Sandu Frunză despre dăruire, motivație și personalitate

Standard

maslow

Este timpul potrivit pentru a celebra și a dărui. Respectul și recunoașterea mi se par cele mai importante moduri prin care femeile pot fi celebrate în această perioadă și pe tot parcursul anului. Fără îndoială, o sărbătoare destinată celebrării femeii este cel mai bine valorizată prin reamintirea recunoașterii de care femeia trebuie să se bucure în societate, de dezbaterile privind drepturile și afirmarea femeii în sfera profesională, de dialogul privind respectul cuvenit în viața personală sau în sfera publică etc. Însă, nu din perspectiva acestor probleme majore doresc să vă rețin atenția acum. Aș dori să mă opresc asupra darului, deși acesta poate apărea ca un aspect secundar din perspectiva afirmării sociale și politice a femeilor. Cu toate acestea, nevoia de a dărui pare a fi o coordonată importantă a condiției relaționale a ființei umane.

Sub influența lecturilor mele din textele lui Georges Bataille și din alte lucrări antropologice, am susținut mereu că darul intră într-o logică  a schimbului. Darul atrage după sine un alt dar, altfel el nu se realizează pe deplin ca dar.[1] E adevărat că, cel mai adesea, dăruirea nu se rezumă la schimbul de obiecte, ci vizează o construcție care se realizează pe un plan superior celui al lumii obiectelor și al schimbului acestora. Cel mai adesea, relevanța darului este resimțită ca ceva ce intervine în orizontul spiritual, chiar și atunci cînd darul poate lua forma unor obiecte dintre cele mai rudimentare cu putință. Unul dintre cele mai frumoase exemple de daruri pe care le pot concepe în viața mea și a altora sînt cărțile. Ele pot fi oferite ca exemple ale darului prin excelență deoarece au capacitatea de a juca, în cea mai mare măsură, rolul unor entități cu o valoare interpersonală. Mai mult decît atît, una dintre caracteristicile speciale ale darului este aceea că el oferă, odată cu obiectul darului, o întreagă lume de semnificații. Mai mult decît orice alt obiect, cărțile au această capacitate de participare simbolică la lumea pe care darul o aduce cu sine în viața celui dăruit.

Ca un posibil dar, pe care îl putem aduce femeilor din viața noastră, doresc să semnalez aici o carte ce poate aduce o bogăție inepuizabilă în viața oricui ați dori să o dăruiți: Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate.[2] Cartea nu se adresează în mod special femeilor, dar o recomand ca pe un dar posibil deoarece reprezintă o operă clasică în dezvoltarea psihologiei. Recunoscut ca întemeietor al psihologiei umaniste, Abraham H. Maslow modelează pentru totdeauna înțelegerea fundamentelor motivației umane și este un autor tot mai influent în domenii precum filosofia, comunicarea, publicitatea, resurse umane, strategiile organizaționale, etica managerială etc.

O influență aparte o au ideile sale în dezvoltarea personală, cultivarea sinelui, coaching etc. Nici un discurs motivațional nu mai poate face azi abstracție de ideile puse în mișcare de Maslow. Cea mai cunoscută dintre contribuțiile sale este construcția piramidei ce înfățișează ierarhia trebuințelor umane, în vîrful căreia este situată nevoia naturală de autorealizare a ființei umane ca actualizare a sinelui. Autorul o propune ca pe o schemă generală de interpretare a dezvoltării motivației și personalității umane. Ea este rezultatul unui efort teoretic original și de mare complexitate în care datele experimentale sînt întrețesute de o reflecție filosofică de profunzime, care pune de acord datele științifice cu fundamentele filosofice ale condiției umane.

În clarificarea modului de a fi al omului în lume și a principiilor realizării autentice a ființei umane, Maslow pleacă de la caracterul prin excelență pozitiv al felului de a acționa al omului. El refuză să accepte orice teorie privind prezența unor instincte distructive intrinseci naturii umane.  Realizarea trebuințelor umane trebuie să se producă într-un mod natural, nu se poate stabili nici o relație directă între lupta pentru satisfacerea acestor nevoi și manifestările de violență din viața omului. Într-o asemenea perspectivă, fie că e vorba de trebuințele primare sau de cele superioare, „trebuințele (motive, impulsuri, pulsiuni) primare nu sunt malefice și nici păcătoase. Nu e nimic neapărat rău în a dori și a avea nevoie de hrană, siguranță, apartenență și dragoste, acceptare socială, acceptare de sine și actualizare a sinelui. Dimpotrivă, majoritatea oamenilor din diferite culturi ar considera aceste dorințe – într-o formă autohtonă sau alta – dezirabile și lăudabile. Chiar cu un maximum de precauție științifică, tot ar trebui să spunem că sunt neutre și nu rele”.[3] Satisfacerea nevoilor specific umane nu trebuie privită ca o luptă pentru existență bazată pe un instinct care izvorăște din modul de a fi al omului. Prezența violenței în acțiunea umană trebuie privită din perspectiva concepției care „spune că distructivitatea sau agresivitatea este un comportament secundar sau derivat, nu o motivație primară. Aceasta presupune să ne așteptăm ca, la ființa umană, comportamentul ostil sau distructiv să se dovedească a fi rezultatul unui motiv identificabil, reacția la o altă stare de fapt, produs și nu sursă originară”.[4] Maslow afirmă pe baze etologice, antropologice, științifice înclinația naturală a omului înspre realizarea binelui. Acest element al gîndirii pozitive fertilizează întregul cîmp al reflexiilor sale cu privire la devenirea umană.

