Sandu Frunză despre provocările societății bazate pe comunicare la adresa filosofiei

Standard

carte mesaros

Filosofia revine cu destul de mult curaj în spațiul public. Asta nu se datorează în principal filosofilor, ci unui tip special de așteptare din partea publicului. Omul postmodern se reîntoarce cu fața spre filosofie datorită creșterii forței structurilor societății bazate pe comunicare. Dezvoltarea tehnologiilor comunicării și importanța construcției realității în comunicare fac ca filosofia să fie într-un moment în care trebuie să își depășească timiditatea manifestată în ultimele decenii și să se afirme ca un actor semnificativ în spațiul public. Filosofii nu trebuie să facă altceva decît să valorifice acest moment pe care îl au dat ca pe un privilegiu al revenirii lor în spațiul public, ca pe un dar pe care îl face filosofiei societatea bazată pe comunicare. Cei care nu percep prezența acestei noi societăți o resimt, deocamdată, ca pe un fenomen al tranziției dinspre societatea bazată pe cunoaștere înspre noua realitate a unei societăți construită pe baza dezvoltării științei și tehnologiei, îndeosebi a tehnologiilor comunicării.

O publicație demnă de tot interesul ce aduce în discuție locul și rolul filosofiei în universitatea actuală și în lumea contemporană este cartea coordonată de Claudiu Mesaroș: Filosofia în universitatea contemporană.[1] Volumul mi-a trezit interesul deoarece în urmă cu 10 de ani am avut un interes special pentru cercetarea acestei teme. Unele dintre aceste cercetări au fost valorificate în publicațiile mele și ale colectivului cu care am lucrat în acea perioadă.[2] Cartea de față se remarcă atît prin întrebările provocatoare, cît și prin răspunsurile bine ticluite. Exercițiul reflexiv la care sînt obișnuiți filosofii să recurgă îi conduce pe fiecare dintre aceștia să pună întrebări care au răspunsuri multiple, după cum se pot constitui într-un punct de plecare al altor întrebări care se nasc în mintea cititorului.

În Cuvânt-înainte, gîndindu-se la destinul umanioarelor în mediul universitar, Claudiu Mesaroș se întreabă dacă nu cumva Universitatea a părăsit idealul de a-i educa pe studenți în așa fel încît „să poată gândi critic și autonom asupra angajamentului lor personal față de bine, onestitate, adevăr și frumos”[3] și a ajuns să se transforme într-o structură antreprenorială ce conduce întregul demers spre ceva asemănător celui specific școlilor de meserii de altă dată. Totodată, el se întreabă dacă nu cumva umanioarele au fost sacrificate în vederea unui cîștig „imens al studiului științelor exacte, ingineriei și industriei informatice”. Pot fi de acord că interesul tinerilor este din ce în ce mai evident orientat spre aceste domenii, chiar printre cei ce aleg să urmeze programe din domenii ale științelor sociale și ale științelor umaniste. Dar marginalizarea pe care o resimțim ca o acțiune violentă din partea acestora, ar trebui să ne determine să conștientizăm necesitatea de a cultiva, alături de modalitățile clasice de filosofare, formele noi de creație și practică filosofică aduse de transformările aduse de postmodernitate în viața omului  actual. Renașterea interesului pentru filosofie vine azi din chiar situarea filosofiei în dialog cu dezvoltarea științifică și tehnologică, din dezvoltarea industriilor comunicării, din nevoia de reînnoire a principiilor etice și a regîndirii practicilor sociale. Alături de preocupările clasice, filosofia universitară ar trebui să includă și interesul pentru filosofiile practice și pentru eticile aplicate. Este punctul cel mai important al relansării filosofiei în societatea construită pe comunicare.

