Sandu Frunză despre bucuria de a trăi, chiar și în vremuri de criză

Standard

andreCine nu învață treptat să își prețuiască moartea, cel mai probabil, înseamnă că nu își iubește îndeajuns viața. În civilizația occidentală ne-am obișnuit atît de mult cu moartea ca formă a iubirii încît cred că e greu să o privim altfel decît ca pe ceva intrinsec vieții, ca pe un dar al valorizării vieții și al ființei umane. E adevărat că intimitatea ei nu ne apare întotdeauna în reprezentări foarte familiare. Asta și pentru că dincolo de trăirea morții ca realitate personală, ca experiență a vieții noastre cotidiene, mai avem și experiența morții celorlalți, îndeosebi a morții celor apropiați – o întîlnire cu moartea pe care o trăim, adesea, cu destulă dificultate, dincolo de orice ambiguitate a suferinței, a rupturii și a absenței. Ea afectează, în modul cel mai uman cu putință, atît viața relațiilor noastre exterioare cît și viața interioară.

Am constatat că una dintre explicațiile anxietății pe care o trăiesc oamenii în confruntarea cu propria lor conștiință a finitudinii este adesea legată de incapacitatea de a asigura un flux coerent care să alimenteze un proiect de viață personal. Aceasta îmi amintește de concluzia lui Socrate potrivit căreia o viață neasumată nici măcar nu merită trăită. Perspectiva unei asemenea constatări este cea care ne conduce spre nevoia de a exercita un control asupra propriei vieți. Iar acest control nu se poate exercita decît prin asumarea liberă a vieții ca atare. În numele acestei libertăți apare, ca o formă corelativă de construcție a modului nostru de a fi în lume, necesitatea asumării unui proiect de dezvoltare intenționată a propriei vieți. Nu putem face abstracție de datul existențial, care cel mai adesea nu poate fi schimbat, chiar dacă poate fi îmbunătățit și estetizat prin alegerile pe care le facem și prin metamorfozele pe care le inducem în propria existență individuală. Însă, avem libertatea de a ne plasa potrivit propriului nostru proiect în condițiile date ale existenței, care ne este oferită întotdeauna ca un suport pe care noi putem să îl folosim și ca un mijloc în atingerea idealului unei vieți bune.

Finitudinea noastră ca dat existențial poate fi convertită în ceva pozitiv prin dezvăluirea semnificațiilor sale pozitive, legate de concomitența vieții și a morții, a interiorității și a exteriorității, a corporalului și a spiritualului, a finitului și a infinitului etc. Omul nu se află la interferența lor, nu este o ființă de graniță, tocmai pentru că este o ființă care se manifestă în toată splendoarea ei. Iar această splendoare luminează ființa umană ce stă sub semnul unei construcții a unor pluralități duale. Cu astfel de elemente își scrie ființa umană cartea splendorii înțeleasă ca o carte deschisă a propriei vieți.

Este necesară în acest context o redescoperire a vieții interioare. Pusă sub semnul iubirii, viața interioară ne apare ca un spațiu al vieții veșnice, ca simbol al posibilității resituării în unitatea paradisiacă, dincolo de orice divizări, dincolo de orice rupturi și limitări. Viața interioară este cu adevărat infinită dacă reușim să o conștientizăm în profunzimile ei. Viața interioară ne-a fost dată ca un antidot în fața exteriorității și a mărginirii exterioare. Una dintre exigențele asupra cărora obișnuiesc să revin mereu în explicarea dinamicii iubirii și a respectului este că trebuie să învățăm să ne tratăm propria noastră moarte cu respect. Poate fi un semn al respectului pe care îl avem față de propria noastră viață, este un semn al deplasării dinspre exterioritate înspre valoarea pe care o acordăm vieții noastre interioare. Se spune că reușim să depășim crizele noastre exterioare pe măsură ce învățăm să ne valorizăm viața interioară.

Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în acest an este Viața interioară semnată de Christophe André și publicată într-o traducere deosebit de elegantă realizată de Oltea-Mihaela Cătineanu.[1] Autorul este cunoscut printre căutătorii de analize și de reflecții psihologice și filosofice de la noi. Comparativ cu celelalte volume traduse în limba română, cartea de față are avantajul unei reflexivități profunde dusă pe terenul unor trăiri și experiențe existențiale și ale deschiderii accesului spre viața interioară. Eram deja obișnuiți cu stilul foarte plăcut și provocator al autorului; acesta este bine pus în valoare de sensibilitatea filosofică și modelarea culturală a traducătoarei. Teme precum fericirea, singurătatea, plăcerea, boala, neputința, curgerea timpului, compasiunea, rugăciunea sau infinitul sînt cîteva dintre provocările cu care ne ispitește autorul cărții. Ele sînt scrise sub forma a 40 de capitole, texte scurte, cu o dinamică intelectuală și cu o sensibilitate metafizică cu totul aparte. Ele exploatează dimensiunea psihologică și apetența filosofică intrinsecă oricărei ființe umane. Indiferent de stadiul dezvoltării culturale la care se află, cititorul poate să găsească ceva de meditat, de învățat și de interiorizat. Înțelepciunea acestei cărți ne este livrată de Christophe André sub forma unor pilule de înțelepciune menite să ne facă mai conștienți de ceea ce sîntem, de ceea ce putem deveni, de ceea ce merită să fie valorizat și investit cu toate semnificațiile ființei noastre.

