Sandu Frunză despre Dumnezeu și Holocaust

Standard

sandu frunza coperta dumnezeu si holocaustulPentru azi, am decis să vă reamintesc un citat din prefața cărții mele Dumnezeu şi Holocaustul la Elie Wiesel. O etică a responsabilităţii:

„Elie Wiesel consideră că, o dată cu experienţa Holocaustului, toate categoriile ce modelează creaţia umană trebuie regîndite din perspectiva responsabilităţii pe care o induce rememorarea evenimentelor petrecute în interiorul şi în jurul lagărelor morţii. Pornind de la această experienţă, literatura, teologia, filosofia post‐Holocaust trebuie să ne ajute să punem întrebări şi să găsim răspunsuri ce privesc raţiunea umană în situaţii limită, să modeleze planul acţiunii, eticii şi responsabilităţii umane, să vorbească despre condiţia umană într‐o lume în care Dumnezeu, dacă nu este în totalitate absent, este în mod evident tăcut şi indiferent. Filosofia, ca şi teologia, trebuie să fie orientată spre comunitate şi spre nevoile pe care le au indivizii care o formează. În mod particular, teologia trebuie să fie o teologie a alterităţii care să cultive ideea împlinirii individului în relaţia sa responsabilă cu celălalt”. [1]

[1] Sandu Frunză, Dumnezeu şi Holocaustul la Elie Wiesel. O etică a responsabilităţii, (Bucureşti: Editura Contemporanul, 2010), 10.

Sandu Frunză despre o introducere în etica și integritatea academică

Standard

etica-si-integritate-academica

Filosofia morală, reflecția etică și practicile etice în mediile universitare trebuie să dea consistență deciziilor și acțiunii. O bună inițiere în sfera teoriilor etice, a eticilor aplicate și deontologiei poate să asigure un climat etic al dezvoltării performanței în cercetare, predare și învățare. Inițiativa ministerului educației de a introduce elemente de etică și integritate în formarea tuturor studenților este un tip de gîndire strategică cu efecte extrem de pozitive în dezvoltarea societății românești. O asemenea disciplină ocupă un loc important în creșterea gradului de asumare a rolului semnificativ pe care tinerii îl vor juca în comunitățile în care își vor construi viața și cariera.

Volumul Etică și integritate academică[1] – semnat de Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan și Mihaela Constantinescu – are meritul deosebit de a ne oferi un suport adecvat pentru predare și învățare pentru cursurile de etică și integritate. Ni se oferă un text introductiv, care deschide accesul spre etică și spre problematizarea de tip etic. Cartea ne oferă suficient de multe elemente referitoare la practicile etice în mediul academic încît să poată fi socotită un excelent îndreptar în care găsim resurse privind stabilirea cadrelor generale ale reflecției etice, formele instituționalizate ale prevenirii abaterilor de la un comportament etic, structurile instituționale ale creării unui climat etic în mediul academic, dar și un set de instrumente ale evaluării și deciziei etice.

E admirabilă, pe tot parcursul lucrării, capacitatea autorilor de a expune teorii, principii, concepte, situații de o mare complexitate filosofică într-un limbaj foarte accesibil celor care doresc să se inițieze în analiza și evaluarea etică, în mecanismele instituționale privind managementul eticii în universitate, în utilizarea argumentelor morale, în diminuarea abaterilor etice cum ar fi plagiatul sau alte practici privind elaborarea și publicarea lucrărilor științifice, în aspectele etice privind elaborarea și susținerea unor lucrări pentru examene, în identificarea și soluționarea unor aspecte problematice ale relaționării etice în mediul profesional, cum ar fi  hărțuirea sau discriminarea la locul de muncă etc.

