Sandu Frunză despre secularizare și fundamentalism religios

Standard

coperta I fundamentalismMediatizarea excesivă a manifestărilor fanatismului religios ne face să credem că lumea actuală este dominată de o revenire în forță, generalizată, a manifestărilor violente ale religiei în plan global. Este o modalitate de privire a fenomenului religios, comodă și în același timp incitantă, pe care o adoptă atît difuzorii de conținuturi media cît și cei ce le receptează și le fac parte a viziunii lor despre lumea actuală. Intervine aici o un fel de comoditate a gîndirii. Ea ne împiedică să facem un pas mai departe și să izolăm fenomenul violenței practicat de grupuri fundamentaliste din diverse religii – cu teologia politică particulară și cu diverse forme și grade ale violenței pe care le practică –  de viața spirituală și de  cultura și civilizația construită pe viziunile religioase de la care acestea se revendică. Pentru a începe să înțelegem ce se întîmplă cu religiile astăzi, ar trebui să facem un efort de a nu identifica idealul teocratic, politicile antioccidentale  și de expansiune teritorială ale Daesch cu întregul Islam, idealul etnic, biblic și politic  al Gush Emunim cu Iudaismul sau idealurile biopolitice ale Army of God cu Creștinismul american. Iar exemplele de acest gen pot fi reperate și izolate în cadrul tuturor religiilor. Astfel de clarificări sînt cerute de nevoia de conviețuire și de dezvoltare a dialogului interconfesional și interreligios. Ele devin posibile doar din perspectiva unei culturi a dialogului, a toleranței și pluralismului pe care o face posibilă laicitatea occidentală.

După ce am dat like unor afirmații cu privire la secularizare, făcute de Horia-Roman Patapievici, un amic (cititor constant al textelor mele) m-a sunat să îmi spună că e o nebunie ceea ce afirmă Patapievici. Avea în vedere faptul că filosoful stabilește o conexiune strînsă între Creștinism și tiparele societății moderne seculare. I-am amintit amicului meu că și eu susțin în ultimii ani o perspectivă asemănătoare, că există un trend semnificativ printre cercetătorii fenomenului religios care consideră cel puțin rezonabilă și întemeiată o astfel de interpretare. Amicul meu a vrut să fie curtenitor și să mă scutească pe mine de orice asociere cu evaluarea sa negativă și mi-a răspuns că în timp ce eu propun interpretări echilibrate, Patapievici  are în mod obișnuit o argumentație exagerată.

Nu scriu aceste rînduri pentru a lua apărarea lui Horia-Roman Patapievici, ci mai degrabă pentru a-i da dreptate în problema adusă în discuție. Așa cum afirmă în materialul publicat, relația strînsă dintre Creștinism, secularizare și modernitate  „este un fapt care specialiștilor le este cunoscut, în grade diferite, dar în orice caz, în opinia publică, ceea ce s-a impus este viziunea celor care în secolul 18 își spuneau „Les Philosophes”, „Filosofii”, Voltaire, Diderot, pentru care modernitatea este în divorț față de creștinism”.[1] Putem înțelege de aici că există cel puțin două modalități de a privi secularizarea: una care o situează în proximitatea religiei și o alta care o pune în strînsă legătură cu opțiunile ateiste. H.-R. Patapievici are meritul de a sublinia faptul că în dezbaterea actuală asupra temei secularizării prevalează explicațiile unilaterale ce conduc secularizarea pe terenul respingerii religiei. Spre deosebire de această interpretare avem la îndemînă și posibilitatea de a situa secularizarea în vecinătatea religiei sau chiar în interiorul Creștinismului.

Am spus și altă dată că, din punctul meu de vedere, laicitatea este cel mai frumos dar pe care Creștinismul l-a făcut Europei și lumii occidentale în general. Așadar, am toate premisele unei bune aprecieri a afirmațiilor lui Horia-Roman Patapievici potrivit cărora Creștinismul este cel ce face posibilă laicitatea occidentală. Așa cum știm, lumea occidentală a fost clădită pe valorile iudaice și cele creștine aflate într-o permanentă interferență cu culturile antichității clasice, îndeosebi cea greacă și cea romană, dar nu numai. De-a lungul istoriei, Creștinismul a conviețuit și a interferat, în variate moduri, cu diverse culturi. Întotdeauna cultura și civilizația occidentală au ieșit îmbogățite din aceste contacte, confruntări și întîlniri. Din toate crizele pe care le-a trăit, Creștinismul a ieșit întărit. O dată cu modernitatea sesizăm apariția unui fenomen în aparență nou, dar care este un fenomen în logica internă a dezvoltării Creștinismului: apariția unui sistem cultural în care valorile creștine sînt golite de conținutul lor teologic și puse la lucru prin conținuturile lor culturale. Este vorba de modernitatea occidentală, care s-a dezvoltat pînă la formele pe care le cunoaștem astăzi. Aceasta nu coincide cu o alungare a religiei creștine sau cu o erodare sau dispariție a ei, ci cu crearea unui nou cadru de manifestare într-un cîmp simbolic al pluralismului religios. Unul dintre aspectele definitorii ale acestei noi dezvoltări culturale are în vedere secularizarea guvernării.

