Sandu Frunză despre frica de libertate

Standard

Am sesizat că unii din generația mea se declară obosiți de atîta libertate. Frica de libertate este vizibilă sub forma așteptării unei revoluții etice eliberatoare. Radicalitatea unei asemenea poziții vine din faptul că așteptarea nu este legată de transformările în plan personal, ci de  ceea ce trebuie schimbat în viețile celorlalți. De la libertatea sexuală pînă la libertatea mass-media, totul pare a fi pîngărit de forme ale libertății exagerate. Crescuți într-o lume dominată de austeritate cum era lumea din anii de dinaintea lui 1989, le este greu să accepte că intruziunea în modul în care își trăiesc plăcerile ceilalți ar putea fi un atac la identitatea și demnitatea acelora, că ar putea leza modul în care ceilalți își trăiesc autenticitatea și inautenticitatea la nivelul intimității personale. Chiar dacă nu adoptă un limbaj tot atît de drastic precum convingerile lor, nu pot să se oprească în a vedea peste tot în jurul lor afișarea vulgarității, a violenței și a viciului ca exprimări ale modului de viață cotidian. În realitate, nu sînt mînați de nevoia virtuoasă de a condamna libertinajul și desfrîul, ci de frica de răsturnările de valori pe care acestea le-ar putea aduce în viețile lor și ale comunității din care fac parte. Dacă îi întrebi despre sensul libertății, nu pot să conceapă altfel decît ca lipsită de sens o lume în care libertatea poate fi afirmată ca libertate de a eluda respectul ca valoare datorată celorlalți. Iar atunci cînd o asemenea tendință devine una dintre formele obișnuite ale comunicării, comportamentului și valorizării în sistemul mass media, pare că anunțarea unei crize morale generalizate este o urgență.

Încercînd să le înțeleg frica, îmi amintesc că generația mea s-a format într-o civilizație a cuvîntului. A fi liber nu însemna atunci să spui orice vrei și oricînd vrei și oricum vrei. Era liber cel ce știa să spună ceea ce trebuie spus, în forma cea mai elegantă a posibilității sale de exprimare și în momentul cel mai propice unei bune rostiri. Această cumințenie și bunăcuviință nu era o formă de autocenzură, ci mai degrabă era asociată cu buna creștere, cu sănătatea morală și cu adecvarea la starea de bine și de libertate a celuilalt. Foarte tineri fiind, credeam că starea de bine a celuilalt are întotdeauna un efect pozitiv asupra ta; că respectul arătat celorlalți vorbește despre cît de bine te simți în pielea ta și despre armonia din lumea ta.

Meditînd la angoasa libertății de care s-au lăsat cuprinși, am ajuns la concluzia că ea vine din faptul că se regăsesc deopotrivă ca spectatori și creatori în lumea ce se reconstruiește ca o civilizație a imaginii, dar au rămas în continuare tributari exigențelor tradiționale ale civilizației Cuvîntului. Generația mea pare a fi în așteptarea unei primeniri etice pe care să o producă dinamica civilizației imaginii.

Reclame

Sandu Frunză despre un locuitor al Ierusalimului său sufletesc

Standard

ierusalim - montefioreAzi am fost la înmormîntarea prietenului meu Nicolae Kallos (11 noiembrie 1926 – 27 decembrie 2018), unul dintre cei mai creativi filosofi marxiști ai culturii române din cea de a doua jumătate a secolului XX. Supraviețuitorul holocaustului mi-a dăruit prietenia sa cu mulți ani în urmă și am pecetluit legătura noastră sufletească prin publicarea unui interviu ce a căpătat forma cărții Nicolae Kallos, Crâmpei de viață din secolul XX. Un dialog despre evreitate, holocaust şi comunism ca experienţe personale – consemnat de Sandu Frunză.[1]

Ziua de azi a fost pentru mine un bun prilej să mă gîndesc la Ierusalim și să recitesc singura carte despre Orașul Minunat pe care o am la îndemînă: Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș.[2] Este biografia Cetății Sfinte construită cu ajutorul unor piese de puzzle cu care sînt înscrise în mintea noastră și în imaginarul nostru evenimentele cele mai semnificative pe care autorul le consideră a fi ilustrative pentru înțelegerea istoriei Ierusalimului. Cartea este presărată cu faptele și aspirațiile unor personalități ce și-au lăsat amprenta pe istoria cînd apocaliptică și sîngeroasă, cînd plină de pace sufletească și armonie a prezenței divine.

