Sandu Frunză despre filosofia spiritului dezvăluită de multiplele fețe ale teoriilor psihanalitice

„Iubirea es­te sursa credinței” spunea Vasile Dem. Zamfirescu într-un interviu.[1] O astfel de afirmație ar putea fi pentru mine suficientă să-mi trezească dorința de a răsfoi masivul tom intitulat „Filosofia inconștientului”. De altfel, cartea sare în ochi în librării prin ținuta foarte elegantă, croită fiind, parcă, pentru a fi dăruită prietenilor cu diferite ocazii, chiar pentru simplul fapt că arată bine în rafturile bibliotecii personale. Pentru cei ce se lasă mai puțin impresionați de obiectul estetic reprezentat de această publicație, surprizele vor fi la fel de plăcute atunci cînd, la capătul unui demers îndelung de lectură (peste 600 de pagini), vor constata că țin în mînă una dintre cele mai valoroase cărți ale filosofiei românești de la începutul secolului XXI.

Cunoscut îndeosebi ca practician, teoretician și promotor al psihanalizei, Vasile Dem. Zamfirescu ne dezvăluie ființa sa filosofică în volumul Filosofia inconștientului.[2] Una dintre modalitățile în care se dezvăluie pe sine prin filosofie este sugerată de cuvintele autorului: „Așa cum filosofia tradițională s-a străduit să spună totul despre spirit din perspectiva conștientului, filosofia inconștientului abordează spiritul din perspectiva zonelor subliminale, mai superficiale sau mai profunde (inconștient personal, inconștient colectiv), relevate de psihanaliză. Ideea de inconștient este fundamentul pe care se clădește o viziune complementară despre spirit. În măsura în care reconsideră domeniile spiritului dintr-o perspectivă unică, demersul regăsește vocația sistemică a filosofiei, fără a urmări realizarea ei integrală”.[3] Este modalitatea prin care autorul se revelează pe sine prin intermediul hermeneuticii, eticii, esteticii, filosofiei științei, filosofiei religiei, fiecare dintre ele privite în oglinda apei inconștientului.

Sîntem obișnuiți din psihanaliza existențială ca practicienii să aducă în discursul psihanalizei tematizările filosofice, dînd consistență și creativitate filosofică psihanalizei și demersului terapeutic. Vasile Dem. Zamfirescu ne propune o întreprindere mult mai benefică pentru cultura română. El aduce psihanaliza în orizontul filosofiei făcînd-o să lucreze în beneficiul deschiderilor presupuse de o filosofie a spiritului. Inconștientul este fundamentul pe care crește o asemenea filosofie în slujba căreia sînt puse toate rezultatele psihanalizei, indiferent de școala care le-a produs.

Volumul de față aparține deopotrivă filosofiei și psihologiei, el prilejuiește o întîlnire dintre cele două discipline ce jalonează și dau măsura unei îndelungate cariere de teoretician și practician al psihanalizei și al filosofiei aplicate. Faptul că autorul vorbește despre  acest volum ca despre „cartea vieții” ne înfățișează nu numai dimensiunea auto-biografică a demersului său de cercetare științifică, ci și participarea la un efort comun, prezent în cultura română, de transmitere de la o generație la alta a preocupărilor pentru filosofia spiritului. Dintr-o asemenea perspectivă, Vasile Dem. Zamfirescu ne propune să înotăm în apele tulburi ale inconștientului și să ne regăsim împreună, prin mijlocirea psihanalizei, ca ființe ce dau contur unei întîlniri originare, care prilejuiește o participare la realitatea supraluminoasă a spiritului. Această reconsiderare a viziunii tradiționale asupra spiritului și culturii se realizează în Filosofia inconștientului, într-un mod magistral, prin apelul la exigențele gîndirii filosofice.

 

[1] Vasile Dem. Zamfirescu, „Iubirea es­te sursa credinței”, Psychologies, 18 august 2008.

[2] Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconștientului, Redactor Victor Popescu, Serie de autor, (București: Editura Trei, 2016). Ediția a treia a acestei cărți reunește, într-unul singur, cele două volume publicate în 1988 și 2001.

[3] Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconștientului, 16.

Sandu Frunză despre transformarea personală prin iubirea de înțelepciune

„Platon pentru visători”. Nu am putut rezista ispitei de a deschide o carte cu un asemenea titlu. Primul lucru ce mi-a venit în minte a fost imaginea unei tinere pe care cu mulți ani în urmă am surprins-o pe o bancă din parcul central din Cluj citind cu emoție și încîntare Banchetul lui Platon. Parcă toată energia solară a Greciei antice se răsfrîngea pe chipul său. Iar din cînd în cînd își ridica privirea din carte și o îndrepta entuziasmată spre trecători ca și cum ar fi dorit să le transmită fără cuvinte ceva din povestea lumii ce se construia în interioritatea sa. Deși eram la o mică distanță, pe banca de pe cealaltă parte de alee, nu am întrerupt-o din experiența sa inițiatică, nu i-am adresat nici un cuvînt, chiar m-am prefăcut că nici măcar nu văd lumina jucăușă de pe chipul ei transfigurat. După cîtva timp am plecat în liniște lăsînd-o să își împlinească bucuria dată de experiența unei lecturi care, sînt sigur, trebuie să o fi urmărit mai apoi toată viața.

Nu am mai întîlnit-o niciodată printre persoanele ce își petreceau timpul în parc. Îmi mai amintesc că pe vremea aceea, mallurile nu existau și oamenii își trăiau viața și își petreceau timpul liber mai degrabă în natură, nu în templele de azi ale consumerismului – pe care toți l-am asumat ca pe o ideologie ce face parte din realitatea banală a vieții noastre. Însă, mi-am amintit de această scenă, de acum mulți ani de zile, atunci cînd, în librărie, mi-a fost adusă în fața ochilor cartea Platon pentru visători. 80 de pastile de filosofie cotidiană pentru a-ți transforma cele mai bune idei în realitate[1], semnată de Allan Percy. Ca autor, Allan Percy este cunoscut publicului românesc deoarece cîteva dintre lucrările lui au apărut în colecția Colibri în una dintre cele mai bune colecții de dezvoltare personală din oferta editorială din România.[2] Este vorba despre cărți de mici dimensiuni, clare și utile, bine dozate pentru un public cititor care – între două preocupări cotidiene care nu suferă amînare, între două întîlniri de afaceri sau într-un interval rămas liber între activitățile urgente ale zilei – își oferă răgazul unor preocupări spirituale legate de dezvoltarea personală, recurgînd la un fond cultural cu un potențial de creștere foarte mare.