Parcurgînd capitolele cărții, putem să intrăm în lumea conceptelor și distincțiilor fundamentale împreună cu Emanuel Socaciu și Emilian Mihailov; avem ocazia de a ne întreba cum analizăm o problemă etică? și să stabilim cîteva dintre cadrele evaluării morale împreună cu Emilian Mihailov și Mihaela Constantinescu;  ne putem formula un răspuns la întrebarea: de ce avem nevoie de etică și integritate în mediul academic? umărind reflecțiile din capitolul semnat de Valentin Mureșan și  Mihaela Constantinescu; avem oportunitatea de a ne implica într-o discuție mai tehnică privind instrumentele instituționale pentru promovarea eticii academice propuse de Toni Gibea; putem să ne lăsăm fascinați de lumea provocărilor și dilemelor etice cu care ne întîmpină Emanuel Socaciu și Constantin Vică; sau, așa cum îi stă bine unui demers de inițiere în etică, aplicațiile ne urmăresc la tot pasul pe parcursul cărții, dar și într-un foarte consistent capitol pe care îl semnează Constantin Vică, Emanuel Socaciu și Toni Gibea.

Urmărind un anumit grad de generalitate, cît și ajungerea la un public destul de variat, autorii nu propun soluții  definitive, în funcție de opțiunea lor pentru un anumit tip de argumentare sau în baza unor argumente situaționale desprinse din anumite curente etice. Accentul cade pe reflecție, pe conturarea soluțiilor, pe gîndirea critică a variantelor posibile în rezolvarea problemelor etice, menținînd o deschidere permanentă spre creativitate și dialog.

Deși aduc în dezbatere aspecte etice foarte complexe, autorii reușesc să ne facă să credem că temele discutate sînt la îndemîna oricărei persoane angajată într-un program de studii universitare. Etica devine în felul acesta un bun accesibil tuturor. Ea coboară dinspre sfera speculațiilor filosofice dificil de accesat înspre intimitatea gîndirii filosofice, a opțiunilor practice și a deciziilor de acțiune ale fiecărei persoane. Astfel, ne așteptăm ca demersul autorilor să aibă rezultate foarte vizibile, pe de o parte, prin  creșterea sensibilității etice a studenților din diverse programe de studiu sau de cercetare, iar pe de altă parte, prin o bună familiarizare a tinerilor cu rolul pe care îl are integritatea în creșterea personală, în performanța profesională și în perspectiva dezvoltării instituționale.

Cartea propusă de Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan și Mihaela Constantinescu ni se înfățișează ca un instrument de lucru pe care ar trebui să îl aibă, în cutiuța sa cu lucruri valoroase, orice tînăr angajat în activități universitare.

 

[1] Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan, Mihaela Constantinescu, Etică și integritate academică (București: Editura Universității din București, 2018). https://deontologieacademica.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/11/Etica-si-integritate-academica.pdf

 

Sandu Frunză despre bine și frumos așa cum le-a învățat de la Teodor Dima

Standard

dima 1Anul 2019 a început de dimineață cu plecarea dintre noi a filosofului Teodor Dima (5 noiembrie 1939 – 1 ianuarie 2019). Moartea a ales pentru el acest moment simbolic al regenerării lumii, al speranței și al înnoirii. Oricît de tristă devine lumea acestui an prin golul lăsat de plecarea sa, găsesc că în registru simbolic nu se putea o zi mai potrivită pentru un om care a trăit mereu în lumină și a încercat să facă în așa fel încît viețile celorlalți să se bucure de mai multă lumină.