Una dintre cele mai luminoase personalități prin care este redat chipul istoriei Ierusalimului este personalitatea unui rabin numit Moise ben Nahman cunoscut cu acronimul ebraic Ramban sau cunoscut ca filosoful Nahmanide. Ramban promova o viziune pe care azi am putea să o punem sub semnul ideologiei sionismului religios. Este evident că prietenul meu Nicolae Kallos, care nu era un sionist, nu ar fi îmbrățișat o asemenea viziune. Dar îl apropia de rabin vocația sa de pacifist care credea că singura putere ce poate aduce pacea și poate instaura relații de tip democratic în Orientul Apropiat este cea a Israelului, cu centrul dialogului și al toleranței simbolizat de Ierusalim. Filosoful marxist credea că idealul sionist a avut un efect negativ asupra comunității evreiești din România, deoarece el a stimulat motivația ce a dus la diminuarea comunității evreiești din spațiul românesc. Însă, credea că o dată ce efectele negative oricum s-au produs, nu rămîne decît să credem în vocația culturală a Ierusalimului, aceea de a pune în valoare simbolismul necesității de a lăsa în urmă catastrofele și ura și de a construi pe vocația dialogică a culturii evreiești. Nicolae Kallos a fost un om al timpului său prin credința sa în umanitate și în puterea oamenilor de a-și stăpîni pornirile agresive în numele dorinței de a conviețui.

Simon Sebag Montefiore ni-l prezintă pe Nahmanide ca medic, filosof, mistic și învățat al Torei, ca fiind un om al timpului său care a încercat să readucă pacea sufletească și speranța în rîndul comunității evreiești pe care o îndemna să privească cu lacrimile bucuriei posibilitatea de a reconstrui Ierusalimul în toată plinătatea simbolismului său.

Am poposit aici cu gîndul la Nahmanide deoarece el a marcat, cu ani în urmă, imaginarul meu legat de Ierusalim. După întîlnirea cu ideile filosofului Nahmanide am rămas cu o perspectivă personală asupra Ierusalimului care îmbină nevoia reconstrucției sale pe trei planuri: Ierusalimul ca oraș sfînt, Ierusalimul ceresc și Ierusalimul meu interior.

Unora dintre cititorii mei ar putea să le apară inadecvată asocierea numelui lui Nicolae Kallos cu Ierusalimul. Dar un asemenea demers ține de logica interioară a perspectivei mele simbolice asupra Ierusalimului. Aș vrea să menționez că Nicolae Kallos este unul dintre cei mai semnificativi locuitori ai Ierusalimului meu interior. Dacă aș avea talentul și rafinamentul de scriitor al lui Simon Sebag Montefiore, probabil că aș fi scris despre filosoful nostru o pagină la fel de emoționantă cum este cea scrisă despre Ramban în biografia orașului Ierusalim.[3]

 

[1] Nicolae Kallos, Crâmpei de viață din secolul XX. Un dialog despre evreitate, holocaust şi comunism ca experiențe personale – consemnat de Sandu Frunză (Iaşi: Ed. Fundației AXIS, 2003).

[2] Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș, Traducere de Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, (București: Editura Trei, 2012).

[3] Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș, 278.

Sandu Frunză despre tine

Standard

esti-o-fiinta-autentica-sandu-frunza-editura-eikon-1

Nu am avut ocazia să ne întîlnim, așa cum mi-aș fi dorit în această perioadă. Te rog să primești afirmația de pe coperta mea ca un înscris de pe felicitarea pe care aș fi dorit să ți-o adresez în perioada acestor sărbători.

Aș fi vrut să-ți spun din suflet: ”Ești o ființă autentică” și să te conving că exact despre tine vorbesc.  Pînă ajungem să ne întîlnim, poate răsfoiești cartea mea. 

Să fim bucuroși împreună!

