Sandu Frunză despre comunicare și management centrat pe valori etice

Standard

antonio-sandu

Avem încredere în faptul că etica muncii îi determină pe profesioniștii din administrația publică să acționeze în vederea realizării binelui public și al binelui fiecărui membru al comunității în parte. Chiar dacă uneori realitatea ne contrazice, avem proiecția ideală a locuitorului cetății tratat ca un bun cetățean și respectat în unicitatea și diversitatea sa. În relația noastră cu autoritatea publică, cu instituțiile publice și mai ales cu personalul ce oferă servicii publice avem un nivel ridicat de încredere și așteptare în ceea ce privește comunicarea etică și eficientă.

În lucrarea sa Relații publice și comunicare pentru administrația publică, Antonio Sandu relevă faptul că valoarea etică a încrederii „legitimează procesul de comunicare, rolul comunicatorului instituțional fiind, printre altele, acela de a construi încrederea publică în interiorul și la nivelul instituției publice”.[1] Practicile etice sînt parte a statutului profesional al comunicatorilor și mai ales a celor ce ocupă poziții de relații publice. Nu ne referim aici la serviciile de relații cu publicul (deși aceștia sînt foarte importanți), ci la comunicatori. Cei din urmă se constituie ca un model profesional în care etica este parte intrinsecă a îndeplinirii actului de comunicare.

Cartea lui Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică mizează pe o cultură a construirii realității în comunicare. Punctul său de plecare este o viziune constructivistă ce presupune construirea realității în comunicare și valorizarea ei din perspectiva unei experiențe de limbaj și este dezvoltată spre o perspectivă transmodernă de reinterpretare ștințifică a realității. Autorul recurge aici, pe de o parte, la o prezentare, iar pe de altă parte la o critică a ideilor lui Habermas cu referire la acțiunea comunicativă, construcția instituțională, deficitul de democrație etc. Pe acest fundal, cititorul se poate familiariza cu elemente esențiale de filosofie a comunicării, de deontologie, cu o serie de instrumente de comunicare instituțională și comunicare publică sau cu elemente ale comunicării manageriale.

Volumul lui Antonio Sandu ne provoacă prin aducerea în discuție a unor elemente de programare neuro-lingvistică, prin conturarea rolului comunicatorului instituțional sau prin relevarea importanței unei gîndiri strategice în comunicarea instituțională. Pentru a releva importanța PR-ului în comunicarea publică, autorul face o serie de precizări cum ar fi sublinierea importanței faptului că în administrația publică o ședință în care se iau decizii pentru comunitate trebuie să fie transformată într-un eveniment de comunicare menit să dea consistență procesului de aplicare a deciziilor. Totodată, volumul prezintă succint probleme legate de elaborarea mesajelor ce țin de comunicarea instituțională, de relația instituțiilor cu mass media, de comunicarea în spațiul virtual. Un loc aparte îl au provocările pe care le aduce înlocuirea întîlnirii față-către-față cu „proximitatea virtuală, proces generat de interpunerea rețelei de internet”. Fiind unul dintre puținii noștri experți în metode apreciative, Antonio Sandu nu putea să ocolească aspecte cum ar fi cele privind interviul apreciativ ca strategie de comunicare internă în organizație sau auditul apreciativ al comunicării interne.

Deși sînt doar parțial de acord cu modul în care se raportează la responsabilitatea socială (CSR), cred că merită să dăm atenție reflecțiilor lui Antonio Sandu privind transformările la care este supusă responsabilitatea din perspectiva transmodernă adoptată de autor. Interesantă este propunerea sa: „Insistăm asupra necesității de înlocuire a sintagmei etică în afaceri, care reprezintă pentru înțelesul comun o serie de principii care guvernează un anumit bussines care-l face să fie etic. În locul acestei sintagme se poate utiliza ideea de management centrat pe valori etice.”[2] Acceptăm această provocare ca pe o invitație pe care o lansează Antonio Sandu pentru a ne ține aproape de cercetările viitoare în care va dezvolta această perspectivă.