Unul dintre cele mai demne de menționat texte este capitolul 32: Moartea. Experiențe existențiale[2] în care putem citi o pledoarie pentru îmblînzirea relației noastre cu moartea: „În fața morții și a cortegiului de frici pe care ni le azvârle în față, cea care ne poate da forță și luciditate este viața noastră interioară. Fără contribuția salutară a sufletului, frica de moarte ne influențează și ne parazitează viața”.[3]

Pentru a ne face mai familiară experiența morții, autorul procedează într-un mod coerent și corect atunci cînd nu opune moartea vieții, ci o pune în opoziție cu nașterea, care marchează începutul în relația sa de opoziție cu sfîrșitul. Christophe André afirmă: „Opusul morții este nașterea. Am intrat, vom ieși. Și între cele două este viața. Nu găsiți că este frumoasă?”.[4] Punerea în valoare a acestei opoziții îi dă autorului posibilitatea să ne introducă, într-o manieră interogativă, în orizontul extatic al frumuseții vieții. Moartea este o ieșire, ea nu pune viața sub semnul unui proiect închis, ci o proiectează pe fundalul unei deschideri. Probabil că această ieșire este chiar „semnul că ne-am apropiat în liniște de infinit”.[5]

Pentru a ne asigura că (în ciuda tuturor anxietăților pe care viața și moartea ni le procură) o să ajungem să ne regăsim liniștea interioară, care să ne facă mai ușor accesul la infinit, ar trebui să trăim o viață asumată pe toate dimensiunile existenței: dimensiunea fizică, cea a relațiilor cu exterioritatea, cea a vieții interioare și cea a orizontului spiritual. O viață asumată presupune o construcție care să ia în calcul faptul că deși centrul ființei, locul privilegiat al întîlnirii noastre cu noi înșine, este viața interioară, ea poate deveni sursa energetică a unei vieți care merită trăită  numai dacă toate cele patru dimensiuni devin înfloritoare ca parte a existenței noastre. Trebuie să ne asumăm dorința de a construi proiectul unei vieți bune deoarece numai ea ne poate situa în preajma bucuriei de a trăi, de a dărui și de a ne regăsi cu toate valorile aduse de misterul infinit al vieții noastre interioare.

[1] Christophe André, Viața interioară, traducere de Oltea-Mihaela Cătineanu, (București: Editura Trei, 2019).

[2]Christophe André, Moartea. Experiențe existențiale, în Christophe André, Viața interioară, traducere de Oltea-Mihaela Cătineanu, (București: Editura Trei, 2019), 141-143.

[3]Christophe André, Viața interioară, 142.

[4]Christophe André, Viața interioară, 143.

[5]Christophe André, Viața interioară, 162.

Sandu Frunză despre privilegiul de a trăi în cea mai bună dintre lumile posibile

Standard

fspacÎn activitățile de Tutorial desfășurate azi, unul dintre studenții din anul întîi m-a întrebat: ce m-a făcut să aleg să fiu profesor la Facultatea lui preferată? Era vorba, evident, nu numai despre Facultatea lui, ci și despre Facultatea mea preferată (Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul UBB), în care simt că este o binecuvîntare să îmi duc viața în ultimii mai bine de 10 ani și unde sper că divinitatea îmi va da puterea de a mă regăsi (cu sănătate, muncă și pasiune) în următorii ani. M-am exprimat bine, nu e vorba doar de a-mi desfășura activitatea didactică și de cercetare, ci și de a-mi trăi viața în cel mai frumos mod posibil. Pentru că FSPAC este în primul rînd un mod de a fi și de ați trăi valorile fundamentale și abia în al doilea rînd un loc de muncă. FSPAC este un tărîm prin excelență al dialogului și al punerii împreună a omeniei, a toleranței, a gîndirii critice și a pluralității opțiunilor și viziunilor asupra lumii.

Cred că, în cea mai mare măsură, confortul pe care ți-l dă calitatea de membru al comunității FSPAC – fie că ești profesor, student sau ocupi vreuna dintre pozițiile administrative sau personal auxiliar – are la bază strategia competitivității și a dezvoltării personale care modelează viața academică organizațională. Climatul etic, acordarea de sprijin celor aflați în situații dificile, sprijinul oferit tuturor inițiativelor desfășurate în vederea realizării binelui public, susținerea prin toate mijloacele societății digitale a proceselor de predare și  învățare, stimularea creativității și inovării în activitățile de cercetare, crearea unui cadru propice pentru afirmarea personală, înțeleasă ca un bun prețios pentru dezvoltarea întregii comunități etc. – ar putea fi enumerate ca tot atîtea dimensiuni pe care se construiește ideea unei vieți bune trăite în calitate de membru al comunității academice a FSPAC.

În urmă cu 10 ani și cîteva luni am plecat de la Catedra de Filosofie Sistematică a UBB (pe care nu aș putea niciodată să o descriu altfel decît utilizînd simbolurile specifice unei lumi paradisiace) pentru că doream să fac lucruri mai aplicate și să dezvolt o serie de practici filosofice într-un mediu în care am avut intuiția că o să găsesc foarte mulți oameni cu deschidere spre astfel de activități. În felul acesta, am descoperit la FSPAC că am privilegiul de a trăi în cea mai bună dintre lumile posibile. Nu am simțit nevoia unei celebrări a celor 10 ani deoarece viața mea în toți acești ani s-a desfășurat în tot firescul ei.

