Sandu Frunză despre Mama lui Vasile Dâncu

Standard

dancu_1Dacă nu am avea experiența misterului morții, cît de imposibilă ne-ar părea de trăit viața! Cred că dumnezeu a dat omului învierea doar pentru a face mai veridică și mai suportabilă moartea. Cu caracterul ei inițiatic, ea face mai ușor de petrecut viața. Moartea merită trăită doar pentru că ea ne înfrumusețează viața. Chiar dacă filosofii ne spun că nu putem avea decît experiența morții celorlalți, fiecare trăiește bucuria tragică a morții cu sentimentul că întîlnind moartea celuilalt preia ceea ce e mai important din înțelepciunea vieții celui plecat. Am ajuns la această concluzie nu în urma unei conștiințe de sine a finitudinii, nici în urma unei reflecții filosofice asupra destinului ființei umane. Ea a căzut ca o lumină existențială în viața mea o dată cu lectura cărții Universul Mama – ieșită din ființa suferindă și extatică, în același timp, a poetului Vasile George Dâncu[1].

Poetul Vasile George Dâncu este din Runcu Salvei și trăiește la Cluj-Napoca mîndru de faptul că este poet, publicist, editor și manager cultural. Pentru cartea sa de poeme Biografia secretă (2003) a fost distins cu premiul pentru debut oferit de Filiala Clujeană a Uniunii Scriitorilor. Dacă ar fi să îi ofer o distincție pentru cartea Universul Mama (2015), atunci l-aș înconjura (ca un prieten) cu dragostea mea, așa cum ai pune în ramă o fotografie de epocă pe care o consideri a fi, de fapt, a ta. Dar iubirea și moartea mamei sale sînt atît de armonios și de suprafiresc îmbinate în această carte încît orice altă iubire pare a fi nelalocul ei. Astfel încît nu pot să îl înconjor pe poetul Vasile Dâncu decît cu tot ceea ce (înafara iubirii) a mai rămas de oferit în plan spiritual.

Poetul năsăudean a luat atît de în serios afirmația înaintașului său potrivit căreia „veșnicia s-a născut la sat” încît ne oferă o bucățică din eternitate prin chipul mamei – ce ni se livrează, în experiența morții sale, cu toată viața sa. Din acest etern efemer, probabil cel mai potrivit pentru mintea mea ar fi să stau să descifrez un vers precum ”tu cu Iisus eu cu Marx”. Dar sînt atît de cuprins de dialogul poetului cu mama sa încît mă las dus de val mai departe unde citesc despre o altfel de despărțire, despre o altfel de distanțare. Una ce iese din cîmpul ideologic și intră în cel imaginar, al golului care înseamnă plinătate, al plecării ce naște drumul, al cărării ce prefigurează casa, al ființei ce ne scoate din neant: „voiam doar să fug de tine cât mai departe / îmi plăcea plecarea / dar cînd am trecut pe sub părul din fața casei / bluza de trening mă ardea în spate / geamantanul de carton devenise foarte greu / și lumea parcă se răsturnase / pământul era deasupra mea / și cerul sub mine / iar eu mă temeam să nu calc în gol”.

Rețin această trăire senzuală a plecării deoarece ea joacă rolul unui marcator destinal. Ca o plăcere vinovată, ea îl va urmări pe poet și îi va predetermina imposibilitatea întoarcerii, imposibilitatea reintrării în timp, a adecvării la timp. E ca o pedeapsă ce trebuie plătită pentru plecarea din timpul și spațiul paradisiac. Povestind diverse momente ale bucuriilor și tristeților trăite cu mama sa, Vasile Dâncu marchează cu aceste momente de viață moartea mamei sale. Dar totodată și în fapt își plînge moartea lui de rătăcitor printr-o lume pe care o bănuiește că l-a trădat. Satul, deși este descris sub semnul simbolismului Insulei fericiților, pare că s-a înstrăinat. Moartea și-a făcut loc în paradisul rural și pare acum mai degrabă un loc damnat. Mama nu mai acționează ca un spirit protector deoarece pare să se fi mutat. Sau cel puțin este situată de poet alături de Iisus – al cărui model sacrificial l-a urmat pe parcursul întregii vieți.

Prin această transgresare a morții, Vasile George Dâncu aduce imaginea unei transcenderi ce face posibilă înfrîngerea suferinței și instaurarea speranței. Deși pare a fi un bocet, poezia lui Vasile George Dâncu este mai degrabă un imn religios al speranței, al exaltării vieții și al materializării mântuirii sub ochii noștri.

Ceea ce pare un demers personal, un plînset de însingurare cu multe vinovății și cu un luminos atașament personal, se transfigurează – prin ritmul ascuns al poeziei – în pietatea filială, în sentimentul universal al fructificării morții pe un plan mai înalt, în ceva care ne vorbește despre condiția umană și trăirea sensibilității proprii în conjuncție cu un spirit universal.

