Sandu Frunză: Sunteți directorul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată de la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Pentru cunoscători, numele acestui centru este sinonim cu excelența în cercetarea, dezbaterea și publicarea pe teme de etică. În calitate de director al uneia dintre cele mai importante structuri universitare, care credeți că poate fi semnificația dezbaterilor și demersurilor de etică aplicată dincolo de zidurile instituțiilor academice? Care poate fi locul în cetate al unei asemenea structuri? Cum ajung să fie cunoscute, valorizate și valorificate de către comunitate rezultatele unui asemenea Centru?
Emilian Mihailov: Într-adevăr, am devenit recent directorul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (CCEA). El a fost înființat și condus timp de o decadă de Valentin Mureșan, profesor emerit al Facultății de Filosofie. Marea viziune a lui Valentin Mureșan a fost să dezvolte un spațiu nu doar al cercetării filosofice aplicate, ci și al educației filosofice în care studenții își pot găsi chemarea. Îmi aduc aminte că la început, Valentin Mureșan organiza în cadrul centrului grupuri de lectură pe cărți de filosofie morală în vogă (Richard Brandt, A Theory of the Good and the Right; Tom Beauchamp și James Childress, Principles of Biomedical Ethics; Derek Parfit, On what matters), la care participau profesori și studenți. Distanța pe care o simțeam în relația cu profesorii dispărea. Intrai într-o atmosferă de dialog firesc, de la egal la egal, în care toți participanții erau curioși și nerăbdători să se bată cu ideile textului. În același timp, mă simțeam special să pot luat parte la discuții și exersam acasă cum să intervin cu întrebări sau obiecții. Nu puteam să vin nepregătit. Una din lecțiile cele mai importante pe care le-am învățat în acel univers al lecturii și discuției a fost responsabilizarea personală. Prin antrenamentul filosofic, menținut programatic an de an, Valentin Mureșan a cultivat generații de tineri filosofi talentați și pasionați de etică. Pentru el creația filosofică nu era produsul geniului unor individualități solitare, ci se năștea în primul rând din discuție, dezbatere și confruntare. Când pui baze solide, rezultatele nu au cum să nu apară. Cu peste 15 de ani de frecvență neîntreruptă de dezbateri pe teme de etică, multiple proiecte naționale și internaționale, publicații în cele mai prestigioase reviste științifice, și parteneriate instituționale cu Universitatea din Oxford și Universitatea din Basel, CCEA este probabil cel mai longeviv și activ centru de cercetare de profil din România și Europa de Est. Totuși, dincolo de rezultatele academice, pentru mine numele centrului este sinonim cu o poveste inedită a unor oameni care au avut rarele calități umane de a se sprijini și coopera pe termen lung. Din păcate, cele mai multe povești de succes în România au viață de fluture.
Semnificația a ceea ce facem într-o instituție care studiază etica aplicată are, de fapt, două dimensiuni: una a asistenței socratice în piața publică și alta a chemării orfice în lumea ideilor. Există ONG-uri, organizații private și publice, care se raportează la cercetarea filosofică ca la un rezervor de expertiză. Suntem chemați să contribuim cu o opinie sau să construim sisteme de etică instituțională. Pe lângă invitațiile de a participa la emisiuni televizate sau de a contribui cu articole în dezbaterea publică, unii dintre membrii CCEA s-au ocupat de primul manual de etică și integritate academică din România și au formulat critici legate de Codul Național de Etică a Cercetării Științifice. De asemenea, suntem chemații să ne spunem părerea cu privire la anumite inițiative legislative. Adesea, când vorbim despre spațiul academic, cu tot ce înseamnă el, se întreabă cu insistență: «Am înțeles că voi căutați adevărul, dar ce-i oferiți omului din societatea largă, care e utilitatea a ceea ce faceți?». Într-un fel, dacă punem problema doar în acești termeni ajungem la o imagine falsă despre oameni, ca și cum ar fi doar consumatori de utilitate. Este în natura omului să exploreze lumea înconjurătoare și legea morală din el, iar CCEA îi oferă un cadru al chemării în care-și poate satisface curiozitatea intelectuală și existențială. Să nu uităm că fiecare dintre noi a luat contact cu răceala instituțională a spitalelor atunci când a căutat să se vindece și că fiecare dintre noi se va confrunta cu problema morții (care poate nu este o problemă, ci o binecuvântare; cine știe?).