Sandu Frunză și Ioan Chirilă: În loc de epilog la o carte de interviuri

Standard

chirila 1

Sandu Frunză: Distinse profesor Ioan Chirilă, cartea noastră de dialoguri „A învăța să trăiești veșnicia” a ajuns în cele câteva luni de la apariția ei să fie deja îndrăgită de public și a început să fie comentată și de autori cu înclinație spre discursul biografic. Cum explicați faptul că avem categorii atât de diverse de oameni care se apropie de această carte, iar pe diverse canale cititorii noștri continuă să se exprime entuziast în legătură cu conținuturile cărții?

Ioan Chirilă: Cred că este o carte vie. Există mai multe structuri mentale cărora o asemenea carte li se adresează și pentru care poate să apară ca o provocare. Pe lângă elementul biografic, cred că este importantă evidențierea unui mod al construirii intelectuale și al creșterii personale. Alături de dimensiunea personală, am sesizat că cititorii sunt interesați în cazul acestui volum de interferența dintre personal și instituțional, de modul în care personalitatea împrumută identitatea organizației sale și cum, la rândul său, organizația câștigă în prestigiu și competitivitate prin dezvoltarea individuală a profesioniștilor. În acest registru, eu am vorbit în ultima vreme despre necesitatea de a reda membrilor comunității noastre demnitatea de profesor, demnitatea de participant la viața și la construcția instituțională a UBB.  Există, de asemenea, o patină lirică și o evidentă revelare a libertății. Apoi, tema este atractivă prin forța proprie. Gândiți-vă la faptul că mulți caută lecții practice de viață care să le ofere o anume certitudine.

Sandu Frunză: La lansarea recentă a cărții desfășurată la BCU ați oferit un număr semnificativ de autografe. Probabil că cei care au stat liniștiți la rând pentru a le obține o să își dedice o parte din zilele de sărbătoare ale acestei luni pentru a vă citi gândurile exprimate în acest volum. Ce face ca „A învăța să trăiești veșnicia” să fie o carte tocmai bună de citit de sărbători?

Ioan Chirilă: Există un fond de tradiții liturgice, există elemente de uimire și de fericire, sunt dezvăluiri integrale sub semnul sincerității metanoice.

Sandu Frunză: Am văzut că una dintre lecturile care s-a făcut acestei cărți a fost din perspectiva unui proiect managerial pentru candidatura la Rectoratul UBB. În ce mă privește, nu am avut intenția de a face din dialogurile noastre suportul unui asemenea proiect. Singurul proiect dorit de mine era acela al revelării unui proiect de viață condusă prin muncă susținută (la care în cazul dumneavoastră s-a adăugat și o vocație venită probabil ca un dar al Transcendenței) spre realizarea unei vieți de succes – un posibil model de urmat de către tinerii de azi, atât în planul dezvoltării carierei profesionale și al implicării instituționale, cât și în cel al dezvoltării personale și împlinirii spirituale. Cum explicați că este posibilă și o lectură a acestei cărți din perspectiva așteptărilor legate de viitoarea candidatură pentru poziția de Rector al UBB, pe care o să o anunțați la timpul potrivit?

Ioan Chirilă: Chiar dacă a fost concepută cu ceva timp înainte, fiind lansată abia în acest context al apropierii timpului în care doritorii de a ocupa poziția de Rector al UBB o să își anunțe candidatura, este într-un fel firesc ca orice gest al unui candidat anunțat să fie interpretat prin prisma viitoarei sale candidaturi.

Eu am discutat în ultimele luni cu colegii din Universitate despre candidatura mea și mulți dintre ei mi-au propus sprijinul și mi-au oferit susținerea lor. Astfel că nu este nevoie de a lansa o candidatură pe care eu am anunțat-o deja în întâlniri colegiale, de multă vreme. Lansarea oficială a candidaturii, însă, se va face, potrivit calendarului stabilit de Universitate. Nu e nevoie de nici o muncă de lămurire, de dezbateri publice sau de intervenții de nici un fel ca un asemenea moment să se producă.

Cel mai probabil, faptul că noi am vorbit despre construcția instituțională la care am participat în diverse funcții de conducere în UBB ar putea fi interpretat ca fiind, în rezumat, un posibil punct de plecare al unui proiect managerial. Dar, așa cum știți, astfel de documente au un specific al lor în alcătuirea și elaborarea strategică. Așa cum bine știți, în dialogurile noastre nu am avut în vedere conturarea unui proiect managerial, ci mai degrabă o evaluare a unei evoluții în carieră și o relevare a câtorva aspecte ale muncii administrative pe care am depus-o. Nu m-am gândit în termenii unui proiect de candidatură deoarece aveam ca preocupare să subliniez faptul că în haosul contemporan șansa unei reconstrucții se ivește atunci când apar persoane gata să asume responsabilitatea unui amplu proiect strategic menit să facă din UBB o casă a performanței și a virtuților, a demnității academice.