În Platon pentru visători, Allan Percy ne oferă cîteva pastille filosofice utile în demersurile noastre de transformare a visurilor în realitate. Este vorba de o carte construită în jurul a 80 de citate atribuite filosofului Platon, fiecare deschide o discuție despre o dimensiune ce poate apărea ca o preocupare personală în procesele de dezvoltare individuală. Autorul folosește aceste citate ca un punct de plecare pentru a releva semnificații profunde ale nevoii de transformare pe care o resimțim fiecare dintre noi ca pe un impuls de a ne îmbunătății propria viață și de a face mai locuibilă lumea în care trăim. Pastilele de înțelepciune practică propuse în această carte sînt importante pentru orice consumator de literatură de dezvoltare personală deoarece prin ele „Platon ne învață, printre multe altele, cum să ne transformăm visurile în realitate, cum să ne gestionăm timpul sau să ne bucurăm de prietenie o viață întreagă, … cum să ducem o viață înțeleaptă și armonioasă, fără să renunțăm la micile și marile bucurii ale vieții.”[3] Finalitatea demersului filosofic desfășurat în această carte este una practică, ea se propune ca un ghid de interpretare, meditație și acțiune orientat spre obținerea unor bucurii spirituale, spre cultivarea luminii lăuntrice, spre obținerea unei relații armonioase cu cei apropiați prin trăirea în comun a unei vieți mereu îmbunătățite.

Allan Percy își prezintă cartea drept un curs de fericire. Pentru a atinge acest ideal ni se propune reînvierea conștiinței că filosofia este importantă deoarece ne apropie de înțelepciune, adică ne apropie de nevoile noastre umane sintetizate în formulele spirituale ce le avem la îndemînă. Chiar dacă nu avem timpul necesar pentru a iubi înțelepciunea, pastilele de înțelepciune practică oferite de Platon pentru visători ne promit că ne vor fi un bun sprijin în asumarea unui mod de viață filosofic și în transformarea filosofiei într-un mod de viață. Platon este cel care ne este pus la îndemînă de această carte. Nu se putea găsi o soluție mai bună, avînd în vedere că filosofia lui Platon aduce pînă la noi practicile filosofice ale unuia dintre cei mai demni de urmat filosofi ai tuturor timpurilor: Socrate, cel care a pus omul și nevoia sa de înfrumusețare prin înțelepciune și căutarea desăvîrșirii în centrul preocupărilor filosofice. Rămîne ca fiecare să ne oferim bucuria întîlnirii cu simplitatea debordantă a afirmațiilor aduse de această carte sub numele lui Platon și să le asumăm existențial ca și cum ar fi principiile de zi cu zi ale dezvoltării noastre personale, ca și cum ele ar da nume propriei noastre vieți. Rămîne să decidem fiecare dacă ne lăsăm ajutați de Platon pentru a deveni fericiți.

 

[1] Allan Percy, Platon pentru visători. 80 de pastile de filosofie cotidiană pentru a-ți transforma cele mai bune idei în realitate, Traducere de Daniela Mitache, (București: Editura Herald, 2017).

[2] Allan Percy, Turistul interior, Traducere de Elena-Anca Coman, (București: Editura Herald, 2017). Allan Percy, Nietzsche pentru stresați, Traducere de Anca Irina Ionescu, (București: Editura Herald, 2015). Allan Percy, Oscar Wilde pentru blazați, Traducere de Anca Irina Ionescu, (București: Editura Herald, 2016). Allan Percy, Kafka pentru deprimați, Traducere de Anca Irina Ionescu, (București: Editura Herald, 2014). Allan Percy, Shakespeare pentru îndrăgostiți, (București: Editura Herald, 2015). Allan Percy, Einstein pentru debusolați, (București: Editura Herald, 2015). Allan Percy, Hesse pentru dezorientați, Traducere de Anca Irina Ionescu, (București: Editura Herald, 2015).

[3] Allan Percy, Platon pentru visători, 8.

Sandu Frunză despre ființă și comunicare sau despre cum poți reveni la existență după ce ai umblat ca un cadavru prin propria viață

În tinerețea mea am fost fascinat de un filosof care, în cinismul său împins la extrem, se plimba pe străzile cetății sale și se minuna cît de multe cadavre umblă pe stradă dînd tuturor privitorilor certitudinea că sînt niște oameni vii. Azi nu trebuie să fi filosof sau fin literat ca să sesizezi cîte suflete moarte locuiesc în oameni care dau aparența că sînt indivizi vii. Nu trebuie să faci cercetări prea elaborate ca să ajungi la o astfel de concluzie. E suficient să recurgi la înțelepciunea populară care spune că poți cunoaște o persoană după faptele sale. Modul nostru de a-i trata pe ceilalți ne situează în umbra morții sau în lumina ființei. Există o strînsă legătură între comunicare, acțiunea etică și situarea în plinătatea ființării. Modul nostru de a acționa ne situează în existență sau non-existență. Nu neg aici importanța suportului biologic ce asigură existența umană, după cum nu vreau să cad în solipsism și nici în moralism. Însă, „a fi” înseamnă în primul rînd a alege să participi în mod adecvat la valorile definitorii ale condiției umane. Ori astăzi, în lumea construită pe comunicare, nu putem concepe ființa umană în afara condiției sale de subiect relațional. Numai indivizii care se situează în cîmpul comunicării (fără a conduce la esențialism, comunicarea are valoarea unei esențe a condiției umane postmoderne) pot fi percepuți ca ființe ce își asumă și își cresc ființa în orizontul deschis de structura relațiilor intersubiective. Prin latura lor cel mai ușor sesizabilă, citibilă în cheie etică, relațiile intersubiective ne aduc în permanență în ființă. Din acest punct de vedere, situarea în interiorul comunicării este relevată de modul în care fiecare persoană acționează în situațiile concrete ale vieții.

Această etică relațională specifică lumii ce ființează în orizontul comunicării a fost descrisă foarte sugestiv de Martin Buber într-o filosofie a dialogului care presupune situarea responsabilă a fiecărui individ în fața celuilalt. Cea mai înaltă formă a responsabilității este cea în care situarea într-o relație de dialog aduce în existență ființele integrate relațiilor intersubiective. Martin Buber concepe relația autentică de comunicare sub forma simbolică a două cuvinte fundamentale: Cuvîntul fundamental Eu-Tu și Cuvîntul fundamental Eu-Acela.[1]

Această filosofie a comunicării, și în general gîndirea lui Martin Buber (8 Februarie 1878, Viena – 13 Iunie 1965, Ierusalim), a fost în mod convingător prezentată într-una dintre cele mai bune exegeze filosofice publicate în ultimii ani.[2] Cartea Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, semnată de Iulia Grad,[3] „își propune, în principal, să monografieze renumita concepție buberiană a naturii dialogice a existenței umane. Ceea ce este notabil de la început în acest proiect este însă faptul că, totodată, monografierea istorică a filosofiei buberiene a dialogului este deschisă foarte surprinzător și interesant spre etica ecologică, etica grijii, analiza internetului și, în general, spre contextul larg al crizei comunicării pe care o putem desemna cu sintagma folosită de Buber, a crizei sferei lui între. Filosofia buberiană a dialogului implică și susține esențial chestionarea conceptului de comunitate și comunicare, chestionare pe care cartea are însă curajul să o ducă dincolo de temele clasice ale alienării sau ale educației comunitare, înspre comunicarea mediată de tehnologie și comunitățile virtuale la care aceasta poate da naștere, iar această analiză are un semnificativ grad de inedit” – după cum foarte bine remarca Aurel Codoban.[4]

În Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, Iulia Grad are meritul de a releva sursele și resursele teoretice ale gîndirii lui Buber, de a scoate la lumină conținuturile de profunzime ale filosofiei dialogului, dar și de a pune în lumina relației Eu-Tu întreaga criză a comunicării postmoderne și a soluțiilor pe care viziunea buberiană le poate oferi. Modul în care este analizată prezența cuvîntului fundamental Eu-Tu în sfera relațiilor interumane este partea cea mai valoroasă a cărții Iuliei Grad. El oferă fundalul tuturor interpretărilor și valorizărilor pe care le găsim în țesătura cărții. Din punct de vedere al discuției pe care am inițiat-o aici, cel mai semnificativ aspect este legat de faptul că este înscris în cifrul transcendent al ființei umane că omul trebuie să aducă la realitate această structură dialogică a relațiilor interumane. Omul trebuie în mod continuu să aducă la viață această ființă relațională. Manifestarea ca subiect presupune relația intersubiectivă și afirmarea în existență a celuilalt. Atunci cînd cultivă o relație exprimată prin sfera simbolică a cuvîntului fundamental Eu-Tu, individul îl aduce pe celălalt în existență într-o relație de reciprocitate, care se manifestă printr-o punere în lumina vieții a fiecăruia dintre participanții la dialog. Ființa relațională capătă realitate în sfera comunicării lui între, ceea ce presupune că a fi purtător al vieții înseamnă a te expune unei relații de comunicare potrivit unei logici a conectivității de care sufletul uman este însetat. Însă, atunci cînd cultivă o relație exprimată prin sfera simbolică a cuvîntului fundamental Eu-Acela, individul îl tratează pe semenul său sub un raport specific relației cu lumea obiectelor. Ceea ce înseamnă că îl tratează ca pe un obiect neînsuflețit. Această scurgere de viață din sufletul celui ce e tratat ca un obiect se răsfrînge, însă, și asupra celui ce cultivă o relație cu celălalt de tipul Eu-Acela. Absența raportului de reciprocitate produce o întrerupere a continuității de ființă, ceea ce determină ca el să fie, la rîndul său, golit de ființă. Ființa relațională este ființa vieții. Autenticitatea se realizează în procesul comunicării interumane în forma comunicării intersubiective.

Cartea Iuliei Grad se dovedește a fi una dintre cele mai actuale cărți în dezbaterea asupra statului comunicării și a rolului ei în definirea situației omului postmodern prin faptul că ne oferă filosofia dialogului, așa cum a fost ea moștenită de la Martin Buber, ca pe o soluție posibilă la rezolvarea crizelor prin care trece omul contemporan.

Privindu-i pe contemporanii noștri stînd sub povara crizei și a înstrăinării, putem sesiza că inautenticitatea pe care ei o resimt este una ce ține de sfera golirii de ființă, adică a existenței inautentice sau, altfel spus, a golirii de lumina vieții. Din perspectiva relației dintre ființă și comunicare sesizăm că cea mai importantă dimensiune a crizei este cea care privește modul de relaționare interumană. Ca soluționare a crizei, ieșirea din lumea obiectivării, a golirii de ființă, presupune o situare armonioasă în existență și o permanentă transcendere în simplitatea vieții cotidiene. Această armonie este una a simetriei ființei relaționale.

Fiecare dintre cei ce stau sub semnul crizei golirii de ființă sînt chemați la restaurarea ființei intersubiective, adică la afirmarea vieții interpersonale sub semnul reciprocității dialogice. Sfera lui între, așa cum este ea configurată și transfigurată de Martin Buber, este specifică unei ontologii a conectivității pe care o resimțim ca sfera unei comunicări a plinătății vieții și a restaurării ei în fiecare persoană ce asumă esența dialogică a ființei sale.

 

[1] Cititorilor mei le recomand să își rezerve cîteva ore de liniște și să citească, împreună cu o ființă pe care o îndrăgesc, cartea lui Martin Buber, Eu şi Tu, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, (Bucureşti: Ed. Humanitas, 1992). O asemenea lectură, desfășurată sub semnul benefic al reciprocității, funcționează întotdeauna ca o formă de terapie prin dialog, adică prin iubire.

[2] O recenzie a cărții Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013) am publicat în Sandu Frunză, ”Notes de lecture: Iulia Grad, La philosophie du dialogue et la crise de la communication dans la pensée de Martin Buber”, Essachess. Journal for Communication Studies, vol. 6 no. 2(12) (2013): 261-263.

[3] Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013).

[4] Aurel Codoban, „Text coperta IV” la Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013).

Sandu Frunză despre cei 12 pași spre atingerea succesului prin care Lorand și Brian cred că ne vom îmbunătăți viața

Mulți dintre noi ne lăsăm ispitiți de mirajul căutării succesului în sine. Credem că atingerea lui înseamnă o experiență totală, asemuită cu experiența simbolică în care sîntem atinși de aripa îngerului, într-un gest de confirmare a stării paradisiace pe care am dobîndit-o. Ne este greu să ne mobilizăm într-un efort de obținere a succesului care să fie conceput doar ca o etapă intermediară în trăirea împlinirii personale. Așa cum ne e dificil să ne imaginăm succesul doar ca pe o rotiță într-un mecanism complex al vieții și al desăvîrșirii. Cel mai adesea, succesul devine un scop în sine, pe care îl asociem cu notorietatea, cu celebritatea, cu acumularea de bunuri (materiale sau simbolice), cu starea de recunoaștere totală la  care am putea spera. Iar în felul acesta, mirajul succesului este mereu însoțit de o stare de nesiguranță, de neliniște, de inadecvare, de neîmplinire.