Sandu Frunză despre vorbirea cu tine însuți

Standard

Rezervă-ți, din cînd în cînd, un timp în care să vorbești cu tine însuți. O să rămîi surprins văzînd cît de puțin te cunoști, cît de puțin te vezi în lumina adevărată a vieții tale, cît de puțin trăiești neștiind care e valoarea reală a celor pe care le trăiești și le prețuiești. Lasă să umple lumea ta și cuvintele și tăcerea. Privește-te cu blîndețe în oglinda sufletului tău și vezi cum sălășluiesc în tine și indiferența și iubirea. Nimeni nu poate face mai mult bine pentru tine decît decizia ta de a ieși din indiferență. Ce-ar fi să începi ieșirea din indiferență chiar cu o preocupare specială pentru tine. Dăruiește-ți în acest sens un timp care să fie numai al tău.

Nu păstra tăcerea asupra lucrurilor care te nemulțumesc deoarece a sosit momentul în care să te regăsești pe tine întru adevăr. A sosit cea mai bună clipă să te salvezi de neputința de a te vedea așa cum ai puterea în acest moment să te vezi. E posibil să nu fi destul de mulțumit. Poate ai avut momente de mai mare onestitate. Dar dacă, din cînd în cînd vei fi sincer cu tine, chiar în neîndurarea ta, ai toate șansele să simți un sentiment de eliberare pe care viața ta agitată o să îl perceapă ca pe un moment de liniște, de echilibru și de siguranță. Nu te uita la tine ca la un răufăcător și nu îți propune să îți administrezi vreo pedeapsă. Ajunge minții tale efortul reflexiv prin care ieși din comoditatea ta, din confortul lipsei tale de reprezentare și de evaluare.

Nu păstra tăcerea nici asupra lucrurilor luminoase care ți se întîmplă să le vezi ca izvorînd din mintea și inima ta, sau revărsîndu-se dinspre ceilalți asupra ta. Privește-te ca pe un prieten bun, căruia poți să îi mărturisești despre bucuria vieții tale fără să îți fie frică de invidia pe care ai putea să o stîrnești sau de duplicitatea cu care ai putea să fii întîmpinat. Ai grijă de acest prieten, cel mai bun, pe care nu ai putea să îl găsești în altă parte în mai mare măsură decît în persoana ta. Iubește-l, deoarece iubindu-l o să înveți cît de plăcut este să îi iubești pe ceilalți, cît de minunat este să le poți fi recunoscător celorlalți.

Dacă vorbind cu tine în momentele privilegiate ale conștiinței tale o să observi că toate cuvintele tale vorbesc în tăcere, atunci lasă tăcerii dreptul de a te învălui cu farmecul ei, cu lumina sa, cu energia sa ce transcende orice rostire a ființei atunci cînd te duce pînă în intimitatea ființei.

 

Să aveți zile senine!

 

Sandu Frunză despre excelența academică și cultivarea răbdării

Standard

Scanare 6Azi a avut loc festivitatea de decernare a premiilor anuale de excelență pentru cercetare și activitate didactică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Colindele tinerilor teologi au făcut ca Aula Magna să răsune ca un templu al culturii și al întîlnirilor admirabile. Niciodată nu am simțit o mai mare intensitate a emoțiilor și a exaltării spirituale, cum am trăit în mijlocul concertului tinerilor teologi. Am avut fericirea de a participa la un asemenea moment deoarece de azi sînt și eu posesorul unei diplome de excelență a UBB. Toți cei care vreți, aveți posibilitatea de a vă bucura alături de mine. Așa, pentru înseninare și comuniune.

Deși premiul constă doar într-o diplomă, este unul valoros deoarece pentru fiecare dintre cele două domenii (cercetare și didactic) fiecare facultate poate propune doar cîte un premiu în fiecare an. Oricît de insensibil ai fi la asemenea forme de evidențiere, nu poți rămîne indiferent cînd este vorba de un semn de apreciere. Cu atît mai mult cu cît, în cazul meu, aprecierea vine dinspre cel mai creativ Departament de Comunicare, Relații Publice și Publicitate, de la cea mai dinamică și prestigioasă dintre Facultățile unei Universități situată pe locul întîi în clasamentele academice din România.