Una dintre modalități este aceea de ne conecta la practicile filosofice experimentate în alte spații culturale. Pași importanți au fost făcuți deja în acest sens și în România. După cum reiese din analizele propuse de filosoful, logicianul și sociologul Ioan Biriș, de la Universitatea de Vest din Timișoara, în textul Filosofi români la congresele mondiale de filosofie,[4] există o conectare foarte bună a filosofilor din spațiul cultural românesc cu dezbaterile filosofice ce au loc în plan global. Prin urmare, trebuie să ne așteptăm ca noile curente din filosofia aplicată, din filosofia experimentală și practicile filosofice occidentale să devină de interes major și în spațiul preocupărilor filosofice de la noi. Este importantă în acest sens nu doar re-orientarea stilului de a face filosofiei, ci și efortul indicat, de o gînditoare angajată cum este Adriana Neacșu, în procesul de promovare a filosofiei: „să evidențiem valențele practice ale Filosofiei, încât ea să devină atractivă pentru candidați de diverse orientări profesionale”.[5] În acest sens, de o mare actualitate sînt orientările filosofice conturate în acest volum de doi dintre cei mai semnificativi filosofi, Virgil Ciomoș și Veress Karoly, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, care propun ca variante de lucru consilierea filosofică și practicile hermeneutice cu rol semnificativ în modelarea existențială.[6]

Unul dintre textele excelente din acest volum este cel al filosofului Constantin Stoenescu, profesor la Facultatea de filosofie a Universități din București. El este unul dintre autorii cu preocupări constante în analiza temelor legate de locul filosofiei în societatea actuală.[7] El adresează una dintre cele mai provocatoare întrebări în textul său privind viitorul filosofiei în universități: putem vorbi de sfîrșitul filosofiei, așa cum ne-am obișnuit să vorbim despre un număr nesfîrșit de sfîrșituri: de la sfîrșitul omului, la sfîrșitul poeziei la sfîrșitul artelor sau sfîrșitul istoriei? Avînd în vedere orientarea antreprenorială a universităților actuale, Constantin Stoenescu este înclinat să fie mai degrabă pesimist în legătură cu dezvoltarea filosofiei în mediul universitar. În societatea bazată pe cunoaștere, filosofia ocupă azi un loc marginal, fiind parcă neputincioasă în a oferi resurse relevante pentru dezvoltarea socială și din perspectiva aplicării cunoașterii.

Putem însă desprinde și cîteva motive de optimism din textul filosofului. Dintre acestea aș aminti, mai întîi, importanța rolului pe care îl poate juca demersul teoretic al filosofiei în particular și demersul teoretic în general în asigurarea unei structuri fundamentale a dezvoltării cunoașterii, creativității și a modelării acțiunii. Deși dezvoltarea aplicațiilor și formarea deprinderilor practice este esențială în educarea celor ce trebuie să se încadreze pe o piață a muncii, nu putem face abstracție de faptul că schimbările foarte rapide ce au loc azi la nivelul practicilor de tot felul reclamă existența unui teren nemișcător, care să asigure fundalul de stabilitate al tuturor schimbărilor ce au loc, iar în acest sens pregătirea teoretică, dezvoltarea gîndirii critice și încurajarea atitudinilor reflexive sînt decisive în asigurarea unui mediu competitiv în care absolvenții de studii universitare să își pună în valoare talentul, aptitudinile și competențele. În al doilea rînd, aș dori să atrag atenția că acum ne aflăm într-o fază nouă, ce se diferențiază tot mai mult de societatea bazată pe cunoaștere în cadrele căreia Constantin Stoenescu analizează fenomenul de marginalizare a filosofiei. Ne aflăm azi într-o fază de tranziție de la societatea bazată pe cunoaștere la societatea bazată pe comunicare. Tranziția se va încheia curînd, în momentul în care cunoașterea, dezvoltarea tehnologică și reflecția filosofică se vor regăsi într-un proces de căutare a armonizării reciproce.

