Sandu Frunză despre crizele noastre de zi cu zi și nevoia de consiliere filosofică

Standard

Iftode_coperta1Am întîlnit multe persoane din generația mea care trăiesc o stare de angoasă pe care aș  putea să o descriu cel mai bine prin parafrazarea unei celebre afirmații: ei au sentimentul că s-au născut prea tîrziu pentru zei și prea devreme pentru revoluția tehnologică actuală. Acești oameni, deși refuză să se instaleze confortabil în propria lor tradiție religioasă, au sentimentul acut al unei necesități de căutare a fundamentelor spirituale; deși au impresia că știința se manifestă totalitar în raport cu nevoia lor de construcție a unei viziuni proprii asupra existenței, se lasă fascinați întru totul de tehnologie și de noul tip de discurs existențial ce derivă din situarea în existența modelată de raționalitatea științifică și facilitarea accesului la lumi virtuale. Aceste zbateri se împletesc într-un efort constant de căutare a autenticității.

Cel mai adesea, crizele spirituale ale omului postmodern se dovedesc a fi crize de comunicare și soluționarea trebuie realizată în planul comunicării. În acest registru, accesul la semnificații, la formularea unui sens al existenței și a unei viziuni în interiorul căreia să aibă loc rezolvarea crizei sînt facilitate de discursul și practicile specifice filosofiei. O tematizare adecvată pentru faza de asumare a crizei existențiale în care se află, în general, omul postmodern am găsit în cartea „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” semnată de Cristian Iftode.[1] Avînd la bază un curs universitar, volumul oferă avantajul unui discurs sistematic și inteligibil dublat de profunzimea analizei și de o bună întemeiere argumentativă prin recursul la bibliografii din trendul principal al reflecției filosofice. Tînărul filosof ne propune o soluție viabilă pentru începerea unui demers privind rezolvarea crizelor noastre existențiale pornind de la criza în care chiar filosofia se află în contextul dezbaterilor actuale.[2] Una dintre soluții este cea în care această criză îi determină pe filosofi să regîndească reflecția filosofică pornind de la stilul de filosofare specific lumii antice și să propună publicului actual o nouă reprezentare a filosofiei și a practicilor filosofice. În felul acesta, filosofia trebuie readusă la forma vie în care ea implica un exercițiu filosofic în care maestrul și discipolul erau angajați cu toată nevoia lor de cunoaștere, de fortificare sufletească și de îmbunătățire corporală. Este vorba de înțelegerea filosofiei „ca o veritabilă terapie a sinelui, ca un mod de viață și de conversie morală a personalității”.[3] Aflarea autenticității presupune parcurgerea unei asemenea terapii. Modalitatea cea mai adecvată pentru omul contemporan se dovedește a fi cea care presupune implicarea într-un program de consiliere filosofică.

În demersurile sale, Cristian Iftode se dovedește a fi un ucenic al lui Pierre Hadot[4] într-un mod asemănător în care Platon este discipolul lui Socrate. Însă, el este un discipol al lui Hadot care se lasă fascinat de tehnicile de dezvoltare a sinelui propuse de Michel Foucault.[5] Pornind de aici, Cristian Iftode ne avertizează asupra faptului că practica filosofică și consilierea filosofică nu sînt „doar o denumire mai pretențioasă pentru un tip de consiliere psihologică”. Atunci cînd o persoană vine în cabinetul unui filosof practician este de obicei sub presiunea unor dileme existențiale majore. Însă, consilierea filosofică este destinată nu doar celor ce au crize metafizice profunde, ci în general căutătorilor de răspunsuri legate de semnificația actelor lor cotidiene și de acțiunea integrată unei viziuni personale asupra vieții. În acest sens sînt relevante afirmațiile lui Iftode: „Consilierea filosofică se poate, în principiu, dovedi atractivă pentru orice persoană vădind înclinații spre reflecție și autoexaminare, pentru orice persoană care încearcă să își clarifice și să își dezvolte propria filosofie de viață cu scopul de a dobîndi un control sporit asupra frămîntărilor și problemelor cotidiene; de fapt pentru orice persoană care simte că are „nevoie de dialog, nu de diagnostic”[6]. Tehnica de construcție a sinelui adoptată de Cristian Iftode presupune nu un demers ce ar putea fi asociat cu vindecarea de natură medicală, ci cu cel al unei terapii spirituale bazată pe exercițiile specifice jocului ideatic și implicării ființiale a filosofiei.

