Sandu Frunză despre fața întunecată a iubirii

Standard

frommDincolo de forța spirituală ce nu poate fi separată de prezența în lume a iubirii, în tot mai mare măsură sărbătorile dedicate iubirii se aliniază și ele consumerismului, ideologia dominantă a epocii în care trăim. Dacă analizăm atent istoria culturală, putem sesiza că în toate epocile a existat o anumită intimitate între anumite forme ale iubirii și forme ale schimbului simbolic. Azi, această proximitate este vizibilă în relația dintre consum și erotism. În acest context, este semnificativ să sesizăm că celebrarea iubirii este însoțită de o ritualizare laică a iubirii, manifestată sub forma relațiilor specifice darului și dorinței de a dărui. Astfel încît în comunicarea publică, dimensiunea darului, a schimbului simbolic, este mai vizibilă decît orice altă formă de manifestare afectivă sau erotism.

De cînd societatea românească a asumat atitudinile consumeriste legate de Sfîntul Valentin și de Dragobete, prietenii mei mă întreabă în această perioadă: ce carte ar fi cea mai potrivită pentru a și-o dărui lor sau celor apropiați? Răspunsul meu, fără ezitare, le este multora deja cunoscut: Platon, Banchetul. Cred că, pe de o parte, este cartea cea mai adecvată spiritului acestei sărbători, iar pe de altă parte, lectura dialogului lui Platon poate diminua în mare măsură posibila influență negativă a ideologiei dominante în această perioadă, lăsînd-o în același timp să se desfășoare potrivit logicii postmoderne a consumului.

De data aceasta, intenționez să propun o carte altfel, care ar putea fi un dar și un discurs ieșit din tiparele obișnuite ale relatărilor despre iubire. Am în vedere cartea lui Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului[1] – un dar minunat pentru Ziua Îndrăgostiților sau pentru orice zi pe care doriți să o încărcați cu mai multă reflexivitate asupra propriei lumi interioare sau pentru orice zi în care vă permiteți să vă aplecați cu mai multă atenție asupra condiției iubirii în viața omului occidental.

Cei care vor avea curiozitatea de a răsfoi cartea lui Erich Fromm, Sufletul omului, vor sesiza că autorul și-a conceput lucrarea în relație cu alte 3 cărți pe care cititorul le poate răsfoi în limba română: Fuga de libertate[2], Omul pentru sine,[3] Arta de a iubi[4]. Toate aceste lucrări ne-ar putea îndreptăți să îl apropiem pe Erich Fromm de curentul psihanalitic al analizei existențiale. Dar, încă din Cuvîntul înainte, Fromm se delimitează tocmai de acea practică psihanalitică existențială descriind-o, în cuvinte puține și deloc convingătoare, ca fiind superficială, nereușind să ajungă la un nivel de profunzime care să pună conceptele filosofice în relație cu problematica terapeutică adusă de practicile clinice. În locul perspectivelor existențialiste oferite de gînditori precum Sartre sau Heidegger[5], Erich Fromm preferă cadrele de referință ale gîndirii umaniste. Pe acest fundal, el își formulează teoriile și aplicațiile lor în interiorul experienței clinice și valorificînd experiența sa socială și politică.

Volumul Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului este o carte ce oglindește o dimensiune mai puțin explorată a iubirii, ea nu ne vorbește despre abilitatea omului de a iubi. Accentul cade de această dată pe o patologie a iubirii, mai exact ea se construiește în jurul neiubirii, chiar dacă ne propune și reflecții cu privire la un nou înțeles al iubirii – ce depășește dezbaterea în jurul capacității individului de a iubi. El aduce în dezbatere problema iubirii ca iubire de viață. Cartea lui Fromm nu este despre a iubi iubirea, ci despre a iubi viața, pe care o opune iubirii de moarte. Cei familiarizați cu gîndirea freudiană pot recunoaște în premisele acestei discuții distincția pe care o practica Freud între pulsiunile vieții și pulsiunile morții. Erich Fromm, un freudian disident, aduce analiza pe un alt plan, cel al unei psihanalize umaniste în care necrofilia este opusă biofiliei. Dacă nu aveți de gînd să vă dăruiți această carte și să o parcurgeți pe îndelete, în două sau trei seri de relaxare, cred că ar fi foarte bine să vă dăruiți cel puțin cîteva minute pentru a intra într-o librărie și a răsfoi paginile în jurul cărora se construiesc reflecțiile esențiale ale autorului, din capitolul „Iubirea de moarte și iubirea de viață”, paginile 39-73.