Sandu Frunză: Practicile filosofice au pătruns și încep să se dezvolte și în România. Printre acestea consilierea filosofică și consilierea etică au devenit preocupări importante în mediile universitare și filosofii au început să își asume rolul de practicieni în consilierea etică și consiliere filosofică. Cum credeți că se vor dezvolta în viitor aceste activități și ce șanse există ca practicile filosofice să devină o profesie efectivă pentru absolvenții de filosofie?
Emilian Mihailov: Consilierea filosofică și consilierea etică sunt niște guri de aer binevenite. Noile generații de filosofi nu mai sunt mulțumite doar să studieze în bibliotecă, să nu se poată dezlipi de fascinația erudiției. Începe să prindă contur un angajament profesional față de societate. Dorim să facem filosofie și pentru a face bine în jurul nostru, poate în mod asemănător cu motivația celor care aleg să facă medicină. Dacă-i întrebi pe studenții din anul întâi la medicină de ce și-au ales profesia, cei mai mulți răspund că vor să facă bine. Tot așa și în filosofie, simțim că prin consilierea filosofică și consilierea etică putem fi de ajutor în mod palpabil. Există o cerere crescândă personală și instituțională pentru clarificare conceptuală, gândire critică, arta dialogului și interpretarea experiențelor. Iar dacă se dovedește că prin aceste activități oamenii se simt ajutați, atunci munca noastră capătă o nouă dimensiune. Pe lângă împlinirea cercetătorului, vom simți și satisfacția vindecătorului.
Sigur, consilierea filosofică și consilierea etică sunt încă noi în România, dar șansele sunt promițătoare. Acum 10 ani aproape că nu se vorbea despre aceste activități. În timp au apărut programe masterale foarte bine construite la București, Cluj și Timișoara care-i inițiază pe cei interesați în consilierea filosofică și consilierea etică. Masteratul de Etică în Afaceri, Societate și Organizații al Facultății de Filosofie, Universitatea din București, își propune să vină în întâmpinarea instituțiilor medicale, administrative și economice care caută consilieri de etică. Începem să avem din ce în ce mai mulți doctoranzi în domeniul consilierii filosofice și etice. Am colegi care și-au făcut un renume din aceste activități, cum ar fi Laurențiu Staicu, Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Cristian Iftode, cu toții fiind entuziasmați de oportunitățile profesionale pe care le rezervă viitorul. De exemplu, acum lucrăm în cadrul CCEA și al Universității din București la un program de a extinde instituția consilierului de etică și în învățământul pre-universitar. Am făcut câteva programe de formare și o școală de vară cu profesorii din licee și școli generale, fie că erau de chimie, istorie, filosofie sau engleză, iar feedback-ul a fost nesperat de pozitiv. În continuare, trebuie să insistăm cu recunoașterea formală a consilierului de etică în școli și să venim cu manual de etică pentru elevi.
Oricum, absolvenții de filosofie au mult mai multe opțiuni acum decât erau în trecut. Își pot pune la lucru abilitățile în mai multe domenii și, cel mai important, abilitățile lor devin din ce în ce mai valoroase într-o lume în care job-urile sunt preluate de inteligența artificială. Să nu ne mire că o diplomă în filosofie va fi în curând mai căutată decât o diplomă de inginer. Cred că activitățile tehnice vor fi preluate fără prea mari probleme de inteligența artificială. Filosofia prin imaginație creativă, gândire critică și discurs existențial, e mai probabil să reziste. Îmi pare că activitățile spirituale și evaluative vor fi poate singurele care își vor păstra factorul uman.