Pentru a ajunge să trăiască o viață bună, omul trebuie să parcurgă cu încredere toți pașii necesari realizării sale. El trebuie să se îngrijească de nevoile sale primare, care au în vedere faptul că omul există în lume ca ființă biologică ce are nevoi de natură fizică, așa cum trebuie să fie preocupat și de asigurarea securității vieții sale prin obținerea unei siguranțe și a unei stări de confort în raport cu situarea sa în lume ca mediu al desfășurării vieții. Această sferă a nevoilor de bază, determinate de faptul că omul este o ființă corporală ce trăiește într-un univers fizic, trebuie completată, după Maslow, de preocuparea pentru realizarea trebuințelor de natură socială, cele ce privesc universul relațional al persoanei ce trăiește într-un univers al valorilor bazate pe alteritate, pe dialog, pe viața trăită împreună cu ceilalți. Manifestarea omului ca ființă socială atrage după sine și nevoia individului de recunoaștere. Iar în satisfacerea acestei trebuințe cred că intervin două dintre cele mai importante elemente fără de care nu putem concepe azi autenticitatea ființei umane și tot ceea ce poate să ne apară semnificativ din perspectiva dezvoltării personale. Este vorba de respectul față de sine și respectul față ceilalți. Respectul joacă aici nu doar rolul unui instrument de comunicare, al unui cadru etic al conviețuirii, ci și al unei categorii de trasare a condițiilor de posibilitate ale existenței omului postmodern. Toate acestea își găsesc împlinirea la nivelul ființei umane o dată cu trecerea la cel de al cincilea nivel al dezvoltării umane. El corespunde actualizării sinelui, proces pe care Maslow îl pune la baza unei psihologii universale. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate fi lăsat la o parte în dezvoltarea personală. Totul trebuie cuprins în acțiunea de obținere a armoniei personale și a unei vieți mai bune: de la nevoia de somn sau de sex pînă la nevoia de recunoaștere sau de succes, de la nevoia de iubire[5] pînă la cea de transcendere în raport cu o transcendență ce își face loc în orizontul condiției umane. Această stare de împlinire personală trebuie experimentată și trăită în prezent[6], fie că e vorba de pacienți supuși unui proces terapeutic, fie că e vorba de beneficiari ai consilierii de dezvoltare personală și de îmbunătățire a calității relațiilor interpersonale.[7]

O carte cum este cea a lui Abraham H. Maslow poate fi un dar potrivit pentru orice persoană îndrăgită din viața noastră deoarece teoriile sale au părăsit situația experimentului de laborator transformînd întreaga viață a omului într-un laborator al experiențelor semnificative din punct de vedere al condiției umane. Este unul dintre motivele pentru care teoriile sale sînt azi utile atît pentru rezolvarea problemelor individuale în dezvoltarea personală cît și în dezvoltarea în carieră și în mediile profesionale, în înțelegerea mecanismelor instituționale de valorizare a creativității personale, în orientarea politicilor organizaționale de dezvoltare a resursei umane și a politicilor de responsabilitate socială sau în descifrarea provocărilor cărora trebuie să le facă față lumea contemporană.

Putem să nu fim de acord cu afirmațiile lui Maslow cu privire la anumite distorsiuni pe care o interpretare greșită a luptei pentru emanciparea femeilor le poate aduce în dezvoltarea persoanei.[8] Dar nu putem face abstracție de faptul că teoriile lui pun în valoare o dimensiune specific feminină a existenței. Este vorba îndeosebi de o totalizare simbolică prezentă în actul actualizării sinelui, chiar dacă putem accepta că există o posibilitate de nuanțare a diferențelor existente în ceea ce privește stabilirea de priorități în cazul bărbaților și a femeilor. Această dimensiune este una cu deschideri holistice și relevă gîndirea pozitivă, creativitatea, construcția existenței bazată pe valori, accentul pus pe umanitate, dar și pe idealul valorizării nevoilor particulare ale fiecărei persoane în parte – elemente ce conviețuiesc cu o etică a grijii specifică ontologiei relaționale a sufletului feminin.

 

[1] Sandu Frunză, Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014).

[2] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, Traducere de Andreea Răsuceanu, Prefață de Robert Frager, Postfață de Ruth Cox, Ediția a treia, (București: Editura Trei, 2013).

[3] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 213.

[4] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 226-227. Într-o cheie asemănătoare poate fi citită și lucrarea lui Erich Fromm,  Anatomia distructivității umane, Traducere de Oana Maria Nica, (București: Editura Trei, 2015). Fromm consideră că distructivitatea nu derivă din natura umană, ci este una dintre formele pe care le ia deformarea personalității umane. Cîteva aspecte privind gîndirea lui Erich Fromm pot fi urmărite în „Sandu Frunză despre fața întunecată a iubirii”, 12 februarie 2018.

[5] Recomand ca cei ce doresc să citească această carte să înceapă cu capitolul „Iubirea la oamenii aflați în procesul actualizării sinelui”, paginile 341-372.