Teodor Dima credea cu tărie în capacitatea oamenilor de a face lumea să devină din ce în ce mai frumoasă. Era îndrăgostit de frumos și frumusețea îl înconjura cu multă vigoare. Îmi amintesc că mi-a spus odată că se bucură că sîntem așa de tineri și de frumoși. Era încredințat că noi sîntem cea mai bună dovadă că avea dreptate înțeleptul antic atunci cînd spunea că în creșterea lor spirituală tinerii trebuie să se uite mereu în oglindă. Cei frumoși din punct de vedere al trăsăturilor fizice cu care au fost înzestrați trebuie să își contemple frumusețea, să se bucure de ea și să acționeze în așa fel încît să fie o deplină armonie între frumusețea trupului lor și frumusețea lumii pe care ei o construiesc. Cei ce se regăsesc ca fiind mai puțin frumoși din punct de vedere al trăsăturilor cu care au fost dăruiți trebuie și ei să își contemple chipul în oglindă pentru a se vedea așa cum sînt și pentru a înțelege că orice chip devine nespus de frumos prin parcurgerea unui proces de creștere prin educație, prin dezvoltarea personală care înscrie pe fața fiecărui om tainele înțelepciunii. Familiar fiind cu logica, epistemologia și cu istoria ideilor, Teodor Dima credea că una dintre modalitățile prin care se putea ajunge la realizarea acestui scop era studiul filosofiei. Această manieră de asumare a înțelepciunii te face nu numai un ins ce se bucură de grațiile Sophiei, ci și o ființă frumoasă care face ca lumea să fie mai bună și mai frumoasă. Pe lîngă expresivitatea ei academică, filosofia avea pentru el și o dimensiune aplicată, care viza un fel de convertire la un mod de gîndire în care bucuria de a trăi ceea ce viața îți oferea zi de de zi era o modalitate de a beneficia de frumusețea și eternitatea vieții.

Nu știu dacă Teodor Dima a luat principiul întrepătrunderii binelui cu frumosul din clasicul kalokagathia sau din principiul biblic al creației divine potrivit căruia lumea a fost creată deopotrivă ca frumoasă și bună. Cert este că a îmbinat în relația cu ceilalți binele și frumosul considerînd că este un lucru frumos să faci binele și că atunci cînd faci binele contribui la sporirea frumuseții lumii, la revelarea frumuseții vieții. Filosoful iubea viața și din frumusețea vieții se hrănea dorința și îndemnul său de a fi mai buni și implicit mai frumoși.

Cred că lucrul cel mai important pe care l-am învățat din exemplul personal al lui Teodor Dima este faptul că, dacă sporești cantitatea de bine prezentă în jurul tău, vei face ca mai multă frumusețe să se concentreze în lumea ta, iar aceasta va fi un prilej pentru ceilalți să își ofere reciproc mai multă dragoste. Într-o asemenea perspectivă, iubirea era un mod divin de a trezi lumea la viață, iar viața era o oglindă a prezenței divine. Nu știu exact care era relația intimă a lui Teodor Dima cu Dumnezeu, dar mereu am avut impresia că el acționa ca și cum ar fi pus de divinitate ca paznic al iubirii, al realizării binelui și al cultivării frumuseții lumii.

De cîte ori voi zări frumusețea în oglinda lumii va fi un bun prilej de a-mi aminti de Teodor Dima – un om frumos care avea un dar special de a ne vedea pe noi mai frumoși decît sîntem. În acest caz se verifică cel mai bine teoria care spune că frumusețea izvorăște din ochiul privitorului, că lucrurile contemplate în frumusețea lor sînt doar un suport pentru construcția interioară a celui ce receptează frumosul, iar apoi îl oferă celorlalți.

Cu toții sîntem obișnuiți cu zicala care ne îndeamnă ca despre morți să spunem numai de bine. Dar nu exclud că pot exista oameni care să fie rezervați față de perfecțiunea cu care eu înconjor aici persoana filosofului, care era și el un om, iar umanitatea sa poate fi un bun argument al imperfecțiunii sale. Iar eu voi fi, cel puțin parțial, de acord. Însă, ceea ce eu aduc aici ca imagine a unui om deplin este tocmai în spiritul a ceea ce unul dintre marii poeți încerca să ne învețe cu pilda sa din lecția despre cub: cubul construit perfect devine miraculos numai după ce el a fost ciobit și a născut în noi întrebarea cu privire la imperfecțiunea lui. Strălucirea unei ființe este cu atît mai mare cu cît în desăvîrșirea sa mai păstrează o doză de imperfecțiune. Cu imperfecțiunea se întîmplă ceva asemănător cu misterul. Cu cît ajungi să explorezi misterul mai mult, cu atît el devine mai încărcat de lucrurile specific lumești care stau cumva în partea ascunsă de prezența celor ce ni se arată ca fiind dumnezeiești.