Iată cartea lui Vasile George Dâncu, iată Universul Mama. Iată un prilej de a vă reîntîlni cu normalitatea vieții, a suferinței umane și a transfigurării pierderii ireparabile în firescul trecerii prin lume. Nu vă fie rușine dacă citind cartea o să vă simțiți mintea inundată de imaginea unei lacrime. Nici măcar dacă o să ajungeți să plîngeți de tristețe sau de bucurie împreună cu Vasile Dâncu, care ne spune vorbindu-i mamei, ca și cum ar recita din Eclesiastul sau din Psalmi: „viața ta s-a dus împreună cu moartea ta / iar viața mea a devenit moartea ta”. Este un posibil efect secundar al unei lecturi autentice a acestei cărți.

Dacă ați experimentat vreodată maternitatea în persoana proprie sau în cea a altora, atunci nu trebuie să vă refuzați lectura acestei cărți. Regăsiți vocația maternă și re-trăiți misterul ei prin reîntîlnirea cu mama, principiu al bunătății vieții – de data aceasta Mama lui Vasile Dâncu, „cel mai puternic mort din lume”. Dacă nu aveți răgaz să ajungeți așa departe, atunci vă rog, măcar, să nu uitați proverbul rusesc cu care poetul își deschide volumul: „Iubirea unei mame întrece adîncurile oceanului”.

 

[1] Vasile George Dâncu, Universul Mama, (Bistrița: Casa de Editură Max Blecher, 2015).

Reclame

Sandu Frunză despre mărțișorul literar de la Horia Bădescu pentru Irina Petraș

Standard

Afis-Horia-Badescu-Muzeul-de-Arta-Cluj”Erau acolo tomuri masive, zăcând de vechime ori răspândind în jur mirosul ațâțător de cerneală proaspătă, ascunzîndu-și trupurile scorojite ori mătăsoase între coperțile din piele maronie sau lucitoarele griuri ale pânzelor, erau fascicole elegante, subțiri, etalând discret sau obraznic esoterice vocabule latine, formule savante purtând girul unor celebre universități. Se clădeau în movile de o bizară și fermecătoare arhitectură, se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare, sprijinind discret făpturile obosite ale altora, se despuiau viclean, abia ridicîndu-și un colț de pagină, lăsând ochiului fascinația unor imagini sau semne matematice ori vorbe ciudate care chemau către pătimașe ascunzișuri”, scria Horia Bădescu în Zborul gâștei sălbatice[1]. Este un citat asupra căruia ne-a atras atenția, cu ocazia lansării cărții lui Horia Bădescu, doamna Irina Petraș. De atunci îl simt, uneori, cum mă urmărește în inima și mintea mea.

Pentru a vorbi de această preocupare a minții și inimii mele, nu mă voi opri în detaliu nici asupra lănsării de carte și nici asupra cărții. Așa cum arătam într-un mesaj pentru profesorul meu din copilărie, poetul Emil Bălăi, lansarea a fost o întîlnire cu un succes de public spectaculos. Trebuia să ne așteptăm că va fi ceva extraordinar, avînd în vedere invitații ce au fost rugați să cuvînteze la acest eveniment. Intervențiile au relevat nu numai polisemantismul mesajului cărții, ci și posibilitățile multiple de a o lectura. Astfel că Irina Petraș, președinta Filialei Uniunii Scriitorilor Cluj, ne-a dus pe latura esoterică, lirică, picturală și arhitecturală a cărții. Ioan Aurel Pop, Rectorul UBB, a relevat dimensiunea istorică, culturală și socială a romanului. A avut un discurs cu multă substanță, mobilizator și inspirațional. Cu erudiția și sensibilitatea sa, Andrea Hedeș a fost ca o perlă pusă la gîtul unei gîște salbatice. E o metaforă care poate părea nepotrivită, dar vă asigur că vrea să însemne ceva extrem de pozitiv în acest context. Vasile George Dâncu, editorul de la Școala Ardeleană, a fost pe cît de scurt pe atît de convingător în privința iubirii cu care cititorii îl înconjoară pe Horia Bădescu. A reușit să elimine orice ambiguitate din afirmația de altă dată a lui Liviu Petrescu, care ne atrăgea atenția că ”este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatura română contemporană”. De la Vasile George Dâncu încoace, e clar! Iubirea dintre Matei și Maria nu este altceva decît iubirea ce ne aduce pe noi cititorii într-o relație de reciprocitate cu Horia Bădescu. Lucian Kovacs Nastasă, directorul Muzeului de Artă și moderatorul întîlnirii, a fost simpatic, primitor și spiritual.