Două aspecte ne rețin atenția în acest plan al discuției: pe de o parte, diferențierile propuse de autor între practica filosofică și orice tip de psihoterapie, iar pe de altă parte, încercarea de a contura liniile generale ale unui demers specific consilierii filosofice, în ciuda faptului că practicienii au tendința de a refuza o metodă standardizată unică de lucru cu cei consiliați.

Filosofii practicieni oferă servicii de consiliere personală, de consiliere de grup sau de consultanță pentru organizații. Este o practică ce cunoaște o extindere în special pe linia consilierii personale, presupunînd folosirea aptitudinilor filosofice ale consilierului pentru rezolvarea frămîntărilor existențiale ale persoanelor obișnuite, în viața lor de zi cu zi. Iftode constată, astfel, că filosofia în dezvoltarea sa academică a cedat practicienilor din alte discipline, și în special psihoterapeuților, privilegiul de a exercita aceste practici legate de rezolvare dilemelor existențiale ce apar în viața de zi cu zi ale individului. Pentru a releva modul în care formarea în filosofie neglijează acest filon, el utilizează o metaforă a lui P. Raabe afirmînd că, în programele academice, „„filosofii dau naștere unor copii care trebuie să trăiască în casele altor oameni pentru a putea supraviețui”. În acest context, faptul că filosofia a cedat psihoterapeuților ceea ce constituia odinioară domeniul prin excelență al practicii filosofice constituie cel mai relevant exemplu de „generozitate prost direcționată” a filosofilor, atunci cînd vine vorba de aplicarea investigațiilor acestora în viața de zi cu zi”.[7] Pentru a readuce în preocuparea profesioniștilor în filosofie aceste obișnuințe, Iftode apelează la analize filosofice ce oferă ca model felul în care filosofia era înțeleasă și practicată în filosofia antică. Cel mai la îndemînă exemplu este cel al filosofilor din antichitatea romană, care furnizau servicii de consiliere pentru personale bogate și influente. Astăzi, această practică a fost extinsă la toate categoriile de persoane ce au o sensibilitate filosofică. Înclinația acestora spre filosofie poate fi dovedită chiar prin faptul că ajung să caute acest tip de consiliere, chiar dacă nu au o pregătire prealabilă sau cunoștințe solide în domeniul filosofiei. Ei trebuie doar să înceapă prin a fi doritori să își formeze o serie de deprinderi de reflecție și meditative în viața lor cotidiană. Astfel, consilierea filosofică nu presupune o „medicalizare” a practicii filosofice, ci o activitate de filosofare comună a consilierului și a celui consiliat și o asumare pe cont propriu a exercițiului filosofării de către cel consiliat.[8]

Dintre darurile pe care le poate aduce consilierea putem aminti: o atitudine dialogică și reflexivă ce ne conduce la o viață mai bună, la o viață ce merită trăită; accesul la o stare de bine obținută în urma unui demers reflexiv ce aduce pacea și liniștea sufletească; acceptarea de sine și creșterea respectului în raport cu propria persoană; căutarea unor rețete pentru obținerea autenticității și dezvoltarea personală pornind de la strategii, criterii, soluții configurate în cîmpul filosofiei; formularea unor aspecte vizînd sensul vieții, al fericirii și al afirmării ca ființă liberă; constituirea unui registru propriu de acțiune morală care să stimuleze asumarea personală a responsabilității. Dar mai ales putem spera că prin consilierea filosofică ne putem familiariza cu o căutare personală a înțelepciunii, plecînd de la chiar etimologia filosofiei, care ne trimite la iubire și căutare de înțelepciune.[9] Așadar, din textele analizate de Iftode deducem, printre altele, că „nevoia de consiliere filosofică se justifică prin aceea că viața membrilor societății occidentale contemporane este într-o măsură covîrșitoare golită de ceea ce s-ar putea numi dimensiunea „înțelepciunii” și a „spiritualității””[10], iar consilierea filosofică ar putea tocmai aici să intervină în mod decisiv.

