm într-o fază nouă, ce se diferențiază tot mai mult de societatea bazată pe cunoaștere în cadrele căreia Constantin Stoenescu analizează fenomenul de marginalizare a filosofiei. Ne aflăm azi într-o fază de tranziție de la societatea bazată pe cunoaștere la societatea bazată pe comunicare. Tranziția se va încheia curînd, în momentul în care cunoașterea, dezvoltarea tehnologică și reflecția filosofică se vor regăsi într-un proces de căutare a armonizării reciproce.

Societatea construită pe comunicare își face simțită prezența tot mai mult și în spațiul cultural românesc. Nu ne putem sustrage tendințelor globale de integrare într-un flux al comunicării extinse. Este de așteptat ca în acest context disciplinele umaniste să își găsească noi rațiuni de a exista și noi modalități de a se implica în creația semnificativă a secolului XXI. Este în logica dezvoltării științelor umaniste să fie conectate la realitățile înconjurătoare și chiar să le modeleze, în anumită măsură. Sugestive sînt în acest sens afirmațiile din acest volum ale unui autor cu o viziune interdisciplinară cum este  Horia Liviu Popa: „Dintotdeauna Filosofia și Istoria au un subiect comun, „progresul, ca varianta umană preferată, conștientă a schimbării și, în același timp, ca provocare pentru ele însele în cadrul evoluției culturii și civilizației umane””.[8] Îndeosebi reflecției filosofice îi revine misiunea esențială de a răspunde provocărilor pe care i le-a adresat, și continuă să i le adreseze în mod vertiginos, societatea bazată pe comunicare.

 

[1] Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017). Volumul cuprinde texte semnate de Claudiu Mesaroș, Mircea Dumitru, Basarab Nicolescu, Constantin Stoenescu, Laurențiu Staicu, Horia Liviu Popa, Ștefan Bratosin, Karoly Veress, Constantin Hlihor, Gabriel Leahu, Arleen Ionescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Daniela Maci, Ioan Biriș, Adriana Neacșu, Cristina Ionescu, Simona Vucu, Mihaela Gligor, Mihai Maci, Anca Vasiliu, Virgil Ciomoș.

[2] Dintre acestea, aș aminti: Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 22 (2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 329-349; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9 issue 25 (2010): 28-58; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[3] Claudiu Mesaroș, „Cuvânt-înainte”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 9.

[4] Ioan Biriș, „Filosofi români la congresele mondiale de filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 189-199.

[5] Adriana Neacșu, „Experiența Universității din Craiova în promovarea pe plan educațional și social a domeniului Filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 203.

[6] Virgil Ciomoș, „Filosofia în vremuri de criză”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 312-319; Karoly Veress, „Despre posibila funcție terapeutică a hermeneuticii filosofice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 102-110.

[7] Constantin Stoenescu, „Filosofia ca avantaj competitiv în societatea cunoașterii”, în Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[8] Horia Liviu Popa, „Filosofia și istoria în universitățile din secolul 21: provocări și orientări sistemice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 62.

Sandu Frunză despre crizele noastre de zi cu zi și nevoia de consiliere filosofică

Standard

Iftode_coperta1Am întîlnit multe persoane din generația mea care trăiesc o stare de angoasă pe care aș  putea să o descriu cel mai bine prin parafrazarea unei celebre afirmații: ei au sentimentul că s-au născut prea tîrziu pentru zei și prea devreme pentru revoluția tehnologică actuală. Acești oameni, deși refuză să se instaleze confortabil în propria lor tradiție religioasă, au sentimentul acut al unei necesități de căutare a fundamentelor spirituale; deși au impresia că știința se manifestă totalitar în raport cu nevoia lor de construcție a unei viziuni proprii asupra existenței, se lasă fascinați întru totul de tehnologie și de noul tip de discurs existențial ce derivă din situarea în existența modelată de raționalitatea științifică și facilitarea accesului la lumi virtuale. Aceste zbateri se împletesc într-un efort constant de căutare a autenticității.