Pentru a pune în valoare pespectiva sa asupra relațiilor publice și a comunicării, autorul își prezintă ideile sub forma unui curs universitar în care se îmbină caracterul sistematic și dezvoltarea schematică a ideilor, cu sugestii de lectură, de exerciții ce pot fi efectuate pentru aprofundarea temelor, ideilor și conceptelor. Cu toate acestea, cartea se adresează unui public mult mai larg: de la studenții ce vor să devină comunicatori pînă la personalul interesat de înțelegerea mecanismelor manageriale ale comunicării publice.

Schematizările propuse de Antonio Sandu au meritul de a aduce în discuție fie aspecte generale ale disciciplinei, fie o serie de particularități ale abordării temelor discutate. După o scurtă incursiune propusă de autor, rolul esențial revine cititorului. Se presupune că acesta intră într-un joc de învățare și asumă un efort de cunoaștere și aprofundare pe cont propriu, cu un ghidaj specific mecanismelor învățării centrată pe student. Relații publice și comunicare pentru administrația publică este un ghid introductiv de învățare util pentru toți cei ce doresc să pornească pe cont propriu în descifrarea și învățarea mecanismelor comunicării instituționale.

 

 

[1] Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică, (București: Tritonic, 2016), 11.

[2] Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică, (București: Tritonic, 2016), 172.

Reclame

Sandu Frunză despre comunicare cu Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu și Meda Mucundorfeanu

Standard

poza lansare

Cartea Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu (Eds.), PR Trend. New Media: Challenges and Perspectives, (Mittweida: Hochschulverlag Mittweida, 2015) apare sub semnul celor 10 ani ce s-au scurs de la dezvoltarea ca structură de sine stătătoare a Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate. Sub presiunea acestei aniversări, constat că am ajuns și eu să măsor timpul într-un mod semnificativ: cu durata celor 7 ani de cînd predau la acest Departament, cu un angajament personal ferm în raport cu studenții mei și cu încrederea în talentul lor de viitori comunicatori.

Cartea este gîndită după tipicul cărților ce propun textele mai importante susținute la conferințele științifice. Sînt cuprinse texte semnate de Aurelia Ana Vasile, Camelia Cmeciu, Alina Nechita (Vingan), Magor Kadar, Răzvan Enache, Mădălina Moraru (Buga), Anamaria Tomiuc, Mirela-Codruța Abrudan, Marian Petcu, Anna Keszeg, Anabella-Maria Târnovan, Andreea-Nicoleta Voina, Laura Petrehuș și alții. Ea relevă, pe de o parte, varietatea preocupărilor participanților. Pe de altă parte, propune o anumită coerență a contribuțiilor și oferă o imagine a ceea ce profesioniștii dintr-un anumit domeniu consideră a fi important și demn de a fi adus la cunoștință și supus dezbaterii comunității academice. De data aceasta este vorba despre conferința ”PR Trend”, ce a fost consacrată ca un brand universitar românesc și se bucură de suportul tradițional al Fundației Hanns Seidel.

În cazul de față, lucrarea reflectă deschiderile pe care le are DCRPP în raport cu celelalte medii academice și profesionale din Cluj și din alte centre universitare. Iar în acest sens cred că datorăm foarte mult Deliei Balaban, care acționează în permanență pentru creșterea vizibilității și prezența constantă a comunicării de la Cluj în celelalte centre academice. Delia Cristina Balaban reprezintă comunitatea noastră de specialiști în științele comunicării, îndeosebi prin cercetările sale ce teoretizează domeniul publicității și prin conexiunile și network-ul profesional pe care îl dinamizează. După cum ne dovedește și calitatea ei de coordonator al acestui volum, ea este prezentă cu prestigiul său profesional și în domeniul relațiilor publice în așteptarea unei voci puternice, pe care încă nu o avem și pe care toată lumea o așteaptă să spargă tăcerea, să fie auzită, în domeniul PR-ului de la Cluj.

De aceea, mă bucur să pot prezenta această carte cu trei coordonatori speciali. Mai întîi, am menționat-o, deja, pe Delia Cristina Balaban. Mai apoi, Meda Mucundorfeanu, așa cum știți, este un autor ce face parte din generația tînără de profesioniști în științele comunicării, generația mult așteptată pentru a aduce suflul nou al inovării în domeniul comunicării. Nu în ultimul rînd îl amintesc pe specialistul în comunicare și sociologie politică, Ioan Hosu, nu numai o prezență semnificativă în calitate de coordonator ci și director al Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate.