[6] În general, teoriile psihologice care recurg la o fundamentare filosofică au ca tendință să releve importanța situației actuale în demersul terapeutic. O lectură lămuritoare în acest sens poate fi Dave Mann, Terapia Gestalt. 100 de teme și tehnici fundamentale, Traducere de Brândușa Popa, (București: Editura Trei, 2013).  Dave Mann afirma: ”Eu privesc terapia gestalt ca fiind o călătorie de descoperire. Noi explorăm felul în care fiecare își întîlnește lumea, cum răspunde la situația lui și felul în care influențează situațiile trecute și prezente procesul fiecăruia (și al nostru) de a întîmpina ceea ce este „aici și acum”, facem toate aceste lucruri în timp ce ne implicăm activ în relația cu clientul ca parte a situației lui”, paginile 21-22.

[7] Am scris despre importanța universului relațional în „Sandu Frunză despre Dragobete în vizită la psihoterapeut”, 21 februarie, 2018,   pe marginea cărții Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Cuvînt înainte de Florentina Palade, ediția a doua, București: Editura Trei, 2014. Modul în care principiile psihologiei umaniste pot interveni în dezvoltarea unor relații terapeutice autentice, care să conducă la autocunoaștere, acceptare de sine și transformare personală poate fi urmărit și în Carl S. Rogers, Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie, Traducere de Corina Dedu, (București: Editura Trei, 2015).

[8] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 32-33. Cîteva precizări din perspectivă feministă sînt schițate de Ruth Cox în reflecțiile privind „teoria motivației, a actualizării sinelui și psihologia femeii” prezente în postfața cărții: Ruth Cox, „Bogata recoltă a lui Abraham Maslow”, în Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 532-534. O critică radicală la adresa „falocentrismului”, considerat de unele feministe că ar sta la baza ierarhiei nevoilor fundamentale teoretizate de Maslow, poate fi urmărită în Dallas Cullen and Lise Gotell, „From Orgasm to Organization: Maslow, Women’s Sexuality and the Gendered Foundations of the Needs Hierarchy”, Gender, Work and Organizations, Vol. 9 No. 5 (2002): 537-555.

Reclame

Sandu Frunză despre necesitatea unui proiect de dezvoltare personală și comunitară

Standard

modernitatea_tendentialaDeja se simt în atmosferă vibrațiile blînde ale următoarei perioade de agitație prilejuită de începutul anului școlar și a celui universitar. Începe un nou  ciclu al formării și devenirii interioare. Ca la fiecare început, trebuie să ne punem problema reflecției asupra proiectului nostru de dezvoltare mentală și sufletească, a coerenței proiectului nostru de creștere spirituală. Nu putem ocoli o gîndire continuă a valorilor și idealurilor care dau consistență proiectului nostru. Dacă în privința valorilor exercițiul reflexiv pare mai simplu, deoarece el este strîns legat de modul nostru de asumare a valorilor în viața de zi cu zi, în privința idealurilor lucrurile par a fi mai complicate. Ele par să se sustragă cotidianului și avem tendința de a le conferi un loc aparte proiectîndu-le într-un fel de realitate paralelă, spre care ne îndreptăm, dar față de care rămînem mereu la distanța ce separă realul de ideal.

Aceste realități paralele au, însă, un loc adecvat de intersecție. Ele pot să devină aproape o realitate unică în lumea imaginativă a vieții noastre interioare. Fiecare dintre noi tinde să devină o întruchipare a propriului său ideal. Important este să nu transformăm această proiecție într-o fantasmă  sau într-un fetiș extrem de accesibil. Lumea fantasmei, deși e benefică prin stimularea creativității poate fi și malefică atunci cînd simțul realității nu contrabalansează prin păstrarea distanței ce menține autonomia individului în raport cu fantasmele sale. Îmi vine aici în minte imaginea prințului din Levant din poezia „Mistrețul cu colți de argint” dăruită culturii române de Ștefan Aug. Doniaș. O stare patologică în raport cu idealul poate fi indusă și de transformarea idealului într-un fetiș. Plăcerea produsă de fetiș exercită o formă de seducție care elimină jocul de roluri între seducător, sedus și seducție. Această formă de nivelare diminuează pînă la eliminare distanța dintre realitatea vieții și frumusețea idealului de atins.

Idealul se sprijină pe o ontologie a distanței și a creșterii permanente. Tocmai de aceea, în dezvoltarea personală trebuie să avem un proiect coerent de relaționare între dorința noastră de creștere, valorile pe care le asumăm și idealurile ce dau consistență proiectului nostru de viață. În procesul dezvoltării personale, atingerea idealului presupune un act permanent de transcendere. De aceea, dacă ne fixăm un ideal cu un standard prea scăzut, el ajunge să dispară în procesul dezvoltării noastre înainte de atingerea potențialului nostru de creștere. Așa cum, dacă ne fixăm idealuri care nu sînt corelate cu valorile pe care le practicăm și cu resursele personale de care dispunem, putem ajunge la trăirea unei crize a imposibilității apropierii de idealurile pe care ni le proiectăm. E necesară o bună dozare a distanței dintre locul în care ajungem și idealurile care ne servesc drept orizont al atingerii țintelor noastre de creștere. În cazul în care nu putem calibra singuri relația dintre apropiere și distanță, avem oricînd la dispoziție soluții multiple pe piața ofertelor de consiliere.