O perspectivă ce iese din capcana unei asemenea înțelegeri a succesului mi-a fost relevată de  cartea Drumul către succes. 12 pași pentru a ajunge la o viață pe care o visezi semnată de Lorand Soares Szasz și Brian Tracy.[1] Succesul nu poate fi un scop în sine. El nu poate, doar prin el însuși, să aducă starea de bine, de împlinire, de fericire. Drumul către succes trebuie parcurs, iar succesul trebuie atins deoarece el este un principiu transfigurator, care duce viața ta pe un nou făgaș. El are o menire pedagogică: te învață cel puțin patru lucruri. Mai întîi, parcurgînd drumul către succes poți învăța „cum să îți crești rapid veniturile și cum să atingi independența financiară”; în al doilea rînd vei învăța „cum să îți reduci numărul de ani de muncă asiduă în vederea atingerii aceluiași nivel de realizare și de recompense, pe care acum l-ai atinge într-un număr mai mare de ani”; în al treilea rînd vei dobîndi deprinderi „cum să îți creezi o viață minunată de familie și cum să îți stabilești și să îți îndeplinești obiectivele privind sănătatea și bunăstarea”;[2] iar nu în ultimul rînd, ai șansa de a  învăța și dobîndi conștiința faptului că, stabilind succesul ca un obiectiv al vieții tale, poți „să devii tot ceea ce ești capabil să devii, să îți atingi propriul potențial și să aduci o contribuție extraordinară la viețile celor din jurul tău”.[3]

Două lucruri mi-au plăcut în mod deosebit în cartea propusă de Lorand Soares Szasz și Brian Tracy. M-a marcat în mod plăcut afirmația că succesul are un preț pe care trebuie să îl plătești. Și m-am lăsat convins de faptul că acest preț trebuie plătit în avans, ca într-un restaurant cu autoservire în care plătești consumația înainte de a te așeza la masă. Mai mult decît atît, prețul trebuie plătit integral, înainte de a te bucura de succesul pentru care ajungi să plătești din plin.[4] Iar faptul că plătești prețul corect presupune întotdeauna că ți-ai asumat responsabilitatea pentru a avea rezultate. Rezultatele muncii tale sînt cele care te legitimează pentru a fi o voce care contează, pentru a fi o persoană care are acces la succes.

De asemenea, mi-a plăcut coerența interioară a demersului celor 12 pași pentru atingerea visului unei vieți bune propuși de Lorand Soares Szasz și Brian Tracy:

1. Stabilește-ți și îndeplinește-ți toate obiectivele
2. Găsește-ți menirea și scopul în viață
3. Gîndește ca un învingător
4. Ia-ți destinul în mîini!
5. Descoperă-ți atuurile
6. Acționează pentru succes
7. Îmbogățește-te
8. Pornește-ți o afacere
9. Influențează-i pe ceilalți
10. Construiește-ți strategii de convingere
11. Fii mai bun în ceea ce faci
12. Nu renunța niciodată.[5]

În Drumul către succes, Lorand Soares Szasz și Brian Tracy ne propun acești pași pentru a ajunge la viața pe care o visăm. Găsim în această carte multe informații utile, povestiri de viață care ilustrează frazele persuasive puse în joc, o filosofie antreprenorială ce poate fi asumată și adaptată prin personalizare de orice antreprenor, pasiune însoțită de viziune, îndemnuri puternice și multă energie motivațională.

Autorii vorbesc pe două voci, sincronizate într-un discurs integrator în care energia nestăvilită a tinereții și calmul odihnitor al înțelepciunii se împletesc într-o modalitate simplă, jovială și dătătoare de încredere. Cartea este mînată de un spirit luminos al prieteniei, de parcă ar fi scrisă cu scopul de a fi povestită între mai mulți prieteni apropiați care vor să parcurgă drumul spre succes discutînd împreună despre căile, destul de dificil de urmat, către obținerea vieții visate. Împlinirea visului de a avea o viață bună, productivă și aducătoare de bunăstare (în viața personală și cea a comunității din care faci parte), pare să fie pentru Lorand și Brian drumul de la starea actuală, la atingerea succesului personal și la depășirea lui prin asumarea unui proiect în care este inclusă totdeauna și contribuția pe care o aduci pentru împlinirea celorlalți.

Merită ajuns cu lectura pînă la îndemnul final al cărții: „Nu renunța”.[6]

 

[1] Lorand Soares Szasz și Brian Tracy, Drumul către succes. 12 pași pentru a ajunge la o viață pe care o visezi, (București: Editura Publica, 2016).

[2] Lorand Soares Szasz și Brian Tracy, Drumul către succes. 12 pași pentru a ajunge la o viață pe care o visezi, 17.

[3] Lorand Soares Szasz și Brian Tracy, Drumul către succes. 12 pași pentru a ajunge la o viață pe care o visezi, 59.

[4] Lorand Soares  Szasz și Brian Tracy, Drumul către succes. 12 pași pentru a ajunge la o viață pe care o visezi, 15.

[5] Lorand Soares Szasz și Brian Tracy, Drumul către succes. 12 pași pentru a ajunge la o viață pe care o visezi.

[6] Lorand Soares Szasz și Brian Tracy, Drumul către succes. 12 pași pentru a ajunge la o viață pe care o visezi, 266.

Sandu Frunză despre Emmy van Deurzen și puterea filosofiei de a salva lumea

Ne-am obișnuit deja cu coborîrea filosofiei din turnul său academic și intrarea ei, cu pași siguri,  pe scena publică. În societatea construită pe comunicare, filosofia pare a fi una dintre căile privilegiate de a uni oamenii și ideile și de a clădi trepte ce duc spre înțelegerea înălțimii cosmice la care omul postmodern a ajuns să aspire. Nu mai putem să ne orientăm în lumea noastră fără a face apel la gîndirea strategică, iar locul cel mai fecund al acesteia se constituie la interferența dintre filosofie și comunicare. Această gîndire își găsește resursele cele mai pline de creativitate în filosofia de viață pe care indivizii, grupurile sau comunitățile o pot îmbrățișa. Este vorba, adesea, de un demers de dezvoltare personală orientat de principiile restauratoare ale ființei umane și ale lumii în cuprinderea căreia el se angajează într-un proces de creștere.

Una dintre cele mai expresive forme de punere a filosofiei în slujba omului contemporan am găsit-o la Emmy van Deurzen. Ea propune filosofia ca metodă de a ajunge la o viață echilibrată, la o viață care își dezvăluie frumusețea în chiar procesul trăirii ei cu intensitate, la o viață care merită cu adevărat trăită. Făcînd din filosofie și comunicare un tot unitar, de nedespărțit, gînditoarea le valorifică în planul psihoterapiei. Ea transformă acest tot al filosofiei-comunicare într-un fel de suflet al situației terapeutice. Adeptă a psihoterapiei și consilierii existențiale, Emmy van Deurzen dă filosofiei puteri pe care le-a avut în diverse etape ale dezvoltării sale, dar pe care le-a pierdut în mare măsură o dată cu modernitatea, puteri precum cele de a relaționa, de a vindeca și de a salva. În calitate de filosof practician al psihoterapiei, ea ne oferă una dintre cele mai intense energii creatoare a filosofiei în planul consilierii psihologice.