Însă, simți că o asemenea diplomă este în primul rînd valoroasă pentru că pe ea este scris numele tău, nu al altuia. Uitîndu-mă pe această bucată de hîrtie lucioasă, constat că îți dă un sentiment de confort să vezi că pe ea este înscris numele tău. Nu am așteptat acest premiu, dar el a venit (întîmplător) chiar în anul în care sărbătoresc 25 de ani de activități didactice la Universitatea Babeș-Bolyai și 30 de ani de cînd desfășor activități de învățare și cercetare în Alma Mater Napocensis.

Nu am mai primit niciodată un asemenea premiu, așa că este o bună ocazie pentru mine să marchez unicitatea acestui eveniment survenit în dezvoltarea mea. Nu cred că acest premiu vine ca un mod de recunoaștere a activității mele de pînă acum. Este vorba mai degrabă de faptul că mi-a venit și mie rîndul să fiu premiat și să particip la atmosfera de bucurie ce însoțește un asemenea eveniment. Mă gîndesc că acesta este un bun prilej pentru cei tineri și nerăbdători să sesizeze că prin cultivarea răbdării (însoțită de o muncă susținută) poți ajunge printre cei valorizați de instituția din care faci parte. Asta nu înseamnă că ei nu pot să o ia pe scurtătură. Pot fi oricînd pe lista celor premiați, avînd în vedere că se spune despre ei că sînt predestinați succesului și fericirii.

La o re-postare pe Facebook a regulilor privind succesul publicate pe blogul meu personal, unul dintre înțelepții din lista mea de prieteni din spațiul virtual spunea că celor 7 reguli ale succesului ar trebui să le mai adaug și Norocul. Cred că unii au mereu și norocul de partea lor. Dar mai sesizez și faptul că în modul de a fi bun al divinității intră și faptul că nu dă toate darurile unei singure persoane, decît foarte rar. Se întîmplă că unora le dă ca instrument al succesului munca, altora norocul, altora inteligența, altora creativitatea etc. O cale bună spre succes este să ai norocul (sau inspirația) de a descoperi care este darul pe care divinitatea l-a pus în tine ca pe o sămînță pe care trebuie să o îngrijești și să o crești.

Totodată, am constatat că există un moment în care pentru fiecare dintre cei care își fac munca cu multă pasiune apare o persoană dispusă să vadă excelența în ceea ce se constituie ca rezultat al acestei munci. În cazul meu este vorba despre intervenția profesorului universitar doctor, doctor habilitat Ioan Hosu, directorul Departamentului de Comunicare, Relații Publice și Publicitate de la FSPAC-UBB, care a propus și a susținut cu entuziasm candidatura mea pentru premiul anual 2018. Îi mulțumesc  pentru această apreciere, așa cum îi mulțumesc și pentru alte momente în care a intervenit în mod pozitiv în viața mea profesională. Cei care îl cunosc, știu că Ioan Hosu este un personaj ce se străduie să stea mereu de partea binelui.

Dar, stînd în Aula Magna în așteptarea diplomei, mi-a venit în minte constatarea că obținerea excelenței academice înseamnă, printre multe altele, și să ai puterea de a aștepta să îți vină rîndul. Oricum, chiar și cei care au impresia că nu au primit întotdeauna tot ceea ce li se cuvine, trebuie să știe că viața te pune, în cele din urmă, acolo unde îți este cel mai potrivit să stai.

Cred că îndelunga răbdare și atenția din partea celorlalți au fost rețeta succesului meu de azi.

Sandu Frunză despre provocările societății bazate pe comunicare la adresa filosofiei

Standard

carte mesaros

Filosofia revine cu destul de mult curaj în spațiul public. Asta nu se datorează în principal filosofilor, ci unui tip special de așteptare din partea publicului. Omul postmodern se reîntoarce cu fața spre filosofie datorită creșterii forței structurilor societății bazate pe comunicare. Dezvoltarea tehnologiilor comunicării și importanța construcției realității în comunicare fac ca filosofia să fie într-un moment în care trebuie să își depășească timiditatea manifestată în ultimele decenii și să se afirme ca un actor semnificativ în spațiul public. Filosofii nu trebuie să facă altceva decît să valorifice acest moment pe care îl au dat ca pe un privilegiu al revenirii lor în spațiul public, ca pe un dar pe care îl face filosofiei societatea bazată pe comunicare. Cei care nu percep prezența acestei noi societăți o resimt, deocamdată, ca pe un fenomen al tranziției dinspre societatea bazată pe cunoaștere înspre noua realitate a unei societăți construită pe baza dezvoltării științei și tehnologiei, îndeosebi a tehnologiilor comunicării.