Această exigență este valabilă atît în ceea ce privește indivizii, cît și în proiectele pe care le construim la nivelul comunităților. Una dintre cele mai interesante construcții ce pot fi semnificative pentru ceea ce se întîmplă la acest nivel este oferită de una dintre cele mai comentate cărți din producția de carte românească. Este vorba de Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății – o carte excelentă propusă de Editura Tritonic, avîndu-l ca autor pe cunoscutul profesor, autor și formator de conștiințe Constantin Schifirneț.[1]

Autorul nu numai că dovedește o foarte bună înțelegere a apariției și evoluției conceptului de modernitate și a practicilor privind modernizarea în occident și în afara lumii occidentale, el face și un pas mai departe, configurînd o perspectivă personală asupra semnificației modernității în diverse contexte culturale și politice. El constată că modernitatea clasică occidentală ni se relevă ca un proiect asumat de-a lungul unei perioade extinse de evoluție constantă a societăților occidentale, prin punerea în mișcare a unor mecanisme ce angrenau toate dimensiunile societății. Într-o parte a lumii occidentale, ca și în afara ei, aceste evoluții se realizează cu anumite disfuncționalități. Ele se datorează în primul rînd caracterului parțial al asumării proiectului de modernizare a societății. Pentru a ilustra acest fenomen, Constantin Schifirneț utilizează conceptul de modernitate tendențială. El reflectă faptul că în unele societăți modernitatea este impusă de o elită al cărei proiect de modernizare nu curpinde toate palierele societății, ci se realizează doar ca un proiect parțial, predominant cultural și politic. Cel mai adesea este vizibil faptul că în astfel de contexte ale modernizării nu există o corelație directă între construcția culturală și politică și idealul dezvoltării economice. O asemenea lume a decalajelor creează o serie de disfuncționalități vizibile la nivelul idealurilor de care e mînat procesul de modernizare. Autorul surprinde prin conceptul de modernitate tendențială cea mai mare parte a acestor crize ale modernității și modernizării.

În conștiința autorului, problemele apar în special datorită faptului că modernitatea este mai mult o tendință decît o evidență de viață care să dea imaginea generală a ceea ce se întîmplă efectiv în societate. Fenomenul poate fi explicat prin faptul că ideea modernității nu a fost interiorizată ca un fundament axiologic și ca un ideal de viață de fiecare persoană ce face parte dn organismul social, nu a fost asumată de toate instituțiile și nu este o preocupare centrală pentru toate grupurile de interese din societate. În felul acesta, comunitatea nu poate funcționa ca un organism viu, cu o creștere unitară în jurul idealului care dă consistență proiectului de dezvoltare comunitară.

Analizînd dinamica proceselor sociale de schimbare istorică în diferite contexte naționale şi regionale, Constantin Schifirneț arată că modernitatea tendenţială reflectă, printre altele, în special două aspecte. Pe de o parte, faptul că uneori modernizarea se produce sub forma unor transformări impuse de către o elită ca ideal practic pentru o majoritate ce se manifestă ca o masă indiferentă sau ostilă schimbării. Pe de altă parte, modernizarea ca proces nu este dezvoltată în mod clar și coerent în jurul unei construcții instituţionale moderne. În fiecare dintre aceste situații, modernitatea apare mai degrabă ca un ideal parțial decît ca o practică efectivă asumată la nivel personal și instituțional.

Atunci cînd vorbim despre modernitate asociem acest concept cu lumea occidentală și constatăm că există o evoluție istorică mai lentă în privința orientării spre valorile modernității în spațiile culturale din afara lumii occidentale. Tendința de a extinde proiectul modenității occidentale în zonele de dincolo de civilizația occidentală a fost adesea criticată. Există și în prezent voci puternice care afirmă că modelul occidental de modernizare nu este unul universal, că nu este o rețetă obligatorie a dezvoltării comunitare și nu poate fi impus cu forța altor spații economice și culturale. În termenii utilizați de Constantin Schifirneț, caracterul tendențial al modernizării din aceste societăți este unul dominant.

De altfel, potrivit autorului, putem sesiza că și în unele spații culturale (printre care poate fi enumerat și cel românesc) care au adoptat în mod deschis principiile și valorile modernității ca ideal de viață cotidiană modernitatea tendențială este dominantă. Din lucrarea Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății putem înțelege că o astfel de exemplificare poate fi oferită de faptul că „societatea românească de astăzi nu dispune de un program național de dezvoltare în care modernitatea, ca dominantă a întregului proiect de modernizare, să fie asumată”.[2] De altfel, în alte lucrări, Constantin Schifirneț constată că însăși „Europenizarea este o realitate edificată, până în prezent, preponderent, prin mecanisme formale. Deşi dispune de structuri instituţionale, valori şi simboluri proprii, impactul Uniunii Europene nu se regăseşte, necondiţionat, în atitudini şi comportamente proeuropene. Pentru a deveni viabilă, această structură politică are nevoie de cetăţeni care dau sens identităţii europene”.[3]

Această reîntoarcere la cetățean este o propunere valoroasă pe care trebuie să o reținem din analizele foarte fine și nuanțate făcute de Constantin Schifirneț. Ea poate fi o bună platformă pentru înțelegerea unei strînse corelații dintre individ și comunitate. Individul dă sens și semnificație vieții comunitare, așa cum comunitatea se constituie ca orizont al punerii în valoare a individului. Ne apare astfel cu destulă claritate faptul că dezvoltarea personală a fiecărui membru al comunității duce la o creștere în viața mai bună a comunității. Fiecare investiție pe care individul o face în dezvoltarea propriei sale persoane este o participare la idealul dezvoltării vieții comunitare, la prosperitatea pe care membrii comunității o pot resimți ca un bun comun.