Împotriva forței distructive a necrofiliei, Erich Fromm încearcă, printre altele, să ofere cîteva răspunsuri pornind de la experiențele sale clinice psihanalitice. Una dintre soluții este aceea de a ne concentra pe cultivarea unei atitudini biofile încă din copilărie: „Cea mai importantă condiție pentru dezvoltarea iubirii de viață la copil este ca acesta să fie înconjurat de oameni care iubesc viața. Iubirea de viață este la fel de contagioasă precum iubirea de moarte. Aceasta este comunicată fără cuvinte sau explicații și, cu certitudine, fără prelegeri despre cum ar trebui să iubim viața. Este exprimată mai mult prin gesturi decât prin idei, mai mult prin tonul vocii decât prin cuvinte. Poate fi observată în întreaga atmosferă pe care o suscită un om sau un grup, mai degrabă decât prin regulile și principiile explicite conform cărora își organizează acesta viața”. [6]

O importanță deosebită o are pentru psihanalist „ghidarea în arta de a trăi”. Ea poate diminua impactul negativ pe care iubirea de moarte îl poate avea în viața oamenilor. Opusă necrofiliei este iubirea de viață, un antidot împotriva orientării distructive a omului, a narcisismului și a fixației sale incestuoase.

Iubirea de moarte este legată de Fromm de reducerea ființei umane la starea de obiect, de transformarea omului într-un vehicul al răului, de împietrirea sufletului uman, de victoria violenței și de seninătatea acțiunii distructive. Însă, printre toate acestea, poate apărea o dimensiune patologică a existenței umane, care să îl facă pe om incapabil de a alege realizarea binelui. Neputința de a săvîrși binele este fața întunecată a iubirii de moarte ce poate fi citită pe chipul ființei umane căzută pradă acelei iubiri. Iubirea de viață este pentru Fromm singurul suport viabil pentru ieșirea din acțiunea mecanică a violenței psihice, sociale sau tehnologice și pentru a dezvolta „capacitatea de a fi mișcați de durerea altei ființe umane, de privirea prietenoasă a altei persoane, de cîntecul unei păsări, de verdele ierbii”.[7] Acesta este începutul oricărei iubiri.

 

[1] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, Traducere de Laura Netea, București: Editura Trei, 2017.

[2] Erich Fromm, Fuga de libertate, Traducere de Cristina Jinga, București: Editura Trei, 2016.

[3] Erich Fromm, Omul pentru sine, Traducere de Bogdan Boghițoi, București: Editura Trei, 2017.

[4] Erich Fromm, Arta de a iubi, Taducere de Ruxandra Vișan, București: Editura Trei, 2016.

[5] Distanțarea față de o filosofie cum este cea a lui Heidegger are pe lîngă conotația sa teoretică și o valoare personală. Fromm se distanțează de filosoful cu simpatii naziste cu un fel de aversiune aproape naturală, firească pentru o persoană care a fost nevoită în 1933 să emigreze în America pe fondul creșterii pericolului nazist în Germania.

[6] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, 58.

[7] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, 190.

Reclame

Sandu Frunză despre metafizica și consilierea filosofică și existențială

Standard

staicuConsilierea filosofică a devenit o preocupare din ce în ce mai răspîndită. Ea beneficiază azi, în România, de programe de pregătire, inclusiv la nivel de studii de masterat. Motivele sînt multiple. Ele acoperă o plajă largă: de la moda culturală a consilierii pînă la nevoia autentică a ființei umane de a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale cu care se confruntă în plan existențial. Cel mai adesea, consilierul filosofic este privit ca un însoțitor de drum cu care să poți comunica și împreună cu care să poți medita asupra problemelor semnificative aduse de reflecție sau autoreflecție în planul unei metafizici a vieții cotidiene.

Ea stă sub semnul dialogului și al comunicării interpersonale, dar în aceeași măsură și sub semnul explorării și comunicării lumii noastre interioare. Deseori, modelul este unul socratic, chiar dacă nici un consilier nu își propune să fie o replică a lui Socrate. Cel mai adesea, demersul are în vedere asumarea unei filosofii de viață care să dea coerență acțiunii individuale într-un univers descris ca fiind unul al crizei și al înstrăinării.