Sandu Frunză: Am văzut că în această săptămână, în care am lansat și cartea noastră la Cluj, a avut loc cel de al doilea tur pentru alegeri la Universitatea din București. Nu a fost o surpriză pentru noi că a fost ales profesorul Marian Preda, care anterior a ocupat funcția de Președinte al Senatului Universității. Credeți că e posibil ca și în cazul Universității Babeș-Bolyai să se contureze o voință majoritară care să decidă că experiența acumulată în calitate de Președinte al Senatului este foarte utilă pentru cineva care dorește să conducă Universitatea din poziția de Rector?

Ioan Chirilă: Poate fi și așa, cert este faptul că din poziția de președinte al Senatului ai văzut modul în care se realizează actul de politici educaționale, de cercetare și de administrare.  Acestea îți oferă competențe de proiecție strategică, dar și o grilă de selectare a acțiunilor prin care se pot atinge targheturile fixate în limitele libertății legii și în înțelepciunea practică prin care se oferă substanță autonomiei universitare. Independent de candidatura mea, cred că ar fi de dorit să alegi un om care are experiența conducerii Senatului, care știe administrație, știe să slujească celorlalți de dragul performanței și pentru binele comunității. Există un număr suficient de mare de persoane din UBB care mi-au spus că sunt orientați spre o asemenea alegere.

Sandu Frunză: Cititorii noștri au sesizat că în dialogurile din „A învăța să trăiești veșnicia” ați insistat pe importanța contribuției dumneavoastră în planul medierii, al cultivării pluralismului și a dialogului în cadrul Universității noastre. Cum vedeți rolul viitorului Rector al UBB în relația cu celelalte Universități din Cluj, din Transilvania, din România, sau din toate țările cu o bună tradiție universitară?

Ioan Chirilă: Am vorbit despre asta la reuniunea Consorțiului Universitaria. Cred că pentru viitor e foarte important să consolidăm unitatea universitară, să nu mai dezvoltăm ideea preeminenței unora față de ceilalți, chiar dacă nu abandonăm ideea competiției. Pentru noi ar fi mult mai firesc să lăsăm ca valoarea să se mărturisească din sine, să dezvoltăm programe interdisciplinare și transversale, să devenim o reală Universitate integrativă. Un program de colaborare continuă cu universitățile din țară și din străinătate este în logica dezvoltării UBB. Face parte din strategia de recunoaștere și de internaționalizare la care ținem cu toții atât de mult. Pentru aceasta este nevoie ca, în punctele forte ale sistemului, valoarea să crească și să modeleze acțiunea practică.

Ioan Chirilă: „Intenționez să devin Rector al Universității Babeș-Bolyai”

Standard

chirila 3

S.F. Având în vedere că deja noi am publicat o carte de interviuri în care vă deschideați spre public dăruindu-i o întreagă lume, mulți dintre prietenii mei mă întreabă: când își va anunța profesorul Ioan Chirilă candidatura pentru ocuparea poziției de Rector al Universității Babeș-Bolyai? Deși pentru noi este destul de clar că această candidatură va fi anunțată atunci când dumneavoastră o să considerați că a sosit momentul potrivit, există persoane care doresc să eliminați această ambiguitate în legătură cu dorința de a deveni Rector al UBB. De ce nu v-ați lansat candidatura până acum?

Ioan Chirilă: Am precizat în mai multe rânduri că îmi voi depune candidatura pentru ocuparea funcției de Rector al Universității Babeș-Bolyai. Atunci când am adoptat în Senat metodologia pentru alegeri, am discutat la nivelul conducerii universității că depunerea candidaturilor se face la finele lunii ianuarie 2020. Credeți că ar fi trebuit să încalc chiar eu ceea ce am agreat cu colegii noștri și să-mi lansez candidatura mai repede? Nu cred că era cazul. Dar îmi amintesc că în cadrul interviurilor pe care vi le-am acordat în vederea publicării în volum[1], am exprimat dorința mea de a mă implica în continuare în viața UBB, inclusiv din postura de Rector. Intenționez să devin Rector al Universității Babeș-Bolyai. Îmi voi depune candidatura potrivit cu procedurile stabilite în Metodologia alegerilor.

S.F. Acum că ne este mai clar că intenționați să deveniți Rector al Universității Babeș-Bolyai aș dori să vă rog să menționați trei lucruri care vă recomandă pentru ocuparea acestei poziții.

Ioan Chirilă: Nu cred că este momentul potrivit să mă laud. Dar pentru cei care întreabă aș putea menționa: 1) experiența de natură managerială și de gândire strategică adunată în cei peste 12 ani de implicare în diverse funcții de conducere; 2) o foarte bună cunoaștere a UBB (atât în punctele tari, cât și în cele care ar mai trebui îmbunătățite) și a schimbărilor ce se prognozează în câmpul universitar internațional în perioada următoare. Ceea ce îmi permite să coordonez un plan de dezvoltare a unei instituții dinamice, capabilă să se reformuleze din mers; 3) deschiderea mea spre dialog, orientarea mea constant irenică (de om al păcii), de creare a bunei înțelegeri prin slujirea celorlalți.

S.F. UBB este într-o perioadă în care se celebrează din perspectiva unei tradiții luminoase. Spuneți-mi trei lucruri pe care le veți menține –  în cazul în care o să ajungeți Rector al UBB – din ceea ce găsim azi ca făcând parte din viața noastră universitară?