Terapia existențială aici invocată pornește de la premisa reflexivă, modelatoare de acțiune, pe care o desprindem din afirmația lui Socrate: „O viață necercetată nu merită trăită”. Ea face parte dintr-un curent al teoriei și practicii psihoterapeutice cu multe ramificații, cu o diversitate de practici și cu o pluralitate de metode de interpretare a omului și a vieții. Privind această diversitate, în cartea lor Psihoterapie și consiliere existențială, Emmy van Deurzen și Martin Adams[1] relevă existența a două elemente pe care terapiile existențiale le au în comun: pe de o parte, își fundamentează întregul demers în mai mare măsură pe filosofie decît pe psihologie, iar pe de altă parte, cultivă o neîncredere totală în posibilitatea de a opta pentru o singură metodă de interpretare sau o tehnică terapeutică unică. Totodată, ei subliniază interesul aparte pe care terapeuții existențiali îl au față de clarificarea problemelor, elucidarea dilemelor și conștientizarea elementelor fundamentale ce țin de condiția umană și sînt inerente vieții cotidiene a fiecărui individ. Prin urmare, în loc să se concentreze pe eliminarea unor simptome punctuale de disconfort, neliniște sau tulburare, ei își fixează scopul „de a-i ajuta pe oameni să devină mai buni în a-și confrunta într-un mod curajos dificultățile în loc să fugă de ele”.[2] Rezervele formulate în legătură cu concentrarea pe tehnici și dobîndirea de către clienți a unor abilități de rezolvare a problemelor au la bază orientarea analizei spre condiția umană, iar din această perspectivă este posibil ca metodele și terapiile să ducă la o  înțelegere greșită a semnificației profunde a umanității noastre. Prin aceasta s-ar rata unul dintre cele mai importante obiective ale terapiei existențiale, avînd în vedere că pentru cei doi gînditori „scopul este întotdeauna ca oamenii să dobîndească claritate, să fie mai conștienți și mai capabili să se înțeleagă pe ei înșiși și lumea obiectelor ca și lumea altor oameni și idei, și a-și extinde și dezvolta această înțelegere pînă cînd ea va funcționa optim în practică”.[3] Practicile filosofice sînt folosite ca instrument în procesul acestor clarificări, fără a se propune un set fix de teorii, de tehnici, de abilități sau de forme de intervenție.

Această terapie, prin excelență filosofică, presupune că atît terapeutul, cît și clientul său ajung să deprindă arta de a trăi în mod existențial – ceea ce înseamnă „a gîndi pentru tine însuți și a-ți asuma responsabilitatea pentru gîndurile, sentimentele și acțiunile tale”.[4] Trăirea existențială se realizează într-un orizont al comunicării în care relaționarea interpersonală este conectată cu sursele existențiale fundamentale legate de dimensiunea fizică, dimensiunea socială, dimensiunea personală și dimensiunea spirituală. Fiecare dintre acestea se suprapun într-o structură unică, cea care face ca natura umană să se manifeste prin asumarea de către fiecare individ a unei vieți autentice.

Fiind prin excelență filosofică, terapia existențială nu are o tehnică specifică general acceptată  și nu poate fi încadrată într-o definiție, oricît de largă ar fi ea. Cu toate acestea, cred că este bine să amintim aici cîteva elemente caracteristice ale psihoterapiei existențiale, așa cu sînt sintetizate de Emmy van Deurzen și Martin Adams:

1. Terapeuții existențialiști prețuiesc prea mult libertatea practicii terapeutice pentru a accepta că este posibilă formularea unor pași ai demersului terapeutic pe care să îi urmeze în relațiile lor cu clienții sau pentru a accepta subordonarea practicilor lor unei teorii sau unor principii comune larg răspîndite.
2. Deși există o rezervă generală în raport cu consacrarea unor tehnici, în practica terapeutică sînt folosite mai multe tehnici din diverse practici psihoterapeutice, dar ele sînt mereu adaptate potrivit perspectivei filosofice generale adoptate. Tipul de demers propus are la bază gîndirea critică, cercetarea presupozițiilor teoretice în practică, iubirea de înțelepciune și căutarea adevărului. Ceea ce primează este relația interpersonală de comunicare și dialog.
3. Terapia existențială este o practică ghidată de principii ce se raportează la problemele vieții cotidiene ale indivizilor și la scopurile de care ei sînt ghidați în construcția propriei lor vieți. În acest ghidaj, este esențială orientarea spre sensul existenței, spre valorile vieții și spre elementele definitorii pentru modul de a fi al omului în lume.
4. Deși psihoterapia existențială a evoluat în moduri dintre cele mai diferite în diverse spații culturale, ea păstrează ca o notă comună deschiderea spre valorizarea practicilor spirituale în care responsabilitatea individuală și responsabilitatea socială sînt elemente esențiale ale construcției personale.
5. Terapeuții existențialiști au o formare solidă în domeniul filosofiei, ceea ce face ca abilitățile lor să fie mai degrabă de natură critică și hermeneutică decît pragmatică și practică. Cu toate acestea, în procesul instrucției filosofice și de consiliere, ei se orientează spre punerea în practică a ideilor și învață să realizeze o strînsă legătură între teorie și practică. Tocmai aici se dovedește a fi deosebit de utilă această adoptare a unei perspective filosofice asupra lucrurilor și asupra vieții.[5]

Chiar dacă refuză orice scheme rigide ale analizei, interpretării, cunoașterii și acțiunii, psihoterapia existențială are propriile ei cadre de interpretare. Astfel că terapeutul și clientul său, situați mereu în comunicare și dialog, trebuie să aibă în vedere faptul că „pentru a practica terapia existențială avem nevoie să ne cunoaștem mediul, adică existența umană. Avem nevoie să exersăm cultivarea unei atitudini de atenție deschisă și angajată, îndreptată nu  doar spre persoana din fața noastră dar și spre viața pe care o trăiește, ca și spre căile prin care problemele sale particulare pot fi rezolvate concomitent cu rezolvarea și elucidarea unor probleme general-umane comune tuturor”.[6]

Avînd în vedere o astfel de situare, Emmy van Deurzen subliniază unicitatea psihoterapiei existențiale dată de situarea ei în plin cîmp al reflecției filosofice. O afirmație foarte puternică făcută de aceasta este că „psihoterapia existențială se concentrează asupra vieții în mai mare măsură decît asupra persoanei”.[7] Aceasta nu înseamnă că se renunță la statutul persoanei umane ca centru al întregului efort terapeutic. Consilierul existențial are și el în vedere înțelegerea, clarificarea și dobîndirea de către clientul său a unor abilități de a se raporta în mod creativ la probleme cu care se confruntă. Dintr-o astfel privilegiere a vieții în raport cu persoana trebuie să înțelegem importanța pe care gînditoarea o acordă dimensiunilor multiple pe care se construiește ființa umană și straturile succesive de semnificații ce contribuie la viața omului în care filosofia devine nu numai un mod de viață, ci și o practică a desăvîrșirii umane, o formă a însănătoșirii morale și a urcușului spiritual și o matrice a salvării.