Reflecțiile autorului ne pun în față problematizarea propriului nostru proiect personal și comunitar. Ele sînt un îndemn de ieșire din zona tendențialului și intrarea într-un proces de transcendere dinspre real înspre ideal, prin punerea la lucru a valorilor și idealurilor în dinamica propriei noastre dezvoltări personale. Reflecția sociologică, teoretizarea politologică și fundamentele antopologice aduse în discuție de Constantin Schifirneț sînt elemente puse la dispoziție pentru a le utiliza ca structuri ale construcției unui proiect viabil de dezvoltare personală și comunitară.

 

[1] Constantin Schifirneț, Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă

a societății, (București: Tritonic, 2016).

[2] Constantin Schifirneț, Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă

a societății, (București: Tritonic, 2016), 14.

[3] Constantin Schifirneţ, „Prefaţă”, în Constantin Schifirneţ, Mădălina Boţan, Valeriu Frunzaru, Alexandru I. Cârlan, Ion Stavre, Nicoleta Corbu, Arthur Suciu, Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media, (Bucureşti: Comunicare.ro, 2011), 7.

 

*text preluat de pe Atelier de Comunicare și Dezvoltare Personală

 

Sandu Frunză despre nevoia de consiliere etică

Standard

antonio-sandu-etica-si-deontologie-profesionala

Oscilăm mereu între îndoială și certitudini. Unul dintre motive este lipsa asumării unei filosofii de viață. Un altul ar putea fi relativizarea valorilor și a criteriilor de practicare a unui comportament bazat pe valori. Există o cale destul de simplă pe care o putem urma și în spațiul cultural românesc. Ea poate fi preluată și adaptată din lumea occidentală, în special cea americană. Într-un asemenea spațiu al căutării unei vieți cît mai bune, găsirea unei căi de echilibru – între îndoielile ce îi apasă pe indivizi pînă la starea de criză și certitudinile ce îi pot transforma în niște mecanisme de decizie automată – este facilitată de nenumăratele forme de consiliere la care apelează atît organizațiile cît și indivizii. Printre acestea, aș aminti consilierea filosofică și consilierea etică. Aș putea foarte simplu să le suprapun într-o formă de consiliere unică, dar prefer să le las distincte, din motive de nuanțe ale practicii consilierii și de modalități cu grade de aplicabilitate diferite, în funcție de situația concretă de consiliere. Iar în cazul de față vreau să mă opresc doar asupra cîtorva elemente privind consilierea etică.

Doresc să semnalez aici o carte ce integrează cîteva elemente de consiliere etică în preocupările mai largi de etică profesională. Este vorba despre Etică și deontologie profesională semnată de Antonio Sandu.[1] Semnificativ mi se pare faptul că discuția despre consilierea etică este purtată în contextul filosofiei morale, al eticilor aplicate, al bioeticii, al codificării etice, al eticii manageriale și în general al eticii profesionale. Aceasta presupune nu numai o profesionalizare a eticii, nu numai afirmarea eticii ca un domeniu special de expertiză[2], ci și transformarea eticii în cîmp al unei practici profesionale bazate pe consilierea filosofică. Nu vorbesc aici de terapie, aceasta este terenul pe care îl las în seama terapeuților, ci de consilierea bazată pe nevoia încorporării în viața noastră cotidiană a acțiunii marcate de alegeri și decizii morale.

Un asemenea tip de consiliere este privilegiat de Antonio Sandu în ceea ce privește rezolvarea dilemelor morale. Îndeosebi atunci cînd sîntem puși în situații dilematice personale cred că putem apela cu folos la consilierea etică. Însă, așa cum relevă autorul, deja avem un cadru al exercitării consilierii etice în cadre instituționale avînd în vedere că „În România este introdusă profesia de consilier de etică prin legea numărul 7/2004, care prevede la Art. 21 numirea de către conducătorii autorităților și instituțiilor publice a unui funcționar public, de regulă din cadrul compartimentului de resurse umane pentru a efectua consilierea de etică și monitorizarea respectării normelor de conduită … persoanele cu atribuții de consiliere etică acordă consultanță și asistență funcționarilor publici, monitorizează aplicarea prevederilor codului de conduită a funcționarului public și întocmește rapoarte trimestriale, privind respectarea normelor de conduită de către funcționarii publici”.[3]

Una dintre situațiile în care consilierea etică poate juca un rol important în decizia instituțională este cea care privește relația dintre etic și juridic. Antonio Sandu ne propune o analiză a complexității raporturilor dintre filosofia morală și drept, orientîndu-ne, în cele din urmă, spre o relație dintre etic și juridic din perspectiva afirmării necesității unei etici a conformității.[4] Rămînerea la o etică a conformității ar putea duce la riscul ca o lege, sau o serie de prevederi legale, deși conforme din punct de vedere juridic să intre în conflict cu tradiția, cu cutumele, cu morala comunității sau cu practicile etice ale indivizilor. Tocmai de aceea, etica trebuie privită sub un spectru larg, care integrează, chiar în situații instituționale, și elementele esențiale ale culturii etice dintr-un anumit spațiu cultural. În felul acesta se poate evita conflictul între opțiunile etice individuale sau comunitare și cei ce instrumentează demersuri juridice considerate neconforme cu așteptările din orizontul etic al culturii comunitare. Cu atît mai mult cu cît, de fapt, consilierea etică poate căpăta forme diverse ce se adresează mediului de afaceri, instituțiilor publice, universităților etc.