Simpla parcurgere a sumarului volumului de față o să vă arate cît de prezent este spiritul lui Ioan Hosu, deschiderile tematice, preocupările metodologie, orientarea teoriei spre spiritul antreprenorial, dorința de a pune fundamente teoretice solide pentru o bună și eficientă integrare a competențelor teoretice și abilităților practice cu piața muncii. Sînt elemente pe care Ioan Hosu le face vizibile în preocupările sale de sociolog al comunicării și de profesionist în științele comunicării, dar și în activitatea sa de implicare etică și eficientă în activitățile administrative sau în răspunsurile pe care le dă diferitelor provocări ce vin din partea comunității, în general.

Aș putea menționa aici mai multe texte ce mi-au trezit în mod special interesul. Voi semnala doar cîteva, lăsînd cititorilor plăcerea de a descoperi conținutul integral al volumului de față.

Unul dintre cele mai provocatoare texte din volum este ”Cinderella Reloaded” scris de Camelia Cmeciu, de la Universitatea București. Camelia Cmeciu analizează o campanie de responsabilitate socială referitoare la una dintre cele mai complexe și actuale probleme: violența în familie. Motivul povestirii pusă în joc este cel al Cenușăresei, iar povestirea este rescrisă și spusă de copii care au fost victime ale violenței în familie. Povestea spusă cu mijloacele specifice comunicării mediatice virtuale este presărată cu fapte reale de viață. Astfel încît, pe de o parte, dispare granița dintre realitate și ficțiune, iar pe de altă parte, ficțiunea scoate la suprafață și pune într-o nouă lumină realitatea nemiloasă a violenței. Textul este un bun prilej pentru a problematiza responsabilitatea socială a organizațiilor ca domeniu distinct al comunicării. Avînd în vedere studiul de caz propus de autoare, trebuie să avem în minte că, deși acțiunea caritabilă este o parte vizibilă a responsabilității sociale, totuși, ea nu este un scop în sine. Aici, acțiunea filantropică nu trebuie înțeleasă ca amînare a repercusiunilor producerii unui rău în comunitate, ci ca acțiune constantă de eradicare a acelui rău (în această situație violența) prin acțiunea comună a tuturor factorilor implicați.

Deja de multă vreme CSR nu mai este un instrument de PR și nu mai aparține relațiilor publice. Ea este un domeniu al comunicării de sine stătător. Responsabilitatea socială nu se reduce la acțiuni caritabile cum ar fi, de exemplu, aceea de a aduna alimente și a le împărți săracilor pentru a primi în schimb vizibilitate sau orice alt tip de recompense psihologice, emoționale, de autoprețuire sau chiar spirituale. Ca domeniu distinct al comunicării organizaționale, responsabilitatea socială a organizațiilor trebuie corelată cu specificul organizației și cu necesitățile principalelor categorii de public ale organizației. În felul acesta, filantropia este corelată cu sustenabilitatea și cu acțiunea etică și eficientă a organizației.

CSR nu se reduce la filantropie – chiar dacă ea presupune și aceast tip de acțiune caritabilă sau de donații în scopuri caritabile – iar atunci cînd caritatea se produce ea este însoțită de obținerea de beneficii din partea comunității locale sau naționale. CSR se referă nu atît la filantropie cît la interdependențele pe care le presupune acțiunea economică într-un anumit spațiu social, cultural și ideologic. Ea presupune nu o modalitate de a cheltui banii, ci o cale de acțiune etică pe toate palierele acumulării, producției și investiției. Prin urmare, așa cum ne spun teoreticienii responsabilității sociale, ea se referă nu la modul în care decidem să cheltuim banii pe care îi putem disponibiliza drept bugete destinate unor activități complementare activității organizației, ci la modul în care acționarii utilizează aceste resurse pentu a cîștiga mai mulți bani, pe care să îi utilizeze mai apoi în acțiuni economice sustenabile. Este mai degrabă vorba de o preocupare etică permanentă de a desfășura acțiuni eficiente și cu un impact benefic asupra organizației, asupra comunității, asupra societății, mediului și chiar cu bătaie mai lungă – asupra echilibrului cosmic.