Trebuie să ne așteptăm în cazul filosofilor că – așa cum pe parcursul istoriei filosofiei s-au constituit nenumărate forme de filosofare și înțelesuri ale filosofiei – această înclinație spre diversitate să se manifeste și în ceea ce privește metodele utilizate în practicarea consilierii filosofice. Din motive pedagogice, Cristian Iftode ne oferă două exemple de metode, pe care le sintetizează și explică, cele semnate de Lydia B. Amir și Rav Lahav. Astfel, în primul caz, „Metoda propusă de ea comportă următorii pași: mai întîi, formularea problemei care îl frămîntă pe consiliat într-o întrebare, de preferat una care să ofere posibilități multiple de a răspunde; apoi evidențierea acestor răspunsuri alternative la întrebarea avută în vedere; în al treilea rînd, evaluarea critică a fiecărui răspuns; pe această bază, formularea unei a doua întrebări, care de obicei prezintă o anumită legătură (logică sau de altă natură) cu prima. Și așa mai departe”.[11] În ceea ce privește „metoda utilizată de Rav Lahav, aceasta comportă următoarele stadii: I. descrierea de sine a persoanei consiliate; II. enunțarea unei probleme filosofice; III. aprofundarea problemei în toate implicațiile ei și din cît mai multe unghiuri, evitînd un răspuns pripit; IV. corelarea noii înțelegeri teoretice cu viața persoanei consiliate (III și IV pot merge în paralel, stimulîndu-se reciproc, printr-un du-te-vino de la teorie la practică); V. formularea, de către persoana consiliată, a unui răspuns personal la problema în cauză (este etapa finală, care nu coincide însă neapărat cu sfîrșitul ședințelor de consiliere, cîtă vreme alte și alte probleme de viață pot apărea în discuție”).[12] Acest demers este presărat cu clarificări ideatice și conceptuale ale consilierului, dar și cu lecturi personale și exerciții filosofice de rezolvat de către consiliat.

Cartea lui Cristian Iftode se oferă cu toate deliciile ei intelectuale ca un produs extrem de convingător pentru asumarea în viața de zi cu zi a unui efort de dezvoltare personală bazat pe consilierea filosofică. El ne oferă tot registrul exercițiilor spirituale pe care le expune în maniera lui Pierre Hadot, la care adaugă, în manieră personală, hermeneutica subiectului și tehnologia sinelui propuse de Michel Foucault. Astfel, cartea are o valoare extinsă pentru preocupări – de la cele mai simple (cum ar fi: să ajungi „să trăiești în așa fel încît să poți afirma, pe deplin convins, că în orice clipă ar surveni moartea, ai sentimentul că ți-ai trăit viața așa cum tu însuți ai ales, nu la întîmplare și nu în funcție de anumite conformități, convenții sau așteptări ale celorlalți”[13]) pînă la unele foarte complexe (cum ar fi: cele care relevă că „modul de viață filosofic este acela care asumă „sinele” ca o operă de înfăptuit[14]).

Prin intermediul consilierii filosofice sîntem puși în fața unui demers care aduce cu sine modalități multiple și neașteptate ale automodelării și ale formării de sine în spațiul generos și deschis al reflecției filosofice. Practicile și metodele adoptate de consilieri sînt de o mare și fecundă diversitate, potrivită cu amploarea angoaselor și problemelor pe care le putem trăi, zi de zi, în viața personală sau profesională. Din fericire, nu ne confruntăm cu o asemenea situație, dar dacă am fi forțați să formulăm o esență unică a acestei năzuințe formative a consilierii filosofice, atunci ar fi suficient de adecvat să o punem sub semnul vocației autenticității.

 

[1] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, (Pitești: Editura Paralela 45, 2010).

[2] Această criză nu vizează în nici un fel diminuarea creativității filosofice contemporane. Ea are în vedere în principal o imagine bazată pe inadecvare în ochii publicului și un statut marginal în ceea ce privește sistemul educațional. Cîteva aspecte privind criza instituțională a filosofiei pot fi găsite în Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9, issue 25 (Spring 2010): 28-58; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 329-349; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 22 (Spring 2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Iulia Grad, Ovidiu-Nicolae Grad, Cătălin Vasile Bobb, “Formare filosofică şi expertiză etică: implicaţie sau incompatibilitate?” (Philosophical Training and Ethical Expertise: Implication or Incompatibility?), în Tomiţă Ciulei, Cristian Sandache, Antonio Sandu (coord.), Logos – Universalitate – Mentalitate – Educaţie – Noutate, (Iaşi: Lumen, 2011), 151-161; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (Coord.), Criza instituţională a filosofiei, (Cluj: Editura Limes, 2010), 153 pagini.

