Sandu Frunză despre moartea Distinsei Doamne

Standard

Bucuria adusă de splendoarea zăpezii, îndelung așteptată, mi-a fost umbrită de numeroasele anunțuri ale acestei perioade în care era vestită moartea. Se pare că în această perioadă experiența morții  a căpătat vizibilitate prin intrarea în eternitate a unor personalități și în mediile teologice și în mediile culturale și în comunitățile științifice, dar și printre ființele cărora le-a fost dat rolul magistral de a fi oameni obișnuiți, de a purta povara umanității noastre și de a devenii aleși tocmai prin caracterul reprezentativ a ceea ce sîntem în esența condiției noastre umane. Ne este la îndemînă să vorbim despre exemplaritatea celor pe care îi asociem cu elitele comunității noastre. Ne este însă mai dificil (deși nu ar trebui să fie așa)  să găsim exemplaritatea în cei care întrupează însăși condiția umană.

De ce omul ca toți oamenii nu stă sub semnul unicității, a excepționalului în imaginarul nostru? Probabil nu pentru că este atît de comun încît îl percepem sub semnul familiarului, ci pentru că omului obișnuit nu i se poate resemnifica, decît cu dificultate, moartea. Ea nu poate fi transfigurată ca în cazul personalităților pe care le punem sub semnul unei manifestări a unicității care le asociază unei eternității vii, înalte și cu o putere de a influența viața celor pe care i-au lăsat în urmă. 

Putem constata că avem cel puțin trei reprezentări ale eternității. Una destinată personalităților exemplare, o eternitate strîns legată de viața ca atare, concepută ca un fel de continuitate în registrul simbolic în care prezența celui eternizat rămîne o constantă a vieții cotidiene, o eternitate care le dă posibilitatea celor plecați să fie în transcendență, dar în același timp și printre noi. Și avem o a doua perspectivă asupra eternității, concepută ca separată de lumea noastră, care nu le mai dă loc de prezență celor eternizați decît prin intermediul cimitirelor. Aceasta este eternitatea pe care le-o rezervăm oamenilor obișnuiți, pe care îi izolăm în eternitatea lor și ne rezervăm nouă dreptul de a-i re-vizita, atunci cînd o să sosească vremea potrivită pentru noi.

Există, însă, și un al treilea sens al eternității, pe care îl legăm de orizontul infinit al lumii noastre interioare. Aici putem să îi plasăm pe aleșii sufletului nostru, pe cei pe care îi admirăm sau îi înconjurăm cu iubirea noastră. În infinitul interior, diferențele dintre cei eternizați pot să dispară, depinde de noi cum îi facem locuitori ai acestui univers.

Am ajuns pe acest teritoriu al reflecțiilor despre moarte nu dintr-o nevoie metafizică, ci pentru că azi este înmormîntat trupul mamei unei prietene dragi. Distinsa Doamnă a avut darul divin de a trece dincolo de vîrsta de 93 de ani.[1] Ce viață frumoasă și ce viață împlinită! A fost o ființă care a trăit frumos, a dăruit celorlalți atît de mult cît a fost în puterea ei, s-a bucurat cînd a avut ocazia să se bucure, a suferit atunci cînd i-a fost dat să sufere și a slujit celorlalți cu toată puterea pe care o avea. Dar mai ales avea darul de a-i face pe ceilalți să se simtă bine și să fie împliniți, avea darul recunoașterii și recunoștinței așa cum numai oamenii aleși pot să îl aibă. A trăit cu intensitate și a murit greu sub suferința sa din ultima perioadă  deoarece nici măcar moartea (în decența ei) nu a considerat că e potrivit să despartă de noi o viață exemplară pentru toți.