Atunci cînd se raportează la persoane, Antonio Sandu pare înclinat să ducă procesul consilierii etice și cel al consilierii filosofice în vecinătatea terapeutică. Probabil multele referințe la temele de bioetică ar putea explica această tendință. Important este, însă, că  el rămîne la o opțiune existențială în care are loc rezolvarea dilemelor etice în plan individual.

La nivelul consilierii individuale, consilierea etică ne apare ca o acțiune strategică de ieșire din starea de vulnerabilitate, prin reconstrucția etică a viziunii asupra problemei ivite și asupra consecințelor etice a acțiunilor desfășurate. Printre beneficiile ce le putem semnala se numără: creșterea autonomiei persoanei, dezvoltarea capacității de a lua decizii, dobîndirea calităților necesare evaluării a ceea ce este acceptabil din punct de vedere etic, dezvoltarea capacității de stabilire a priorităților în rezolvarea problemor etice, îmbunătățirea calității  vieții interioare și a modului de situare în lume etc.

Consilierea etică își poate găsi un teren bun nu numai în modernizarea instituțiilor publice și în creșterea performanței lor etice, nu numai în etica afacerilor și în acțiunile de responsabilitate socială a organizațiilor, ci și în nevoia individului de a se reconstrui pe sine într-o manieră responsabilă, care presupune asumarea vocației etice personale ca artă de a trăi.

 

[1] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, (Iași: Editura Lumen, 2012).

[2] Mihalea Frunză, Expertiză etică și acțiune socială, (București: Tritonic, 2011).

[3] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 183.

[4] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 49 și următoarele.

Sandu Frunză despre omul cu vocația transfigurării spațiului public

Standard

leonardoprea_lehamitealuitheophilmagus_coperta_desf

Leonard Oprea pare a fi un personaj coborît din Psalmii lui David. Fiorul existențial pe care îl transmit scrierile sale pare a izvorî din adîncimile sacrului. Reflecțiile lui Leonard Oprea sînt deopotrivă originare și originale, deoarece reușesc să îmbine foarte bine dimensiunea psalmică cu cea a unei liturghii cosmice. Deși l-am întîlnit în viața reală, dincolo de întîlnirea sub semnul eternității, nu cred că mi-ar fi ușor să îl descriu pe autor. Cu toate acestea, cred că mi-ar fi simplu să selectez cîteva imagini din Psalmi care să redea imaginea interiorității sale și a vieții sale intersubiective.

Nu voi face asta aici, deoarece nu în ritmul versificărilor și al melodicității psalmilor vreau să îl surprind pe Leonard Oprea, ci în calitatea sa de creator al lui Theophil Magus. Sînt multe lucruri pe care autorul le-a adus lumii noastre. Multe din ele îl fac remarcabil. Nu știu  care vor fi reținute de istorie. Dar ar fi fost de ajuns să ni-l aducă pe  Theophil Magus pentru a-și asigura un loc printre nemuritori. Theophil Magus este un dar adus românilor pentru a putea citi în cheie postmodernă înțelepciunea tradiției din Tanakh sau pentru a înțelege în cheie personală învățătura copilului care se naște în simplitatea ieslelor Betlehemului și ajunge să fie stăpînitor al pămîntului și al cerului. El este, în același timp, profetul unei energii cu totul speciale ce unifică tradițiile sub semnul unei trăiri interioare ce vine din străfundul pămîntului, se alimentează din viața pămîntenilor și apoi urcă pînă la cer tot ceea ce este pămîntesc. Este modul dumnezeiesc în care Theophil Magus ne învață despre coborîrea lui Dumnezeu la oameni și ridicarea ființelor umane pînă la nivelul trăirii vieții lui Dumnezeu. Una dintre cele mai importante învățături cu care ne învăluie scrierile lui Leonard Oprea este răspunsul la întrebarea: cum putem trăi, cu viața noastră, însăși viața lui Dumnezeu? Mi s-ar părea o impietate ca eu să sintetizez aici răspunsul și să nu las cititorilor mei bucuria de a descoperi, pe cont propriu, răspunsurile simple la această întrebare.

Una dintre contribuțiile pe care Leonard Oprea dorește să le lase creației universale constă în noul gen reflexiv prin care îl face viu în discurs pe Theophil Magus: Respirația.

Noua sa carte, Lehamitea lui Theophil Magus[1], ne oferă experiența unor asemenea „respirații”. Încă din Partea a treia  a volumului Trilogia lui Theophil Magus. Calea și adevărul și viața[2], cititorul român s-a putut familiariza cu acest gen și cu farmecul existențial ce izvorăște din respirațiile lui Leonard Oprea. Din volumul de față, aflăm, printre altele, că „respirația” „este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație (aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc.) încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane”.