Teodor Dima este un om bun. Iar umanitatea sa este dumnezeiesc de frumoasă nu numai pentru că a fost creat după chipul lui dumnezeu, al frumuseții infinite, ci și pentru că cei care l-au cunoscut s-au putut mereu bucura de actele sale de bunătate. Multe lucruri se vor putea spune despre el în viitor, dar cel mai prețios dintre ele va fi legat de această vocație morală de a face cît mai mult bine.

Sandu Frunză despre frica de libertate

Standard

Am sesizat că unii din generația mea se declară obosiți de atîta libertate. Frica de libertate este vizibilă sub forma așteptării unei revoluții etice eliberatoare. Radicalitatea unei asemenea poziții vine din faptul că așteptarea nu este legată de transformările în plan personal, ci de  ceea ce trebuie schimbat în viețile celorlalți. De la libertatea sexuală pînă la libertatea mass-media, totul pare a fi pîngărit de forme ale libertății exagerate. Crescuți într-o lume dominată de austeritate cum era lumea din anii de dinaintea lui 1989, le este greu să accepte că intruziunea în modul în care își trăiesc plăcerile ceilalți ar putea fi un atac la identitatea și demnitatea acelora, că ar putea leza modul în care ceilalți își trăiesc autenticitatea și inautenticitatea la nivelul intimității personale. Chiar dacă nu adoptă un limbaj tot atît de drastic precum convingerile lor, nu pot să se oprească în a vedea peste tot în jurul lor afișarea vulgarității, a violenței și a viciului ca exprimări ale modului de viață cotidian. În realitate, nu sînt mînați de nevoia virtuoasă de a condamna libertinajul și desfrîul, ci de frica de răsturnările de valori pe care acestea le-ar putea aduce în viețile lor și ale comunității din care fac parte. Dacă îi întrebi despre sensul libertății, nu pot să conceapă altfel decît ca lipsită de sens o lume în care libertatea poate fi afirmată ca libertate de a eluda respectul ca valoare datorată celorlalți. Iar atunci cînd o asemenea tendință devine una dintre formele obișnuite ale comunicării, comportamentului și valorizării în sistemul mass media, pare că anunțarea unei crize morale generalizate este o urgență.

Încercînd să le înțeleg frica, îmi amintesc că generația mea s-a format într-o civilizație a cuvîntului. A fi liber nu însemna atunci să spui orice vrei și oricînd vrei și oricum vrei. Era liber cel ce știa să spună ceea ce trebuie spus, în forma cea mai elegantă a posibilității sale de exprimare și în momentul cel mai propice unei bune rostiri. Această cumințenie și bunăcuviință nu era o formă de autocenzură, ci mai degrabă era asociată cu buna creștere, cu sănătatea morală și cu adecvarea la starea de bine și de libertate a celuilalt. Foarte tineri fiind, credeam că starea de bine a celuilalt are întotdeauna un efect pozitiv asupra ta; că respectul arătat celorlalți vorbește despre cît de bine te simți în pielea ta și despre armonia din lumea ta.

Meditînd la angoasa libertății de care s-au lăsat cuprinși, am ajuns la concluzia că ea vine din faptul că se regăsesc deopotrivă ca spectatori și creatori în lumea ce se reconstruiește ca o civilizație a imaginii, dar au rămas în continuare tributari exigențelor tradiționale ale civilizației Cuvîntului. Generația mea pare a fi în așteptarea unei primeniri etice pe care să o producă dinamica civilizației imaginii.