[3] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 11.

[4] Pierre Hadot, Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault, (Cambridge: Blackwell Publishers, 1995).

[5] Michel Foucault, „Preocuparea de sine”, Traducere de Beatrice Stanciu, în Michel Foucault, Istoria sexualității, Traducere de Beatrice Stanciu  și Alexandru Onete, (Timișoara: Editura de Vest, 1995), 305-480.

[6] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 23.

[7] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 25.

[8] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 27.

[9] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 31.

[10] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 32.

[11] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 37.

[12] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 49.

[13] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 118.

[14] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 218.

Reclame

Sandu Frunză despre mărțișorul literar de la Horia Bădescu pentru Irina Petraș

Standard

Afis-Horia-Badescu-Muzeul-de-Arta-Cluj”Erau acolo tomuri masive, zăcând de vechime ori răspândind în jur mirosul ațâțător de cerneală proaspătă, ascunzîndu-și trupurile scorojite ori mătăsoase între coperțile din piele maronie sau lucitoarele griuri ale pânzelor, erau fascicole elegante, subțiri, etalând discret sau obraznic esoterice vocabule latine, formule savante purtând girul unor celebre universități. Se clădeau în movile de o bizară și fermecătoare arhitectură, se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare, sprijinind discret făpturile obosite ale altora, se despuiau viclean, abia ridicîndu-și un colț de pagină, lăsând ochiului fascinația unor imagini sau semne matematice ori vorbe ciudate care chemau către pătimașe ascunzișuri”, scria Horia Bădescu în Zborul gâștei sălbatice[1]. Este un citat asupra căruia ne-a atras atenția, cu ocazia lansării cărții lui Horia Bădescu, doamna Irina Petraș. De atunci îl simt, uneori, cum mă urmărește în inima și mintea mea.

Pentru a vorbi de această preocupare a minții și inimii mele, nu mă voi opri în detaliu nici asupra lănsării de carte și nici asupra cărții. Așa cum arătam într-un mesaj pentru profesorul meu din copilărie, poetul Emil Bălăi, lansarea a fost o întîlnire cu un succes de public spectaculos. Trebuia să ne așteptăm că va fi ceva extraordinar, avînd în vedere invitații ce au fost rugați să cuvînteze la acest eveniment. Intervențiile au relevat nu numai polisemantismul mesajului cărții, ci și posibilitățile multiple de a o lectura. Astfel că Irina Petraș, președinta Filialei Uniunii Scriitorilor Cluj, ne-a dus pe latura esoterică, lirică, picturală și arhitecturală a cărții. Ioan Aurel Pop, Rectorul UBB, a relevat dimensiunea istorică, culturală și socială a romanului. A avut un discurs cu multă substanță, mobilizator și inspirațional. Cu erudiția și sensibilitatea sa, Andrea Hedeș a fost ca o perlă pusă la gîtul unei gîște salbatice. E o metaforă care poate părea nepotrivită, dar vă asigur că vrea să însemne ceva extrem de pozitiv în acest context. Vasile George Dâncu, editorul de la Școala Ardeleană, a fost pe cît de scurt pe atît de convingător în privința iubirii cu care cititorii îl înconjoară pe Horia Bădescu. A reușit să elimine orice ambiguitate din afirmația de altă dată a lui Liviu Petrescu, care ne atrăgea atenția că ”este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatura română contemporană”. De la Vasile George Dâncu încoace, e clar! Iubirea dintre Matei și Maria nu este altceva decît iubirea ce ne aduce pe noi cititorii într-o relație de reciprocitate cu Horia Bădescu. Lucian Kovacs Nastasă, directorul Muzeului de Artă și moderatorul întîlnirii, a fost simpatic, primitor și spiritual.

Dar nu despre atmosfera lansării vreau să relatez aici. Scriu aceste rînduri despre pasajul citat din Horia Bădescu cu dorința de a reîntoarce bucuria extrem de luminoasă a acestui text, ca pe un dar. Intenția mea este să ofer lumea acestui text ca pe un mărțișor creat de Horia Bădescu pe care eu doresc să îl ofer Irinei Petraș. Nu trebuie înțeles din acest gest nimic altceva decît că e posibil ca afirmația lui Nicolae Steinhardt, ”dăruind vei dobândi”, să fie adevărată. Cu toții acceptăm că nu știm niciodată cine este cel ce dăruiește și cine este cel care primește. Așadar, cel mai simplu este să facem din însăși existența noastră un dar. Poate în felul acesta, prin miracol, transgresiune sau contagiune viața celorlalți se va schimba cu fiecare îmbunătățire din viața noastră.

