Sandu Frunză despre o reîntîlnire culturală cu Maramureșul

Standard

De Ziua Internațională a Cărții am decis să mă opresc asupra unei cărți cu totul speciale pentru vremurile pe care le trăim. Este o carte ce vizează una dintre marile mele iubiri: Maramureșul. Am fost adoptat spiritual de maramureșeni cînd aveam 14 ani și de atunci mă simt îmbogățit cu iubirea lor și cu cultura lor. Pe autorul cărții despre care vreau să vă vorbesc l-am cunoscut în vremea adolescenței. Era cel mai profund gînditor, cel mai artist și cel mai creativ dintre tinerii pe care i-am cunoscut vreodată. Nimeni de atunci pînă azi nu a mai întrupat în imaginarul meu – cu atîta intensitate, cu atîta simplitate și cu atîta efervescență, imaginea romanticului tînăr Dorin Ștef – care credea în anii 1980 într-o revoluție spirituală care va aduce pacea, iubirea și frumusețea în lume.

Cartea Dicționar de regionalisme și arhaisme din Județul Maramureș[1] publicată de Dorin Ștef se înscrie în efortul său de conservare a culturii Județului Maramureș. Autorul ne-a obișnuit cu bucuria și rigoarea cercetărilor și creațiilor sale în lucrări anterioare precum: Miorița s-a născut în Maramureș (2005), Istoria folcloristicii maramureșene (2006), Antologie de folclor din Maramureș (2007), A treisprezecea elegie (2007), Maramureș brand cultural (2008), Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (DRAM) (2011, 2015), Dicționar etimologic al localităților din Maramureș (2016). Cartea de față este o nouă ediție, revăzută și îmbunătățită, a DRAM. Așa cum sîntem informați pe coperta a IV-a: „La termenii glosați anterior s-au adăugat variante lingvistice, citate ilustrative și s-au identificat sensuri noi (însumat, circa 1000 de intervenții). În plus, s-au introdus peste 2000 de termeni noi și circa 600 de variante lexicale. Astfel, ediția de față cuprinde peste 7800 de intrări, din care 6700 sunt cuvinte propriu-zise, iar 1100 sunt variante lexicale”.

Dicționarul este însoțit și de un Cuvînt înainte în care ne sînt expuse date cu privire la contextul cultural și științific, aspecte privind metodologia cercetării, date tehnice privind prelucrarea datelor, dar sînt expuse și motivații ale publicării unui asemenea volum. Unul dintre argumentele autorului pentru realizarea acestui Dicționar „se referă la necesitatea recuperării și conservării valorosului fond lingvistic din Maramureș, care este supus, în momentul de față, unui accelerat și ireversibil proces de dezintegrare, sub imperiul globalizării culturale”.[2] E important de menționat că lexiconul ne oferă și un Index al localităților din Județul Maramureș și o foarte consistentă Bibliografie, care pot fi folosite ca un excelent îndrumar pentru cei care ar dori să intre mai profund în lumea acestor cercetări.

Răsfoiesc cu plăcere acest Dicționar – o ediție foarte elegantă, o creație editorială de excepție – și mă gîndesc la mina de aur pe care o am în mîinile mele și pe care pot să o explorez cu plăcerea unei inițieri în lumea Maramureșului ce pare să mai rămînă vie doar în cărți precum cele oferite de Dorin Ștef. Mi-l imaginez pe autor, mereu tînărul consultant de asigurare de la NN Asigurări de viață din Baia Mare, stînd în Căsuța din deal din Gârdani și trimițînd către noi fante de lumină dintr-o lume a cărei frumusețe o putem mereu reconstitui prin experiența cărților și a bucuriei de a fi împreună pe care acestea ne-o procură.


[1] Dorin Ștef, Dicționar de regionalisme și arhaisme din Județul Maramureș, (Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2021).

[2] Dorin Ștef, „Cuvînt înainte” în Dorin Ștef, Dicționar de regionalisme și arhaisme din Județul Maramureș, (Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2021), 7.

Sandu Frunză despre un demers privind deontologia academică și etica aplicată

Standard

Perioadele de criză sînt benefice pentru reîntoarcerea la filosofie, la morală sau la spiritualitate. Este firesc să vedem că profesioniștii din aceste domenii ale creației umane capătă o vizibilitate mai mare în perioadele de criză. Pentru că, adesea, criza este percepută ca un bun prilej pentru inițiere și creștere personală este firesc ca reflecția filosofică să devină cît mai accesibilă unui public cît mai larg, pentru beneficiile existențiale pe care le poate aduce. Unei asemenea faze de inițiere purificatoare putem să îi asociem și discursul privind nevoia îmbunătățirii morale. Iar aici practicile profesionale ar trebui să fie cît mai vizibile în relația lor cu deontologia. Pe un asemenea fundal aș dori să remarc faptul că Editura Eikon ne ispitește cu un volum impresionat de 627 de pagini dedicate eticii. Descurajant la prima vedere datorită întinderii și diversității, foarte provocator pe parcurs și cu o impresie bună lăsată la sfîrșitul unui demers de cîteva zile de lecturi, pe îndelete, pe teme etice.

Volumul Deontologie academică şi etică aplicată[1] coordonat de George Colang aduce împreună nume foarte importante din reflecția filosofică și analiza etică alături de autori în formare, cu preocupări în diverse zone ale creativității etice sau filosofice. Marea varietate de teme abordate face ca volumul să fie deschis spre un public foarte larg. Pot fi cuprinși printre cititorii acestei cărți pasionații de „Deontologie academică și propedeutică filosofică”, „Deontologie economică și etică în afaceri”, „Deontologie administrativ-juridică și elemente de filosofia dreptului”, „Deontologie medicală și bioetică” sau „Deontologie în comunicare și etică în relații publice”. Totodată, în secțiunea de interviuri ni se propun dialoguri filosofice pe toate temele la modă azi în reflecția etică. Aproape 50 de autori ne așteaptă să le împărtășim dilemele etice, expertiza etică și diversele problematizări deontologice cărora sînt chemați să le facă față profesioniștii în diverse cîmpuri profesionale. Perspectiva este în general una care vine dinspre etică și filosofie, dar sînt remarcabile și contribuții ale unor profesioniști care intră pe teritoriul eticii dinspre practicile profesionale și nevoia lor de modelare etică.

George Colang ne aduce împreună prin efortul său de recontextualizare a filosofiei în spațiul academic, prin relatări ale prezenței eticii în diverse medii profesionale, prin modalitățile de pătrundere ale filosofiei și eticii în dezbaterea publică și în modelarea sferei publice, dar și prin resituarea eticii și filosofiei în dialog. Este vorba de deschiderea filosofiei în relația cu celelalte discipline, de construcția relațiilor etice în spațiului dialogului, cît și de starea dialogică produsă de jocul ideilor, al opiniilor și al descifrării situațiilor dilematice care fac din dialog o instanță de construcție morală. Interviurile cuprinse în acest volum sînt o dovadă foarte bună a valorii dialogului pe teme etice și filosofice. 

Vocile plurale care ne vorbesc despre statutul eticii, despre neputințele și deopotrivă despre puterile speciale ale eticii, despre caracterul salvator al eticii într-o lume ce pare să fie în derivă, despre virtuțile recuperării filosofiei în viața profesională și în constituirea unei viziuni asupra valorilor personale, despre dificultățile punerii împreună a eticii și adevărului, despre ambiguitatea prezenței etice în situații profesionale sau despre exigențele minimale ale unei etici postmoderne – fiecare dintre acestea, și multe altele, fac deliciul lecturii unei cărți construită după principiile intervențiilor democratice, care lasă loc unei conviețuirii sub semnul filosofiei, al eticii și al profesionalismului.


[1] George Colang (coordonator), Deontologie academică şi etică aplicată, (București: Eikon, 2021). 

Sandu Frunză despre o invitație la o nouă întîlnire cu Teodor Dima

Standard

„Unde sînt cei care nu mai sînt?” – m-a întrebat cîndva, pe neașteptate, poetul. Și am avut o tresărire. M-am simțit ușor jenat că m-a luat prin surprindere și nu aveam pregătit un răspuns. Între timp, m-am obișnuit cu ideea că la întrebările fundamentale nu trebuie să avem răspunsuri de-a gata. Printre altele, am constatat că nu numai atunci, dar nici acum nu sînt încă pregătit să dau un răspuns cu valabilitate generală unei asemenea întrebări, deși îmi place să cred că în fiecare dintre răspunsurile parțiale există o posibilă părticică ce poate contribui la schițarea unui contur.

Vreau să las aici o picătură din oceanul care ar putea să prindă contur prin reflecția și trăirea noastră comună. Nu vreau să contrazic nici viziunea religioasă asumată de mine, nici cea a posibililor mei cititori, dar cred că cei pe care îi iubim și/sau îi prețuim sînt situați undeva într-un spațiu intermediar, un spațiu al întîlnirilor privilegiate, al întîlnirii pe care fiecare o putem avea cu ceea ce este mai bun în noi.

Azi am trăit un moment cu totul special legat de cei plecați dintre noi. Am avut confirmarea faptului că cei dragi pot fi regăsiți în circumstanțe dintre cele mai apropiate de viața noastră cotidiană, într-un asemenea spațiu al întîlnirilor privilegiate. Azi am constatat că îmi este dat să pot să îl reîntîlnesc pe Teodor Dima (1939-2019) în deschiderea oferită de coperțile unei cărți. Poate și pentru că el iubea cărțile așa cum am învățat de la Emmanuel Levinas că ar mai putea arăta doar chipul iubirii pentru Dumnezeu.