Sandu Frunză despre un locuitor al Ierusalimului său sufletesc

Standard

ierusalim - montefioreAzi am fost la înmormîntarea prietenului meu Nicolae Kallos (11 noiembrie 1926 – 27 decembrie 2018), unul dintre cei mai creativi filosofi marxiști ai culturii române din cea de a doua jumătate a secolului XX. Supraviețuitorul holocaustului mi-a dăruit prietenia sa cu mulți ani în urmă și am pecetluit legătura noastră sufletească prin publicarea unui interviu ce a căpătat forma cărții Nicolae Kallos, Crâmpei de viață din secolul XX. Un dialog despre evreitate, holocaust şi comunism ca experienţe personale – consemnat de Sandu Frunză.[1]

Ziua de azi a fost pentru mine un bun prilej să mă gîndesc la Ierusalim și să recitesc singura carte despre Orașul Minunat pe care o am la îndemînă: Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș.[2] Este biografia Cetății Sfinte construită cu ajutorul unor piese de puzzle cu care sînt înscrise în mintea noastră și în imaginarul nostru evenimentele cele mai semnificative pe care autorul le consideră a fi ilustrative pentru înțelegerea istoriei Ierusalimului. Cartea este presărată cu faptele și aspirațiile unor personalități ce și-au lăsat amprenta pe istoria cînd apocaliptică și sîngeroasă, cînd plină de pace sufletească și armonie a prezenței divine.

Una dintre cele mai luminoase personalități prin care este redat chipul istoriei Ierusalimului este personalitatea unui rabin numit Moise ben Nahman cunoscut cu acronimul ebraic Ramban sau cunoscut ca filosoful Nahmanide. Ramban promova o viziune pe care azi am putea să o punem sub semnul ideologiei sionismului religios. Este evident că prietenul meu Nicolae Kallos, care nu era un sionist, nu ar fi îmbrățișat o asemenea viziune. Dar îl apropia de rabin vocația sa de pacifist care credea că singura putere ce poate aduce pacea și poate instaura relații de tip democratic în Orientul Apropiat este cea a Israelului, cu centrul dialogului și al toleranței simbolizat de Ierusalim. Filosoful marxist credea că idealul sionist a avut un efect negativ asupra comunității evreiești din România, deoarece el a stimulat motivația ce a dus la diminuarea comunității evreiești din spațiul românesc. Însă, credea că o dată ce efectele negative oricum s-au produs, nu rămîne decît să credem în vocația culturală a Ierusalimului, aceea de a pune în valoare simbolismul necesității de a lăsa în urmă catastrofele și ura și de a construi pe vocația dialogică a culturii evreiești. Nicolae Kallos a fost un om al timpului său prin credința sa în umanitate și în puterea oamenilor de a-și stăpîni pornirile agresive în numele dorinței de a conviețui.

Simon Sebag Montefiore ni-l prezintă pe Nahmanide ca medic, filosof, mistic și învățat al Torei, ca fiind un om al timpului său care a încercat să readucă pacea sufletească și speranța în rîndul comunității evreiești pe care o îndemna să privească cu lacrimile bucuriei posibilitatea de a reconstrui Ierusalimul în toată plinătatea simbolismului său.

Am poposit aici cu gîndul la Nahmanide deoarece el a marcat, cu ani în urmă, imaginarul meu legat de Ierusalim. După întîlnirea cu ideile filosofului Nahmanide am rămas cu o perspectivă personală asupra Ierusalimului care îmbină nevoia reconstrucției sale pe trei planuri: Ierusalimul ca oraș sfînt, Ierusalimul ceresc și Ierusalimul meu interior.

Unora dintre cititorii mei ar putea să le apară inadecvată asocierea numelui lui Nicolae Kallos cu Ierusalimul. Dar un asemenea demers ține de logica interioară a perspectivei mele simbolice asupra Ierusalimului. Aș vrea să menționez că Nicolae Kallos este unul dintre cei mai semnificativi locuitori ai Ierusalimului meu interior. Dacă aș avea talentul și rafinamentul de scriitor al lui Simon Sebag Montefiore, probabil că aș fi scris despre filosoful nostru o pagină la fel de emoționantă cum este cea scrisă despre Ramban în biografia orașului Ierusalim.[3]

 

[1] Nicolae Kallos, Crâmpei de viață din secolul XX. Un dialog despre evreitate, holocaust şi comunism ca experiențe personale – consemnat de Sandu Frunză (Iaşi: Ed. Fundației AXIS, 2003).