Dar nu despre atmosfera lansării vreau să relatez aici. Scriu aceste rînduri despre pasajul citat din Horia Bădescu cu dorința de a reîntoarce bucuria extrem de luminoasă a acestui text, ca pe un dar. Intenția mea este să ofer lumea acestui text ca pe un mărțișor creat de Horia Bădescu pe care eu doresc să îl ofer Irinei Petraș. Nu trebuie înțeles din acest gest nimic altceva decît că e posibil ca afirmația lui Nicolae Steinhardt, ”dăruind vei dobândi”, să fie adevărată. Cu toții acceptăm că nu știm niciodată cine este cel ce dăruiește și cine este cel care primește. Așadar, cel mai simplu este să facem din însăși existența noastră un dar. Poate în felul acesta, prin miracol, transgresiune sau contagiune viața celorlalți se va schimba cu fiecare îmbunătățire din viața noastră.

Am simțit nevoia să vorbesc de textul citat la început, deoarece citirea sa de către Irina Petraș cu ocazia lansării cărții lui Horea Bădescu mi-a produs o experiență de neuitat. Vibrația profundă a textului lecturat mi-a adus experiența fulgurantă a coborîrii minții în inimă și a pătrunderii în lumea fantasmelor mele o dată cu ea.

Una dintre aceste fantasme este cea a dorinței mele, de vreme îndelungată, de a avea un birou asemănător cu spațiul ce poate fi ghicit, doar în oglinda apei, din textul citat din romanul lui Horea Bădescu. Am avut senzația trăirii aievea a unui asemenea spațiu mental în biroul lui Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim sau în cel de la Institutul Hartman, cu adevărat un birou de savant. Am sperat că voi avea și eu ca profesor la Universitatea mea un asemenea birou care să semene mai degrabă cu o bibliotecă rabinică decît cu un spațiu profesoral. Atunci cînd Facultatea mea a cumpărat spații noi, am început să visez cu ochii deschiși, dorind să primesc un loc pe care să îl umanizez cu cărți, ceea ce încă nu s-a întîmplat. Mai am răbdare. Și în ceea ce privește încăperea și mai ales am tot mai multă răbdare cu mine. Pînă atunci pot funcționa discret și liniștit în biroul elegant și confortabil pe care șeful de departament a decis să îl împartă cu mine. Uneori sînt tentat să cred că ceea ce doresc, de fapt, nu este un loc din lumea fizică ci mai degrabă un refugiu imaginar. Îmi permit, așadar, în fanteziile mele, să sper că voi avea cîndva un spațiu așa cum în termeni magici ar putea fi descris doar de talentata J. K. Rowling. Sau unul ce ar putea fi redat adecvat doar în termenii fascinației specifici lui C. S. Lewis. Nu știu, însă, dacă nu ar fi mai potrivit chiar unul care ar putea fi descris în temenii feminității absolute, așa cum se întîmplă la Horia Bădescu în paginile din care face parte și pasajul încă de la început citat.

O altă fantasmă a mea este cea care vizează o formă de relație spirituală cu cărțile prezente în viața mea. Încă de tînăr am utilizat în imaginarul meu elemente luate din gîndirea lui Platon sau Socrate, chiar dacă cu vremea am devenit mai kantian, iar azi mi se pare mai potrivit să fiu levinasian. Văzînd cum Horia Bădescu descrie cărțile folosind imaginea unor trupuri feminine care „se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare”, am realizat că niciodată nu m-am gîndit să relaționez cărțile cu metafore ale feminității. Întodeauna le-am pus sub semnul unui simbolism al androginului sau mai exact a tipului de împlinire spirituală revelat de acesta. Sub presiunea mitologiei descătușate de Platon, am conceput mereu relația mea cu cărțile ca o formă de căutare și împlinire mereu actuală și mereu amînată. O relație ce stă sub semnul unui dor cosmic ce trebuie trăit pînă la capăt și mereu reluat cu fiecare carte, într-un proces de refacere perpetuă a unei unități pe care numai cartea o poate media.

Dar probabil că asocierea cărții cu feminitatea ține de o înțelepciune la care, pentru a avea acces, mai am de așteptat. Din această perspectivă, nu am de gînd să pun în vreun fel la îndoială universul inițiatic construit de Horia Bădescu în cartea sa.

Sub semnul unei participări la o lume comună a simbolurilor și a materializării acestora, am ales acest citat din Horia Bădescu pentru a-l re-întoarce sub forma unui mărțișor pentru Irina Petraș. În același timp, aș dori să fie primit ca un mărțișor de către toți cei ce vor dori vreodată să răsfoiască romanul lui Horia Bădescu – Zborul gâștei sălbatice.

 

[1] Horia Bădescu, Zborul gâștei sălbatice, roman, ediția a II-a, necenzurată, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2015), 39.