Ioan Chirilă: Mă bucură faptul că sunt parte a unei asemenea tradiții. Am să menționez doar câteva aspecte: deschiderea multiculturală; dimensiunea Humboldiană; diversitatea specializărilor, cu mențiunea că o cunoaștere integrală presupune azi o viziune interdisciplinară; implicarea activă în viața comunității. Așadar, voi valoriza elementele deja existente cu privire la multiculturalitate, la complexitatea dinamicii formare-cercetare-aplicare, la implementarea valorilor legate de Unitate-Bunătate-Bunăstare aduse în comunitatea noastră de către UBB.

S.F. Care sunt primele trei lucruri pe care o să le schimbați?

Ioan Chirilă:  Nu aș genera un proces major de schimbare. Prefer conceptul de restaurare a firescului lucrurilor. Și atunci aș vorbi despre o creștere a responsabilității și asumării valorilor promovate de UBB. Aș insista în mai mare măsură pe punerea la lucru a tehnicilor de comunicare instituțională (internă și externă) cu accent pe transparență și etică. În fine, aș milita pentru o administrare centrată în mai mare măsură pe toți slujitorii acestei instituții academice.

S.F. Vă rog să menționați trei aspecte care nu ar trebui să lipsească în viitor din profilul educațional și științific al UBB?

Ioan Chirilă: Cred că universitatea noastră ar trebui să se mențină în elita instituțiilor de învățământ superior din România. Pentru viitor consider că sunt importante următoarele aspecte: 1) Aspectul multicultural susținut de o internaționalizare ce utilizează toate mijloacele unei societăți digitale; 2) Aspectul dezvoltării curriculare și al înnoirii aduse de cercetarea științifică și creativitatea pusă în joc de membrii comunității noastre universitare; 3) Aspectul etic de instituție unitară responsabilă pentru sine și slujitoare a societății.

 

A consemnat Sandu Frunză

 

[1] Ioan Chirilă, A învăța să trăiești veșnicia. Un dialog cu Sandu Frunză, (Cluj: Școala Ardeleană, 2019).

Sandu Frunză despre comunicarea și practicarea consilierii filosofice și a practicilor filosofice

Standard

antonio consiliereConsilierea filosofică devine în tot mai mare măsură o soluție la care se poate apela și în spațiul nostru cultural. Diversele tipuri de consiliere lasă un loc, chiar dacă încă modest, și pentru această practică a dialogului și înțelepciunii pe care o regăsim sub forma consultanței etice și deontologice, a consilierii interpersonale, a consilierii de grup, a consilierii de dezvoltare personală realizată pe principii filosofice, a cafenelelor filosofice, a dezbaterilor filosofice, sub forma intervențiilor filosofice ale gîndirii critice etc.

Chiar dacă pare să rămînă o preocupare marginală pentru filosofii români ai zilelor noastre, în ultimii ani există o evidentă preocupare pentru filosofia aplicată și pentru dezvoltarea practicilor filosofice în spațiul reflecției filosofice de la noi. În majoritatea centrelor universitare avem astfel de preocupări, unele dintre acestea dezvoltîndu-se în adevărate puncte de creativitate în orizontul practicilor filosofice și al consilierii. Trendul este unul pozitiv și cred că se manifestă, pe de o parte, sub forma unei responsabilități pe care profesorii de filosofie din universități o resimt în raport cu propria lor profesie și în raport cu nevoile societății în care trăiesc, iar pe de altă parte, sub forma unei creativități ce răspunde sensibilității umane și așteptărilor de armonizare a acesteia în contextul dezvoltărilor tehnologice care au luat o amploare care ne ia mereu prin surprindere.

Deși în multe din țările în care, în ultimii 40, s-au dezvoltat practicile filosofice sesizăm că acestea capătă viabilitate prin desprinderea de modul academic în care se făcea filosofie, cred că în România un asemenea demers trebuie să vină dinspre mediile universitare și să se structureze în raport cu diverse cerințe ale societății, ale pieței, ale indivizilor care se confruntă cu probleme dintre cele mai complexe în viața de zi cu zi. Este o datorie morală a profesorilor de filosofie (îndeosebi a celor din Universități, dar nu numai) să redea filosofiei una dintre formele și utilizările sale tradiționale, care a fost pusă în paranteze sau a fost lăsată pe un plan secund în anumite perioade ale predării, comunicării și aplicării filosofiei.

Consilierea filosofică apreciativă[1] este o carte ce marchează foarte bine acest tip de preocupări sub coordonarea lui Antonio Sandu. Este vorba de o culegere de texte scrise de Antonio Sandu și de o parte a colaboratorilor săi. Din cele 10 capitole ale cărții două sînt scrise de Antonio Sandu împreună cu Simona Ponea și unul este scris împreună cu Ana Frunză. Dacă articolele și cărțile publicate pînă acum îl înfățișau ca un gînditor semnificativ în domeniul eticilor aplicate și al filosofiei aplicate, volumul de față ne aduce și semnele unui creator de școală de gîndire filosofică cu preocupări relevante în consultanța etică și consilierea filosofică.