Am simțit nevoia să vorbesc de textul citat la început, deoarece citirea sa de către Irina Petraș cu ocazia lansării cărții lui Horea Bădescu mi-a produs o experiență de neuitat. Vibrația profundă a textului lecturat mi-a adus experiența fulgurantă a coborîrii minții în inimă și a pătrunderii în lumea fantasmelor mele o dată cu ea.

Una dintre aceste fantasme este cea a dorinței mele, de vreme îndelungată, de a avea un birou asemănător cu spațiul ce poate fi ghicit, doar în oglinda apei, din textul citat din romanul lui Horea Bădescu. Am avut senzația trăirii aievea a unui asemenea spațiu mental în biroul lui Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim sau în cel de la Institutul Hartman, cu adevărat un birou de savant. Am sperat că voi avea și eu ca profesor la Universitatea mea un asemenea birou care să semene mai degrabă cu o bibliotecă rabinică decît cu un spațiu profesoral. Atunci cînd Facultatea mea a cumpărat spații noi, am început să visez cu ochii deschiși, dorind să primesc un loc pe care să îl umanizez cu cărți, ceea ce încă nu s-a întîmplat. Mai am răbdare. Și în ceea ce privește încăperea și mai ales am tot mai multă răbdare cu mine. Pînă atunci pot funcționa discret și liniștit în biroul elegant și confortabil pe care șeful de departament a decis să îl împartă cu mine. Uneori sînt tentat să cred că ceea ce doresc, de fapt, nu este un loc din lumea fizică ci mai degrabă un refugiu imaginar. Îmi permit, așadar, în fanteziile mele, să sper că voi avea cîndva un spațiu așa cum în termeni magici ar putea fi descris doar de talentata J. K. Rowling. Sau unul ce ar putea fi redat adecvat doar în termenii fascinației specifici lui C. S. Lewis. Nu știu, însă, dacă nu ar fi mai potrivit chiar unul care ar putea fi descris în temenii feminității absolute, așa cum se întîmplă la Horia Bădescu în paginile din care face parte și pasajul încă de la început citat.

O altă fantasmă a mea este cea care vizează o formă de relație spirituală cu cărțile prezente în viața mea. Încă de tînăr am utilizat în imaginarul meu elemente luate din gîndirea lui Platon sau Socrate, chiar dacă cu vremea am devenit mai kantian, iar azi mi se pare mai potrivit să fiu levinasian. Văzînd cum Horia Bădescu descrie cărțile folosind imaginea unor trupuri feminine care „se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare”, am realizat că niciodată nu m-am gîndit să relaționez cărțile cu metafore ale feminității. Întodeauna le-am pus sub semnul unui simbolism al androginului sau mai exact a tipului de împlinire spirituală revelat de acesta. Sub presiunea mitologiei descătușate de Platon, am conceput mereu relația mea cu cărțile ca o formă de căutare și împlinire mereu actuală și mereu amînată. O relație ce stă sub semnul unui dor cosmic ce trebuie trăit pînă la capăt și mereu reluat cu fiecare carte, într-un proces de refacere perpetuă a unei unități pe care numai cartea o poate media.

Dar probabil că asocierea cărții cu feminitatea ține de o înțelepciune la care, pentru a avea acces, mai am de așteptat. Din această perspectivă, nu am de gînd să pun în vreun fel la îndoială universul inițiatic construit de Horia Bădescu în cartea sa.

Sub semnul unei participări la o lume comună a simbolurilor și a materializării acestora, am ales acest citat din Horia Bădescu pentru a-l re-întoarce sub forma unui mărțișor pentru Irina Petraș. În același timp, aș dori să fie primit ca un mărțișor de către toți cei ce vor dori vreodată să răsfoiască romanul lui Horia Bădescu – Zborul gâștei sălbatice.

 

[1] Horia Bădescu, Zborul gâștei sălbatice, roman, ediția a II-a, necenzurată, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2015), 39.