Un volum In Memoriam poate semănă cu o criptă care nu ne lasă să pătrundem tainele de dincolo de mormînt sau poate semănă cu locul unui ritual de trecere prin care fiecare pas făcut ne apropie de tainele existenței din postexistență, în aceeași măsură în care cel căruia i se cinstește memoria este adus în proximitatea vieții și în iubirea celor rămăși în existența de zi cu zi. O provocare la o astfel de întîlnire privilegiată ne propun Eugen Huzum și Cătălina Daniela Răducu în volumul In Memoriam Teodor Dima.[1]

Volumul dedicat filosofului Teodor Dima este structurat în trei părți: „Momente și repere biografice”; „Coordonate ale operei filosofice” și „Pornind de la Teodor Dima”. Sînt reunite texte semnate de mai multe personalități, de prieteni, colaboratori, foști studenți sau ucenici ai profesorului Dima, fiecare dintre ei ajunși la un nivel semnificativ de reprezentativitate pentru domeniile de reflecție și creație pe care le reprezintă. Cititorul poate avea o bună întîlnire cu filosoful Teodor Dima prin intermediul textelor semnate de Eugen Huzum, Cătălina Daniela Răducu, Laurențiu Șoitu, Tiberiu Șoitu, Nicu Gavriluță, Sandu Frunză, George Foca-Rodi, Marius Dumitrescu, Traian-Dinorel Stănciulescu, Petru Dunca, Doru Tompea, Aurel Papari, Valică Mihuleac, Ioan Biriș, Petru Bejan, Cristina Gavriluță, Ionel Narița, Mircea Flonta, Viorel Barbu, Marin Aiftincă, Anton Adămuț, precum și doi filosofi academicieni care între timp ne-au lăsat să ne întrebăm și în legătură cu ei: pe unde mai sînt Alexandru Surdu și Alexandru Boboc? 

Textele cuprinse în această carte oferă rememorări și evocări ale personalității filosofului Teodor Dima, valorizări ale contribuției filosofului la creația și gîndirea universală, reflexii provocate de întîlnirea cu opera acestuia și analize filosofice care folosesc textele academicianului Teodor Dima pentru a duce mai departe fie idei din contribuția sa originală, fie dezvoltări ale unor gînduri pe care acesta le-a germinat și le-a lăsat să fie duse mai departe de creația filosofică românească viitoare.

Am găsit aici un Teodor Dima mai viu ca oricînd, cu spiritul său bun și ocrotitor, cu iubirea de oameni, de cultură, de logică, de filosofie și de viață. M-am bucurat cu toată puterea mea de întîlnirea prilejuită de această carte.


[1] Eugen Huzum, Cătălina Daniela Răducu (editori), In Memoriam Teodor Dima, (București: Editura Academiei Române, 2020).

Sandu Frunză despre colivia noastră construită de Laurenţiu Şoitu

Standard

Cred că trece pe neobservate faptul că s-a scurs un an de la momentul în care românii au acceptat cu o anume seninătate să le fie suspendate drepturile constituționale, să le fie îngrădite drepturile ce derivă din prevederile internaționale legate de drepturile și libertățile fundamentale, să se facă abstracție de demnitatea lor umană și să accepte toate restricțiile pe care le impunea (în numele salvării naționale) un grup restrîns care reprezenta guvernanța sanitară.

Acceptarea diminuării condiției democratice era însoțită de speranța că, într-o perioadă scurtă, criza – care a făcut posibilă starea de excepție în care ne aflam – va fi depășită, iar măsurile luate de guvernanți vor fi urmate de revenirea imediată la normalitate. Izolați în propria noastră singurătate, am descoperit între timp că experimentele sociale la care sîntem supuși au și o latură traumatică, ce a devenit pe parcurs tot mai puternică. Mai apoi am descoperit că închiderea (totală sau parțială) a unor activități din economia națională devine o resursă de îngrijorare și de diminuare a vieții bune. Am putut constata că deși povestea în care eram incluși ne vorbea de nevoia de conservare a propriei noastre vieți și a stării de sănătate, grija cea mai mare a guvernanței sanitare era de fapt să ia măsurile necesare ca sistemul medical să nu intre în colaps. Ne-am trezit că starea de urgență ne plasa în mijlocul unui război cu un dușman nevăzut în care funcționa și propaganda de război și dezinformarea și dezvoltarea teoriilor conspirației și întreaga mitologie a eroului salvator întrupat de echipa guvernanței sanitare. Dar mai ales ne-am obișnuit destul de repede cu ideea că lumea de după sfîrșitul pandemiei nu va mai putea fi la fel, că o parte din restrîngerile instalate nu vor mai fi redobîndite în integralitatea lor de altă dată, iar conviețuirea cu virusul ne va fi la fel de grea precum conviețuirea cu singurătățile noastre din etapa declarării stării de urgență.

Privind înapoi, după un an, toate traumele și neajunsurile perioadei crizei pandemice par a fi trecut pe lîngă noi ca o lecție pe care nu am învățat-o, ca o experiență din care pare că nu am învățat mare lucru. Poate timpul a fost prea scurt, poate complexitatea și profunzimea fenomenelor ne-a luat prin surprindere ca ființe obișnuite cu superficialitatea, dar și cu binefacerile aduse de societatea de consum, de sub-cultura democratică specifică culturii de masă. Sau poate pur și simplu parcurgînd criza pandemică am început să ne obișnuim cu ea, am uitat sau ocultat lucrurile negative, ca într-un proces terapeutic în care am pus în joc, pe cît posibil, doar resursele pozitive ale acestei perioade. Mă gîndesc că va veni un timp în care ne vom reîntoarce la înțelegerea a ceea ce s-a petrecut cu noi și cu lumea noastră în această perioadă. Atitudinile noastre reflexive și practicile hermeneutice vor avea nevoie de situări în funcție de anumite repere. 

Fără îndoială, unul dintre cele mai importante repere în înțelegerea acestei perioade este volumul de eseuri Covid. Colivia noastră, coordonat de profesorul Laurenţiu Şoitu.[1] După spusele coordonatorului: „Am dorit ca volumul să fie un document editat în perioada de maximă prezenţă a pandemiei, încărcat de forme ale raportării aşezate între optimism şi destulă tristeţe, între (auto)ironie şi umor, între analiza rece a savantului şi emoţia dezlănţuită a scriitorului, între dorinţa de autocontrol şi vulcanica izbucnire generată de blocarea unor drepturi fundamentale”.[2] Este vorba despre prima carte de eseuri despre pandemie editată în context cultural românesc. Ea a fost realizată cu contribuția a 50 de specialiști aduși împreună din toate regiunile țării, din domenii dintre cele mai diverse (o combinație surprinzătoare de personalități din lumea teologică, cea filosofică, cea culturală,  cea științifică, cea a experților și a participanților la înfăptuirea actelor de cultură, care poate niciodată și cu nici o altă ocazie nu ar fi încăput între aceleași coperți), dar reuniți în jurul unei experiențe comune, trăită de fiecare în felul său, în perioada celor 6 săptămîni de restricții la care am fost supuși de către guvernanța sanitară. 

Dintre textele oferite de cei 50 de autori care au contribuit la publicarea celor 390 de pagini ale acestui volum mi-au reținut atenția: „Frica de coronavirus și rezistența prin credință” de Wilhelm Dancă; „Noul infinit al vieții. Dileme biopolitice în postumanism” de George Bondor; „Pandemie cu PR” de Aurel Codoban; „Viața de pe o zi pe alta. Însemnări desperecheate din izolare” de Mihai Dinu Gheorghiu; „Iubeşte şi fă ce vrei!” de Anton Adămuţ; dar și seducătorul titlu „Aici mă cunoaște Dumnezeu după nume” de Laurenţiu Şoitu. 

Contextul apariției volumului face posibilă punerea împreună a unor reflecții filosofice foarte provocatoare, cu aspectele științifice noi marcate de ambiguitatea perioadei, elemente de gîndire creativă în vecinătatea experiențelor spirituale și religioase, dar și anumite știri false vehiculate în comunicarea mediatică, precum și anumite perspective conspiraționiste prezente în cultura globală în această perioadă și adaptate contextului românesc. 

Cartea reflectă foarte bine toate slăbiciunile noastre, toate fricile ascunse, toate aspirațiile noastre pentru normalitate, întreaga noastră putere de a intra într-un război epidemiologic cu speranța că vom ieși învingători, dar și înclinația noastră spre construcții imaginative și salvatoare, tendința noastră de a accepta adevăruri care ne duc doar pînă la jumătatea drumului și apoi ne abandonează în ambiguitate, precum și credințele noastre în diferite fantasme.

Volumul reprezintă un reper pentru înțelegerea funcționării structurilor constitutive ale mentalităților românești în situații de criză. Indiferent de poziția sa teoretică sau ideologică, oricine va dori să înțeleagă cîte ceva despre trăirea și exprimarea „la cald” a experiențelor crizei pandemice se va simți obligat să ia ca un reper substanțial și cartea coordonată de profesorul Laurenţiu Şoitu.


[1] Laurenţiu Şoitu (coord.), Covid. Colivia noastră, (Iași: Institutul European, 2020).

[2] Laurenţiu Şoitu (coord.), Covid. Colivia noastră, (Iași: Institutul European, 2020), 11.


Cu Elena Abrudan despre comunicare, media și cultură

Standard

Sandu Frunză: Sînteți recunoscută ca fiind una dintre cele mai complexe personalități din științele comunicării. Departamentul de jurnalism pe care îl conduceți de mai mulți ani este una dintre cele mai dinamice și inovative structuri educaționale din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Care sunt direcțiile principale și înnoitoare pe care se dezvoltă azi formarea profesională a comunicatorilor în programele universității noastre? Cum răspunde sistemul educațional provocărilor pe care le aduce azi piața comunicării?

Elena Abrudan: Este o întrebare generoasă care merită un răspuns pe măsură. Trebuie să remarcăm că, în timp, s-a schimbat raportul între putere și cunoaștere. Față de vremea când cunoașterea avea nevoie de susținerea puterii, de finanțare și asigurare logistică pentru realizarea cercetărilor, elaborarea noilor teorii și deschiderea de noi drumuri, acum cunoașterea este putere, în sensul că puterea aparține celor mai relevante domenii ale cunoașterii. Iar poziționarea studiilor universitare de științe ale comunicării pe un domeniu relevant al cunoașterii, cum este domeniul IT&C, .conduce la schimbări majore în metodele de predare și accesare a cunoștințelor, precum și în elaborarea, furnizarea, dar și accesarea și consumul informațiilor de către specialiști și de către un public tot mai larg. Practic, este vorba și de creșterea importanței domeniului nostru pe de o parte în ansamblul științelor umaniste și sociale, pe de altă parte în ansamblul domeniilor relevante ale cunoașterii. Detaliez aceste aserțiuni.