Antonio Sandu ni se înfățișează ca una dintre cele mai reprezentative voci în teoria și practica filosofică. Putem sesiza că textele publicate în timp de Antonio Sandu fac ca acesta să fie o resursă foarte valoroasă, de neocolit pentru tema noastră. Nici măcar o analiză superficială a consilierii filosofice din România, cum este cea propusă de Vasile Hațegan în „Premisele consilierii filosofice în România”[2], cuprinsă în primul manual despre consilierea filosofică publicat sub semnătura unui autor român, nu a putut face abstracție de necesitatea de a trimite la lucrările lui Antonio Sandu, chiar dacă i-a lăsat pe dinafară pe alți autori români valoroși care nu ar fi trebuit să lipsească dintr-o astfel de lucrare. Avînd în vedere perioada scurtă de cînd putem vorbi de contribuții relevante în consilierea filosofică în spațiul cultural românesc, putem să ne propunem să afirmăm că Antonio Sandu este deja un clasic al reflecțiilor pe marginea practicilor privind consultanța etică și a consilierii filosofice.

În Consilierea filosofică apreciativă se pledează pentru utilizarea filosofică a metodelor apreciative, impuse în lumea occidentală pornind de la lucrările lui  David Cooperrider, iar în spațiul academic românesc de autori precum Antonio Sandu și Ștefan Cojocaru. Astfel, autorul consideră că „Predarea apreciativă a filosofiei poate fi văzută ca o modalitate de a face filosofie, mai precis o filosofie aplicată. Propunem transformarea clasicelor prelegeri în adevărate module de consiliere filosofică, pornind de la interpretarea propriei experiențe de viață ale studenților, raportată la temele și motivele filosofice”.[3]

Avem aici o intuiție foarte bună. Consilierea filosofică trebuie învățată în programele de filosofie. Nu există nici o contradicție între modul academic de a filosofa și modalitățile diverse de aplicare a filosofiei, așa cum putem vedea în întreaga istorie a filosofiei, chiar dacă cel mai adesea acest tip de intervenție filosofică avea în vedere doar o elită căreia îi era destinată. Azi constatăm o democratizare a accesului la consiliere în general și este firesc ca acest fenomen să includă și consilierea filosofică, pe care trebuie să o oferim unor beneficiari dintre cei mai diverși, aflați pe scara valorică a propriei lor vieți.

Antonio Sandu, ca profesor universitar, face referință la aplicarea acestei exigențe la proximitatea sa cea mai firească atunci cînd afirmă că „Destinul actual al filosofiei în spațiul educațional este acela de a pune în mâna studenților modalități de înțelegere și instrumente interpretative cu privire la procesele de negociere continuă a interpretărilor şi principiilor care îi stau la bază, precum şi a modalităților de decriptare a semnificațiilor ascunse în chiar procesul de interpretare”.[4]

Pornind de la o asemenea perspectivă ne așteptăm ca așa cum avem lucrări admirabile de istorie a ideilor și conceptelor filosofice, să avem și lucrări sistematice și aplicate cu privire la practicile filosofice. Mai mult decît atît, ne așteptăm ca pe lîngă rolul de creatori de filosofie și de profesori de filosofie, absolvenții de filosofie să intre și pe terenul diverselor forme ale filosofiei aplicate și să devină practicieni și consilieri în diverse arii ale nevoii de reflecție filosofică și de modelare dialogică a experiențelor de viață.

O problemă ce apare acut spre finalul construcțiilor ideatice propuse de Antonio Sandu este cea care privește profesionalizarea practicilor filosofice și a consilierii filosofice. Așa cum a făcut-o și altă dată, autorul afirmă că trebuie să intre pe piața consilierii filosofice doar persoane care au urmat un program consistent de filosofie. Antonio Sandu ne spune: „atragem atenția asupra unor tendințe apărute chiar în interiorul comunității practicienilor consilierii filosofice de a trimite în derizoriu consilierea filosofică prin formări profesionale ineficiente, didacticiste şi reducționiste, care generează o derivă interpretativă a ideii de consiliere filosofică spre o discuție terapeutică, vag umanistă și nesistematică”.[5] Deși nu cunosc astfel de programe de formare, cred că pericolul unor astfel de întreprinderi poate să apară. De aceea, ar trebui ca programele de filosofie din universități să ofere acest tip de formare la capătul unui ciclu sistematic. Totodată, specialiștii în filosofie ar putea să recurgă la forme multiple de formare continuă pe care să le ofere sub forma unor programe postuniversitare destinate în primul rînd absolvenților de filosofie, dar și absolvenților din alte discipline sociale și umaniste care au deja o bună inițiere în domeniul filosofiei. Cred și eu că ar trebui să lăsăm consilierea filosofică pe seama celor ce au urmat programe de pregătire în domeniul filosofie. Dar, în unele domenii, realitatea ne-a luat-o înainte.

Trebuie să sesizăm existența în trecut a unei inapetențe a filosofilor pentru exercitarea practicilor filosofice. Pentru a răspunde unor nevoi urgente în propriile lor domenii de activitate, specialiștii cu diverse competențe au dus practicile etice și consilierea etică (în forme mai mult sau mai puțin filosofice) pe terenul acțiunii lor personale sau organizaționale. Nu putem face abstracție cel puțin de exemplul practicilor etice. Practicile etice, deontologice și consilierea și consultanța etică au fost în mare măsură abandonate de către persoanele cu formare filosofică, astfel încît specialiști din diverse domenii au preluat discursul etic și l-au aplicat în rezolvarea problemelor profesionale. Filosofii pot să recupereze acest cîmp de acțiune, dar lucrurile au evoluat în așa fel încît nu cred că mai pot să revendice exclusivități în astfel de practici, care deja se dovedesc de succes prin dezvoltarea lor de către profesioniștii care au competențe în propriilor lor zone de specializare și au recurs și la o formare în domeniul eticii. În viitor vor trebui dezvoltate nu numai programe de formare pentru cei ce aleg specializarea în domeniul filosofiei, ci și programe postuniversitare destinate practicienilor din alte domenii.