Sandu Frunză: Consilierea etică pare să fi devenit o practică organizațională destul de accesibilă. Ea are deja și o formă instituționalizată în administrația publică. Potrivit Codului Administrativ, consilierul de etică e unul dintre funcționarii publici care preia și atribuțiile de consilier de etică; el „are, de regulă, studii superioare în domeniul științe sociale, astfel cum este definit acest domeniu de studii în condițiile legislației specific”. Din păcate, în Codul Administrativ nu sunt menționați și absolvenții de științe umaniste, domeniu care i-ar cuprinde și pe filosofi. Dincolo de această situație, vorbind în termenii generali ai eticii organizaționale: care ar trebui să fie profilul profesional al unui consilier de etică?
Emilian Mihailov: Etica fiind o disciplină care aparține în mod tradițional filosofiei, sunt tentat să spun că profilul profesional al unui consilier de etică trebuie să fie cel de filosof, dar greșesc dacă pun doar acest standard. Eu însumi am argumentat în alt context că etica trebuie predată de filosofi. În cazul consilierii etice lucrurile stau altfel pentru că nu mai vorbim de o disciplină, ci de o varietate de probleme practice. Ceea ce înseamnă că avem mai multe tipuri de consiliere etică. Una e să porți o discuție cu un pacient care nu mai are mult de trăit sau cu o adolescentă care-și pune probleme morale în privința întreruperii unei sarcini și alta e să porți o discuție cu decidenții politici despre politici publice. În primul caz, psihologii ne pot învăța foarte multe pe noi filosofii despre arta de a-i asculta pe ceilalți, iar în al doilea caz specialiștii în comunicare ne pot arăta cât de mult contează narațiunile în dezbaterea publică. În final, cel mai important lucru este conștientizarea faptului că în rezolvarea problemelor practice avem nevoie de mai multe tipuri de cunoaștere și că trebuie să fim deschiși la colaborarea cu celelalte profesii. Consilierul de etică poate veni atât din domeniul științelor sociale, cât și din domeniul științelor umaniste, dacă el este dispus să se formeze interdisciplinar, să înțeleagă natura și tipul de probleme etice. Mai important decât profilul profesional este programul de formare.
Pe de altă parte, trebuie să corectăm așteptarea că filosofia prin consilierea etică poate oferi de fiecare dată soluții și verdicte. Consilierul de etică poate fi uneori neinteresant sau chiar recalcitrant, tocmai pentru că nu iese în lume să arate cu degetul. El nu trebuie să imite marile figuri moraliste care apar în spațiul public, aici sau aiurea, cu scopul de a separa apele între lichele și sfinți. Consilierul de etică, așa cum îl prefer eu, are menirea să critice și dogmele morale foarte îndrăgite la nivelul societății. El nu este neapărat pe placul oamenilor. Antrenamentul filosofic cultivă un scepticism sănătos față de opiniile morale ale ideologilor de serviciu, economiștilor, politicienilor și capilor instituțiilor religioase. Îmi aduc aminte de un mare filosof care a fost invitat în calitate de consilier etic să asiste la deliberările bioetice dintr-un spital. În timpul consultărilor, punea întrebări de clarificare, ridica probleme conceptuale, critica argumentele slabe și scotea la suprafață incoerența interlocutorilor. Nu a mai fost invitat a doua oară.