Trecerea presei în online, fie din pricina lipsei finanțării, fie a distanțelor la care trebuie să ajungă informația, în era globalizării și a imposibilității de a transmite informația în format print, în timp real, iar mai nou, din cauza pandemiei care ne-a obligat la izolare a condus la digitalizarea tuturor formelor comunicării. Această oportunitate a fost folosită de comunicatori într-o modalitate eficientă, prin apariția variantelor online ale ziarelor, revistelor, campaniilor de presă și de publicitate, prin mutarea comunicării cu mediul politic, administrativ și economic în formate online. Iar dezvoltarea rețelelor de socializare a deschis o cale facilă pentru toți cei care erau interesați să-și transmită mesajele unui public larg. Pe de o parte, asta a înseamnă că nu toți cei care comunică azi sunt specialiști în comunicare, deci nu sunt respectate normele deontologice ale profesiilor din jurnalism și comunicare. Pe de altă parte, posibilitatea de a fi anonim în mediul online, de folosi conturi false și faptul că viteza cu care sunt distribuite informațiile în online îngreunează verificarea acestora a facilitat răspândirea a ceea ce numim acum fake news. Această situație sporește importanța educației media în rândul studenților și, mai larg, în rândul întregii populații. Încă din copilărie, apoi în perioada adolescenței și a maturității, este bine ca cetățenii să fie cuprinși în programe educaționale care să le ofere și elemente de educație media. Iar universitățile și-au asumat rolul pe care trebuie să-l joace în acest proces. De exemplu, în Universitatea Babeș-Bolyai sunt organizate programe post universitare, cursuri la distanță, cursuri de învățare de-a lungul întregii vieți și cursuri specializate, care au un public numeros și eterogen în ce privește vârsta și nivelul de educație al participanților. Cadrele didactice se implică benevol în aceste activități tocmai pentru că înțeleg importanța lor. La nivelul Departamentului de Jurnalism și Media digitală există deja în curriculum cursuri de educație media, această componentă regăsindu-se parțial și în varii cursuri specifice acestei specializări. Desigur, la nivelul specializării noastre, educația media trebuie susținută de o pregătire serioasă, menită să asigure însușirea de către studenți a unor cunoștințe și abilități tehnice, ajutată de achiziționarea celei mai noi tehnologii în domeniu. Deși este vorba de sume consistente, s-au făcut pași importanți în dotarea studiourilor și laboratoarelor la cele mai înalte standarde. Înțelegem cu toții, că achiziționarea și folosirea dispozitivelor și programelor oferite de implementarea noilor tehnologii este o necesitate în condițiile circulației informațiilor în plan global. Tocmai de aceea, încă în 2010 noi am organizat primul program de Media Digitală la noi în țară, o specializare cu un curriculum orientat spre înțelegerea și însușirea tehnicilor de comunicare în era digitală. Noi am înțeles de la început că pentru a fi un actor important pe piața comunicării trebuie să fim la același nivel cu instituțiile de învățământ din Occident, atât ca pregătire, ca nivel de cunoaștere, cât și ca logistică, ca posibilitate tehnică de a accesa inovațiile digitale și schimbările care le urmează în plan tehnic și informațional. Faptul că inovațiile apar și se implementează într-un ritm accelerat, face necesară adaptarea și schimbarea vechilor conținuturi și metode de management al conținuturilor și al resursei umane participante la acest proces, lucru valabil atât în instituțiile de învățământ, cât și în instituțiile media.

Sandu Frunză: Există azi o tendință, în discursul public internațional, de a credita ideea că umanitatea se află într-o criză profundă și de a lega starea de criză pe care o parcurge societatea contemporană de o criză de natură morală specifică omului occidental. Credeți că putem particulariza această perspectivă și să spunem că atunci cînd se vorbește de o criză pe care o traversează comunicarea mediatică am putea să o asociem cu o diminuare a interesului pentru practicile etice în discursul mediatic?

Elena Abrudan: În răspunsul meu anterior, am atins parțial această problematică, spinoasă, de altfel, pentru că afectează producătorii de conținuturi media, consumatorii și chiar poate să indice o scădere a standardului etic în societate. Ei bine, în momentul în care presa a devenit o afacere, conținuturile difuzate publicului larg vizau spectaculosul, chiar și cu prețul renunțării sau doar atenuării unor norme deontologice, specifice jurnalismului. După primele manifestări, jurnaliștii au găsit soluții pentru rezolvarea acestei situații și rămânerea în cadrul deontologic al presei de opinie. Însă noile tehnologii permit accesul tuturor la comunicare în spațiul public: jurnaliști, comunicatori și simpli cetățeni, își aduc contribuția la diversificarea informațiilor difuzate publicului, prin noile formate și rețele specifice mediului online. Din păcate, lipsa specializării și înregistrarea evenimentelor în format audio-video, prin folosirea unor dispozitive mai puțin performante, a condus la scăderea drastică a calității conținuturilor și, uneori la încălcarea normelor eticii jurnalistice. De asemenea, numărul mare de discursuri și viteza cu care apare informația în mediul online permite anonimatul autorilor și lipsa verificării temeinice a informației ceea ce predispune, de asemenea, la încălcarea normelor etice. 

Pledoaria mea pentru necesitatea educației media la toate vârstele presupune tocmai posibilitatea eliminării acestor neajunsuri, care acum pot să pară unora ca scădere a interesului pentru moralitate în comunicarea mediatică. Eu cred că nu întotdeauna este vorba de rea voință, deși ne confruntăm cu destule situații în care scopul evident este manipularea opiniei publice. Prin accesul la educație media, în cazul publicului larg și prin accentuarea specializării și achiziționării abilităților de producție, difuzare și consum al conținuturilor media, în condițiile digitalizării formelor de comunicare, în cazul studenților și profesioniștilor media, credem că se poate reduce simțitor numărul celor mai puțin interesați de normele etice și, implicit, se poate asigura o bază care să permită analiza și discernerea a ceea ce este adevărat sau fals în discursurile care populează spațiul public. 

Sandu Frunză: Mi-au reținut atenția două tendințe în discursul despre ceea ce se întîmplă azi în comunicarea mediatică: pe de o parte, o perspectivă care subliniază excesiv elementul crizei în care se află azi jurnalismul – cu sublinierea îndepărtării acestuia de creația culturală și de ideea promovării interesului pentru cultură; iar pe de altă parte, perspectiva care arată că ne aflăm în etapa dezvoltării unui nou tip de cultură, cultura de masă – iar jurnaliștii joacă un rol important nu numai în difuzarea acestei culturi, ci și în apariția și dezvoltarea ei. Aș dori să vă întreb: cît de confortabil se simte un om de cultură în domeniul comunicării mediatice? În ce măsură are el responsabilități în raport cu cultura? Cît de importantă este educația culturală în formarea unui specialist care dorește să activeze în domeniul comunicării și cît de mult îi va folosi în practicile sale profesionale?

Elena Abrudan: Cred că trebuie să luăm în considerare funcția de integrare socială a culturii și a comunicării care folosesc un limbaj simbolic pentru a transmite întreaga experiență cognitivă și practică a indivizilor. Ne amintim că Umberto Eco considera cultura ca proces de semnificare și de comunicare care se produce simultan, existența codurilor de semnificare comune permițând transmiterea și interpretarea mesajului, deci realizarea actului comunicării. În era postmodernă, asistăm la o nouă realitate culturală, care presupune o schimbare de paradigmă, renunțarea la concepțiile culturii clasice și dezvoltarea unor stiluri care înainte erau periferice. Pentru a-mi construi răspunsul, dintre caracteristicile paradigmei culturale postmoderne amintesc aici doar ștergerea granițelor dintre cultura înaltă a elitelor și cultura de consum, coborârea artei în cotidian, apropierea între artă și tehnică și omniprezența comunicării mediatice. Aceste caracteristici sugerează o nouă formă de civilizație, post-industrială și cu o economie bazată pe cunoaștere, în sensul că aceasta trebuie să fie performantă economic și să aibă ca rezultat aplicații tehnice care să contribuie la optimizarea funcționării societății. Acum este recunoscută contribuția economică a artei în societate datorită posibilității de a crea noi locuri de muncă, în instituții de cultură, în turism și dezvoltare sustenabilă. Pe de altă parte este acum recunoscută capacitatea expresiei artistice de a rezolva probleme sociale și de a transmite valori prin realizarea de produse artistice implicate în procesul de reflectare a realității prin accentuarea și interogarea problemelor existente în societatea contemporană. Treptat, pe lângă literatură, pictură, fotografie, artă stradală, artă digitală, s-au dezvoltat industriile culturale și creative care promovează artele aplicate (design graphic, design industrial, design de moda și design interior) și proiecte inovative cu o puternică componentă creativă, capabile să atragă artiști cu propuneri înnoitoare și adeziunea unui public larg, interesat de implicarea artei în rezolvarea problemelor cetății.

Înțelegerea rolului culturii și artei în societate conferă importanță sporită reflectării în media a evenimentelor culturale și lărgește aria subiectelor acoperite de jurnalismul cultural, accentuând componenta economică prin recunoașterea necesității sporirii valorii economice și sociale a activităților creative. Obiectul jurnalismului cultural este arta și activitatea creativă, dar și politicile culturale, instituțiile și actorii culturali. Arta include literatura, artele vizuale, muzica, filmul, teatrul, dansul, fotografia, arhitectura si designul. Aceste domenii ale artei fac parte din cultura înaltă (high culture) și / sau din cultura populară (pop culture). Cultura de masa include și televiziunea, radioul, filmele și jocurile digitale. În sens larg, cultura include totul, de la gastronomie și grădinărit la arhitectura peisagistică și start-upuri inovative. Acoperirea mediatică a subiectelor culturale și artistice poate influența politicile culturale și poate crea un public pentru artă, iar trecerea jurnalismului cultural în mediul online facilitează extinderea comentariilor în mediul de Business, Travel și Lifestyle. În era globalizării, comunicarea culturală se adresează unor straturi sociale diferite, grupuri de vârstă diferite, țintește diferite segmente de public sau domenii: femei, copii, tineret, automobilism filatelie, pescuit. modă, sport. Detaliez în continuare câteva aspecte ce țin de genurile jurnalismului cultural, stilul, importanța jurnalismului cultural ca formă de exersare a gândirii critice și misiunea jurnalistului cultural.