Un text convingător, pe lîngă care nu se poate trece fără a fi parcurs, este cel propus de Alina Nechita (Vingan), de la Radio Cluj. În studiul realizat cu sprijinul IRES, ea tratează influența noilor media asupra statutului jurnalistului și provocările aduse de acestea la adresa jurnalismului tradițional. Un aspect ce trebuie reținut este legat de dubla acțiune: pe de o parte, jurnaliștii încearcă să se adapteze la noile tehnologii și la noile modalități de manifestare profesională, iar pe de altă parte, ei manifestă o anumită rezistență, bazată pe nevoia de confort, pe nevoia de a nu se lăsa depășiți de rapiditatea circulației informației și atitudinile în continuă schimbare ale publicului, pe nevoia de a se sustrage diferitelor tipuri de control aduse de dezvoltarea tehnologică și de a-și afirma autonomia în raport cu creativitatea jurnalistică din sfera jurnalismului tradițional.

Schimbările rapide ale modului de a face jurnalism au dus și la schimbări în ceea ce privește prevederile codurilor de etică, ale modului de manifestare a deontologiei jurnalistice. Aceste schimbări sînt percepute de autoare ca factori determinanți în deteriorarea eticii profesionale a jurnaliștilor și drept factori corozivi în raport cu mitologia culturii media care ne spune că, acționînd în vederea binelui public, presa este cîinele de pază al democrației – o imagine cu o încărcătură etică foarte puternică.

Putem să ne întrebăm dacă această erodare a eticii trebuie privită ca o evoluție normală a mutării comunicării mediatice în spațiul virtual, sau ar trebui să privim cu îngrijorare și să acționăm în vederea unei reglemetări adecvate a mediului online, după modelul reglementării comunicării tradiționale? Mai putem să diminuăm forța conceptelor etice sau este necesar să reglementăm juridic domeniul comunicării, inclusiv printr-o lege a presei care să conțină prevederile integrității profesionale după modelul principiilor din codurile etice?

O suprareglementare juridică a domeniilor particulare ale comunicării poate duce la o serie de disfuncționalități. Convingător este în acest sens textul semnat în acest volum de Mădălina Moraru (Buga), de la Universitatea București, în care sînt evidențiate dificultățile aduse de suprareglementarea prevederilor legate de domeniul publicității și relațiile acestuia cu domeniul audio-vizualului. Este vorba de Ordonanța de urgență 25/2013, care prin modificările și completările aduse Legii audiovizualului nr. 504/2002 creează un mediu ostil manifestării economice a publicitarilor. Astfel, mijloacele tradiționale de transmitere a comunicării comerciale ajung să fie dezavantajate în raport cu noile media, o mare parte a comunicării publicitare mutîndu-se în mediul online.

Problematic devine faptul că modalitățile noi ale comunicării comerciale produc nu numai schimbări în ceea ce privește piața comunicării, ci și în privința comportamentului consumatorilor, ceea ce s-ar putea să aibă și efecte negative în privința modului de a se autodefini al omului și al modului său de situare în realitatea vieții.

Într-o asemenea perspectivă devine preferabil refuzul oricărei suprareglementări în favoarea unei aplicări adecvate a eticii și legislației la mediul online, după criteriile și modalitățile similare de aplicare în mediile tradiționale de comunicare. Lumea reală și realitatea virtuală au deja o consistență la fel de mare. Granițele între cele două lumi, dacă există, sînt foarte fluide. Este vorba, de fapt, de o singură lume privită sub aspecte diferite. Prin urmare, reglementările din spațiul virtual trebuie să fie similare cu etica și legislația spațiului real.

Unul din textele ce mi-a plăcut foarte mult este cel despre construcția imaginii personale scris de Magor Kadar, de la Universitatea Babeș-Bolyai. Mă regăsesc aici cu autorul pe terenul unei pasiuni comune pentru descoperirea instrumentelor și mecanismelor construcției imaginii personale în vederea acumulării de imagini succesive și suprapuse care să facă posibilă construcția unui brand personal. Probabil că generațiile digitale nu vor putea să se sustragă necesității de a-și construi un brand personal, cam în aceeași manieră în care generația mea nu se poate sustrage construcției culturale și spirituale și eticii dezvoltării personale.