Cel mai adesea, crizele spirituale ale omului postmodern se dovedesc a fi crize de comunicare și soluționarea trebuie realizată în planul comunicării. În acest registru, accesul la semnificații, la formularea unui sens al existenței și a unei viziuni în interiorul căreia să aibă loc rezolvarea crizei sînt facilitate de discursul și practicile specifice filosofiei. O tematizare adecvată pentru faza de asumare a crizei existențiale în care se află, în general, omul postmodern am găsit în cartea „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” semnată de Cristian Iftode.[1] Avînd la bază un curs universitar, volumul oferă avantajul unui discurs sistematic și inteligibil dublat de profunzimea analizei și de o bună întemeiere argumentativă prin recursul la bibliografii din trendul principal al reflecției filosofice. Tînărul filosof ne propune o soluție viabilă pentru începerea unui demers privind rezolvarea crizelor noastre existențiale pornind de la criza în care chiar filosofia se află în contextul dezbaterilor actuale.[2] Una dintre soluții este cea în care această criză îi determină pe filosofi să regîndească reflecția filosofică pornind de la stilul de filosofare specific lumii antice și să propună publicului actual o nouă reprezentare a filosofiei și a practicilor filosofice. În felul acesta, filosofia trebuie readusă la forma vie în care ea implica un exercițiu filosofic în care maestrul și discipolul erau angajați cu toată nevoia lor de cunoaștere, de fortificare sufletească și de îmbunătățire corporală. Este vorba de înțelegerea filosofiei „ca o veritabilă terapie a sinelui, ca un mod de viață și de conversie morală a personalității”.[3] Aflarea autenticității presupune parcurgerea unei asemenea terapii. Modalitatea cea mai adecvată pentru omul contemporan se dovedește a fi cea care presupune implicarea într-un program de consiliere filosofică.

În demersurile sale, Cristian Iftode se dovedește a fi un ucenic al lui Pierre Hadot[4] într-un mod asemănător în care Platon este discipolul lui Socrate. Însă, el este un discipol al lui Hadot care se lasă fascinat de tehnicile de dezvoltare a sinelui propuse de Michel Foucault.[5] Pornind de aici, Cristian Iftode ne avertizează asupra faptului că practica filosofică și consilierea filosofică nu sînt „doar o denumire mai pretențioasă pentru un tip de consiliere psihologică”. Atunci cînd o persoană vine în cabinetul unui filosof practician este de obicei sub presiunea unor dileme existențiale majore. Însă, consilierea filosofică este destinată nu doar celor ce au crize metafizice profunde, ci în general căutătorilor de răspunsuri legate de semnificația actelor lor cotidiene și de acțiunea integrată unei viziuni personale asupra vieții. În acest sens sînt relevante afirmațiile lui Iftode: „Consilierea filosofică se poate, în principiu, dovedi atractivă pentru orice persoană vădind înclinații spre reflecție și autoexaminare, pentru orice persoană care încearcă să își clarifice și să își dezvolte propria filosofie de viață cu scopul de a dobîndi un control sporit asupra frămîntărilor și problemelor cotidiene; de fapt pentru orice persoană care simte că are „nevoie de dialog, nu de diagnostic”[6]. Tehnica de construcție a sinelui adoptată de Cristian Iftode presupune nu un demers ce ar putea fi asociat cu vindecarea de natură medicală, ci cu cel al unei terapii spirituale bazată pe exercițiile specifice jocului ideatic și implicării ființiale a filosofiei.

Două aspecte ne rețin atenția în acest plan al discuției: pe de o parte, diferențierile propuse de autor între practica filosofică și orice tip de psihoterapie, iar pe de altă parte, încercarea de a contura liniile generale ale unui demers specific consilierii filosofice, în ciuda faptului că practicienii au tendința de a refuza o metodă standardizată unică de lucru cu cei consiliați.