Un consilier de etică trebuie să plece de la premisa că este failibil și să atragă atenția că ceilalți experți sunt și ei failibili. Așadar, trebuie să încercăm pe cât posibil să ne conștientizăm prejudecățile și să le ținem sub control (faptul de a fi filosof nu este un vaccin împotriva celor mai cumplite prejudecăți). Putem scăpa de multe credințe înguste dacă ne-am cultiva o minte deschisă pentru a cunoaște modalitățile diverse, adesea aflate în tensiune, în care oamenii au înțeles să-și ducă viața. Iar fără fermitatea de a căuta adevărul moral într-o manieră nepărtinitoare este greu să fii credibil. De multe ori filosofii publici ne vând sub eticheta adevărului moral propriile idiosincrazii. Și, nu ultimul rând, consilierul de etică trebuie să-și dezvolte o sensibilitate bazată pe compasiune. Fără înțelegerea condițiilor și experienței oamenilor, nu putem evalua adecvat cum se aplică regulile morale.
Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca universitar, filosof și etician – în ce tip de activități ce presupun practicile filosofice vă implicați? În calitate de expert, ce ați putea oferi ca serviciu pentru comunitate? Dacă cineva dorește să facă apel la serviciile dumneavoastră, cum ar putea să o facă?
Emilian Mihailov: Am fost implicat în mai multe proiecte în calitate de expert în etică. În trecut, împreună cu colegii mei din CCEA depuneam efort să informăm instituțiile publice și private despre necesitatea expertizei etice, dar nu găseam o mare deschidere. Dușul rece care ne-a cam tăiat din entuziasm. Totuși, treptat am început să fim contactați din toate părțile. În 2015, am primit invitația neașteptată din partea Comisiei de sănătate a Parlamentului României ca să-mi expun un punct de vedere despre problemele etice ale reproducerii umane asistate medical. Am găsit parlamentari deschiși și interesați să cunoască mai bine problemele bioetice. În intervenția mea din Parlament am atras atenția asupra unor ambiguități terminologice, cum ar fi definiția embrionului sau a implantării/fertilizării post-mortem, și neclarități privind reglementarea cercetării pe embrioni umani. Am recomandat Comisiei de Sănătate o abordare flexibilă care permite utilizarea de embrioni umani în cercetare dacă nu mai sunt folosiți sau devin inutili pentru reproducere, iar in unele cazuri, chiar și crearea de embrioni pentru cercetare ar putea fi permisă dacă există nevoi medicale. În finalul intervenției, am semnalat nevoia de formare și educație medicală continuă despre potențiale probleme etice ce vor apărea în practica medicală după adoptarea legii reproducerii asistate medical. Recent am contribuit la elaborarea unui ghid de bune practici privind activitatea judecătorilor și procurorilor în spațiul social media, într-un proiect coordonat de Consiliul Superior al Magistraturii. Rețelele digitale de socializare pun presiune și ridică noi provocări magistraților atât în ceea ce privește garantarea imparțialității, cât și exercitarea libertății de expresie. Înainte de apariția și utilizarea în masă a social media, magistrații nu aveau foarte multe oportunități de a încălca standardele de deontologie profesională în spațiul public. Acum, magistrații pot transmite instant mesaje către un public larg, cu consecințe adesea imposibil de prevăzut. Această diferență creează noi capcane. Deși libertatea de expresie include libertatea de a ofensa, în cazul magistraților libertatea de a ofensa poate altera încrederea în imparțialitatea lor. Din acest motiv, am propus ca virtutea echilibrului să fie standardul etic după care magistrații să se ghideze în spațiul online.