Una dintre cele mai provocatoare idei din acest volum este adusă de Mirela-Codruța Abrudan, de la Universitatea Babeș-Bolyai, prin afirmația că fiecare generație aduce propriile sale modalități de a comunica și de a da sens comunicării. Pentru mine acest text este extrem de important din perspectiva eticii generaționale, din perspectiva responsabilității pe care o avem în raport cu generațiile viitoare. Autoarea este preocupată de modul în care generația digitală se raportează la instrumentele comunicării și de modul în care tinerii se construiesc pe sine și construiesc realitatea în comunicare. Pe lîngă relevarea calităților ce le are această generație, Mirela-Codruța Abrudan expune și o parte din defectele acesteia, datorate în special supunerii excesive la tehologia din ce în ce mai sofisticată. Printre ele am reținut mai ales narcisismul, centrarea excesivă asupra propriei persoane, preocuparea de sine exagerată. Deducem de aici imaginea unei generații a excesului. Probabil că o responsabilitate etică ce o avem în raport cu generația digitală ar fi să o aducem în situația de a învăța simțul măsurii. Îmi amintesc faptul că Socrate îi îndemna pe tineri să se autocontemple în oglindă. Cei frumoși trebuiau să se privească pentru a-și contempla frumusețea și a ajunge la o mai bună înțelegere a frumuseții, pe cînd cei ce se regăseau ca fiind mai puțin frumoși aveau șansa de a deveni frumoși prin educație. Această contemplare de tip socratic ar trebui să fie un punct de plecare pentru metamorfozarea narcisismului noii generații. Echilibrul în autocontemplare, dezvoltarea stimei de sine și preocuparea de sine sînt valori importante care duc la dezvoltarea personală și pot fi folosite ca suport pentru construirea unui brand personal.

Nu aș putea să închei fără a remarca textul scris în lectură feministă de doctoranda mea Andreea – Nicoleta Voina. Cercetînd resursele puterii legate de actorii politici, ea se oprește asupra figurii emblematice a Primei Doamne a Statelor Unite ale Americii, Michelle Obama, și asupra discursului său ținut în cadrul convenției naționale a democraților. Discursul avea menirea de a consolida legitimitatea candidaturii soțului său, Barack Obama, prezentîndu-l ca pe o persoană a cărui viziune pentru națiune îl recomandă pentru a fi președinte, un președinte care a trăit visul american și poate să îi ajute și pe ceilalți să îl trăiască.

Atunci cînd recomand lectura acestui text fac abstracție de evidenta valoare intrinsecă a textului. Pornesc de la premisa că volumul de față este reprezentativ pentru obiceiul DCRPP de a promova tinerii cu potențial de cercetător. Întîlnirea oferită de acest volum între cercetătorii maturi și cei tineri îmi aduce aminte de faptul că magistrul meu Aurel Codoban, cu foarte mulți ani în urmă, m-a convins asupra importanței cercetării textelor filosofice și religioase. Această amintire este pentru mine un prilej bun de a evoca relația de respect pe care generațiile și-o poartă în comunitățile universitare în care există simboluri ale tradiției filosofice cum este, de exemplu, Aurel Codoban. O asemenea tradiție se pierde în mediile în care generația celor ce se pregătesc să iasă din sistem are puțini reprezentanți sau chiar nu mai există. Transmiterea ștafetei academice între generații este un act inițiatic de transmitere a valorii respectului. Așa cum altă dată nu ne puteam imagina o comunitate autentică fără centralitatea iubirii, tot așa, azi, e greu de conceput o comunitate universitară în care respectul să nu fie o preocupare centrală a fiecărui membru al comunității academice.

După trăirea acestei dorințe de întîlnire a unor autori din generații diferite și cu orientări diverse (întîlnire prilejuită de acest volum propus de coordonatorii săi Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu), nu pot să închei decît spunînd că este un volum după chipul structurii organizaționale care a făcut posibil volumul de față și care ne ține împreună sub semnul unor valori ale idealului de comunicare etică și eficientă.