Probabil avea dreptate filosoful antichității care încerca să îmblînzească moartea spunîndu-ne că ea este dincolo de orice durere, fiindcă experiența ei se situează dincolo de ceea ce nouă ne este dat să trăim. La fel de îndreptățit pare filosofului secolului XX care ne reamintește că nu putem avea experiența morții decît ca moarte a celorlalți. Iar asta ar trebui să ne plaseze dincolo de optimism sau pesimism. Ca trecători prin secolul XXI poate ar fi bine să înțelegem că moartea celorlalți ne dezvăluie faptul că moartea este o oglindă în care să ne vedem chipul, să ne vedem așa cum sîntem, noi cei rămași în urma celui plecat în eternitate.

Privindu-mă în această oglindă mă întreb: cui ar trebui să dau, mai degrabă, dreptate: lui Mircea Eliade, atunci cînd afirmă că toți sîntem datori cu moartea noastră pentru a deveni nemuritori, că trebuie să murim mai întîi ca să ne putem dobîndi eternitatea, sau să îl creditez pe Seneca, de la care am înțeles că murim în fiecare zi, deoarece în fiecare moment se ia o parte vieții, aceasta se împuținează, descrește pînă acolo unde lasă loc doar opusului ei? Presupune moarte un moment al transcenderii, ca un fel de ritual de trecere în care noi ne inițiem în viața noastră de nemuritori, sau moartea este un însoțitor al vieții care crește pe măsură ce viața scade? Nu am încă un răspuns la problema morții. Mă văd obligat să îl amîn. Poate pentru că îmi vibrează în suflet amintirea vorbelor lui Confucius care se întreba: „Dacă nu cunoaștem viața, cum putem cunoaște moartea?”

Ca să nu mă las biruit acum de astfel de interogații am să termin abrupt, pe un ton optimist, cu un îndemn la trăirea bucuriilor vieții și a întîlnirilor admirabile cu oameni ca toți oamenii, inspirat de cuvintele ÎPS Bartolomeu Anania: „Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost mai are să trăiești, să speri, să te lupți”.


[1]Nu îi menționez aici numele (deși aș dori să fac asta) doar pentru că în situația dată nu am găsit soluția pentru a cere acordul familiei pentru a face această precizare.

Sandu Frunză despre comunicarea și descoperirea ființei

Standard

rollo may

Cea mai bună soluție de relaționare pe care o găsesc la acest început de an este să vă îndemn să porniți pe calea ce duce la descoperirea ființei. O astfel de călătorie inițiatică în misterul propriei noastre vieți ar fi un demers foarte inspirat, înainte de a ne propune să trăim „întru ființă” și să comunicăm din interiorul ei. Experierea propriei noastre condiții și experiența lumii în care trăim pot fi un antidot pentru tot pesimismul în care se zbate lumea ce se deschide sub ochii noștri.

Personal, cred că niciodată umanitatea nu a trăit o calitate a vieții mai bună decît cea a omului contemporan, deși deplîngem mereu starea de neajuns a vieții omului actual;  niciodată violența nu a avut o prezență mai redusă ca astăzi, în ciuda violențelor la care asistăm în viața de zi cu zi a existenței globale; niciodată oamenii nu au fost mai fericiți decît azi, deși deplîngem mereu starea de suferință a semenilor nostri. Lista ar putea continua pînă la o concluzie generală (chiar dacă nu lipsită de ambiguitate) prin care să afirmăm că, în ciuda crizelor pe care le dramatizează și afișează pe ecranul lumii omul zilelor noastre, trăim în ceea ce poate fi considerată a fi cea mai bună dintre lumile posibile în registrul existenței mundane.

O modalitate reflexivă și practică, în același timp, de căutare a semnificațiilor profunde ale condiției umane putem găsi în cartea lui Rollo May, „Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale”.[1] Cartea este un reper de neocolit pentru oricine este interesat de psihoterapie și mai ales de terapia existențială. Eu nu am ca preocupare principală terapia, chiar dacă sînt preocupat de consilierea filosofică. A fost o singură etapă în viața mea cînd eram dornic să implementez un program de terapie prin iubire, în vremea cînd țineam seminariile la cursul de „Hermeneutica iubirii” predat de magistrul meu, profesorul Aurel Codoban. Nici atunci, nici în anii ce au trecut de la acea perioadă luminoasă din viața mea academică, nu am ajuns la concretizarea unui asemenea program. Prin urmare, perspectiva din care mi se pare utilă pentru mine cartea lui Rollo May este cea a unei lecturi filosofice menită să aducă un plus de clarificare situării existențiale a omului societății globale.