Filosofii practicieni oferă servicii de consiliere personală, de consiliere de grup sau de consultanță pentru organizații. Este o practică ce cunoaște o extindere în special pe linia consilierii personale, presupunînd folosirea aptitudinilor filosofice ale consilierului pentru rezolvarea frămîntărilor existențiale ale persoanelor obișnuite, în viața lor de zi cu zi. Iftode constată, astfel, că filosofia în dezvoltarea sa academică a cedat practicienilor din alte discipline, și în special psihoterapeuților, privilegiul de a exercita aceste practici legate de rezolvare dilemelor existențiale ce apar în viața de zi cu zi ale individului. Pentru a releva modul în care formarea în filosofie neglijează acest filon, el utilizează o metaforă a lui P. Raabe afirmînd că, în programele academice, „„filosofii dau naștere unor copii care trebuie să trăiască în casele altor oameni pentru a putea supraviețui”. În acest context, faptul că filosofia a cedat psihoterapeuților ceea ce constituia odinioară domeniul prin excelență al practicii filosofice constituie cel mai relevant exemplu de „generozitate prost direcționată” a filosofilor, atunci cînd vine vorba de aplicarea investigațiilor acestora în viața de zi cu zi”.[7] Pentru a readuce în preocuparea profesioniștilor în filosofie aceste obișnuințe, Iftode apelează la analize filosofice ce oferă ca model felul în care filosofia era înțeleasă și practicată în filosofia antică. Cel mai la îndemînă exemplu este cel al filosofilor din antichitatea romană, care furnizau servicii de consiliere pentru personale bogate și influente. Astăzi, această practică a fost extinsă la toate categoriile de persoane ce au o sensibilitate filosofică. Înclinația acestora spre filosofie poate fi dovedită chiar prin faptul că ajung să caute acest tip de consiliere, chiar dacă nu au o pregătire prealabilă sau cunoștințe solide în domeniul filosofiei. Ei trebuie doar să înceapă prin a fi doritori să își formeze o serie de deprinderi de reflecție și meditative în viața lor cotidiană. Astfel, consilierea filosofică nu presupune o „medicalizare” a practicii filosofice, ci o activitate de filosofare comună a consilierului și a celui consiliat și o asumare pe cont propriu a exercițiului filosofării de către cel consiliat.[8]

Dintre darurile pe care le poate aduce consilierea putem aminti: o atitudine dialogică și reflexivă ce ne conduce la o viață mai bună, la o viață ce merită trăită; accesul la o stare de bine obținută în urma unui demers reflexiv ce aduce pacea și liniștea sufletească; acceptarea de sine și creșterea respectului în raport cu propria persoană; căutarea unor rețete pentru obținerea autenticității și dezvoltarea personală pornind de la strategii, criterii, soluții configurate în cîmpul filosofiei; formularea unor aspecte vizînd sensul vieții, al fericirii și al afirmării ca ființă liberă; constituirea unui registru propriu de acțiune morală care să stimuleze asumarea personală a responsabilității. Dar mai ales putem spera că prin consilierea filosofică ne putem familiariza cu o căutare personală a înțelepciunii, plecînd de la chiar etimologia filosofiei, care ne trimite la iubire și căutare de înțelepciune.[9] Așadar, din textele analizate de Iftode deducem, printre altele, că „nevoia de consiliere filosofică se justifică prin aceea că viața membrilor societății occidentale contemporane este într-o măsură covîrșitoare golită de ceea ce s-ar putea numi dimensiunea „înțelepciunii” și a „spiritualității””[10], iar consilierea filosofică ar putea tocmai aici să intervină în mod decisiv.

Trebuie să ne așteptăm în cazul filosofilor că – așa cum pe parcursul istoriei filosofiei s-au constituit nenumărate forme de filosofare și înțelesuri ale filosofiei – această înclinație spre diversitate să se manifeste și în ceea ce privește metodele utilizate în practicarea consilierii filosofice. Din motive pedagogice, Cristian Iftode ne oferă două exemple de metode, pe care le sintetizează și explică, cele semnate de Lydia B. Amir și Rav Lahav. Astfel, în primul caz, „Metoda propusă de ea comportă următorii pași: mai întîi, formularea problemei care îl frămîntă pe consiliat într-o întrebare, de preferat una care să ofere posibilități multiple de a răspunde; apoi evidențierea acestor răspunsuri alternative la întrebarea avută în vedere; în al treilea rînd, evaluarea critică a fiecărui răspuns; pe această bază, formularea unei a doua întrebări, care de obicei prezintă o anumită legătură (logică sau de altă natură) cu prima. Și așa mai departe”.[11] În ceea ce privește „metoda utilizată de Rav Lahav, aceasta comportă următoarele stadii: I. descrierea de sine a persoanei consiliate; II. enunțarea unei probleme filosofice; III. aprofundarea problemei în toate implicațiile ei și din cît mai multe unghiuri, evitînd un răspuns pripit; IV. corelarea noii înțelegeri teoretice cu viața persoanei consiliate (III și IV pot merge în paralel, stimulîndu-se reciproc, printr-un du-te-vino de la teorie la practică); V. formularea, de către persoana consiliată, a unui răspuns personal la problema în cauză (este etapa finală, care nu coincide însă neapărat cu sfîrșitul ședințelor de consiliere, cîtă vreme alte și alte probleme de viață pot apărea în discuție”).[12] Acest demers este presărat cu clarificări ideatice și conceptuale ale consilierului, dar și cu lecturi personale și exerciții filosofice de rezolvat de către consiliat.