O publicație demnă de tot interesul ce aduce în discuție locul și rolul filosofiei în universitatea actuală și în lumea contemporană este cartea coordonată de Claudiu Mesaroș: Filosofia în universitatea contemporană.[1] Volumul mi-a trezit interesul deoarece în urmă cu 10 de ani am avut un interes special pentru cercetarea acestei teme. Unele dintre aceste cercetări au fost valorificate în publicațiile mele și ale colectivului cu care am lucrat în acea perioadă.[2] Cartea de față se remarcă atît prin întrebările provocatoare, cît și prin răspunsurile bine ticluite. Exercițiul reflexiv la care sînt obișnuiți filosofii să recurgă îi conduce pe fiecare dintre aceștia să pună întrebări care au răspunsuri multiple, după cum se pot constitui într-un punct de plecare al altor întrebări care se nasc în mintea cititorului.

În Cuvânt-înainte, gîndindu-se la destinul umanioarelor în mediul universitar, Claudiu Mesaroș se întreabă dacă nu cumva Universitatea a părăsit idealul de a-i educa pe studenți în așa fel încît „să poată gândi critic și autonom asupra angajamentului lor personal față de bine, onestitate, adevăr și frumos”[3] și a ajuns să se transforme într-o structură antreprenorială ce conduce întregul demers spre ceva asemănător celui specific școlilor de meserii de altă dată. Totodată, el se întreabă dacă nu cumva umanioarele au fost sacrificate în vederea unui cîștig „imens al studiului științelor exacte, ingineriei și industriei informatice”. Pot fi de acord că interesul tinerilor este din ce în ce mai evident orientat spre aceste domenii, chiar printre cei ce aleg să urmeze programe din domenii ale științelor sociale și ale științelor umaniste. Dar marginalizarea pe care o resimțim ca o acțiune violentă din partea acestora, ar trebui să ne determine să conștientizăm necesitatea de a cultiva, alături de modalitățile clasice de filosofare, formele noi de creație și practică filosofică aduse de transformările aduse de postmodernitate în viața omului  actual. Renașterea interesului pentru filosofie vine azi din chiar situarea filosofiei în dialog cu dezvoltarea științifică și tehnologică, din dezvoltarea industriilor comunicării, din nevoia de reînnoire a principiilor etice și a regîndirii practicilor sociale. Alături de preocupările clasice, filosofia universitară ar trebui să includă și interesul pentru filosofiile practice și pentru eticile aplicate. Este punctul cel mai important al relansării filosofiei în societatea construită pe comunicare.

Una dintre modalități este aceea de ne conecta la practicile filosofice experimentate în alte spații culturale. Pași importanți au fost făcuți deja în acest sens și în România. După cum reiese din analizele propuse de filosoful, logicianul și sociologul Ioan Biriș, de la Universitatea de Vest din Timișoara, în textul Filosofi români la congresele mondiale de filosofie,[4] există o conectare foarte bună a filosofilor din spațiul cultural românesc cu dezbaterile filosofice ce au loc în plan global. Prin urmare, trebuie să ne așteptăm ca noile curente din filosofia aplicată, din filosofia experimentală și practicile filosofice occidentale să devină de interes major și în spațiul preocupărilor filosofice de la noi. Este importantă în acest sens nu doar re-orientarea stilului de a face filosofiei, ci și efortul indicat, de o gînditoare angajată cum este Adriana Neacșu, în procesul de promovare a filosofiei: „să evidențiem valențele practice ale Filosofiei, încât ea să devină atractivă pentru candidați de diverse orientări profesionale”.[5] În acest sens, de o mare actualitate sînt orientările filosofice conturate în acest volum de doi dintre cei mai semnificativi filosofi, Virgil Ciomoș și Veress Karoly, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, care propun ca variante de lucru consilierea filosofică și practicile hermeneutice cu rol semnificativ în modelarea existențială.[6]