 

[1] Antonio Sandu (coord.), Consilierea filosofică apreciativă, (Iaşi: Lumen, 2019).

[2] Vasile Hațegan, „Premisele consilierii filosofice în România”, în Vasile Hațegan, Consilierea filosofică. De la practică la profesie, (București: Ars Docendi, 2018), 126-137.

[3] Antonio Sandu (coord.), Consilierea filosofică apreciativă, 222.

[4] Antonio Sandu (coord.), Consilierea filosofică apreciativă, 222.

[5] Antonio Sandu (coord.), Consilierea filosofică apreciativă, 237.

Sandu Frunză despre lansarea cărții „Comunicare și consiliere filosofică”

Standard

afis frunzaIeșit din mirajul creat în jurul meu de lansarea cărții la Tîrgul Gaudeamus de la Cluj, consider că e un bun prilej să le mulțumesc tuturor celor ce au sprijinit în vreun fel demersul meu de a aduce filosofia în atenția publicului larg. Cartea mea aduce în atenția cititorilor temele menționate mai jos. Am publicat acest volum cu conștiința datoriei pe care o avem, noi cei din mediul academic, în raport cu necesitatea aducerii comunicării și a practicilor filosofice în piața publică și în viața oamenilor ca toți oamenii. Pe lîngă obișnuitele metode de investigare filosofică pe care le exersăm în spațiul universitar, avem responsabilitatea de a face filosofia să lucreze în comunitatea noastră și în viața de zi cu zi. Cartea mea vă propune o modalitate de apropiere de comunicare și de filosofie din perspectiva practicilor de consiliere filosofică.

Pentru cei care nu au avut pînă acum ocazia să o răsfoiască, menționez aici cuprinsul cărții. Sper că o să aveți curiozitatea de a găsi propria voastră modalitate de a vă apropia de reflecția și practicile filosofice.

Sandu Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, (București: Eikon, 2019).

 1. Cîtă tehnologie, atîta filosofie

 2. De la cearta filosofului cu toată lumea la deschiderea filosofiei către toți oamenii

  1. Filosofie, consiliere și terapie
  2. Ieșirea din turnul de fildeș
  3. Practica filosofică și filosofia teoretică între ostilitate și condiționare reciprocă
  4. Psihiatria și psihologia, dușmani și prieteni ai filosofiei
  5. Filosofia în dispută cu ideologia
  6. În loc de concluzii: despre recunoașterea și profesionalizarea filosofiei practice

3. Consilierea filosofică și practicile dialogului în lumea construită pe comunicare

  1. Consilierea ca formă a practicii filosofice
  2. Triunghiul de aur al ființei umane ca fundament al consilierii filosofice
  3. Dialogul ca metodă terapeutică
  4. În loc de concluzii: Consiliere sau terapie filosofică?

4. Filosofie, spiritualitate și terapie

  1. Filosofia și imaginarul religios și cel științific
  2. De la marginalizarea preocupărilor tradiționale la regăsirea de sine a filosofiei
  3. Filosofie și terapie existențială
  4. În loc de concluzii: filosofie și terapie în dimensiunea spirituală

5. Filosofia ca stil existențial. De la dorință la iubire ca instrument de comunicare

  1. Filosofia ca stil al vieții tale
  2. Iubirea și ontologia detaliului
  3. Domesticirea dorinței și nașterea subiectului în comunicare
  4. Iubirea, ideologia și corectitudinea politică
  5. În loc de concluzii: reconstrucția dorinței și consilierea filosofică

6. Trupul nostru cel de toate zilele și instrumentalizarea lui în comunicare

  1. Redescoperirea trupului și a sacralității sale
  2. Moartea și investirea simbolică a corpului
  3. Iubirea, viața și moartea
  4. Centralitatea trupului în construcția condiției umane postmoderne
  5. Corpul ca instrument de comunicare
  6. În loc de concluzii: trupul ca instrument de comunicare și principiu restaurator al ființei umane

7. De la dorința metafizică la dorința de a fi dorit

  1. O introducere în hermeneutica iubirii
  2. De la iubirea pasiune la modelul sentimental-erotic-apetitiv postmodern
  3. Jocurile dorinței și dorința de a fi dorit
  4. Comunicarea dorinței și provocările aduse de noile tehnologii
  5. În loc de concluzii la o filosofie a iubirii

8. Consilierea filosofică și continua restaurare a ființei umane

  1. Filosofia, comunicarea și devenirea umană
  2. De la asumarea sensului la căutarea sprijinului în consilierea filosofică
  3. Viața bună și fericirea
  4. O viață neasumată este o viață pierdută

Bibliografie

Index

 

 

Sandu Frunză despre o preocupare constantă privind etica și integritatea în educație și cercetare