Cele mai importante forme ale jurnalismului cultural în print sau online sunt, recenzia, eseul, cronica, interviul, portret/profil și reportajul. Dar, evenimentele culturale sunt acoperite și în însemnări culturale, postări pe bloguri sau comentarii. Indiferent de forma în care alegem să abordăm evenimentele culturale, pe lângă descrierea obiectivă a produsului cultural comentat și promovarea sau sancționarea lui, ținând cont de publicul căruia ne adresăm, textul trebuie să cuprindă și aprecieri critice care favorizează exprimarea vocii personale a jurnalistului. Spiritul critic poate fi până la un punct o formă a exprimării subiectivității pretinse de Jurnalismul cultural, dar poate să fie mai mult decât atât. Abordarea critică joacă un rol important în sprijinirea industriilor culturale și creative și ajută artiștii să se dezvolte și să evolueze spre zone noi, neexplorate încă, fiind totodată un factor major în formarea publicului pentru evenimente culturale și artistice. Totuși, abordarea critică a produselor culturale este independentă față de marketing sau valoarea economică a produselor culturale analizate. Atitudinea critic-evaluativă se aplică produsului artistic, și autorului, fiind responsabilă de argumentele pe care le aduce în sprijinul opiniei exprimate și limbajul în care se adresează în funcție de publicul țintă . 

Pe de altă parte, jurnaliștii culturali pot avea rol de mediatori între evenimentele culturale și public. Ei sunt cei care pot traduce terminologia specializată pretinsă de abordarea critică într-un limbaj accesibil publicului larg. La fel de important este ca ei să poată observa noutatea propusă de artiști, direcția în care evoluează arta și să transmită aceasta încercând să formeze gustul publicului, mergând uneori chiar împotriva opiniei publice. Astfel, misiunea jurnalistului cultural se extinde dincolo de acoperirea evenimentelor culturale și recenzarea produselor și manifestărilor artistice, prin cercetarea pieței de artă, cunoașterea valorilor tradiționale și a noilor veniți în spațiul cultural. E bine să existe cât mai multe interviuri, reportaje și portrete despre artiști, galeriști, curatori, regizori, actori, muzicieni, instituții de cultură și artă, muzee, centre culturale, spectacole, târguri și festivaluri, instituții media care prezintă și organizează dezbateri pe teme culturale, site-uri culturale și de artă sau chiar despre proiectele administratei locale pe cultură și industrii creative sau proiectele inovative propuse de companiile centrate pe tehnologia informației și comunicării. Această perspectivă complexă asupra fenomenului cultural poate să atragă și să formeze un public pentru evenimentele culturale și să atragă tinerii spre consumul de artă și chiar să-i motiveze să devină antreprenori sau manageri culturali. Pentru a facilita pregătirea tinerilor dornici să activeze într-un domeniu care presupune un background cultural vast, specializare și capacitatea de a avea inițiative antreprenoriale, în curriculumul Departamentului de Jurnalism și Media Digitală sunt prevăzute, la nivel licență și master, cursuri de Jurnalism cultural, Comunicare vizuală, Managementul industriei de carte, Cultură vizuală, Management media, Comunicare simbolică, Cultura media, Management cultural, Antreprenoriat în media digitală, Economia bunurilor simbolice. De un real folos sunt și proiectele de presă scrisă, fotojurnalism, în audio-vizual sau grafică digitală realizate de studenți și prezentate în cadrul evenimentului Zilele Culturii Media pe care îl organizăm anual.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca personalitate culturală, profesoară, cercetătoare și creatoare în științele comunicării – cum vă circumscrieți contribuția personală pe care o aduceți în planul creației culturale și în cel al cercetării științifice în domeniul comunicării?

Elena Abrudan: În virtutea profesiei mele, întotdeauna am încercat să realizez și să mențin un echilibru între activitatea de predare, cercetare și creație. Trebuie să mărturisesc totuși, că o bună perioadă de timp am acordat o atenție sporită activității didactice și cercetării, pentru că performanța profesională se obține și este susținută de o serioasă muncă de cercetare. În plus, nu poți să fii un bun specialist dacă nu cunoști cele mai noi tendințe de dezvoltare în domeniul tău. Asta presupune cercetare, elaborare de lucrări științifice, participare la conferințe, organizarea de evenimente și proiecte inovative pentru studenți. Toate acestea m-au ajutat să inițiez și să organizez programele de licență și master pe care le avem acum în cadrul Departamentului de Jurnalism și Media digitală, proiectele extracurriculare, centrele de cercetare și un colectiv alcătuit din cadre didactice titulare și asociate, colaborarea cu profesioniști media, cu alumni, într-un cuvînt, să asigur managementul Departamentului nostru. Lucrările științifice și proiectele extracurriculare de producție media organizate la nivelul Departamentului – Studentpress, RadioUBB Online, UBBTV, Media Project – ne-au ajutat să dezvoltam noi programe, cursuri și proiecte care să răspundă provocărilor actuale: pe de o parte digitalizarea, pe de altă parte creativitatea și alte abilități specifice domeniului.

Ca exemplificare a diversității de orientări și direcții de dezvoltare pe care le propunem studenților am amintit anterior programul de Jurnalism Română, Maghiară și engleză, specializarea Media digitală și mai menționez programele noastre de masterat: Producție media, Media Communication, Management media, Digital Media & Game Studies. 

O parte din programele și cursurile menționate anterior au fost inițiate de către mine, la nivel licență, master și în cadrul Școlii doctorale, cu un dublu scop: acela de a-i ajuta pe studenți să devină specialiști în comunicare și pentru a facilita apropierea tinerilor de lumea artei, a culturii înalte, care pretinde o inițiere, o cunoaștere profundă a codurilor și tehnicilor de exprimare folosite de artiști în arta modernă/postmodernă și contemporană; această cunoaștere fiind chiar una dintre condițiile atingerii excelenței în Jurnalismul cultural. În paralel, mi-am exersat abilitățile de Jurnalist cultural, eseist, critic literar și de artă prin reportajele, eseurile și comentariile pe marginea operelor literare și de arte plastice publicate în presa culturală și în volume colective realizate împreună cu studenții și cu colaborarea colegilor din filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor: ”Lucian Blaga. Imagine și cuvânt”, ”Scriitori Clujeni în dialog”. În același registru se înscriu și proiectele de grafică digitală și de interviuri video, organizate cu studenții în cadrul Centrului Media UBB. 

Sandu Frunză: Ne așteptăm ca actuala pandemie să aducă schimbări radicale în toate domeniile de activitate. Există voci care spun că pînă și condiția umană trebuie redefinită și reconstruită din perspectiva unei noi filosofii de viață. Dumneavoastră, care sunteți o participantă activă la construcția instituțională și la dezvoltarea științelor comunicării, cum credeți că va evolua jurnalismul în etapa viitoare? Care sînt tendințele pe care le vedeți venind în fluxul principal al culturii comunicării media?

Elena Abrudan: Într-adevăr, după perioada de încercări de modernizare a conținutului și a infrastructurii necesare comunicării în era noilor tehnologii, o perioadă marcată de apetența românilor pentru folosirea celor mai noi dispozitive și trecerea procesului comunicării în online, constatăm că instituțiile media și școlile de jurnalism și comunicare au trecut prin greutăți, mai ales datorită lipsei finanțării și a inerției unei părți a comunicatorilor care au împiedicat adaptarea suficient de rapidă în utilizarea noilor tehnologii. Nu e cazul nostru, consider că noi am sesizat din timp schimbările și am făcut pașii necesari prin direcționarea studiului comunicării digitale. Dar e nevoie acum să reflectăm asupra câtorva aspecte care ar putea facilita rezolvarea problemelor referitoare la producția și difuzarea conținuturilor în mediul online și care ar permite trecerea spre o formulă managerială care să fie viabilă în viitor. Este nevoie de o analiză lucidă a situației în care se află jurnalismul ca și profesie și studiile de jurnalism la ora actuală. Iar primul aspect se referă la managementul abundenței de informații în mediul virtual. 

Creșterea cantității de informații disponibile și a vitezei de difuzare a informațiilor mută accentul de pe culegerea de informații și editare la managementul acestei abundențe în sensul de a evita ca această cantitate să erodeze credibilitatea obținută prin informații bine verificate. Digitalul reașază modalitatea în care circulă informația și facilitează accesul la cunoștințe. Se accentuează tendința publicului de a se informa din mediul online fapt care accentuează necesitatea dobândirii competențelor de comunicare în mediul online. Până acum școlile de jurnalism au reacționat la această situație prin organizarea unor noi programe și cursuri specializate care au ca scop pregătirea tinerilor comunicatori să adapteze și să reînnoiască producția de conținut conform noilor cerințe pretinse de circulația informației în mediul online. Instituțiile de presă au încercat să se adapteze prin trecerea în online și folosirea tinerilor comunicatori, mai abili în utilizarea noilor tehnologii.

E nevoie acum și de o transformare a conținuturilor jurnalistice care trebuie adaptate la necesitățile utilizatorilor de informații în mediul virtual. A crescut importanța rețelelor de socializare și a agregatoarelor de știri ceea ce schimbă modul în care este consumată informația în mediul online. Tendința publicului spre entertainment pretinde crearea unor materiale atractive, provocatoare și spectaculoase care să atragă atenția și să fidelizeze consumatorii. Acest lucru nu trebuie să scadă valoarea conținutului; dimpotrivă, trebuie menținută preocuparea pentru livrarea unor informații relevante și menținerea spiritului critic în abordarea subiectelor. Această situație accentuează necesitatea schimbării modelului de management al organizației prin promovarea unor jurnaliști valoroși care să beneficieze de independență în realizarea sarcinilor și adaptarea conținuturilor la schimbările din era digitală. Se impune de asemenea recrutarea talentelor de top, specializarea continuă a tuturor jurnaliștilor din redacție, pentru a fi la curent cu noutățile de ordin tehnologic care apar cu rapiditate și se schimbă constant. Școlile de Jurnalism și comunicare răspund la aceste exigențe prin organizarea de cursuri specializate, intership-uri și proiecte extracurriculare prin care tinerii au ocazia să se specializeze și să colaboreze cu profesioniști media de succes.