Azi, la fel ca în 1983, cînd Rollo May publica „The discovery of Being”, omul se simte amenințat de înstrăinarea la care este supus de dezvoltarea științei și tehnologiei, în ciuda beneficiilor pe care le aduc acestea în viața sa. Mai mult ca oricînd, asaltul noilor tehnologii schimbă radical modul omului de a se raporta la lume, și mai ales la propria lume interioară, îndeosebi în cazul celor tineri. Esența crizei omului contemporan pare legată de faptul că dezvoltării tehnologice la care ne expune dezvoltarea științei, nu îi corespunde un avînt similar în ceea ce privește și elaborarea unor tehnologii existențiale care să fie dezvoltate de științele umaniste și care să vizeze situarea în echilibru a nevoii de autenticitate a ființei umane.[2] Cu tot optimismul meu, trebuie să constat că, deocamdată, programele de dezvoltare personală, cu toată influența lor în creștere, încă nu au reușit să se apropie de un asemenea scop, probabil datorită unei tendințe prea pronunțate de marketizare a persoanei în dauna situării ei pe drumul căutării autenticității existențiale. Dar de aici nu cred că ar trebui să deducem neapărat că omul se află sub presiunea unor amenințări de genul celor ce ar putea decurge din teoriile singularității tehnologice, ci mai degrabă să tragem o concluzie în spiritul cărții lui Rollo May, care ne-ar conduce la ideea că omul prin natura sa este o ființă ce stă sub semnul crizei, al conflictului interior, al conflictului cu propria sa lume, al stării de criză pe care o resimte ca parte a lumii organizată în jurul său – ca ființă specială ce se diferențiază prin libertate de toate celelalte forme de ființare.

Semnificativă mi se pare la gînditorul american afirmația: „Cred că certitudinea interioară nu poate fi obținută decît prin descoperirea ființei și afirmarea ei în noi înșine”,[3] deoarece ea îl conduce spre sentimentul ființei, strîns legat de „întrebările despre dragoste, moarte, anxietate, grijă pentru semeni”. Existența acestor dimensiuni în orizontul valorilor este cea care face ca existența umană să nu se reducă la o formă de disperare lipsită de speranță, în ciuda caracterului prin excelență de criză a existenței umane.

Preocupat fiind să ne ofere o introducere în analiza existențială, Rollo May ne propune capitole privind principiile și fundamentele psihoterapiei, aspecte privind contextul cultural al teoretizării analizei existențiale și semnificației psihologiei existențiale, ne dezvăluie aspecte importante ale specificului abordării existențiale a unor teme cum ar fi anxietatea, refularea, transferul sau transcendența, nelăsîndu-le deoparte pe cele privind tehnicile terapeutice. O perspectivă rodnică din punct de vedere al comunicării experienței terapeutice, dar și din punct de vedere al comunicării existențiale, este adusă de ideea că „omul din fața mea, la fel ca orice ființă umană, are nevoie să iasă din starea sa de autocentrare și să intre în relație cu celelalte persoane”.[4] O asemenea etică relațională are la bază ideea întîlnirii înțelească ca un moment privilegiat în care ființa umană se manifestă ca ființă ce stă sub semnul libertății, al alegerii, al deciziei de situare autentică în existență. În felul acesta, există posibilitatea unei confirmări (e drept, doar parțială) a suspiciunii că „analiza existențială este o intruziune a filosofiei în psihoterapie”.[5]