[2] Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș, Traducere de Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, (București: Editura Trei, 2012).

[3] Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș, 278.

Sandu Frunză despre tine

Standard

esti-o-fiinta-autentica-sandu-frunza-editura-eikon-1

Nu am avut ocazia să ne întîlnim, așa cum mi-aș fi dorit în această perioadă. Te rog să primești afirmația de pe coperta mea ca un înscris de pe felicitarea pe care aș fi dorit să ți-o adresez în perioada acestor sărbători.

Aș fi vrut să-ți spun din suflet: ”Ești o ființă autentică” și să te conving că exact despre tine vorbesc.  Pînă ajungem să ne întîlnim, poate răsfoiești cartea mea. 

Să fim bucuroși împreună!

Sandu Frunză despre vorbirea cu tine însuți

Standard

Rezervă-ți, din cînd în cînd, un timp în care să vorbești cu tine însuți. O să rămîi surprins văzînd cît de puțin te cunoști, cît de puțin te vezi în lumina adevărată a vieții tale, cît de puțin trăiești neștiind care e valoarea reală a celor pe care le trăiești și le prețuiești. Lasă să umple lumea ta și cuvintele și tăcerea. Privește-te cu blîndețe în oglinda sufletului tău și vezi cum sălășluiesc în tine și indiferența și iubirea. Nimeni nu poate face mai mult bine pentru tine decît decizia ta de a ieși din indiferență. Ce-ar fi să începi ieșirea din indiferență chiar cu o preocupare specială pentru tine. Dăruiește-ți în acest sens un timp care să fie numai al tău.

Nu păstra tăcerea asupra lucrurilor care te nemulțumesc deoarece a sosit momentul în care să te regăsești pe tine întru adevăr. A sosit cea mai bună clipă să te salvezi de neputința de a te vedea așa cum ai puterea în acest moment să te vezi. E posibil să nu fi destul de mulțumit. Poate ai avut momente de mai mare onestitate. Dar dacă, din cînd în cînd vei fi sincer cu tine, chiar în neîndurarea ta, ai toate șansele să simți un sentiment de eliberare pe care viața ta agitată o să îl perceapă ca pe un moment de liniște, de echilibru și de siguranță. Nu te uita la tine ca la un răufăcător și nu îți propune să îți administrezi vreo pedeapsă. Ajunge minții tale efortul reflexiv prin care ieși din comoditatea ta, din confortul lipsei tale de reprezentare și de evaluare.

Nu păstra tăcerea nici asupra lucrurilor luminoase care ți se întîmplă să le vezi ca izvorînd din mintea și inima ta, sau revărsîndu-se dinspre ceilalți asupra ta. Privește-te ca pe un prieten bun, căruia poți să îi mărturisești despre bucuria vieții tale fără să îți fie frică de invidia pe care ai putea să o stîrnești sau de duplicitatea cu care ai putea să fii întîmpinat. Ai grijă de acest prieten, cel mai bun, pe care nu ai putea să îl găsești în altă parte în mai mare măsură decît în persoana ta. Iubește-l, deoarece iubindu-l o să înveți cît de plăcut este să îi iubești pe ceilalți, cît de minunat este să le poți fi recunoscător celorlalți.

Dacă vorbind cu tine în momentele privilegiate ale conștiinței tale o să observi că toate cuvintele tale vorbesc în tăcere, atunci lasă tăcerii dreptul de a te învălui cu farmecul ei, cu lumina sa, cu energia sa ce transcende orice rostire a ființei atunci cînd te duce pînă în intimitatea ființei.

 

Să aveți zile senine!