Unul dintre textele excelente din acest volum este cel al filosofului Constantin Stoenescu, profesor la Facultatea de filosofie a Universități din București. El este unul dintre autorii cu preocupări constante în analiza temelor legate de locul filosofiei în societatea actuală.[7] El adresează una dintre cele mai provocatoare întrebări în textul său privind viitorul filosofiei în universități: putem vorbi de sfîrșitul filosofiei, așa cum ne-am obișnuit să vorbim despre un număr nesfîrșit de sfîrșituri: de la sfîrșitul omului, la sfîrșitul poeziei la sfîrșitul artelor sau sfîrșitul istoriei? Avînd în vedere orientarea antreprenorială a universităților actuale, Constantin Stoenescu este înclinat să fie mai degrabă pesimist în legătură cu dezvoltarea filosofiei în mediul universitar. În societatea bazată pe cunoaștere, filosofia ocupă azi un loc marginal, fiind parcă neputincioasă în a oferi resurse relevante pentru dezvoltarea socială și din perspectiva aplicării cunoașterii.

Putem însă desprinde și cîteva motive de optimism din textul filosofului. Dintre acestea aș aminti, mai întîi, importanța rolului pe care îl poate juca demersul teoretic al filosofiei în particular și demersul teoretic în general în asigurarea unei structuri fundamentale a dezvoltării cunoașterii, creativității și a modelării acțiunii. Deși dezvoltarea aplicațiilor și formarea deprinderilor practice este esențială în educarea celor ce trebuie să se încadreze pe o piață a muncii, nu putem face abstracție de faptul că schimbările foarte rapide ce au loc azi la nivelul practicilor de tot felul reclamă existența unui teren nemișcător, care să asigure fundalul de stabilitate al tuturor schimbărilor ce au loc, iar în acest sens pregătirea teoretică, dezvoltarea gîndirii critice și încurajarea atitudinilor reflexive sînt decisive în asigurarea unui mediu competitiv în care absolvenții de studii universitare să își pună în valoare talentul, aptitudinile și competențele. În al doilea rînd, aș dori să atrag atenția că acum ne aflăm într-o fază nouă, ce se diferențiază tot mai mult de societatea bazată pe cunoaștere în cadrele căreia Constantin Stoenescu analizează fenomenul de marginalizare a filosofiei. Ne aflăm azi într-o fază de tranziție de la societatea bazată pe cunoaștere la societatea bazată pe comunicare. Tranziția se va încheia curînd, în momentul în care cunoașterea, dezvoltarea tehnologică și reflecția filosofică se vor regăsi într-un proces de căutare a armonizării reciproce.

Societatea construită pe comunicare își face simțită prezența tot mai mult și în spațiul cultural românesc. Nu ne putem sustrage tendințelor globale de integrare într-un flux al comunicării extinse. Este de așteptat ca în acest context disciplinele umaniste să își găsească noi rațiuni de a exista și noi modalități de a se implica în creația semnificativă a secolului XXI. Este în logica dezvoltării științelor umaniste să fie conectate la realitățile înconjurătoare și chiar să le modeleze, în anumită măsură. Sugestive sînt în acest sens afirmațiile din acest volum ale unui autor cu o viziune interdisciplinară cum este  Horia Liviu Popa: „Dintotdeauna Filosofia și Istoria au un subiect comun, „progresul, ca varianta umană preferată, conștientă a schimbării și, în același timp, ca provocare pentru ele însele în cadrul evoluției culturii și civilizației umane””.[8] Îndeosebi reflecției filosofice îi revine misiunea esențială de a răspunde provocărilor pe care i le-a adresat, și continuă să i le adreseze în mod vertiginos, societatea bazată pe comunicare.

 

[1] Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017). Volumul cuprinde texte semnate de Claudiu Mesaroș, Mircea Dumitru, Basarab Nicolescu, Constantin Stoenescu, Laurențiu Staicu, Horia Liviu Popa, Ștefan Bratosin, Karoly Veress, Constantin Hlihor, Gabriel Leahu, Arleen Ionescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Daniela Maci, Ioan Biriș, Adriana Neacșu, Cristina Ionescu, Simona Vucu, Mihaela Gligor, Mihai Maci, Anca Vasiliu, Virgil Ciomoș.