Prin utilizarea filosofiei în relația terapeutică, omul devine creatorul propriei sale vieții. Nu toate filosofiile sînt utile în acest demers de îndreptare a situării pe căile vieții. Însă, Emmy van Deurzen identifică mai multe creații filosofice care pot conduce la o asumare existențială a vieții. Printre acestea se numără opere filosofice semnate de: Soren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Edmund Husserl, Martin Heidegger, Karl Jaspers, Paul Tillich, Jean–Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Martin Buber, Emmanuel Levinas, Paul Ricoeur, Jacques Derrida, Michel Foucault, Hannah Arendt, Julia Kristeva și alții. Toate aceste sisteme filosofice sînt privite ca modalități de elucidare a misterului ființei umane și a căilor pe care ea le are de urmat. Alături de viziunile altor terapeuți existențiali, perspectivele acestor filosofi sînt, pentru Emmy van Deurzen, instrumente ale unei imersiuni în adîncurile condiției umane.[8]

Terapia existențială construită pe gîndirea filosofică devine o cale prin care omul se poate regăsi, se poate îmbunătăți, se poate reechilibra și chiar poate obține un fel de mîntuire cotidiană. Filosofia devine un instrument de terapie a salvării. Prin utilizarea unui asemenea suport filosofic al demersului terapeutic se deplasează accentul de la rezolvarea unor probleme punctuale cu care clientul se confruntă, la rezolvarea în perspectivă holistică a problemelor acestuia. Accesul cade pe înțelegerea problemei, pe asumarea datului existențial, pe descoperirea sensului vieții, pe remodelarea perspectivei asupra lumii, pe căutarea autenticității, pe comunicarea interioară și relaționarea interpersonală cu ceilalți, pe lărgirea orizontului în perspectiva unei vieți mai bune de care individul să se poată bucura împreună cu ceilalți.

 

[1] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, Traducere de Brândușa Popa, (București: Editura Herald, 2011).

[2] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 7.

[3] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 13.

[4] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 15.

[5] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 5-16.

[6] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 14.

[7] Emmy van Deurzen, ”Philosophical Background”, în  Emmy van Deurzen and Claire Arnold-Baker (eds.), Existential Perspectives on Human Issues. A Handbook for Therapeutic Practice, 3-14, (New York: Palgrave Macmillan, 2005), 3.

[8] Emmy van Deurzen-Smith, Everyday Mysteries: Existential Dimensions of Psychotherapy, (London: Routledge, 1997).

 

Sandu Frunză despre Jurnalul Amurgului Iubirii adus la lumină de Aurel Codoban

Cine dintre cei care l-au cunoscut pe filosoful Aurel Codoban nu ar dori să îi citească primul său roman, imediat la apariția sa? Cine ar putea să stea departe de o asemenea lectură după ce a citit Amurgul iubirii, o capodoperă a filosofiei iubirii? Cine ar putea să fie atît de ascetic încît să nu își ofere plăcerea intensă de a răsfoi, pe îndelete, Jurnalul Amurgului Iubirii?

Pentru publicul larg, nefamiliarizat cu ierarhiile filosofice de la noi, am să menționez că Aurel Codoban este unul dintre cei mai importanți filosofi români. Domeniile în care are contribuții originale sînt filosofia religiilor, hermeneutica, semiologia, comunicarea și consilierea interpersonală. Este promotorul în cultura noastră a filosofiei ca gen literar. Complexitatea gîndirii sale filosofice îl apropie de marea gîndire europeană și îl alătură marilor eseiști contemporani. Dacă ar trebui să fac o paralelă, cu scopul de a releva locul pe care Aurel Codoban îl ocupă în acest context, aș putea spune că Aurel Codoban cultivă o paradigmă de gîndire asemănătoare cu cea a lui Pascal Bruckner. Cei doi autori au în comun atît preocuparea comună pentru filosofie și pentru literatură cît și o profundă înțelegere a sufletului omului postmodern, a înstrăinărilor la care acesta a fost supus și a mecanismelor prin care el se mai poate salva. Sînt convins că toți cititorii de limbă română a lui Bruckner vor găsi o plăcere sporită de a citi Jurnalul Amurgului Iubirii pus la dispoziția publicului de Aurel Codoban[1], chiar dacă vor găsi suficiente motive, îndreptățite, de a pune în planuri diferite lucrările celor doi mari gînditori.

Remarcabil este faptul că Jurnalul Amurgului Iubirii este în același timp cartea unei iubiri și o carte despre iubire. Volumul ne spune o incitantă poveste de iubire desfășurată în mediile universitare, cu rigorile dar și cu libertățile pe care acestea le presupun. Cartea are o dimensiune exoterică și una esoterică. La nivel exoteric, sesizăm o formulă ușor autobiografică, incitantă, vie, epică și lirică în același timp. Cu toate acestea, cred că ar fi nepotrivit să privim cartea doar ca un roman autobiografic. Ea aduce scene credibile din punct de vedere al vieții cotidiene doar pentru că autorul este conștient de faptul că, cel mai adesea, „viața bate filmul”. Prin urmare, e firesc ca cele mai expresive pagini ale unui roman de calitate (cum este cel propus aici de Aurel Codoban) să fie cele create după modele și rețete care ar putea oricînd să facă față unei experiențe reale. Le dau crezare și celor ce susțin că „fantezia depășește realitatea” avînd în vedere că personajele lui Aurel Codoban sînt atît de bine construite încît par a fi parte a universului familiar al romancierului. În același timp, cartea are și o dimensiune esoterică presărată în reflecțiile filosofice asupra iubirii, aduse în discuție sub pretextul unui exercițiu editorial. Autorul introduce astfel un tip de reflexivitate erotică adusă de vizualizarea Ideii iubirii, care (la un nivel esoteric de lectură) situează întreg registrul cărții undeva dincolo de plăcerea erotică și extazul adus de contemplarea iubirii ca poveste și a unei povești despre iubire.

Nu am de gînd să rezum cartea, nici să exemplific cu scenele la care ar trebui să vă opriți cu prioritate. Dar am să relev faptul că puteți trăi experiențe dintre cele mai diverse. Puteți să pregustați „Cât de reală este dulceața primă a iubirii”, să vă bucurați de o poveste din care să aflați modul în care „Iubirile trecute anticipează viitoarea iubire”, să înțelegeți faptul că „Iubirea e schimbare și trăiește din schimbare”. Totodată, veți putea să aflați de la Aurel Codoban mai multe lucruri „Despre gelozie și alți demoni” și să asistați împreună cu acesta la „Eutanasierea erotică a unei mari iubiri”. Sper că aceste titluri preluate din cuprinsul cărții lui Aurel Codoban vă dau o imagine despre firul epic și despre dimensiunea reflexivă a cărții, dar, în același timp, vă și ispitesc să vă doriți să citiți acest roman.