Societatea construită pe comunicare își face simțită prezența tot mai mult și în spațiul cultural românesc. Nu ne putem sustrage tendințelor globale de integrare într-un flux al comunicării extinse. Este de așteptat ca în acest context disciplinele umaniste să își găsească noi rațiuni de a exista și noi modalități de a se implica în creația semnificativă a secolului XXI. Este în logica dezvoltării științelor umaniste să fie conectate la realitățile înconjurătoare și chiar să le modeleze, în anumită măsură. Sugestive sînt în acest sens afirmațiile din acest volum ale unui autor cu o viziune interdisciplinară cum este  Horia Liviu Popa: „Dintotdeauna Filosofia și Istoria au un subiect comun, „progresul, ca varianta umană preferată, conștientă a schimbării și, în același timp, ca provocare pentru ele însele în cadrul evoluției culturii și civilizației umane””.[8] Îndeosebi reflecției filosofice îi revine misiunea esențială de a răspunde provocărilor pe care i le-a adresat, și continuă să i le adreseze în mod vertiginos, societatea bazată pe comunicare.

 

[1] Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017). Volumul cuprinde texte semnate de Claudiu Mesaroș, Mircea Dumitru, Basarab Nicolescu, Constantin Stoenescu, Laurențiu Staicu, Horia Liviu Popa, Ștefan Bratosin, Karoly Veress, Constantin Hlihor, Gabriel Leahu, Arleen Ionescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Daniela Maci, Ioan Biriș, Adriana Neacșu, Cristina Ionescu, Simona Vucu, Mihaela Gligor, Mihai Maci, Anca Vasiliu, Virgil Ciomoș.

[2] Dintre acestea, aș aminti: Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 22 (2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 329-349; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9 issue 25 (2010): 28-58; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[3] Claudiu Mesaroș, „Cuvânt-înainte”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 9.

[4] Ioan Biriș, „Filosofi români la congresele mondiale de filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 189-199.

[5] Adriana Neacșu, „Experiența Universității din Craiova în promovarea pe plan educațional și social a domeniului Filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 203.

[6] Virgil Ciomoș, „Filosofia în vremuri de criză”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 312-319; Karoly Veress, „Despre posibila funcție terapeutică a hermeneuticii filosofice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 102-110.

[7] Constantin Stoenescu, „Filosofia ca avantaj competitiv în societatea cunoașterii”, în Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[8] Horia Liviu Popa, „Filosofia și istoria în universitățile din secolul 21: provocări și orientări sistemice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 62.

Reclame

Sandu Frunză despre crizele noastre de zi cu zi și nevoia de consiliere filosofică

Standard

Iftode_coperta1Am întîlnit multe persoane din generația mea care trăiesc o stare de angoasă pe care aș  putea să o descriu cel mai bine prin parafrazarea unei celebre afirmații: ei au sentimentul că s-au născut prea tîrziu pentru zei și prea devreme pentru revoluția tehnologică actuală. Acești oameni, deși refuză să se instaleze confortabil în propria lor tradiție religioasă, au sentimentul acut al unei necesități de căutare a fundamentelor spirituale; deși au impresia că știința se manifestă totalitar în raport cu nevoia lor de construcție a unei viziuni proprii asupra existenței, se lasă fascinați întru totul de tehnologie și de noul tip de discurs existențial ce derivă din situarea în existența modelată de raționalitatea științifică și facilitarea accesului la lumi virtuale. Aceste zbateri se împletesc într-un efort constant de căutare a autenticității.