Această contribuție a Creștinismului la dezvoltarea occidentului, foarte bine sintetizată de H.-R. Patapievici, trebuie pusă în valoare cu un efort sporit în condițiile intensificării fanatismului religios și a multiplicării mișcărilor fundamentaliste. Acest sistem al guvernării are în vedere faptul că ea nu se mai întemeiază nici pe un corpus de texte revelate, nici pe principiile puse la dispoziție de diferite teologii, ci pe tradiția culturii laice occidentale. În acest fel sesizăm că au prioritate principii cum ar fi cele legate: de despărțirea statului de biserică și a puterii religioase de puterea politică; de faptul că legislația, sistemul juridic, nu se mai întemeiază pe principii religioase sau pe cele ale unei teologii morale; de faptul că religia, formulările din morala teologică, nu mai constituie o sursă ce alimentează formulările consituționale; de faptul că valorile religioase sînt resemnificate din perspectiva culturii laice atunci cînd ele servesc la construcția instituțională ori atunci cînd sînt așezate la baza formulării de politici publice; și alte cîteva lucruri din aceeași familie de prevederi. Statul de drept se fundamentează pe o etică laică, singura bază reală pentru asigurarea pluralismului religios, a libertății religioase și a valorizării religiei ca un izvor al vieții bune și al spiritualității autentice.

Valoarea laicității occidentale este bine surprinsă în afirmația lui H.-R. Patapievici: „Modernitatea este produsul creștinismului și dovada evidentă este că modernitatea nu a apărut decât în solul creștinismului”.[2] Pornind de aici ar trebui să afirmăm și rolul important pe care Creștinismul trebuie să îl aibă în protejarea și afirmarea valorilor laicității occidentale.

Avînd în vedere că grupurile și mișcările religioase realizează, adesea, un asalt asupra modernității laice occidentale, Creștinismul trebuie să fie cea mai convingătoare voce împotriva fundamentalismului creștin. Totodată, Islamul ar trebui să fie o voce ce se diferențiază în raport cu cea a grupurilor și mișcărilor islamiste, așa cum toate celelalte religii ar trebui să fie primele ce se distanțează în raport cu mișcările și acțiunile fundamentalismului religios, în manifestările sale particulare.

 

 

[1] H.R. Patapievici, Creștinismul e la originea separării puterilor în stat și a modernității, http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/h-r-patapievici-crestinismul-e-la-orginea-separarii-puterilor-in-stat-si-a-modernitatii/, preluat după DIGI24 http://www.digi24.ro/emisiuni/impartial/impartial-28-iunie-2015-409501

[2] H.R. Patapievici, Creștinismul e la originea separării puterilor în stat și a modernității, http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/h-r-patapievici-crestinismul-e-la-orginea-separarii-puterilor-in-stat-si-a-modernitatii/, preluat după DIGI24 http://www.digi24.ro/emisiuni/impartial/impartial-28-iunie-2015-409501

Anunțuri

Sandu Frunză despre secularizare ca dar autentic al lumii creștine

Standard

berger

Nicu Gavriluță ne oferă o excelentă postfață la traducerea cărții America religioasă, Europa seculară? O temă și variațiuni semnată de Peter Berger, Grace Davies și Effie Fokas. Deducem de aici o perspectivă aparte, cu multe elemente de originalitate, dar și cu cîteva ambiguități în interpretările oferite de cei trei gînditori.

Faptul că secularizarea este privită ca un fenomen negativ se datorează unei înțelegeri inadecvate a fenomenului religios pe care o promovează cei trei autori. Inadecvarea practicată de Berger, Davies și Fokas privind secularizarea se naște îndeosebi din două motive. Primul este legat de faptul că dimensiunea negativă a secularizării este abordată în termeni strict sociologici și mai ales din perspectiva practicii religioase. Un asemenea punct de vedere, perfect legitim, devine limitativ de îndată ce o perspectivă stiințifică particulară este oferită ca modalitate ce epuizează ansamblul explicațiilor posibile. Constatăm azi că realitatea secularizării este mult mai complexă și dimensiunea socială a acesteia ar trebui să fie percepută doar ca una dintre multiplele dimensiuni. Un al doilea motiv este legat de faptul că această abordare sociologică restrictivă are ca fundal o premisă teologică de tip creștin. În loc să se pornească, în mod firesc, de la o modalitate socio-antropologică de definire a religiei, se pleacă de la o intuiție creștină a ceea ce înseamnă religia și practica religioasă.

Nu consider a fi ceva negativ nici abordarea sociologică a fenomenului religios și nici utilizarea unei premise creștine în definirea religiei. Ceea ce mi se pare că trebuie să ridice un semn de întrebare este faptul că această abordare și aceste instrumente pot oferi o explicație totalizatoare a fenomenului secularizării. Demonizarea secularizării se naște tocmai pe acest fond al unui model de interpretare care epuizează totalitatea prin explicații ce sînt evident particulare și fragmentare, chiar și atunci cînd pot să dea seama asupra a ceea se întîmplă cu întregul.