Fiind sub impresia puternică a lecturii romanului, mă aștept ca această carte să stîrnească o paletă foarte largă de comentarii și controverse. Dar, în același timp, cred că este o carte ce nu va lipsi de pe noptiera niciunei femei care dorește să își ofere o lectură de seară în care să simtă puterea și beneficiile iubirii sau să retrăiască nostalgiile iubirilor pierdute. Totodată, văd cartea răsfoită de mîinile tinerilor citind în Grădina Botanică sau în Parc, după cum mă aștept să fie deschisă în birourile de sticlă ale orașelor de către toți cei ce vor să își petreacă pauza de cafea sau pauza de masă într-un mod plăcut, dar spiritualizat.

Romanul lui Aurel Codoban are calitatea de a se adresa fiecărui cititor în registrul său personal. Așa că cel mai bine ar fi să intrați cu încredere în Jurnalul Amurgului Iubirii și să vă lăsați fascinanți de povestirea și înțelepciunea sa.

 

[1] Aurel Codoban, Jurnalul Amurgului Iubirii, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2018).

Sandu Frunză despre dăruire, motivație și personalitate

Este timpul potrivit pentru a celebra și a dărui. Respectul și recunoașterea mi se par cele mai importante moduri prin care femeile pot fi celebrate în această perioadă și pe tot parcursul anului. Fără îndoială, o sărbătoare destinată celebrării femeii este cel mai bine valorizată prin reamintirea recunoașterii de care femeia trebuie să se bucure în societate, de dezbaterile privind drepturile și afirmarea femeii în sfera profesională, de dialogul privind respectul cuvenit în viața personală sau în sfera publică etc. Însă, nu din perspectiva acestor probleme majore doresc să vă rețin atenția acum. Aș dori să mă opresc asupra darului, deși acesta poate apărea ca un aspect secundar din perspectiva afirmării sociale și politice a femeilor. Cu toate acestea, nevoia de a dărui pare a fi o coordonată importantă a condiției relaționale a ființei umane.

Sub influența lecturilor mele din textele lui Georges Bataille și din alte lucrări antropologice, am susținut mereu că darul intră într-o logică  a schimbului. Darul atrage după sine un alt dar, altfel el nu se realizează pe deplin ca dar.[1] E adevărat că, cel mai adesea, dăruirea nu se rezumă la schimbul de obiecte, ci vizează o construcție care se realizează pe un plan superior celui al lumii obiectelor și al schimbului acestora. Cel mai adesea, relevanța darului este resimțită ca ceva ce intervine în orizontul spiritual, chiar și atunci cînd darul poate lua forma unor obiecte dintre cele mai rudimentare cu putință. Unul dintre cele mai frumoase exemple de daruri pe care le pot concepe în viața mea și a altora sînt cărțile. Ele pot fi oferite ca exemple ale darului prin excelență deoarece au capacitatea de a juca, în cea mai mare măsură, rolul unor entități cu o valoare interpersonală. Mai mult decît atît, una dintre caracteristicile speciale ale darului este aceea că el oferă, odată cu obiectul darului, o întreagă lume de semnificații. Mai mult decît orice alt obiect, cărțile au această capacitate de participare simbolică la lumea pe care darul o aduce cu sine în viața celui dăruit.

Ca un posibil dar, pe care îl putem aduce femeilor din viața noastră, doresc să semnalez aici o carte ce poate aduce o bogăție inepuizabilă în viața oricui ați dori să o dăruiți: Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate.[2] Cartea nu se adresează în mod special femeilor, dar o recomand ca pe un dar posibil deoarece reprezintă o operă clasică în dezvoltarea psihologiei. Recunoscut ca întemeietor al psihologiei umaniste, Abraham H. Maslow modelează pentru totdeauna înțelegerea fundamentelor motivației umane și este un autor tot mai influent în domenii precum filosofia, comunicarea, publicitatea, resurse umane, strategiile organizaționale, etica managerială etc.

O influență aparte o au ideile sale în dezvoltarea personală, cultivarea sinelui, coaching etc. Nici un discurs motivațional nu mai poate face azi abstracție de ideile puse în mișcare de Maslow. Cea mai cunoscută dintre contribuțiile sale este construcția piramidei ce înfățișează ierarhia trebuințelor umane, în vîrful căreia este situată nevoia naturală de autorealizare a ființei umane ca actualizare a sinelui. Autorul o propune ca pe o schemă generală de interpretare a dezvoltării motivației și personalității umane. Ea este rezultatul unui efort teoretic original și de mare complexitate în care datele experimentale sînt întrețesute de o reflecție filosofică de profunzime, care pune de acord datele științifice cu fundamentele filosofice ale condiției umane.

În clarificarea modului de a fi al omului în lume și a principiilor realizării autentice a ființei umane, Maslow pleacă de la caracterul prin excelență pozitiv al felului de a acționa al omului. El refuză să accepte orice teorie privind prezența unor instincte distructive intrinseci naturii umane.  Realizarea trebuințelor umane trebuie să se producă într-un mod natural, nu se poate stabili nici o relație directă între lupta pentru satisfacerea acestor nevoi și manifestările de violență din viața omului. Într-o asemenea perspectivă, fie că e vorba de trebuințele primare sau de cele superioare, „trebuințele (motive, impulsuri, pulsiuni) primare nu sunt malefice și nici păcătoase. Nu e nimic neapărat rău în a dori și a avea nevoie de hrană, siguranță, apartenență și dragoste, acceptare socială, acceptare de sine și actualizare a sinelui. Dimpotrivă, majoritatea oamenilor din diferite culturi ar considera aceste dorințe – într-o formă autohtonă sau alta – dezirabile și lăudabile. Chiar cu un maximum de precauție științifică, tot ar trebui să spunem că sunt neutre și nu rele”.[3] Satisfacerea nevoilor specific umane nu trebuie privită ca o luptă pentru existență bazată pe un instinct care izvorăște din modul de a fi al omului. Prezența violenței în acțiunea umană trebuie privită din perspectiva concepției care „spune că distructivitatea sau agresivitatea este un comportament secundar sau derivat, nu o motivație primară. Aceasta presupune să ne așteptăm ca, la ființa umană, comportamentul ostil sau distructiv să se dovedească a fi rezultatul unui motiv identificabil, reacția la o altă stare de fapt, produs și nu sursă originară”.[4] Maslow afirmă pe baze etologice, antropologice, științifice înclinația naturală a omului înspre realizarea binelui. Acest element al gîndirii pozitive fertilizează întregul cîmp al reflexiilor sale cu privire la devenirea umană.