Cel mai adesea, crizele spirituale ale omului postmodern se dovedesc a fi crize de comunicare și soluționarea trebuie realizată în planul comunicării. În acest registru, accesul la semnificații, la formularea unui sens al existenței și a unei viziuni în interiorul căreia să aibă loc rezolvarea crizei sînt facilitate de discursul și practicile specifice filosofiei. O tematizare adecvată pentru faza de asumare a crizei existențiale în care se află, în general, omul postmodern am găsit în cartea „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” semnată de Cristian Iftode.[1] Avînd la bază un curs universitar, volumul oferă avantajul unui discurs sistematic și inteligibil dublat de profunzimea analizei și de o bună întemeiere argumentativă prin recursul la bibliografii din trendul principal al reflecției filosofice. Tînărul filosof ne propune o soluție viabilă pentru începerea unui demers privind rezolvarea crizelor noastre existențiale pornind de la criza în care chiar filosofia se află în contextul dezbaterilor actuale.[2] Una dintre soluții este cea în care această criză îi determină pe filosofi să regîndească reflecția filosofică pornind de la stilul de filosofare specific lumii antice și să propună publicului actual o nouă reprezentare a filosofiei și a practicilor filosofice. În felul acesta, filosofia trebuie readusă la forma vie în care ea implica un exercițiu filosofic în care maestrul și discipolul erau angajați cu toată nevoia lor de cunoaștere, de fortificare sufletească și de îmbunătățire corporală. Este vorba de înțelegerea filosofiei „ca o veritabilă terapie a sinelui, ca un mod de viață și de conversie morală a personalității”.[3] Aflarea autenticității presupune parcurgerea unei asemenea terapii. Modalitatea cea mai adecvată pentru omul contemporan se dovedește a fi cea care presupune implicarea într-un program de consiliere filosofică.

În demersurile sale, Cristian Iftode se dovedește a fi un ucenic al lui Pierre Hadot[4] într-un mod asemănător în care Platon este discipolul lui Socrate. Însă, el este un discipol al lui Hadot care se lasă fascinat de tehnicile de dezvoltare a sinelui propuse de Michel Foucault.[5] Pornind de aici, Cristian Iftode ne avertizează asupra faptului că practica filosofică și consilierea filosofică nu sînt „doar o denumire mai pretențioasă pentru un tip de consiliere psihologică”. Atunci cînd o persoană vine în cabinetul unui filosof practician este de obicei sub presiunea unor dileme existențiale majore. Însă, consilierea filosofică este destinată nu doar celor ce au crize metafizice profunde, ci în general căutătorilor de răspunsuri legate de semnificația actelor lor cotidiene și de acțiunea integrată unei viziuni personale asupra vieții. În acest sens sînt relevante afirmațiile lui Iftode: „Consilierea filosofică se poate, în principiu, dovedi atractivă pentru orice persoană vădind înclinații spre reflecție și autoexaminare, pentru orice persoană care încearcă să își clarifice și să își dezvolte propria filosofie de viață cu scopul de a dobîndi un control sporit asupra frămîntărilor și problemelor cotidiene; de fapt pentru orice persoană care simte că are „nevoie de dialog, nu de diagnostic”[6]. Tehnica de construcție a sinelui adoptată de Cristian Iftode presupune nu un demers ce ar putea fi asociat cu vindecarea de natură medicală, ci cu cel al unei terapii spirituale bazată pe exercițiile specifice jocului ideatic și implicării ființiale a filosofiei.

Două aspecte ne rețin atenția în acest plan al discuției: pe de o parte, diferențierile propuse de autor între practica filosofică și orice tip de psihoterapie, iar pe de altă parte, încercarea de a contura liniile generale ale unui demers specific consilierii filosofice, în ciuda faptului că practicienii au tendința de a refuza o metodă standardizată unică de lucru cu cei consiliați.