De îndată ce ieșim din această hermeneutică totalizatoare, putem vedea și beneficiile secularizării. E foarte important să reținem, împreună cu Nicu Gavriluță și cei trei autori, teza „modernităților multiple”, faptul că nu există o singură formă a modernității și că secularizarea poate fi privită cu efectele sale diferite în diverse modele culturale ale modernizării. Dincolo de diferențele existente în ceea ce privește intensitatea intervenției secularului ca factor de modenizare, nu putem să facem abstracție de locul important pe care îl ocupă laicitatea statului, secularizarea sistemului juridic și a politicilor publice, rolul important al valorilor umaniste și al cunoașterii de tip științific în sistemul de educație etc. Nici măcar „excepționalismul european” pe care îl teoretizează cei trei gînditori nu mai e atît de evident atunci cînd introducem în analiză astfel de elemente.

Fără îndoială, relația strînsă dintre secularizare și modernizare nu exclude faptul că religia este importantă în măsura în care ea funcționează ca un factor cultural și de îmbunătățire spirituală. Deși orientarea din ultimii ani a lui Nicu Gavriluță este cea a promovării unei sociologii creștine, el nu face abstracție de instrumentarul cultural complex pe care îl presupune analiza fenomenului religios. Prin urmare, deși nu dă o semnificație pozitivă secularizării, el nu cade în capcana tratării ei unilaterale sau în cea a respingerii ei.

Vorbind depre România, Nicu Gavriluță își exprimă credința că „această parte a continentului european transcende logica maniheistă de tip ’religios’ vs. ’secular’. Europa de Est este seculară în manifestări și religioasă în substanța profundă a ființei sale”[1]. Avînd în vedere rafinamentul analizelor și nuanțele pe care le-a adus în lucrările sale anterioare, mă aștept ca în elaborările sale viitoare să extindă această concluzie asupra întregii culturi europene. Secularizarea este darul pe care Dumnezeu l-a dat lumii creștine occidentale. Chiar dacă putem accepta că ea nu funcționează, deocamdată, decît în spațiul creștin occidental, este previzibil că unitatea profundă dintre modernitate și laicitate presupune o asumare naturală pentru oricine dorește să  își aproprieze modul de viață occidental.

Deși din punct de vedere al formulărilor conceptuale obișnuiesc să diferențiez între secularizare și laicizare, cel mai adesea utilizez cei doi termeni ca și cum ar fi sinonimi deoarece doresc să arăt că cei doi termeni nu presupun o „ieșire din religie”, ci o modalitate de situare în vecinătatea ei și un mod de conviețuire cu aceasta. Secularizarea (laicizarea) trebuie înțeleasă sub aspectul conținutului din perspectiva a ceea ce Mircea Eliade numea „dialectica sacrului și profanului”. În prea mare măsură dăm glas dimensiunii teologice a religiei, făcînd abstracție de religie ca manifestare și experiență a sacrului. La aceasta se adaugă și faptul că seculariștii au fost percepuți în special prin atitudinile anticlericale și prin orientarea ateistă. Dacă ieșim dintr-o asemenea perspectivă și reevaluăm fondul umanist al fenomenului secularizării, vom sesiza cît de apropiat este de religie și cît de compatibil este cu creștinismul. Mai mult decît atît, putem nuanța modul nostru de privire și să sesizăm că este un produs firesc al creștinismului. În sensul că face parte din logica internă a unei dinamici pe care o cunoaște creștinismul în lumea occidentală.

Azi sîntem în situația în care, cel puțin pentru lumea occidentală, este evident că gînditorii creștini nu pot acționa împotriva laicității fără a fi, concomitent, și anti-creștini. Creștinismul este prezent în spațiul public occidental cel puțin în două forme: cea a valorilor și opțiunilor creștine, pe de o parte, și cea a valorilor creștine secularizate pe care s-a construit cultura și civilizația europeană. O luptă creștină împotriva culturii laice occidentale nu ar însemna decît o modalitate prin care Creștinismul ar lupta pentru restrîngerea sferei sale de influență. Este previzibil că acest loc va trebui împărțit cu toate celelalte religii ce îl vor revendica, potrivit intensității cu care se vor manifesta aceste revendicări. Cel mai probabil, datorită mecanismelor de împărțire a spațiului public, specifice democrației occidentale, acest teritoriu – de pe care laicitatea este alungată – va fi oferit de către creștini religiilor din afara Creștinismului.

 

[1] Nicu Gavriluță, „Ipostaze ale „modernității multiple”: America religioasă și Europa (post)seculară”, Postfață la Peter Berger, Grace Davies, Effie Fokas, America religioasă, Europa seculară? O temă și variațiuni, traducere de Miruna Andriescu, (Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2016).