Pentru a ajunge să trăiască o viață bună, omul trebuie să parcurgă cu încredere toți pașii necesari realizării sale. El trebuie să se îngrijească de nevoile sale primare, care au în vedere faptul că omul există în lume ca ființă biologică ce are nevoi de natură fizică, așa cum trebuie să fie preocupat și de asigurarea securității vieții sale prin obținerea unei siguranțe și a unei stări de confort în raport cu situarea sa în lume ca mediu al desfășurării vieții. Această sferă a nevoilor de bază, determinate de faptul că omul este o ființă corporală ce trăiește într-un univers fizic, trebuie completată, după Maslow, de preocuparea pentru realizarea trebuințelor de natură socială, cele ce privesc universul relațional al persoanei ce trăiește într-un univers al valorilor bazate pe alteritate, pe dialog, pe viața trăită împreună cu ceilalți. Manifestarea omului ca ființă socială atrage după sine și nevoia individului de recunoaștere. Iar în satisfacerea acestei trebuințe cred că intervin două dintre cele mai importante elemente fără de care nu putem concepe azi autenticitatea ființei umane și tot ceea ce poate să ne apară semnificativ din perspectiva dezvoltării personale. Este vorba de respectul față de sine și respectul față ceilalți. Respectul joacă aici nu doar rolul unui instrument de comunicare, al unui cadru etic al conviețuirii, ci și al unei categorii de trasare a condițiilor de posibilitate ale existenței omului postmodern. Toate acestea își găsesc împlinirea la nivelul ființei umane o dată cu trecerea la cel de al cincilea nivel al dezvoltării umane. El corespunde actualizării sinelui, proces pe care Maslow îl pune la baza unei psihologii universale. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate fi lăsat la o parte în dezvoltarea personală. Totul trebuie cuprins în acțiunea de obținere a armoniei personale și a unei vieți mai bune: de la nevoia de somn sau de sex pînă la nevoia de recunoaștere sau de succes, de la nevoia de iubire[5] pînă la cea de transcendere în raport cu o transcendență ce își face loc în orizontul condiției umane. Această stare de împlinire personală trebuie experimentată și trăită în prezent[6], fie că e vorba de pacienți supuși unui proces terapeutic, fie că e vorba de beneficiari ai consilierii de dezvoltare personală și de îmbunătățire a calității relațiilor interpersonale.[7]

O carte cum este cea a lui Abraham H. Maslow poate fi un dar potrivit pentru orice persoană îndrăgită din viața noastră deoarece teoriile sale au părăsit situația experimentului de laborator transformînd întreaga viață a omului într-un laborator al experiențelor semnificative din punct de vedere al condiției umane. Este unul dintre motivele pentru care teoriile sale sînt azi utile atît pentru rezolvarea problemelor individuale în dezvoltarea personală cît și în dezvoltarea în carieră și în mediile profesionale, în înțelegerea mecanismelor instituționale de valorizare a creativității personale, în orientarea politicilor organizaționale de dezvoltare a resursei umane și a politicilor de responsabilitate socială sau în descifrarea provocărilor cărora trebuie să le facă față lumea contemporană.

Putem să nu fim de acord cu afirmațiile lui Maslow cu privire la anumite distorsiuni pe care o interpretare greșită a luptei pentru emanciparea femeilor le poate aduce în dezvoltarea persoanei.[8] Dar nu putem face abstracție de faptul că teoriile lui pun în valoare o dimensiune specific feminină a existenței. Este vorba îndeosebi de o totalizare simbolică prezentă în actul actualizării sinelui, chiar dacă putem accepta că există o posibilitate de nuanțare a diferențelor existente în ceea ce privește stabilirea de priorități în cazul bărbaților și a femeilor. Această dimensiune este una cu deschideri holistice și relevă gîndirea pozitivă, creativitatea, construcția existenței bazată pe valori, accentul pus pe umanitate, dar și pe idealul valorizării nevoilor particulare ale fiecărei persoane în parte – elemente ce conviețuiesc cu o etică a grijii specifică ontologiei relaționale a sufletului feminin.

 

[1] Sandu Frunză, Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014).

[2] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, Traducere de Andreea Răsuceanu, Prefață de Robert Frager, Postfață de Ruth Cox, Ediția a treia, (București: Editura Trei, 2013).

[3] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 213.

[4] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 226-227. Într-o cheie asemănătoare poate fi citită și lucrarea lui Erich Fromm,  Anatomia distructivității umane, Traducere de Oana Maria Nica, (București: Editura Trei, 2015). Fromm consideră că distructivitatea nu derivă din natura umană, ci este una dintre formele pe care le ia deformarea personalității umane. Cîteva aspecte privind gîndirea lui Erich Fromm pot fi urmărite în „Sandu Frunză despre fața întunecată a iubirii”, 12 februarie 2018.

[5] Recomand ca cei ce doresc să citească această carte să înceapă cu capitolul „Iubirea la oamenii aflați în procesul actualizării sinelui”, paginile 341-372.

[6] În general, teoriile psihologice care recurg la o fundamentare filosofică au ca tendință să releve importanța situației actuale în demersul terapeutic. O lectură lămuritoare în acest sens poate fi Dave Mann, Terapia Gestalt. 100 de teme și tehnici fundamentale, Traducere de Brândușa Popa, (București: Editura Trei, 2013).  Dave Mann afirma: ”Eu privesc terapia gestalt ca fiind o călătorie de descoperire. Noi explorăm felul în care fiecare își întîlnește lumea, cum răspunde la situația lui și felul în care influențează situațiile trecute și prezente procesul fiecăruia (și al nostru) de a întîmpina ceea ce este „aici și acum”, facem toate aceste lucruri în timp ce ne implicăm activ în relația cu clientul ca parte a situației lui”, paginile 21-22.

[7] Am scris despre importanța universului relațional în „Sandu Frunză despre Dragobete în vizită la psihoterapeut”, 21 februarie, 2018,   pe marginea cărții Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Cuvînt înainte de Florentina Palade, ediția a doua, București: Editura Trei, 2014. Modul în care principiile psihologiei umaniste pot interveni în dezvoltarea unor relații terapeutice autentice, care să conducă la autocunoaștere, acceptare de sine și transformare personală poate fi urmărit și în Carl S. Rogers, Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie, Traducere de Corina Dedu, (București: Editura Trei, 2015).

[8] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 32-33. Cîteva precizări din perspectivă feministă sînt schițate de Ruth Cox în reflecțiile privind „teoria motivației, a actualizării sinelui și psihologia femeii” prezente în postfața cărții: Ruth Cox, „Bogata recoltă a lui Abraham Maslow”, în Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 532-534. O critică radicală la adresa „falocentrismului”, considerat de unele feministe că ar sta la baza ierarhiei nevoilor fundamentale teoretizate de Maslow, poate fi urmărită în Dallas Cullen and Lise Gotell, „From Orgasm to Organization: Maslow, Women’s Sexuality and the Gendered Foundations of the Needs Hierarchy”, Gender, Work and Organizations, Vol. 9 No. 5 (2002): 537-555.