O altă cerință este necesitatea găsirii unui model de afaceri care să susțină jurnalismul și, implicit, independența editorială a instituției de presă. Orientarea jurnaliștilor spre criterii de calitate normative cum ar fi relevanța, corectitudinea, caracterul actual sunt factori care sporesc valoarea de brand a instituției de presă, ceea ce este de natură să atragă un public dispus să plătească pentru conținutul livrat în mediul online. Deocamdată există câteva organizații mai noi care se susțin din donații (Recorder.ro, Rise Project, Casa jurnalistului) sau vânzarea revistelor print la chioșcuri sau prin abonamente (Decât O Revistă). Din aceste exemple înțelegem că nu toți managerii sunt de acord cu un model sau altul, căutarea modelului de afacere rămâne deschisă în continuare. Dar atragerea susținerii financiare de la populație se bazează pe calitatea conținuturilor livrate publicului și, mai larg pe credibilitatea informațiilor difuzate care contribuie decisiv la construirea brandului unei instituții de presă. Valoarea brandului poate să atragă consumatorii, să-i fidelizeze și să-i determine să contribuie la susținerea financiară a instituției de presă respective. Mai adăugăm imperativul promovării unor comunicatori și jurnaliști valoroși care să fidelizeze publicul prin livrarea unor conținuturi relevante și să ajute la formarea tinerilor comunicatori. Organizarea în școlile de jurnalism a programelor de masterat și a cursurilor de management media, crowfunding și antreprenoriat în media digitală pot să faciliteze organizarea de start-up-uri și introducerea inovațiilor necesare înnoirii procesului comunicării în era digitală.

În plus, spiritul critic și abordarea comunicării din perspectivă etică presupune respectarea criteriilor de calitate și abordarea critică a informației, prin urmare trebuie să avem în vedere educația media încă din școală. Ea poate să faciliteze însușirea abilităților de analiză a producției media, a gândirii critice și, implicit, abordarea din perspectivă etică a conținuturilor și practicilor de comunicare în mediul online. 

Sandu Frunză despre mascați și dansul măștilor

Standard

„Toate spiritele profunde au nevoie de o mască”, afirma Friedrich Nietzsche. În cultura populară sîntem obișnuiți cu prezența mascaților în acte ceremoniale, care cel mai adesea funcționează după o logică a luptei dintre bine și rău în care, adesea, răul este alungat, transgresat, metamorfozat, chiar dacă nu este învins. Ele mai pot fi ritualuri de trecere în care puterile vieții și forțele morții intră într-o dialectică simbolică în care mascații pun în mișcare această energie a vieții care ne face de neînvins. Purtarea măștii și jocul măștilor are acest rol al celebrării energiei vitale din noi, care ne pune în slujba noastră, în slujba comunității, în slujba vieții ca atare. 

Sesizăm astfel că masca are o funcție socială. Ea vine să pună în valoare orientarea noastră spre protejarea vieții și reflectă, în jocul ei, o ritualizare a nevoii comunitare de protecție și de securitate. Dar această semnificație socială a măștii nu și-ar putea îndeplini rolul său comunitar fără asumarea ei la nivel personal, fără o intrare a individului în dansul ritual al măștilor. Semnificativ este pentru discuția noastră faptul că în tradiția creștină am preluat o semnificație a termenului grecesc persona, care înseamnă mască. În acest caz avem o intimitate maximă dintre mască și purtătorul ei. Persoana este un individ care îmbracă o anumită structură relațională, care îl integrează în dinamica relațiilor dintre persoana umană și persoana divină. Dansul măștilor este aici unul al relațiilor interpersonale, care îl scot pe individ din înstrăinare și îl orientează spre ceea ce are el cel mai propriu. În acest fel, masca nu mai este doar un element de protecție și securitate însoțit de sacru, ci și un simbol al autenticității, al regăsirii de sine ca persoană și ca participant la o construcție comunitară interpersonală. Fiecare își poartă cu eleganță masca, deoarece este un element distinctiv al participării responsabile la orientarea comunității spre cultivarea binelui și spre construcția unei culturi în care binele este dominant. 

Masca este un simbol al transgresiunii și proximității. Ne este greu să înțelegem azi semnificația pozitivă a purtării măștii deoarece, în condițiile ideologiei distanțării sociale, individul se trezește singur, izolat, însingurat, fără chip și înstrăinat de masca sa. Masca medicală, masca de protecție este semnul unei amenințări și al imposibilității de a fi protejat și de a te simții protejat. Cu toate acestea, masca rămîne un simbol pentru un dans al vieții desfășurat pe registre de o mare diversitate, sub semnul coincidentia oppositorum.

Dar nu despre mască vreau să vorbesc aici. Ci despre o provocare culturală pe care ne-o face Editura Spandugino oferindu-ne o nouă ediție a cărții Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării.[1] Autorul cărții este George Bondor, profesor universitar, editor de reviste și coordonator de proiecte culturale,  cu o recunoaștere mare printre specialiștii în reflecția filosofică și în practicile hermeneutice. George Bondor este unul dintre cei mai creativi și expresivi filosofi, cu o capacitate aparte de a îmbina rigorile reflecției și argumentării filosofice cu expresivitatea gîndului filosofic, cu estetica luminoasă a contemplării filosofice.[2]

Dansul măștilor ne introduce în lumea conceptelor, a analizelor, a interpretărilor, a deconstrucțiilor, a reevaluării valorilor, a răsturnărilor hermeneutice și a creativității filosofice specifice lui Nietzsche. George Bondor, unul dintre cei mai rafinați și fideli cunoscători ai filosofiei aici abordate, ne pune în fața unei prezentări sistematice a cîtorva concepte din filosofia nietzscheeană, precum: forța, voința de putere, valoarea și evaluarea, puterea și dominația, genealogia, nihilismul, interpretarea, critica metafizicii. Astfel, sîntem familiarizați cu genealogia moralei, a limbajului, a cunoașterii și a religiei, dar și cu viziunea asupra modernității și asupra istoriei. Desfășurînd o critică a metafizicii pe fundalul unei filosofii a interpretării, George Bondor ne etalează (cu o bucurie intelectuală demnă de entuziasmul lui Nietzsche) secvențe privind critica ontologiei, critica teologiei, critica cosmologiei sau critica psihologiei. O asemenea deconstrucție metafizică este realizată în spiritul lui Nietzsche și pentru punerea în valoare a filosofiei sale din perspectiva bogăției ideatice cu semnificații plurale pentru omul de azi, cu universul său relațional.

Propunîndu-ne o filosofie a interpretării, George Bondor ne oferă cea mai bună portiță de intrare în filosofia lui Nietzsche. Este important să înțelegem că aici „Interpretarea este un concept pur operativ, depotențat și depozitivat, un operator filosofic fluid care exprimă atât felul de a fi al lumii și al omului, cât și labirintul gândirii lui Nietzsche. În marginea acestui termen nu aflăm o doctrină sau un sistem, și nici măcar răspunsul la vreo problemă formulată pedant. La capătul întâlnirii cu Nietzsche rămâne doar actul ca atare al filosofării, și nimic mai mult”.[3]

Volumul Dansul măștilor relevă faptul că interpretarea are la filosoful german două sensuri. Mai întîi, interpretarea este o activitate umană prin care sînt create măștile, iluziile, aparențele, simulacrele. În al doilea rînd, este o activitate însoțită de punerea în mișcare a voinței de putere și a proceselor de evaluare. Ni se atrage atenția asupra faptului că aceste două sensuri ale interpretării însoțesc deopotrivă lumea omului și cea a realității dinafara lui. Ceea ce particularizează voința de putere manifestată la nivel uman de cea manifestată din lumea non-umană este faptul că interpretarea umană este perspectivală și se află în strînsă relație cu valoarea cu care realitățile sînt investite de către om. Astfel, valorile nu sînt doar cele mai importante instrumente de exercitare a puterii de către om, ci și cele prin care se potențează lumea măștilor și dansul lor în sfera realității. 

Dacă pornim de la premisa că „Toate spiritele profunde au nevoie de o mască”[4] –  așa cum afirmă Nietzsche într-un paragraf citat de George Bondor –  putem, pe de o parte, să începem să ghicim de ce filosoful crede că trebuie să facă uz de măști, iar pe de altă parte, să înțelegem tendința cititorului de a porni pe calea experimentării apariției și punerii măștilor, dar și pe cea inversă, a devoalării și demascării. Acest joc al măștilor este revelat de George Bondor ca unul structural modului de a filosofa a lui Nietzsche. Astfel, deși constatăm că există o tendință generală a filosofilor de a introduce noi termeni în vocabularul filosofic, atunci cînd filosoful german o face, el are în vedere și adăugarea de noi conținuturi pe care le atașează acestor termeni. Mai mult, ei sînt instrumentalizați sub forma unor concepte care „nu sunt definitive, împlinite, închise, înfășurate în propria ființă. Nu sînt vehicule ale comunicării, mijloace de împărtășire fără rest a ideilor de-a gata, oglinzi fără cusur ale unei gîndiri deja realizate. Dimpotrivă, fiecare nou concept este plural, fluid, indecis, participînd plenar la experiențele gîndirii, iar uneori chiar provocîndu-le”.[5] Însă, filosofia lui Nietzsche ne surprinde nu numai prin polimorfismul exuberant al dinamismului conceptual, ci și prin faptul că anumite idei „au o prezență fulgurantă, apărând și dispărînd parcă fără motiv”.[6] Pe lîngă acestea, o dată ce am intrat în labirintul gîndirii nietzscheene sesizăm că reflecția filosofică stă mereu sub semnul unui asediu, creația filosofică este o permanentă stare de război, iar pacea nu se arată nicidecum ca o stare salvatoare la care ar trebui să se ajungă la capătul unei lupte devastatoare. Acest context ne este prezentat ca o luptă a eliberării de sub presiunea tuturor iluziilor, a tuturor încorsetărilor și a tuturor măștilor sub care libertatea noastră metafizică ar putea fi cuprinsă. 

