Parcurgerea cursului despre succes, oferit de Richard Shell, a fost un bun prilej pentru mine să mă gîndesc la modelele care au făcut ca viața mea să fie una de succes.
Pentru că fiecare dintre noi se naște sub privirea protectoare a tatălui său, cred că aș putea să vorbesc mai întîi despre Avram, tatăl meu (n.1938-m 2003). Este un exemplu de dăruire pentru familie și pentru starea ei de bine. Este un model de succes în viață. A fost dăruit muncii sale nu pentru că ar fi fost extrem de pasionat de minerit, ci pentru că era o resursă bună pentru a asigura o viață fericită copiilor săi. Era un motiv suficient pentru a îndrăgi munca sa. Am învățat de la el îndeosebi 2 dintre marile mele iubiri: dragostea pentru muncă și dragostea de a învăța. Nu cred că a existat vreodată în istorie un om mai harnic decît tatăl meu. În ciuda fragilității sale fizice, era capabil să pună în mișcare o putere interioară extraordinară, care îl făcea să treacă peste epuizarea fizică, peste stresul muncii de miner, peste hărțuiala cotidiană și lipsurile specifice societății comuniste. Această energie specială îi era dată de convingerea fermă că prin muncă poate să își atingă idealul de a da familiei un nivel de bunăstare care să le permită copiilor să se dezvolte armonios și să își dorească să învețe. Educația era pentru tatăl meu modalitatea prin care copiii puteau să devină ființe libere, fericite și emancipate de grijile vieții cotidiene.
Munca și învățătură sînt două iubiri pe care le-am moștenit de la tatăl meu. Ele sînt partea cea mai importantă din soluția mea pentru succes. Uneori, atunci cînd am stări de oboseală epuizantă, la capătul unei zile grele de muncă desfășurată ca profesor, cercetător și consilier mă adîncesc în lumea mea interioară și încerc să vorbesc cu tatăl meu, care deja trăiește în eternitatea unei lumi mai bune. Nu îmi răspunde niciodată. Dar în această introspecție a întîlnirii cu el, simt o stare de pace interioară pe care o asociez cu o prezență suprafirească, cu o formă de transcendere pe care bucuria muncii și a învățării ți-o pot procura.
Cu toții ne simțim confortabil în orizontul dragostei materne. Paula, mama mea (n. 1942), mi-a transmis ca moștenire spirituală multe lucruri. Aș dori să amintesc în acest context doar că mi-a dezvoltat convingerea că pentru a fi persoane cu succes, oamenii trebuie să devină buni și frumoși. Pentru ea, a fi bun înseamnă să faci cît îți stă în putere pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie și îți cer ajutorul. De fiecare dată cînd ajuți pe cineva, trebuie să o faci doar pentru bucuria pe care o poți citi pe chipul celui pe care l-ai ajutat. Dacă primești ceva în schimb, indiferent cît de modest ar fi darul primit, trebuie să te bucuri ca și cum este tot ceea ce ți-ai dori să primești vreodată în viață. Dacă nu primești nimic în schimbul muncii asociată cu caritatea și întrajutorarea, trebuie să te gîndești că e bine să dăruiești atunci cînd ai din ceea ce ai. Iar atunci cînd nu ai îndeajuns e bine să înțelegi că alții au și mai puțin și că tu poți să dăruiești din puținul pe care îl ai sau chiar din ceea ce nu ai. Aceste lucruri le păstrez ca un tezaur primit de la mama mea.
Mama credea că mergînd la școală copiii devin din ce în ce mai frumoși. Cînd era mai tînără, avea convingerea că școala este locul privilegiat al întîlnirii cu Dumnezeu, al formării spirituale, al creșterii prin cunoaștere și al împlinirii oamenilor în calitatea lor de oameni. Azi, cu trecerea anilor – păstrîndu-și convingerea că oamenii educați sînt oameni buni și frumoși – mama preferă să se regăsească pe sine mai degrabă în clădirea bisericii, situată peste drum de Școală. Îi stă bine în lumina dată de intimitatea Bisericii, cu tot ceea ce înseamnă rugăciunea, ritualizarea vieții cotidiene și dorința de a face din lumea de aici o lume care să stea sub semnul binelui și al frumuseții.
Ca mulți alții din generația mea, am crezut întotdeauna că oamenii au avut nevoie de modele exemplare. Atunci cînd nu le-au găsit în proximitatea lor, le-au proiectat în povestiri mitice sau spirituale pentru a le avea la îndemînă în creșterea lor. Pe mine viața m-a privilegiat cu darul de a putea sta în preajma magistrului meu, profesorul Aurel Codoban (n. 1948). Valorile profesionale sînt moștenirea inestimabilă pe care o primesc de la mentorul meu. Am înțeles de la el că valorile nu sînt transcendente, ci imanente. Dacă putem vorbi despre o transcendență a valorilor, atunci aceasta este construită în procesul de comunicare a valorilor interioare asumate de-a lungul dezvoltării personale și profesionale. Cel mai vizibil este acest aspect în procesul de transcendere care vizează transmiterea valorilor morale. Această transmitere se realizează ca o vocație existențială transmisă de la un om către un alt om.
Pentru magistrul meu, un principiu al succesului în formarea universitară este dat de renunțarea la ideea educației centrată pe student. El consideră că educația trebuie mai degrabă centrată pe relația constructivă dintre profesor și student. Deși eu mă situez în interiorul modei culturale care susține educația centrată pe student, nu sînt în contradicție cu viziunea magistrului meu deoarece în relația constructivă descrisă de el este vorba, întotdeauna, despre o dublă construcție: una care vizează formarea spirituală și profesională a studentului, și o alta de pregătire în vederea intervenției în construirea unei lumi mai bune, la care tînărul trebuie să contribuie, pentru a fi deschisă generațiilor viitoare.
Cred în puterea transfiguratoare a modelelor de viață profesională. Doresc celor din generația actuală să găsească, fiecare în parte, resursele pentru a căuta și a descoperi modelele de viață pe care să le utilizeze în devenirea lor ca oameni de succes.
sandu frunză 