[2] Dintre acestea, aș aminti: Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 22 (2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 329-349; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9 issue 25 (2010): 28-58; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[3] Claudiu Mesaroș, „Cuvânt-înainte”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 9.

[4] Ioan Biriș, „Filosofi români la congresele mondiale de filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 189-199.

[5] Adriana Neacșu, „Experiența Universității din Craiova în promovarea pe plan educațional și social a domeniului Filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 203.

[6] Virgil Ciomoș, „Filosofia în vremuri de criză”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 312-319; Karoly Veress, „Despre posibila funcție terapeutică a hermeneuticii filosofice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 102-110.

[7] Constantin Stoenescu, „Filosofia ca avantaj competitiv în societatea cunoașterii”, în Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[8] Horia Liviu Popa, „Filosofia și istoria în universitățile din secolul 21: provocări și orientări sistemice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 62.

Sandu Frunză despre cei înzestrați cu darul de a ne comunica viitorul

Standard

lucian-vasile-szabo

Colecția Media-Comunicare a Editurii Tritonic ne orientează spre o față mai puțin vizitată a comunicării: cea care aduce împreună imaginarul, fantasticul, science fiction-ul. Este vorba de un tip special de comunicare în care, prin intermediul literaturii, sînt puse împreună extrapolări ale realizărilor științifice, logica științifică și logica imaginarului ce se hrănește din fantezie și din speculația imaginativă.

Volumul lui Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF,[1] ne propune 33 de interviuri cu autori care au contribuit, de-a lungul timpului, la dezvoltarea literaturii SF în România. Autori din generații diferite, pe unii i-am avut ca repere în lecturile mele încă din adolescență, pe alții îi întîlnesc pentru prima oară datorită acestei cărți delicate și prietenoase. Înainte de a citi cartea, am simțit lipsa unor scurte prezentări biografice a autorilor intervievați. În lipsa lor m-am lăsat dus de biografia mentală pe care suita răspunsurilor a construit-o în cazul fiecăruia în parte. Sînt sigur că Lucian-Vasile Szabo a mizat pe faptul că e o „carte de familie”, pentru cunoscători. În ceea ce mă privește, în ultimii ani nu am mai citit science fiction, astfel încît o parte a autorilor au devenit parte a bucuriei lumii mele doar cu ocazia parcurgerii acestor interviuri. După lectura cărții, nu am mai simțit această absență deoarece fiecare din autori a găsit un mod propriu de a mă face participant la lumea sa interioară, m-a ajutat să intru în mintea sa și să trăiesc un fel de evadare într-o construcție mentală specifică fiecăruia dintre creatorii de lumi imaginare pe care i-am întîlnit și care m-au ajutat să trăiesc pentru cîteva momente în lumea lor dezvăluită în dialogurile cu Lucian-Vasile Szabo. De altfel, autorul interviurilor ne previne încă de la început că una dintre intențiile sale a fost de a releva „latura creativă, imaginarul fiecăruia dintre cei intervievați, în acest sens fiind stimulați să creeze efectiv scenariile unor întîmplări extraordinare, spre exemplu, o întîlnire personală cu un extraterestru ori manevrarea unei mașini a timpului. Desigur, imaginarea unor variante de viitor nu putea lipsi, cum nu puteau fi ocolite previziunile privind locul fiecăruia în aceste scenarii posibile”.[2]

Aș remarca faptul că unele dintre întrebări se repetă în cazul fiecăruia dintre autorii intervievați și în felul acesta cartea capătă o nuanță în plus în ceea ce privește unitatea ei, chiar dacă miza editorului, ca și cea a cititorilor de altfel, este cea a întîlnirii cu diversele construcții mentale pe care le pot propune autorii, chiar atunci cînd se au în vedere pe ei înșiși. Dar chiar prin aceste elemente comune, Lucian-Vasile Szabo reușește să pună foarte bine la lucru imaginarul literar, construcția diurnă sau onirică, sensibilitatea fantastică sau inteligența anticipativă a intervievaților.