„Filosoful trebuie să fie un bun dansator”[7], ne spune George Bondor citindu-l pe Nietzsche. Lectura sa îl aduce pe filosof pe scena unui dans al măștilor în care este implicat nu numai reflexiv, ci cu întreaga viață. În acest spectacol existențial, „Măștile autorului nu ascund un chip ultim, un mod de a fi cu linii bine conturate. Din spatele lor se ivesc alte măști, iar toate trimit unele la celelalte, pierzîndu-se într-o horă pe care o conduce ba una, ba alta. Tocmai rețeaua în care ele se găsesc ne-ar putea sugera ceva semnificativ”.[8] Acest tip de imaginar nu însoțește numai modul de situare a filosofului în lume, ci, potrivit lui Bondor, vizează și elementele centrale ale filosofiei nietzscheene: „Toate exercițiile genealogice, toate experimentele la care ne invită exprimă dansul universal al măștilor, un joc al suprafeței cu ea însăși în care pretinsa profunzime, interioritatea, adâncimile de tot felul se dovedesc a fi derivate, secunde, înșelătoare. Instanțierile culturii, văzute adesea ca valori supreme, apar în sfârșit drept o sumă de costume, o paradă de măști ce îmbracă aparența unor chipuri. Cultura deci nu este altceva decît derularea acestui cortegiu de măști, de iluzii, de aparențe, este carnavalul putred, dar totodată orbitor al lumii”.[9]

Exegetul lui Nietzsche, constată că filosofia are un rol important în crearea acestui spectacol al măștilor, dîndu-i o aparență suplimentară de profunzime. Incursiunile sale nu fac altceva decît să adîncească și mai mult iluziile culturii. Această potențare a spectacolului omului și al lumii ne conduce spre o existență în care o suită de măști ne trimit, în mod repetat, spre alte măști. Astfel, înțelegerea filosofiei nietzscheene ne invită la un dans al măștilor în care „Eul, conștiința, spiritul, substanța, lucrul în sine, lumea, ființa, cauza și efectul, legea și necesitatea, Dumnezeu – toate îi apar filosofului, acestui genealog crud prin excelență, drept simple iluzii, aparențe, măști”.[10]

Interpretarea are într-un asemenea context tocmai rolul de a desemna acest dans al măștilor. Ea trebuie să deconstruiască în primul rînd măștile metafizice, acestora urmîndu-le mai apoi toate celelalte măști.[11] Întregul spectacol al măștilor are o logică a devenirii lui. El este menit, printre altele, să utilizeze valorile în vederea depășirii nihilismului modernității, prin consumarea pînă la capăt a acestuia și deschiderea unei ere care face posibilă apariția supraomului.[12] Dar acesta este începutul unei alte discuții, pe care am putea să o amintim cu altă ocazie. Din perspectiva unei filosofii a interpretării, trebuie să reținem că „Modul în care introducem în lucruri sensuri și valori se află în dependență de forțele ce acționează în noi, de tipul de voință pe care îl întruchipăm, adică de tipul de om pe care îl realizăm, clipă de clipă, în propria noastră viață”.[13]

Pornind de aici, dacă doriți, puteți să vă întoarceți să reflectați la discuția despre mascați și măști. Eu am să mai fac doar o mențiune cu privire la cartea lui George Bondor despre Nietzsche – pe care o văd ca pe o carte a bucuriei de a filosofa, cartea filosofiei ca bucurie a vieții și ca viață ce merită trăită.


[1] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, Ediția a doua, (București: Editura Spandugino, 2020). Prima ediție a cărții a apărut la Editura Humanitas în 2008 și a fost distinsă cu Premiul Ion Petrovici al Academiei Române pe anul 2008, în domeniul filozofiei.

[2] Un bun mod de a vă întîlni cu George Bondor este să intrați în lumea dialogului de pe blogul meu personal: „Cu George Bondor despre practicile filosofice și deschiderile filosofiei în vremea pandemiei”, Iunie 22, 2020.

[3] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 328-329.

[4] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 29.

[5] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 19-20.

[6] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 23.

[7] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 27.

[8] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 30.

[9] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 30.

[10] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 30.

[11] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 34.

[12] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 192.

[13] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 120.

Sandu Frunză despre Agamben, epidemia ca politică și ideologia distanțării sociale

Standard

Trăim vremuri cu încărcătură emoțională maximă. Probabil nici o altă populație nu ne-a stîrnit mai multă empatie la începutul acestei pandemii decît cea a Italiei. Eram și noi în România închiși în casă, cu libertățile ciuntite; cu acces foarte limitat la informații privind dușmanul nevăzut care ne amenința; cu bătrînii izolați de comunitate, de familie și de propria lor demnitate umană; cu tot evantaiul de lipsuri în ceea ce privește capacitatea noastră de a ne proteja și a ne simți în siguranță; cu accesul limitat la măștile protectoare pe care unii le înjurau și alții și le doreau în condițiile în care erau greu de procurat, cam tot așa cum azi simțim că sîntem depășiți de posibilitatea de a avea acces la vaccinul salvator; cu greutatea de plumb a amenințării apocaliptice care însoțea intervenția repetitivă a reprezentanților comunicării guvernamentale; cu unele abuzuri ale autorităților care te amendau pentru că nu ai știut să completezi corespunzător formularul ce-ți dădea o anumită posibilitate de mișcare; cu lipsa accesului familiei la cei decedați și la ceremoniile legate de ritualurile de trecere în post-existență și multe altele. Cu toate acestea, prin comparație, nimic nu părea mai sinistru și mai apocaliptic decît atmosfera apăsătoare din „lagărul” italian. Privită din exterior, Italia părea forma cea mai extremă a limitărilor aduse de starea de urgență.

Filosoful italian Giorgio Agamben ne propune o privire din interior asupra stării de excepție. Cartea Epidemia ca politică. Unde am ajuns?[1] este strigătul de disperare al unui individ care își vede suspendată propria umanitate și care se vede redus la viața nudă. Volumul de față cuprinde plînsul în amurg al unei ființe umane, care dorește să rămînă om și nu are în fața cui să își exprime disperarea că a fost suspendat din propria sa existență descrisă în termenii mentalității democratice occidentale. Probabil că nimeni nu l-ar fi băgat în seamă pe acest om căruia starea de urgență îi răpise toate reprezentările pe care le avea despre sine ca individ exersat în practicile societății democratice. Însă, vocea prin care vorbește este cea a lui Giorgio Agamben, unul dintre cei mai citiți și controversați filosofi contemporani. 

Ne-am obișnuit cu faptul că Agamben are mereu tentația de a duce interpretările sale pînă la consecințele ultime ale gîndirii și interpretării. Nuanțele sale sînt adesea însoțite de această împingere la extrem. Lucru vizibil, cu deasupra de măsură, și în volumul de față. Tocmai de aceea, filosoful poate fi urmat (de către cei care ar dori să facă acest lucru) în interpretările sale doar pînă undeva dincolo de jumătatea drumului. Mai departe este dificil să mergi pe calea aleasă de el. De altfel, o parte dintre publicații au fost rezervate față textele mult rîvnitului autor. Despre unul dintre textele cuprinse în volum aflăm că a fost comandat și apoi refuzat de Corriere della Sera.

Compusă din cîteva articole și interviuri, volumul Epidemia ca politică aduce cîteva idei fixe, simple și împinse la extrem. De menționat că ediția românească are trei texte în plus, puse la dispoziție de autor pentru ediția românească, față de ediția italiană după care Alex Cistelecan a făcut traducerea. O realizare editorială deosebită. O carte densă, deși repetitivă, care te ține captiv, dar este și insidioasă în felul ei de a strecura, undeva într-un cotlon al conștiinței tale, îndoieli în raport cu toate certitudinile pe care le aveai în legătură cu statutul tău privilegiat de locuitor al culturii, creativității și spațiului libertăților specific occidentale.

Nu am să intru în controversele stîrnite de publicarea articolelor lui Agamben. Nici nu am să rezum ideile cărții. Intenționez doar să semnalez și să menționez o triplă neîncredere de care este mînat discursul integrator al acestei cărți.

În primul rînd, este vorba despre o neîncredere în știință. Încă de la începutul pandemiei filosoful s-a poziționat cu mult scepticism față de situația sanitară, poziție alimentată parțial și de lipsa informațiilor și de ezitările de moment pe care nu numai unele personalități ale lumii medicale internaționale, ci și organisme sanitare mondiale le-au avut în raport cu gradul de amenințare a noului virus și a bolii declanșate de acesta. Epidemia, recunoscută azi ca o pandemie care a afectat viețile tuturor locuitorilor planetei, infirmă rezervele exprimate la începutul epidemiei de către Agamben, care vedea răspîndindu-se un virus din mulțimea celor care există și o boală asemănătoare cu orice altă gripă. Desigur, cei puțini, care au rămas pînă azi la asemenea convingeri pot să își găsească în scrierea lui argumente pentru „blîndețea” virusului și pentru alte teorii conspiraționiste. Însă, neîncredrea sa are la bază ceea ce el consideră a fi tendința actuală de transformare a științei și a viziunii asupra noului virus într-o religie. El afirmă: „Am scris cu altă ocazie că știința a devenit religia timpului nostru. Analogia cu religia trebuie luată literalmente: teologii declarau că nu pot defini în mod clar ce este Dumnezeu, dar cu toate acestea, în numele Lui dictau oamenilor reguli de conduită și nu ezitau să-i ardă pe rug pe eretici; virusologii admit că nu știu precis ce este un virus, dar în numele lui pretind a decide în legătură cu modul în care trebuie să trăiască ființele umane”.[2]

Agamben consideră că este periculos să le acordăm oamenilor de știință și medicilor creditul și competența în rezolvarea unor probleme care sînt, de fapt, etice și politice, deoarece astfel de probleme legate de guvernarea epidemiei, ar trebui să fie rezolvate de instanțele specifice guvernării democratice.