Cartea lui Cristian Iftode se oferă cu toate deliciile ei intelectuale ca un produs extrem de convingător pentru asumarea în viața de zi cu zi a unui efort de dezvoltare personală bazat pe consilierea filosofică. El ne oferă tot registrul exercițiilor spirituale pe care le expune în maniera lui Pierre Hadot, la care adaugă, în manieră personală, hermeneutica subiectului și tehnologia sinelui propuse de Michel Foucault. Astfel, cartea are o valoare extinsă pentru preocupări – de la cele mai simple (cum ar fi: să ajungi „să trăiești în așa fel încît să poți afirma, pe deplin convins, că în orice clipă ar surveni moartea, ai sentimentul că ți-ai trăit viața așa cum tu însuți ai ales, nu la întîmplare și nu în funcție de anumite conformități, convenții sau așteptări ale celorlalți”[13]) pînă la unele foarte complexe (cum ar fi: cele care relevă că „modul de viață filosofic este acela care asumă „sinele” ca o operă de înfăptuit[14]).

Prin intermediul consilierii filosofice sîntem puși în fața unui demers care aduce cu sine modalități multiple și neașteptate ale automodelării și ale formării de sine în spațiul generos și deschis al reflecției filosofice. Practicile și metodele adoptate de consilieri sînt de o mare și fecundă diversitate, potrivită cu amploarea angoaselor și problemelor pe care le putem trăi, zi de zi, în viața personală sau profesională. Din fericire, nu ne confruntăm cu o asemenea situație, dar dacă am fi forțați să formulăm o esență unică a acestei năzuințe formative a consilierii filosofice, atunci ar fi suficient de adecvat să o punem sub semnul vocației autenticității.

 

[1] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, (Pitești: Editura Paralela 45, 2010).

[2] Această criză nu vizează în nici un fel diminuarea creativității filosofice contemporane. Ea are în vedere în principal o imagine bazată pe inadecvare în ochii publicului și un statut marginal în ceea ce privește sistemul educațional. Cîteva aspecte privind criza instituțională a filosofiei pot fi găsite în Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9, issue 25 (Spring 2010): 28-58; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 329-349; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 22 (Spring 2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Iulia Grad, Ovidiu-Nicolae Grad, Cătălin Vasile Bobb, “Formare filosofică şi expertiză etică: implicaţie sau incompatibilitate?” (Philosophical Training and Ethical Expertise: Implication or Incompatibility?), în Tomiţă Ciulei, Cristian Sandache, Antonio Sandu (coord.), Logos – Universalitate – Mentalitate – Educaţie – Noutate, (Iaşi: Lumen, 2011), 151-161; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (Coord.), Criza instituţională a filosofiei, (Cluj: Editura Limes, 2010), 153 pagini.

[3] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 11.

[4] Pierre Hadot, Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault, (Cambridge: Blackwell Publishers, 1995).

[5] Michel Foucault, „Preocuparea de sine”, Traducere de Beatrice Stanciu, în Michel Foucault, Istoria sexualității, Traducere de Beatrice Stanciu  și Alexandru Onete, (Timișoara: Editura de Vest, 1995), 305-480.

[6] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 23.

[7] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 25.

[8] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 27.

[9] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 31.

[10] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 32.

[11] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 37.

[12] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 49.

[13] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 118.

[14] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 218.