Fiind vorba de autori de literatură de anticipație, aș vrea să redau aici cîteva perspective prin care autorii intervievați în volum ne relevă ceva din modul în care ei pot să ne comunice despre viitor, despre elementele lumii noastre cu care se poate construi un viitor ce se lasă mereu descoperit. Iată cîteva exemple prin care autorii ne comunică despre viitor:

Din perspectiva unei existențe paradoxale, George Anania afirmă: „îmi iubesc cu adevărat țara și neamul, nu-i consider absolut deloc pe români depozitari ai tuturor racilelor omenești, nu dușmănesc pe nimeni și trag nădejde, până în zilele prezente, că ne așteaptă pe toți o soartă mai bună. Paradoxul este un mod de viață”.[3]

Vrînd parcă să nea dea o șansă la confluența dintre specificul românesc și ceea ce este global, Mugur Cornilă ne oferă următorul răspuns: „Se vor întîmpla lucruri deosebite, speciale, profunde. Nu știu de ce românii tot adastă la fîntîni seci și la fructe putrede. Noi avem o armă redutabilă: imaginația. Puterea viziunii. Da, nu sîntem nemți și nu știm să învîrtim, ca ei, „șurubul în piuliță”. Dar avem puterea să imaginăm, de la un capăt la altul, o întreagă lume, cu cele mai intime detalii, chiar și numai în noi… Important este să știm să ne dorim lucrurile cu adevărat. Să știm să le „vizualizăm”, iar ele se vor întîmpla”.[4]

Ca un editor entuziast, cu speranța iluminării tuturor prin lectură, Bogdan Hrib  este consecvent cu atitudinile sale programatice afirmînd: „De fapt, nu anticipez nimic, doar sper. Și cred. În educație. Multă educație pentru toate vîrstele. Adică citit”.[5]

Ca un clasic al genului, Alexandru Mironov anticipează: „Mai prevăd apariția rapidă a medicinii regenerative, colaborarea lui Homo Faber cu mușuroiul de nanoboți pe cale să invadeze și apoi să ia în stăpînire industriile, momentul de singularitate care va însemna apariția omului bionic și mîna întinsă către prietenul IA (Inteligența Artificială) și, cum vă spuneam, pasul pe Marte”.[6]

Anunțîndu-ne că îi place să folosească science fiction ca pretext, Dănuț Ungureanu își minimalizează angoasele afirmînd: „Mă tem că viitorul va fi o lume foarte plictisitoare… mă tem că va fi o lume a însinguraților”.[7]

Folosind ca pretext aceste afirmații, aș dori să închei cu un sfat. Dacă vă gîndiți ce ar trebui să luați cu voi în călătoria voastră în viitor, atunci pot să vă spun că ar trebui să luați cu voi, cu singuranță, și Cartea interviurilor SF. În orice timp, volumul de interviuri propus de Lucian-Vasile Szabo poate fi un antidot impotriva plictiselii, împotriva însigurării.

 

[1] Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018). Volumul cuprinde interviuri cu George Anania, Costel Baboș, Cătălin Badea-Gheracostea, Lucian Boia, Roxana Brânceanu, Adrian Chifu, Mugur Cornilă, Ștefana Cristina Czeller, Dan Doboș, Balin Feri, Silviu Genescu, Ștefan Ghidoveanu, Mircea Liviu Goga, Michael Hăulică, Bogdan Hrib, Lucian Ionică, George Lazăr, Marcel Luca, Lucian Merișca, Marian Mirescu, Alexandru Mironov, Mircea Opriță, Viorel Pârligras, Ovidiu Pecican, Gheo Radu Pavel, Liviu Radu, Cornel Robu, Liviu Surugiu, Cristian-Mihail Teodorescu, Daniel Timariu, Marian Truță, Dănuț Ungureanu, Horia Nicola Ursu.

[2] Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 8.

[3] George Anania, „Paradoxul este un mod de viață”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 16.

[4] Mugur Cornilă, „Scriitorii români au o șansă de a fi auziți mai ușor”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 68

[5] Bogdan Hrib, „Mi-ar fi făcut mare plăcere să stau la o vorbă lungă, pe-nserat, cu Adam și cu Eva!”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 132.

[6] Alexandru Mironov, „Am un sistem solid de protecție împotriva prostiei și a răutății”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 179.

[7] Dănuț Ungureanu, „Îmi place să folosesc cheia science fiction ca pretext”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 260.