Dar eticianul nu oferă doar consultanță instituțiilor interesate, ci trebuie să fie atent și la ce se întâmplă în agora. Poziția sa de universitar îi oferă o perspectivă privilegiată. Din turnul de fildeș poate vedea probleme pe care cei implicați sau imersați în viața de zi cu zi le trec cu vederea. Omul obișnuit poate avea multă suferință în viața lui, astfel încât nu mai are puterea să vadă nedreptățile din societate și să reacționeze. Și cred că aici universitarul poate lua apărarea cetățeanului de rând – pentru că filosoful e într-o poziție în care poate vedea mai bine nedreptățile din societate. Acesta este unul dintre motivele pentru care universitățile nu trebuie modelate după ce se cere pe piața muncii. Instituția universității are nevoie de o anumită decuplare de la graba vieții economice și sociale pentru a anticipa riscuri morale și pentru a reacționa imparțial. Dar sigur că există un risc al implicării în dezbaterea publică, risc pe care noi filosofii nu l-am discutat destul în spațiul românesc. Nu e un accident că cei mai mulți intelectuali publici au arătat până la urmă angajamente partizane. Ei au făcut parte de la bun început dintr-un trib politic sau altul. Eu înțeleg să ai preferințe valorice, nu poți fără ele, dar dacă nu conștientizezi că implicarea civică te poate fura, dacă nu activezi într-o cultură a dialogului critic, atunci e foarte ușor că cazi în clivajul noi versus ceilalți, să uiți de propria failibilitate. Odată ce ai intrat în logica polarizării, marea iluzie, aproape irezistibilă, e să crezi că mai tot timpul ai dreptate, iar cei din tribul advers sunt în eroare.
Sandu Frunză: Ne aflăm într-o perioadă de criză în care filosofia ar fi firesc să capete un rol tot mai important ca preocupare personală și ca instrument al modelării vieții publice. Credeți că, din punct de vedere cultural, e un moment favorabil ca omul occidental să redescopere importanța reflecției, a gândirii critice, a creativității în zona valorilor existențiale? Cum va arăta din acest punct de vedere viața noastră după pandemie? La ce schimbări ar trebui să ne așteptăm că vor interveni în viața noastră post-pandemică?
Emilian Mihailov: Această criză nu este una care a atacat cu premeditare valorile existențiale. Nu a ieșit din coasta strâmbă a umanității, ca să-l parafrazez pe Kant. Criza primului război mondial a generat strigarea morală „Să nu se mai întâmple vreodată așa ceva!”. Acum avem de-a face cu o altfel de criză, una care scoate la iveală câteva adevăruri fundamentale despre condiția umană contemporană. Nimeni n-a anticipat pauza socială în care ne-a forțat actuala pandemie. În parte, pentru că progresul extraordinar al medicinei poate crea o stare de confort iluzorie. Foarte multe boli care în trecut erau fatale, acum sunt tratabile, avem cea mai mare speranță de viață din istorie, iar rata mortalității infantile este la cote minime. Aceste reușite impresionante distrag atenția de la faptul că ființele umane sunt prin condiția lor vulnerabile. În decembrie 2019, apăreau câteva știri despre un virus misterios dintr-un oraș din China, iar în nu mai puțin de câteva luni toate țările globului au fost afectate economic, social și politic. Rapiditatea cu care s-a răspândit virusul la nivel global ne arată o interdependență fără scăpare a societăților contemporane.
Mi-e greu să spun cum va arăta lumea după pandemie. E bine să nu ne grăbim cu scenariile despre post-pandemie. Nu văd o distincție clară între faza pandemiei și faza post-pandemiei. Vor exista multe asemănări de familie. Într-o fază intermediară ar putea apărea schimbări care, de exemplu, să vizeze ridicarea nivelului dotărilor medicale din spitalele românești. Pandemia actuală ne-a arătat fără menajamente că problemele de sănătate publică nu pot fi abordate cu provizoratul lui „merge și așa”. Dacă neajunsurile în tratarea problemelor individuale de sănătate sunt adesea mai puțin vizibile, atunci când apar probleme de sănătate publică, dificultățile capătă vizibilitate. După criză, avântul dotărilor suplimentare ar putea deveni standard și extins în toată țara. La fel, Uniunea Europeană ar putea spori sprijinul pentru țările est-europene. Să ne așteptăm, oare, ca cei mai dezavantajați membri ai societății românești să vadă zile mai bune? Să ne așteptăm la investiții suplimentare și bine implementate în educație? Oricum, schimbările nu vin de la sine, iar crizele nu ne forțează la schimbări profunde. Ele creează mai mult oportunități pentru schimbare. Depinde de noi cum le vom fructifica.
sandu frunză 