Mi-a reținut atenția cartea filosofului Laurențiu Staicu, consilier filosofic în cadrul Asociației Române de Filosofie Practică, mai întîi prin titlul provocator: Trei istorii metafizice pentru insomniaci, iar apoi prin pledoaria pentru filosofia aplicată.[1]

Laurențiu Staicu ne propune o reîntoarcere la filosofia înțeleasă ca o modalitate de a ne asigura liniștea nopților, pacea zilnică și situarea în orizontul sensului. În mod ilustrativ el ne propune o incursiune în trei tipuri de istorisiri filosofice, care vizează trei întrebări metafizice: de ce există mai degrabă ceva decît nimicul? cine sînt eu? ce este cu adevărat real? Aceste interogații mi se par importante nu atît prin tipul de răspunsuri propuse de autor – deși acestea sînt demne de toată atenția – ci mai degrabă prin punerea acestor interogații la baza unei noi modalități de regîndire a gîndirii și practicii filosofice.

Personal, m-am regăsit mai ales în partea a doua a cărții, cea care vizează discuția despre persoană, identitate și conștiința de sine. Autorul reușește să facă o fascinantă incursiune în teoriile filosofice cu privire la suflet, trup, conștiință și regăsire de sine, făcîndu-le familiare prin intermediul unor structuri ideatice și de limbaj foarte accesibile unui public larg, doritor să aibă o întîlnire personală cu reflecția filosofică. Structura argumentativă devine din ce în ce mai solidă pe parcursul argumentării, mai ales prin trecerea de la un tip de argumentare la altul marcată de fiecare dată cu o răsturnare de stuație reflexivă ce face ca gîndul să se întoarcă mereu asupra lui însuși și să plece mai departe cu încărcături noi de semnificații.

Printre răspunsurile multiple oferite și deconstruite cu referire la problema persoanei și a identității personale, Lurențiu Staicu pare să rezoneze în cea mai mare măsură cu ideea posibilității de reconstrucție continuă a persoanei pornind de la „unul dintre puținele lucruri pe care le știm cu siguranță despre noi înșine: că suntem în viață, că existăm, atîta vreme cît ne putem gîndi la noi înșine și putem interacționa cu lumea care ne înconjoară”.[2] Aici poate interveni rolul pe care îl poate oferi învecinarea cu un consilier filosofic și modelarea pe care o pot aduce practicile filosofice.

Laurențiu Staicu pledează pentru o regîndire a preocupărilor filosofice avînd în vedere „nevoia de a elabora o autentică tehnologie filosofică”. Teoriile filosofice sînt integrate de autor unui proces de creare de tehnici existențiale care să ne facă viața mai ușoară și mai bună. În acest sens, filosofia ar trebui să acționeze după modelul în care teoriile științifice au alimentat dezvoltarea tehnologică. Propunînd o asemenea modalitate de construcție filosofică, filosoful român consideră că  teoriile filosofice „pot fi utile astăzi, în practică, în viața fiecăruia dintre noi, pot fi transpuse în tehnologii de viață. Iar motivul este unul foarte simplu și ușor de sesizat: gîndirea, acea trăsătură definitorie ființelor umane, ne obligă, discret și insesizabil, să trăim întotdeauna pe fundalul unor teorii filosofice despre lume, despre noi înșine, despre natură sau despre relațiile cu semenii noștri sau cu ceea ce ne înconjoară. Mai bine spus, nu putem trăi fără o anume filosofie personală de viață, un ansamblu de opinii, credințe și convingeri care să dea sens lumii”.[3]

Laurențiu Staicu ne oferă și un model de filosofare de acest fel, accesibil cititorului român: lucrările filosofului Lou Marinoff.[4] În felul acesta, el ne orientează spre modurile tradiționale de filosofare, cît și spre filosofia ca mod de viață sau spre o filosofie înțeleasă ca exercițiu spiritual, ca tehnică de a ajunge la o viață mai bună. În orizontul unei asemenea filosofii poți să decizi să fii propriul tău maestru spriritual vizitînd marile sisteme filosofice sau poți să îți alegi un consilier filosofic împreună cu care ai toate premisele să nu stai pe căi lăturalnice și improprii devenirii tale și să parcurgi drumurile filosofiei care să îți fie cele mai proprii și cele mai folositoare în existența de zi cu zi.

 

[1] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017).

[2] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 127.

[3] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 213.

[4]  Cu una dintre cărțile lui Lou Marinoff cititorii blogului meu se pot întîlni în textul Sandu Frunză, „Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală”, 6 august 2016 https://frunzasandu.wordpress.com/2016/08/06/sandu-frunza-despre-filosofie-ca-terapie-spirituala/