Unul dintre prieteni m-a întrebat: de ce cred că e ceva nou, avînd în vedere că textele lui Leonard Oprea au intensitate maximă deoarece se termină într-o concentrare poetică cum este haiku-ul; și, totuși, haiku-ul nu a fost inventat de el. Noul gen de eseu creat de Leonard Oprea nu este important numai prin forma relativ fixă pe care o propune, ci prin modalitatea specifică de a întreba, de a răspunde și de a regenera viața și arta de a trăi frumos. Intensitatea respirațiilor sale nu este dată de forma relativ fixă (deși are și aceasta un rol foarte important), ci de manifestarea unei maxime creativități ce se naște în sufletul cititorului și îl apropie de infinit. Prezența Infinitului în deschiderea reflexivă a sufletului este una dintre virtuțile centrale ale respirațiilor lui Leonard Oprea.

Nu în toate, dar în multe din respirațiile lui Leonard Oprea am deslușit prezența inițiatică a unei vocații mistice pe care am mai întîlnit-o, în tinerețea mea, în paginile scrierii anonime Pelerinul rus[3]. Elemente ale unei asemenea vocații am mai găsit în poezia lui Sergei Esenin,  în romanele lui Feodor Dostoievski, în meditațiile etice ale lui Lev Șestov sau în reflecțiile teologico-metafizice ale lui Nicolai Berdiaev. E adevărat că aș putea la fel de bine să îl amintesc pe Paisie Velicicovschi, sau să cinstesc numele altor gînditori. Insă, important este pentru mine, în acest context, să amintesc că această vocație are în cazul magului postmodern, Theophil Magus alias Leonard Oprea, rolul unei soluții pentru transfigurarea realității imediate și pentru trăirea firescului vieții îmbibată de o sacralitate puternică, dar neviolentă, care așteaptă să fie descoperită și trăită.

Dincolo de acest registru al vibrațiilor ultime, un aspect important a fost evidențiat de Vladimir Tismăneanu atunci cînd afirma despre Leonard Oprea că „este un moralist într-un univers în care prea mulți se joacă de-a principiile. Nu înțelege să tacă atunci cînd conștiința îi dictează să vorbească tranșant, apărînd acele repere fără de care ne-am pierde ca ființe morale”. Aș adăuga faptul că autorul are o capacitate cu totul specială de a transforma exigența etică într-un act cultural, de a transforma pledoaria ascetică și mistică într-o prezență genuină a culturii cotidiene. În această calitate mi-ar plăcea să îl văd pe Leonard Oprea invitat la tîrgurile de carte pentru a se manifesta în registru cultural, la conferințe cu tinerii pentru a le transmite cîte ceva din universul valorilor românești și universale, la spectacolele organizate cu diverse ocazii festive de autoritățile din orașele patriei pentru a marca, astfel, un moment de înțelepciune venită din taina hristică a manifestării omului în comunitatea sa. Să fie invitat pur și simplu să se întîlnească cu oamenii și să le dezvăluie învățăturile misterioase ale lui Theophil Magus. Aștept, cu îndelungă răbdare, asemenea momente ale prezenței de grație a culturii române în spațiul public.

 

 

 

[1] Leonard Oprea, Lehamitea lui Theophil Magus, prefață de Christian Crăciun, Postfață de Mirela Roznoveanu și Vladimir Tismăneanu, (București: Eikon, 2016).

[2] Leonard Oprea, Trilogia lui Theophil Magus. Calea și adevărul și viața, Ediție adăugită și revizuită, Prefață de Vladimir Tismăneanu, Postfață Liviu Antonesei, (București: Eikon, 2016).

[3] *** Pelerinul rus, traducere de Paulin Lecca, (București: Sophia, 2002).

Sandu Frunză despre secularizare ca dar autentic al lumii creștine

Standard

berger

Nicu Gavriluță ne oferă o excelentă postfață la traducerea cărții America religioasă, Europa seculară? O temă și variațiuni semnată de Peter Berger, Grace Davies și Effie Fokas. Deducem de aici o perspectivă aparte, cu multe elemente de originalitate, dar și cu cîteva ambiguități în interpretările oferite de cei trei gînditori.

Faptul că secularizarea este privită ca un fenomen negativ se datorează unei înțelegeri inadecvate a fenomenului religios pe care o promovează cei trei autori. Inadecvarea practicată de Berger, Davies și Fokas privind secularizarea se naște îndeosebi din două motive. Primul este legat de faptul că dimensiunea negativă a secularizării este abordată în termeni strict sociologici și mai ales din perspectiva practicii religioase. Un asemenea punct de vedere, perfect legitim, devine limitativ de îndată ce o perspectivă stiințifică particulară este oferită ca modalitate ce epuizează ansamblul explicațiilor posibile. Constatăm azi că realitatea secularizării este mult mai complexă și dimensiunea socială a acesteia ar trebui să fie percepută doar ca una dintre multiplele dimensiuni. Un al doilea motiv este legat de faptul că această abordare sociologică restrictivă are ca fundal o premisă teologică de tip creștin. În loc să se pornească, în mod firesc, de la o modalitate socio-antropologică de definire a religiei, se pleacă de la o intuiție creștină a ceea ce înseamnă religia și practica religioasă.