Filosofii practicieni oferă servicii de consiliere personală, de consiliere de grup sau de consultanță pentru organizații. Este o practică ce cunoaște o extindere în special pe linia consilierii personale, presupunînd folosirea aptitudinilor filosofice ale consilierului pentru rezolvarea frămîntărilor existențiale ale persoanelor obișnuite, în viața lor de zi cu zi. Iftode constată, astfel, că filosofia în dezvoltarea sa academică a cedat practicienilor din alte discipline, și în special psihoterapeuților, privilegiul de a exercita aceste practici legate de rezolvare dilemelor existențiale ce apar în viața de zi cu zi ale individului. Pentru a releva modul în care formarea în filosofie neglijează acest filon, el utilizează o metaforă a lui P. Raabe afirmînd că, în programele academice, „„filosofii dau naștere unor copii care trebuie să trăiască în casele altor oameni pentru a putea supraviețui”. În acest context, faptul că filosofia a cedat psihoterapeuților ceea ce constituia odinioară domeniul prin excelență al practicii filosofice constituie cel mai relevant exemplu de „generozitate prost direcționată” a filosofilor, atunci cînd vine vorba de aplicarea investigațiilor acestora în viața de zi cu zi”.[7] Pentru a readuce în preocuparea profesioniștilor în filosofie aceste obișnuințe, Iftode apelează la analize filosofice ce oferă ca model felul în care filosofia era înțeleasă și practicată în filosofia antică. Cel mai la îndemînă exemplu este cel al filosofilor din antichitatea romană, care furnizau servicii de consiliere pentru personale bogate și influente. Astăzi, această practică a fost extinsă la toate categoriile de persoane ce au o sensibilitate filosofică. Înclinația acestora spre filosofie poate fi dovedită chiar prin faptul că ajung să caute acest tip de consiliere, chiar dacă nu au o pregătire prealabilă sau cunoștințe solide în domeniul filosofiei. Ei trebuie doar să înceapă prin a fi doritori să își formeze o serie de deprinderi de reflecție și meditative în viața lor cotidiană. Astfel, consilierea filosofică nu presupune o „medicalizare” a practicii filosofice, ci o activitate de filosofare comună a consilierului și a celui consiliat și o asumare pe cont propriu a exercițiului filosofării de către cel consiliat.[8]

Dintre darurile pe care le poate aduce consilierea putem aminti: o atitudine dialogică și reflexivă ce ne conduce la o viață mai bună, la o viață ce merită trăită; accesul la o stare de bine obținută în urma unui demers reflexiv ce aduce pacea și liniștea sufletească; acceptarea de sine și creșterea respectului în raport cu propria persoană; căutarea unor rețete pentru obținerea autenticității și dezvoltarea personală pornind de la strategii, criterii, soluții configurate în cîmpul filosofiei; formularea unor aspecte vizînd sensul vieții, al fericirii și al afirmării ca ființă liberă; constituirea unui registru propriu de acțiune morală care să stimuleze asumarea personală a responsabilității. Dar mai ales putem spera că prin consilierea filosofică ne putem familiariza cu o căutare personală a înțelepciunii, plecînd de la chiar etimologia filosofiei, care ne trimite la iubire și căutare de înțelepciune.[9] Așadar, din textele analizate de Iftode deducem, printre altele, că „nevoia de consiliere filosofică se justifică prin aceea că viața membrilor societății occidentale contemporane este într-o măsură covîrșitoare golită de ceea ce s-ar putea numi dimensiunea „înțelepciunii” și a „spiritualității””[10], iar consilierea filosofică ar putea tocmai aici să intervină în mod decisiv.

Trebuie să ne așteptăm în cazul filosofilor că – așa cum pe parcursul istoriei filosofiei s-au constituit nenumărate forme de filosofare și înțelesuri ale filosofiei – această înclinație spre diversitate să se manifeste și în ceea ce privește metodele utilizate în practicarea consilierii filosofice. Din motive pedagogice, Cristian Iftode ne oferă două exemple de metode, pe care le sintetizează și explică, cele semnate de Lydia B. Amir și Rav Lahav. Astfel, în primul caz, „Metoda propusă de ea comportă următorii pași: mai întîi, formularea problemei care îl frămîntă pe consiliat într-o întrebare, de preferat una care să ofere posibilități multiple de a răspunde; apoi evidențierea acestor răspunsuri alternative la întrebarea avută în vedere; în al treilea rînd, evaluarea critică a fiecărui răspuns; pe această bază, formularea unei a doua întrebări, care de obicei prezintă o anumită legătură (logică sau de altă natură) cu prima. Și așa mai departe”.[11] În ceea ce privește „metoda utilizată de Rav Lahav, aceasta comportă următoarele stadii: I. descrierea de sine a persoanei consiliate; II. enunțarea unei probleme filosofice; III. aprofundarea problemei în toate implicațiile ei și din cît mai multe unghiuri, evitînd un răspuns pripit; IV. corelarea noii înțelegeri teoretice cu viața persoanei consiliate (III și IV pot merge în paralel, stimulîndu-se reciproc, printr-un du-te-vino de la teorie la practică); V. formularea, de către persoana consiliată, a unui răspuns personal la problema în cauză (este etapa finală, care nu coincide însă neapărat cu sfîrșitul ședințelor de consiliere, cîtă vreme alte și alte probleme de viață pot apărea în discuție”).[12] Acest demers este presărat cu clarificări ideatice și conceptuale ale consilierului, dar și cu lecturi personale și exerciții filosofice de rezolvat de către consiliat.