Standard

antonio_Etica si integritateÎn tot mai mare măsură discuțiile despre etică și integritate ocupă un loc important în spațiul universitar. Ele au meritul de a aduce în atenția publicului dezbateri riguroase realizate cel mai adesea în cadrul unor întruniri ale specialiștilor din diverse centre universitare din România și uneori cu o semnificativă participare internațională. O vreme, încălcarea principiilor eticii în educație și cercetare a dus la ample dezbateri mediatice, care au făcut deliciul publicului deoarece în centrul preocupărilor erau abaterile săvîrșite de personalități publice și de către politicieni. În ultima vreme, problemele au intrat în atenția specialiștilor din universități și se poartă tot mai mult într-un limbaj tehnic, dar suficient de clar și de simplu ca să fie înțeles de către publicul larg, interesat de practicile etice legate de educație, cercetare, publicarea rezultatelor cercetării etc.

O expunere deopotrivă academică și destinată publicului larg a tematicii integrității și eticii în cercetare și educație ne propune volumul Etică şi integritate în educaţie şi cercetare, coordonat de Antonio Sandu și Bogdan Popoveniuc.[1] Un merit al volumului este că își propune să iasă din zona instrumentalizării eticii legată de politicieni și de retorica politică și reușește, prin dezbateri, să elucideze, chiar dacă fragmentar, elemente esențiale privind comportamentul etic în spațiul educațional, cu referințe speciale la problematica adusă de activitățile de cercetare, de redactare și de publicare a rezultatelor cercetării științifice. Coordonatorii volumului au găsit o soluție echilibrată de exercitare a spiritului analitic și a spiritului critic. Ei sînt promotorii întreprinderii unor analize riguroase cu o expunere clară și utilă a concluziilor la care investigațiile științifice au ajuns.

Cele patru părți ale volumului sînt foarte sugestive cu privire la preocupările autorilor prezenți în această carte: Perspective etice în educație și formareEtica în cercetare și inovare, Evaluarea etică a tehnologiilor, Etica publicării științifice şi a comunicării cunoașterii.  În primul rînd, se reflectă aici foarte bine intenția exprimată a coordonatorilor: „Volumul reunește lucrări ale unor autori cu expertiză în diverse domenii de educație şi cercetare, cum ar fi filosofie, sociologie, științele educației, bioetică, psihologie, drept, inginerie, asistentă̆ socială, științe politice, biologie, medicină, economie, protecția mediului, fizică, silvicultură, cu toții preocupați de o tratare integrată a subiectului eticii, domeniu prin excelență transdisciplinar”.[2] Volumul reflectă, în același timp, o preocupare constantă pentru etică și integritate în toate sferele sistemului educațional și în cîmpul cercetărilor științifice. Etica și integritatea încep să devină o constantă pe care profesioniștii nu o mai privesc doar ca pe o problemă de dezbateri academice, ci și ca pe o latură esențială a dezvoltării profesionale, a credibilității didactice, a încrederii în valoarea creației științifice.

Aș vrea să semnalez îndeosebi modul în care coordonatorii volumului disting între etică și integritate. Antonio Sandu și Bogdan Popoveniuc consideră etica drept o valoare legată de demnitatea umană, prin urmare este o valoare intrinsecă în orice relație de învățare. Integritatea este privită ca o valoare ce se naște pe terenul eticii, dar este absorbită în forme particulare ale practicilor etice în educație și în variate domenii în care preocupările deontologice devin importante. În felul acesta, autorii încearcă se depășească perspectiva ce explica relația dintre etică și integritate ca relație între parte și întreg, plasînd etica la un nivel metadiscursiv, iar integritatea plasînd-o în interiorul discursului ca parte a aplicării la nivelul profesiilor implicate. În volumul de față, se au în vedere cu deosebire profesiile  din sfera educației și a cercetării.[3]

Indiferent ce schemă de relaționare a eticii și integrității am folosi, este important să conștientizăm că – potrivit volumului Etică şi integritate în educaţie şi cercetare– ele formează un întreg și asumarea lor ne face să resimțim faptul că participăm la o lume comună, mai bună. Ea presupune, pe de o parte, preocupările individuale privind implicarea fiecărei persoane în „construcţia propriei identităţi etice” și, pe de altă parte, elementele unei etici instituționale bazate pe regulile cultivate de profesioniștii din diverse domenii ale educației și cercetării.

 

[1] Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc (coord.), Etică şi integritate în educaţie şi cercetare, (București: Tritonic, 2018). Volumul cuprinde texte semnate de Jean-Pierre Cléro, Mariana Leabu, Mircea Leabu, Daniela Jeder, Roxana-Ionela Achiricesei, Ioan Cezar Anuței, Alexandra Huidu, Antonio Sandu, Ana Voichița Tebeanu, George Florian Macarie, Daniela-Tatiana Agheorghiesei, Bogdan Popoveniuc, Laurențiu Dan Milici, Mariana Rodica Milici, Laura Bouriaud, Mitică Drăgușin, Vasile Pătrașcu, Tomiță Ciulei, Horea Mihai Bădău.

[2]Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc, „Introducere. Etică şi integritate în educaţie şi cercetare”, în Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc (coord.), Etică şi integritate în educaţie şi cercetare, (București: Tritonic, 2018), 14.

[3]Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc, „Introducere. Etică şi integritate în educaţie şi cercetare”, 9.