Nu consider a fi ceva negativ nici abordarea sociologică a fenomenului religios și nici utilizarea unei premise creștine în definirea religiei. Ceea ce mi se pare că trebuie să ridice un semn de întrebare este faptul că această abordare și aceste instrumente pot oferi o explicație totalizatoare a fenomenului secularizării. Demonizarea secularizării se naște tocmai pe acest fond al unui model de interpretare care epuizează totalitatea prin explicații ce sînt evident particulare și fragmentare, chiar și atunci cînd pot să dea seama asupra a ceea se întîmplă cu întregul.

De îndată ce ieșim din această hermeneutică totalizatoare, putem vedea și beneficiile secularizării. E foarte important să reținem, împreună cu Nicu Gavriluță și cei trei autori, teza „modernităților multiple”, faptul că nu există o singură formă a modernității și că secularizarea poate fi privită cu efectele sale diferite în diverse modele culturale ale modernizării. Dincolo de diferențele existente în ceea ce privește intensitatea intervenției secularului ca factor de modenizare, nu putem să facem abstracție de locul important pe care îl ocupă laicitatea statului, secularizarea sistemului juridic și a politicilor publice, rolul important al valorilor umaniste și al cunoașterii de tip științific în sistemul de educație etc. Nici măcar „excepționalismul european” pe care îl teoretizează cei trei gînditori nu mai e atît de evident atunci cînd introducem în analiză astfel de elemente.

Fără îndoială, relația strînsă dintre secularizare și modernizare nu exclude faptul că religia este importantă în măsura în care ea funcționează ca un factor cultural și de îmbunătățire spirituală. Deși orientarea din ultimii ani a lui Nicu Gavriluță este cea a promovării unei sociologii creștine, el nu face abstracție de instrumentarul cultural complex pe care îl presupune analiza fenomenului religios. Prin urmare, deși nu dă o semnificație pozitivă secularizării, el nu cade în capcana tratării ei unilaterale sau în cea a respingerii ei.

Vorbind depre România, Nicu Gavriluță își exprimă credința că „această parte a continentului european transcende logica maniheistă de tip ’religios’ vs. ’secular’. Europa de Est este seculară în manifestări și religioasă în substanța profundă a ființei sale”[1]. Avînd în vedere rafinamentul analizelor și nuanțele pe care le-a adus în lucrările sale anterioare, mă aștept ca în elaborările sale viitoare să extindă această concluzie asupra întregii culturi europene. Secularizarea este darul pe care Dumnezeu l-a dat lumii creștine occidentale. Chiar dacă putem accepta că ea nu funcționează, deocamdată, decît în spațiul creștin occidental, este previzibil că unitatea profundă dintre modernitate și laicitate presupune o asumare naturală pentru oricine dorește să  își aproprieze modul de viață occidental.

Deși din punct de vedere al formulărilor conceptuale obișnuiesc să diferențiez între secularizare și laicizare, cel mai adesea utilizez cei doi termeni ca și cum ar fi sinonimi deoarece doresc să arăt că cei doi termeni nu presupun o „ieșire din religie”, ci o modalitate de situare în vecinătatea ei și un mod de conviețuire cu aceasta. Secularizarea (laicizarea) trebuie înțeleasă sub aspectul conținutului din perspectiva a ceea ce Mircea Eliade numea „dialectica sacrului și profanului”. În prea mare măsură dăm glas dimensiunii teologice a religiei, făcînd abstracție de religie ca manifestare și experiență a sacrului. La aceasta se adaugă și faptul că seculariștii au fost percepuți în special prin atitudinile anticlericale și prin orientarea ateistă. Dacă ieșim dintr-o asemenea perspectivă și reevaluăm fondul umanist al fenomenului secularizării, vom sesiza cît de apropiat este de religie și cît de compatibil este cu creștinismul. Mai mult decît atît, putem nuanța modul nostru de privire și să sesizăm că este un produs firesc al creștinismului. În sensul că face parte din logica internă a unei dinamici pe care o cunoaște creștinismul în lumea occidentală.

Azi sîntem în situația în care, cel puțin pentru lumea occidentală, este evident că gînditorii creștini nu pot acționa împotriva laicității fără a fi, concomitent, și anti-creștini. Creștinismul este prezent în spațiul public occidental cel puțin în două forme: cea a valorilor și opțiunilor creștine, pe de o parte, și cea a valorilor creștine secularizate pe care s-a construit cultura și civilizația europeană. O luptă creștină împotriva culturii laice occidentale nu ar însemna decît o modalitate prin care Creștinismul ar lupta pentru restrîngerea sferei sale de influență. Este previzibil că acest loc va trebui împărțit cu toate celelalte religii ce îl vor revendica, potrivit intensității cu care se vor manifesta aceste revendicări. Cel mai probabil, datorită mecanismelor de împărțire a spațiului public, specifice democrației occidentale, acest teritoriu – de pe care laicitatea este alungată – va fi oferit de către creștini religiilor din afara Creștinismului.

 

[1] Nicu Gavriluță, „Ipostaze ale „modernității multiple”: America religioasă și Europa (post)seculară”, Postfață la Peter Berger, Grace Davies, Effie Fokas, America religioasă, Europa seculară? O temă și variațiuni, traducere de Miruna Andriescu, (Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2016).