Cartea lui Cristian Iftode se oferă cu toate deliciile ei intelectuale ca un produs extrem de convingător pentru asumarea în viața de zi cu zi a unui efort de dezvoltare personală bazat pe consilierea filosofică. El ne oferă tot registrul exercițiilor spirituale pe care le expune în maniera lui Pierre Hadot, la care adaugă, în manieră personală, hermeneutica subiectului și tehnologia sinelui propuse de Michel Foucault. Astfel, cartea are o valoare extinsă pentru preocupări – de la cele mai simple (cum ar fi: să ajungi „să trăiești în așa fel încît să poți afirma, pe deplin convins, că în orice clipă ar surveni moartea, ai sentimentul că ți-ai trăit viața așa cum tu însuți ai ales, nu la întîmplare și nu în funcție de anumite conformități, convenții sau așteptări ale celorlalți”[13]) pînă la unele foarte complexe (cum ar fi: cele care relevă că „modul de viață filosofic este acela care asumă „sinele” ca o operă de înfăptuit[14]).

Prin intermediul consilierii filosofice sîntem puși în fața unui demers care aduce cu sine modalități multiple și neașteptate ale automodelării și ale formării de sine în spațiul generos și deschis al reflecției filosofice. Practicile și metodele adoptate de consilieri sînt de o mare și fecundă diversitate, potrivită cu amploarea angoaselor și problemelor pe care le putem trăi, zi de zi, în viața personală sau profesională. Din fericire, nu ne confruntăm cu o asemenea situație, dar dacă am fi forțați să formulăm o esență unică a acestei năzuințe formative a consilierii filosofice, atunci ar fi suficient de adecvat să o punem sub semnul vocației autenticității.

 

[1] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, (Pitești: Editura Paralela 45, 2010).

[2] Această criză nu vizează în nici un fel diminuarea creativității filosofice contemporane. Ea are în vedere în principal o imagine bazată pe inadecvare în ochii publicului și un statut marginal în ceea ce privește sistemul educațional. Cîteva aspecte privind criza instituțională a filosofiei pot fi găsite în Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9, issue 25 (Spring 2010): 28-58; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 329-349; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 22 (Spring 2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Iulia Grad, Ovidiu-Nicolae Grad, Cătălin Vasile Bobb, “Formare filosofică şi expertiză etică: implicaţie sau incompatibilitate?” (Philosophical Training and Ethical Expertise: Implication or Incompatibility?), în Tomiţă Ciulei, Cristian Sandache, Antonio Sandu (coord.), Logos – Universalitate – Mentalitate – Educaţie – Noutate, (Iaşi: Lumen, 2011), 151-161; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (Coord.), Criza instituţională a filosofiei, (Cluj: Editura Limes, 2010), 153 pagini.

[3] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 11.

[4] Pierre Hadot, Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault, (Cambridge: Blackwell Publishers, 1995).

[5] Michel Foucault, „Preocuparea de sine”, Traducere de Beatrice Stanciu, în Michel Foucault, Istoria sexualității, Traducere de Beatrice Stanciu  și Alexandru Onete, (Timișoara: Editura de Vest, 1995), 305-480.

[6] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 23.

[7] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 25.

[8] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 27.

[9] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 31.

[10] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 32.

[11] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 37.

[12] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 49.

[13] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 118.

[14] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 218.