O a doua neîncredere majoră este  neîncrederea în politică. El are în vedere în primul rînd faptul că prelungirea stării de excepție tinde să devină parte a vieții cotidiene, a vieții percepută sub semnul normalității.

Caracteristic stării de excepție sau stării de urgență este faptul că sînt abolite principiile separării puterilor pe care se întemeiază democrația. Agamben dorește să atragă atenția asupra faptului că toate demersurile făcute în starea de urgență deschid posibilitatea construirii în perioada post-pandemică a unui aparat ideologic totalitar, cu forța unei ideologii bazată pe „instaurarea unei terori sanitare, a unui fel de religie a sănătății”.[3] Un asemenea sistem politic își datorează puterea faptului că omul a fost redus strict la condiția sa biologică, refuzîndu-i-se nu doar orice dimensiune socială, politică sau spirituală, ci și orice dimensiune umană.[4]

O modalitate de îmbinare a ideologiei sanitare cu cea politică se relevă în faptul că există deja toate evidențele că „așa-zisa „distanțare socială” va deveni modelul politicii care ne așteaptă”.[5] Agamben consideră că „Este legitim să ne întrebăm dacă o atare societate va mai putea să se definească umană, sau dacă pierderea raporturilor sensibile, a chipului, a prieteniei, a iubirii va putea fi realmente compensată de o securitate sanitară abstractă și probabil cu totul falsă”.[6] Faptul că în loc de „distanțare fizică” sau „distanțare personală” (care ar trimite la un discurs apropiat de cel medical) se preferă pe plan global folosirea sintagmei „distanțarea socială” este pentru filosoful italian dovada faptului că se are în vedere un obiectiv de natură politică, el vizează tipul de guvernare pe care îl au în vedere cei care pun în mișcare și reglementează potrivit acestui principiu. Este vizată o societate în care interacțiunile umane directe sînt înlocuite de interacțiuni mediate, îndeosebi prin ținerea la distanță pe care o face posibilă interacțiunea mediată de digitalizare și dezvoltarea inteligenței artificiale.

Pe acest fond Agamben își exprimă cea de a treia neîncredere, care vizează capacitatea ființei umane de a se auto-apăra în fața acțiunii aparatului birocratic al ideologiei sanitare. 

Potrivit filosofului, această neputință are la bază faptul că discursul sanitar ne-a obișnuit cu ideea că celălalt este răul absolut. Nu mai poate fi creditat nici un membru iubit al familiei, nici prietenul, nici părintele, nici copilul, nimeni nu mai poate fi atins deoarece este un posibil izvor de contagiune, de boală severă sau chiar de moarte. Cel apropiat de fapt nu mai există, el nu mai are chipul persoanei îndrăgite și nu mai poate fi altceva decît un izvorîtor de frică. Aproapele nostru trebuie ținut la distanță și trebuie recurs la toate mijloacele care pot să ne țină la distanță față de ceilalți. Noul tip de comunitate nu mai vizează idealul comuniunii, ci al unei comunicări intensificate, dar menită să ne țină la distanță în raport cu celelalte ființe umane. Agamben cheamă la revoltă împotriva unui asemenea model al condiției umane.

Spaima de care filosoful este cuprins și care poate cu ușurință să trezească, unora, fie interesul, fie atașamentul, este legată de faptul că sistemul terorii, specific perioadelor guvernate prin mecanismele obișnuite stării de urgență, ar putea să fie continuat în exercitarea sa și după încheierea epidemiei.7 Cartea se dorește și un asemenea semnal de alarmă, care atrage atenția asupra unei posibile destructurări a democrației occidentale sub presiunea unei dictaturi sanitare și prin instaurarea distanțării sociale indusă de înlocuirea relațiilor interumane de către  forme ale unui simulacru al intersubiectivității digitale.

Agamben ni se adresează cu puterea plîngerilor lui Ieremia și cu disperarea unui Iov, dezbrăcat de haina sa biblică și aflat sub presiunea unei religii seculare pe care o percepe ca o amenințare la adresa spiritului occidental care a născut-o. În același registru simbolic, războiul pe care îl duce Agamben cu pandemia ca politică și noua religie a medicalizării vieții noastre seamănă mult cu lupta lui Iacob cu Îngerul. Ne așteptăm și sperăm ca la capătul acestei lupte filosoful să fie îmbunătățit și salvat. 


[1] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, Traducere de Alex Cistelecan, (Suceava: Alexandria Publishing House, 2020).

[2] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 56.

[3] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 6.

[4] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 20.

[5] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 73.

[6] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 74.

7 Vezi și Ivan Zhyhal, Living under Coronavirus Conditions: Between ”Bare life” and Everyday Practices, Revista de Filosofie Aplicată, vol. 3, Supplementary Issue, (2020): 3-33.

Sandu Frunză despre vaccin și neîndurătoarea platformă

Standard

Într-o critică nedreaptă la adresa profesorilor din preuniversitar și a profesorilor universitari, un lider al PNL ne spune: „Speranța mea este ca dascălii și profesorii să se programeze pentru vaccinare și să fie creativi în gestionarea acestui moment. Spiritul didactic este în esență și un exemplu de civism, de educare publică”.

Îl respect mult pe distinsul profesor ieșean, cu care am foarte multe preocupări academice comune și pe care îl urmăresc cu plăcere pe linia activității sale universitare. Dar aș fi preferat ca această critică să fie însoțită de o critică la adresa incapacității guvernului de a asigura accesul profesorilor la o listă pe care să ne putem înscrie pentru vaccinare. Ca să își ascundă propriile neputințe, guvernanții își pot permite să ne învinovățească pe profesori, ca o categorie profesională generală, dar nu-și pun problema că cei care își doresc să se vaccineze ar trebui să aibă posibilitatea să o facă. 

Știu multe persoane care așteaptă să obțină un loc pentru vaccinare la Cluj-Napoca. Sînt destul de optimist să sper că și ei și eu îl vom obține cîndva. Dar nu pot să nu sesizez că în loc să fie concentrată atenția pe cei care doresc să se vaccineze sînt împroșcați cu noroi cei care nu doresc să o facă.

Pînă vom avea acces la o programare stăm cu umilință în fața platformei care atunci cînd sînt locuri nu funcționează, iar atunci cînd este accesibilă nu sînt locuri.

După experiența cu această platformă cred că gradul de neîncredere al populației în capacitatea guvernanților de a-i proteja și de a le asigura accesul la servicii de sănătate va scădea foarte mult.

Cred că după materialele video înduioșătoare din seria „Și eu mă vaccinez” (care trezesc în noi imaginarul și nostalgia din genericele de tipul serialului ”Tînăr și neliniștit”) lumea, în general, s-a convins că e bine să te vaccinezi. Însă, presiunea pe care o pune peste noi manipularea platformei de acces la vaccin cred că este menită să scadă entuziasmul nostru și încrederea noastră. 

Dacă aș interpreta presiunea psihologică și starea de anxietate produsă de relația cu această platformă din perspectiva teoriilor lui Foucault, cred că aș ajunge la concluzia că guvernanții noștri, în mod intenționat, ne țin în captivitatea neputinței în fața atotputerniciei platformei sanitare prin care guvernanții își manifestă puterea în chip discreționar. Nu am să fac o asemenea interpretare deoarece nu vreau să sune a teorie consipraționistă. Dar aș vrea mai multă onestitate intelectuală și mai multă eficiență din partea celor cărora le-am dat puterea de a decide ce se întîmplă cu viața noastră.

Sandu Frunză despre încredere și imunizare

Standard

Am un mare grad de încredere în știință. Este motivul pentru care mi-am manifestat deschis  încrederea mea în aspectele benefice pe care Noul Vaccin le poate aduce în viața noastră. Cu anumite nuanțe, pot accepta că din perspectiva eticii cercetării unele etape au fost derulate într-un mod mult mai rapid decît se obișnuiește în practicile bioetice. Dar dinamica vieții noastre este mult mai mare, în general în epoca digitalizării, a comunicării și colaborării științifice globale. Așadar, sînt gata să acord tot creditul unui produs farmaceutic cu ajutorul căruia viața noastră pandemică ar putea să fie îmbunățățită și readusă la parametri calitativi asemănători celor din viața noastră pe care o asociem cu ideea de normalitate. Vreau să fiu parte a procesului de imunizare și să particip la ea prin vaccinare – cu încrederea că aceasta este o asumare care îmi aduce un bine pe plan personal și contribuie la binele comunității din care fac parte. 

Această asumare a responsabilității am sesizat-o la foarte mulți dintre prietenii, colaboratorii și semenii mei, chiar dacă, în modul cel mai firesc cu putință, am întîlnit chiar în cercul meu restrîns atitudini de ambiguitate ori de nesiguranță în formularea unei decizii cu privire la imunizare sau am fost întîmpinat chiar și cu respingeri (în diverse forme) ale oricăror aspecte pozitive ale procesului de vaccinare.

Rapiditatea cu care guvernul României a pus în mișcare mecanismele viitorului proces de vaccinare a fost dătătoare de optimism. Asta pînă în momentul în care fiecare dintre noi a trebuit, în etapa a doua a campaniei de vaccinare, să ne confruntăm cu dificultatea guvernului de a comunica eficient și de a asigura accesul efectiv la vaccin. 

Astfel, am constat că într-o Românie care are idealul digitalizării extinse, noi avem o capacitate limitată de a pune la dispoziție o platformă funcțională care să dea posibilitatea persoanelor (din categoriile vizate într-o anumită etapă) să se înscrie pe listele de vaccinare și să se planifice, indiferent cînd ar fi momentul la care sistemul poate să satisfacă dorința de a se vaccina, cu respectarea criteriilor legate de etapele prevăzute în strategia de vaccinare. 

Pe de o parte, asistăm la o campanie susținută (chiar dacă neconvingătoare) de promovare a vaccinării și de persuadare a populației cu mesaje care să ducă la creșterea deciziei de vaccinare în rîndul populației, iar pe de altă parte ne lovim de puterea scăzută a guvernanților în asigurarea accesului la înscrierea numelor într-un tabel, la încadrarea persoanelor într-o planificare, iar apoi la dozele de vaccin ce urmează, treptat, să ajungă în sistemul nostru medical. 