Una dintre afirmațiile ce mi-a reținut atenția din perspectiva propriei mele filosofii de viață este cea referitoare la specificul ființei umane. Astfel, omul „este acea ființă unică ce trebuie să fie conștientă de sine și responsabilă pentru sine dacă vrea să devină ea însăși”.[6] Plecînd de aici, Rollo May relevă unicitatea ființei umane dată de faptul că omul este singura formă de existență căreia îi este dat „să aibă o experiență a propriei ființe”. Iar pe această afirmație se construiește mai apoi ideea că, pornind de la propria viață interioară, o persoană poate să construiască sentimentul ființei în dimensiunea sa simbolică și al ființei sale particulare. În același spirit, cred că trebuie să amintesc modul particular al filosofului american de înțelegere a anxietății. Ea este strîns legată de caracterul de ființă liberă a omului. Anxietatea nu este privită din perspectiva registrului sentimentelor, ci ca „o caracteristică ontologică, înrădăcinată în însăși existența sa”.[7]

Cu totul speciale sînt analizele lui Rollo May privitoare la faptul-de-a-fi-în-lume sau la dinamica timp și istorie. Deși ne aflăm sub impresia puternică a trecerii într-un nou an, aș vrea să eludăm aici faptul că un an nou presupune consumarea unui timp ireversibil din intervalul vieții. Aș prefera să rămînem doar la semnificația venirii anului nou ca un simbol al înnoirii, al transcenderii. Întoarcerea ființei umane înspre interioritatea sa, sau altfel spus creșterea omului în ceea ce privește conștiința de sine, se relevă ca fiind tot mai importantă din perspectiva teoretizării ideii că în conștiința de sine este implicată transcenderea de sine. Actul transcenderii este decisiv atît din punct de vedere terapeutic, cît și din punct de vedere al oricărui posibil program de dezvoltare personală.

Mi-au reținut atenția afirmațiile: „Capacitatea de a transcende imediatul este o parte inseparabilă a conștiinței de sine: este evident că, o dată ce eu sînt conștient de mine însumi ca ființă-în-lume, voi avea și capacitatea de a face un pas înafară și de a privi către mine și către situația mea, evaluînd ce e de făcut și hotărînd ce e de ales din infinitatea de posibilități. Analiza existențială insistă asupra faptului că această capacitate a omului de a transcende situația imediată se regăsește în însuși miezul experienței umane și că aceasta nu poate fi ignorată sau marginalizată fără a distorsiona și opaciza imaginea noastră despre persoana umană”.[8] Sînt cuprinse aici nu numai premisele terapiei existențiale, ci și cele ale oricărei filosofii a dezvoltării personale ce dorește să reconstruiască viața individului pornind de la valorile personale. O existență centrată pe valori este dătătoare de optimism, chiar și atunci cînd stă sub semnul crizei. Cu atît mai mult atunci cînd criza este un prilej de reconfigurare a creativității, așa cum putem desprinde din unele analize ale lui Rollo May.

Indiferent de discursul ce stă sub semnul amenințărilor mai mult sau mai puțin imaginare, atît timp cît omul este pe drumul descoperirii ființei, umanitatea se poate regenera. În spiritul filosofiei existențiale, trebuie să fim optimiști atîta timp cît „Individul uman este încă în stare să se mire, să se lase încîntat de o sonată, să meșteșugească poezii al căror cuvinte să ne bucure inimile, să privească un răsărit de soare cu sentimentul măreției și al uimirii”.[9] Dacă vă puteți identifica, cel puțin parțial, cu acest individ, sînteți pe drumul cel bun, vă aflați pe calea descoperirii ființei.

 

[1] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2013).

[2] De curînd, Laurențiu Staicu vorbea despre necesitatea dezvoltării unor tehnologii filosofice pronind de la filosofia aplicată. Vezi Sandu Frunză, „Sandu Frunză despre metafizica și consilierea existențială”, 20 decembrie 2017, https://frunzasandu.wordpress.com/2017/12/20/sandu-frunza-despre-metafizica-si-consilierea-filosofica-si-existentiala/

[3] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2013), 10.

[4] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 24.

[5] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 54.

[6] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 123.

[7] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 140.

[8] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 191.

[9] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2013), 11.