Mi se pare discutabilă strategia, organizarea tehnică, capacitatea de planificare și implementare a programului de vaccinare. La aceasta se adaugă faptul că acțiunea guvernamentală lasă loc mesajelor și atitudinilor care fac să existe o doză mare de manipulare, cel puțin pe rețelele sociale, care au o pondere tot mai mare în ceea ce privește factorii de influențare a deciziilor populației.

Constatăm că rețelele sociale ne pun în fața unui război al românilor contra românilor. Pe de-o parte, un război între adepții vaccinării și antivacciniști. Un alt război între diferitele categorii sociale care suferă consecințele pandemiei, dar și un război de uzură al părinților împotriva profesorilor pe mai multe teme, inclusiv pe tema noastră de discuție. Astfel,  constatăm că pe rețelele sociale se pune problema ca părinții să aibă acces la datele medicale ale profesorilor, pentru a ști dacă aceștia s-au vaccinat sau nu. O altă modalitate a acestui război nevăzut capătă forma comunicării de propagandă în care ni se spune, de exemplu, că 50% dintre profesorii din învățămîntul preuniversitar refuză vaccinarea, ceea ce duce la o scădere a încrederii în profesori și în sistemul de educație. Se pare că îngrijorarea este destul de mare în legătură cu această categorie, dar nimeni nu pare să sesizeze partea pozitivă a unei asemenea statistici, cea care relevă că un procentaj de 50% dintre profesori sînt dornici să se vaccineze. Indiferent care ar fi procentajul doritorilor de a se vaccina din această categorie profesională, ar trebui să sesizăm că în această comunicare pe rețelele sociale se utilizează o metodă de manipulare care eludează capacitatea redusă a guvernului de a trasa o strategie coerentă și realistă și de a comunica politicile de sănătate pe care le propune. Poate ar trebui să fim în mai mare măsură concentrați pe capacitatea de a  asigura acestor profesori accesul, în condiții optime, la doza de vaccin pe care o merită din plin. După modul în care a început cea de a doua etapă a programului de vaccinare cu greu va mai fi recîștigată încrederea în acțiunea etică și eficientă a celor implicați în gestionarea ei.

Situația delicată în care ne aflăm se poate vedea și în incapacitatea de a asigura accesul la vaccinare a profesorilor din învățămîntul universitar, în orașul universitar din care ei fac parte.

Starea de criză în rezolvarea acestei probleme este vizibilă și prin în faptul că a dus la critici din partea unor voci cu respectabilitate și încredere maximă din mediul universitar.

De exemplu, presa ne relatează că Rectorul Daniel David, una dintre cele mai autentice și credibile voci în mediile științifice și didactice naționale și internaționale, a afirmat, printre altele, că platforma de programări și metoda folosită pentru cea de a doua etapă a campaniei de vaccinare reprezintă o catastrofă.[1] Dacă nici vocea profesorului Daniel David, Rectorul celei mai prestigioase Universități din România, nu îi sensibilizează pe guvernanți, putem avea motive să fim rezervați, nu numai față de mecanismele privind programarea pentru vaccinare, ci și în ceea ce privește încrederea în eficiența acțiunii guvernamentale în gestionarea pandemiei și a vieții publice.

Desigur, o parte din dificultățile pe care le au românii le regăsim și în alte țări europene,  în special datorită numărului limitat de doze de vaccin care sînt disponibile în acest moment. Însă, din dezorganizarea pusă în lumină de începutul celei de a doua etape a campaniei de vaccinare este evident că o mare parte a disfuncționalităților derivă din abilitatea scăzută a guvernanților noștri de a pune în valoare beneficiile pe care le avem în calitate de cetățeni europeni aflați într-o perioadă de criză majoră. În situația dată, greu de schimbat, cred că e bine să fim optimiști și să facem cît mai multe exerciții pentru a ne spori încrederea în elitele guvernamentale. Optimismul face casă bună cu creșterea imunității.


[1] I. H., Vaccinarea în universități. Rectorul UBB: Platforma de programări este făcută fără cap, o catastrofă. Ne transformă în call center / Rectorul Universității București: Există și o mare inechitate, HotNews.ro, Luni, 18 ianuarie 2021, https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-24547649-vaccinarea-universitati-rectorul-ubb-platforma-programari-este-facuta-fara-cap-catastrofa-transforma-call-center-rectorul-universitatii-bucuresti-exista-mare-inechitate.htm

Sandu Frunză despre moartea Distinsei Doamne

Standard

Bucuria adusă de splendoarea zăpezii, îndelung așteptată, mi-a fost umbrită de numeroasele anunțuri ale acestei perioade în care era vestită moartea. Se pare că în această perioadă experiența morții  a căpătat vizibilitate prin intrarea în eternitate a unor personalități și în mediile teologice și în mediile culturale și în comunitățile științifice, dar și printre ființele cărora le-a fost dat rolul magistral de a fi oameni obișnuiți, de a purta povara umanității noastre și de a devenii aleși tocmai prin caracterul reprezentativ a ceea ce sîntem în esența condiției noastre umane. Ne este la îndemînă să vorbim despre exemplaritatea celor pe care îi asociem cu elitele comunității noastre. Ne este însă mai dificil (deși nu ar trebui să fie așa)  să găsim exemplaritatea în cei care întrupează însăși condiția umană.

De ce omul ca toți oamenii nu stă sub semnul unicității, a excepționalului în imaginarul nostru? Probabil nu pentru că este atît de comun încît îl percepem sub semnul familiarului, ci pentru că omului obișnuit nu i se poate resemnifica, decît cu dificultate, moartea. Ea nu poate fi transfigurată ca în cazul personalităților pe care le punem sub semnul unei manifestări a unicității care le asociază unei eternității vii, înalte și cu o putere de a influența viața celor pe care i-au lăsat în urmă. 

Putem constata că avem cel puțin trei reprezentări ale eternității. Una destinată personalităților exemplare, o eternitate strîns legată de viața ca atare, concepută ca un fel de continuitate în registrul simbolic în care prezența celui eternizat rămîne o constantă a vieții cotidiene, o eternitate care le dă posibilitatea celor plecați să fie în transcendență, dar în același timp și printre noi. Și avem o a doua perspectivă asupra eternității, concepută ca separată de lumea noastră, care nu le mai dă loc de prezență celor eternizați decît prin intermediul cimitirelor. Aceasta este eternitatea pe care le-o rezervăm oamenilor obișnuiți, pe care îi izolăm în eternitatea lor și ne rezervăm nouă dreptul de a-i re-vizita, atunci cînd o să sosească vremea potrivită pentru noi.

Există, însă, și un al treilea sens al eternității, pe care îl legăm de orizontul infinit al lumii noastre interioare. Aici putem să îi plasăm pe aleșii sufletului nostru, pe cei pe care îi admirăm sau îi înconjurăm cu iubirea noastră. În infinitul interior, diferențele dintre cei eternizați pot să dispară, depinde de noi cum îi facem locuitori ai acestui univers.

Am ajuns pe acest teritoriu al reflecțiilor despre moarte nu dintr-o nevoie metafizică, ci pentru că azi este înmormîntat trupul mamei unei prietene dragi. Distinsa Doamnă a avut darul divin de a trece dincolo de vîrsta de 93 de ani.[1] Ce viață frumoasă și ce viață împlinită! A fost o ființă care a trăit frumos, a dăruit celorlalți atît de mult cît a fost în puterea ei, s-a bucurat cînd a avut ocazia să se bucure, a suferit atunci cînd i-a fost dat să sufere și a slujit celorlalți cu toată puterea pe care o avea. Dar mai ales avea darul de a-i face pe ceilalți să se simtă bine și să fie împliniți, avea darul recunoașterii și recunoștinței așa cum numai oamenii aleși pot să îl aibă. A trăit cu intensitate și a murit greu sub suferința sa din ultima perioadă  deoarece nici măcar moartea (în decența ei) nu a considerat că e potrivit să despartă de noi o viață exemplară pentru toți.

Probabil avea dreptate filosoful antichității care încerca să îmblînzească moartea spunîndu-ne că ea este dincolo de orice durere, fiindcă experiența ei se situează dincolo de ceea ce nouă ne este dat să trăim. La fel de îndreptățit pare filosofului secolului XX care ne reamintește că nu putem avea experiența morții decît ca moarte a celorlalți. Iar asta ar trebui să ne plaseze dincolo de optimism sau pesimism. Ca trecători prin secolul XXI poate ar fi bine să înțelegem că moartea celorlalți ne dezvăluie faptul că moartea este o oglindă în care să ne vedem chipul, să ne vedem așa cum sîntem, noi cei rămași în urma celui plecat în eternitate.

Privindu-mă în această oglindă mă întreb: cui ar trebui să dau, mai degrabă, dreptate: lui Mircea Eliade, atunci cînd afirmă că toți sîntem datori cu moartea noastră pentru a deveni nemuritori, că trebuie să murim mai întîi ca să ne putem dobîndi eternitatea, sau să îl creditez pe Seneca, de la care am înțeles că murim în fiecare zi, deoarece în fiecare moment se ia o parte vieții, aceasta se împuținează, descrește pînă acolo unde lasă loc doar opusului ei? Presupune moarte un moment al transcenderii, ca un fel de ritual de trecere în care noi ne inițiem în viața noastră de nemuritori, sau moartea este un însoțitor al vieții care crește pe măsură ce viața scade? Nu am încă un răspuns la problema morții. Mă văd obligat să îl amîn. Poate pentru că îmi vibrează în suflet amintirea vorbelor lui Confucius care se întreba: „Dacă nu cunoaștem viața, cum putem cunoaște moartea?”

Ca să nu mă las biruit acum de astfel de interogații am să termin abrupt, pe un ton optimist, cu un îndemn la trăirea bucuriilor vieții și a întîlnirilor admirabile cu oameni ca toți oamenii, inspirat de cuvintele ÎPS Bartolomeu Anania: „Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost mai are să trăiești, să speri, să te lupți”.


[1]Nu îi menționez aici numele (deși aș dori să fac asta) doar pentru că în situația dată nu am găsit soluția pentru a cere acordul familiei pentru a face această precizare.