Candidatul la poziția de Rector Ioan Chirilă în vizită la FSPAC

Facultatea de Științe Politice Administrative și ale Comunicării este un loc al întîlnirii, dialogului și dezvoltării excelenței. Numeroasele personalități care au fost oaspeți ai Facultății noastre s-au putut convinge de faptul că aici poți găsi confortul academic și provocarea la creativitate pe care și le dorește orice invitat. O asemenea atmosferă am simțit și la întîlnirea organizată azi cu profesorul Ioan Chirilă, candidat pentru funcția de Rector al UBB.

Cu această ocazie, candidatul la rectorat a expus cîteva elemente din proiectul său managerial. Printre multe altele, au fost aduse în discuție probleme precum:

• modalitățile în care UBB răspunde provocărilor lumii digitale
• modul în care dezvoltările tehnologice și cuceririle societății informaționale pot să fie integrate activităților administrative, de predare, de cercetare din Universitate
• consacrarea demnității profesionale a profesorilor, cercetătorilor, a tuturor categoriilor de personal
• crearea cadrelor și a suportului tehnic pentru extinderea avantajelor aduse de societatea digitală în activitățile cu toți studenții din universitate, în funcție de specificul și tipul de angajament al fiecărei structuri a universității
• dezvoltarea cercetării în strînsă relație cu activitatea didactică și inovarea conținuturilor didactice în funcție de datele cercetărilor desfășurate
• respectarea specificului pe care îl au fiecare dintre domeniile de știință în ceea ce privește evaluarea rezultatelor cercetării, a publicării și a ofertei acestora pe piață
• racordarea temelor de cercetare la temele semnificative în cercetarea internațională și dezvoltarea structurilor de cercetare comune cu echipe cu specialiști din plan național și internațional
• dezvoltarea cunoașterii și oferirea soluțiilor aplicate ca parte a unui angajament al universității în raport cu comunitatea locală, comunitatea națională și cu extinderea ofertei spre comunitatea internațională
• construirea unor relații instituționale în care principiile autonomiei universitare să se manifeste la toate nivelurile de decizie
• creșterea rolului departamentelor ca structură fundamentală a deciziei corelată cu dezvoltarea unui climat al unității acțiunii universitare
• elaborarea unei strategii de dezvoltare a universității care să aibă la bază creativitatea care vine dinspre gîndirea strategică a comunității noastre universitare

Intervenția de azi a profesorului Ioan Chirilă s-a bazat pe o îndelungă activitate managerială în UBB, în special pe experiența din ultimii 8 ani în care a ocupat funcția de președinte al Senatului UBB. A fost extrem de convingătoare deoarece a lăsat să se vadă că, împreună cu soluțiile concrete, Ioan Chirilă are și o viziune despre universitate și în numele acestei viziuni dorește să fie liderul comunității UBB pentru următorii 4 ani.

Ioan Chirilă: multiculturalismul și interculturalismul trebuie să fie un teren al echilibrului și al armoniei

Distinse profesor Ioan Chirilă, ne aflăm în perioada încheierii celui de al doilea mandat de Președinte al Senatului Universității Babeș-Bolyai, o instituție recunoscută pe plan internațional pentru promovarea dialogului, a pluralismului, a multiculturalismului. Vă rog să ne spuneți care sunt principalele elemente pe care dumneavoastră, din postura de Președinte, le-ați susținut pentru dezvoltarea instituțională pe linia inovației, creativității și diversității culturale?

Ioan Chirilă: Forul care are responsabilitatea adoptării politicilor universitare, potrivit Legii 1/2012, este Senatul Universității. El adoptă hotărârile menite să promoveze în UBB inovația, creativitatea și diversitatea. Privind retrospectiv, putem observa că în primul mandat au fost realizate peste 1200 de hotărâri, iar în al doilea mandat aproape 700, ceea ce denotă faptul că prin deciziile luate în primul mandat s-a ajuns la un nivel de stabilitate crescut. În primul mandat au fost adoptate documentele de politică academică ce aveau în vedere racordarea politicii lingvistice a UBB la specificul legislativ al UE, la adoptarea cât mai completă a filosofiei curriculare în spiritul Bologna, cu accent deosebit pe crearea de competențe, inovare și creativitate, tutoriat și practici de  comunicare și comunionale. Printre realizările din primul mandat, care au continuat să fie consolidate și dezvoltate în cel de al doilea, aș putea aduce în discuție faptul că în Senatul UBB am adoptat documente privind dezvoltarea, clasificarea și dezvoltarea Centrelor de cercetare, a obținerii granturilor de cercetare naționale și internaționale, am adoptat prevederile privind afilierea la diverse clustere, chiar dacă o parte dintre acestea s-au materializat doar în timpul celui de al doilea mandat. Toate acestea au făcut parte dintr-un efort de conectare la viața academică internațională, prin ele am stimulat și am susținut conexiuni internaționale interuniversitare, iar în realizarea unora dintre ele am fost implicat direct.

Universitatea este un spațiu al dialogului și al afirmării identității culturale. Pentru Transilvania aceasta este marcată istoric. De aceea UBB a dezvoltat un proiect multicultural, recunoscut ca atare de forurile europene în 1995. Senatul a adoptat soluții practice menite să susțină și să dezvolte existența celor trei linii de studii prin atragerea de specialiști din străinătate, prin păstrarea conexiunilor cu mediul diplomatic și cu mediile de afaceri din țările susținătoare. De altfel, însăși configurația Senatului este o imagine clară a multiculturalității. În acest sens se pot vedea regulile de reprezentare ale fiecărei linii de studii stabilite de Metodologiile de specialitate adoptate de către Senat.

Multiculturalismul este parte a creativității și identității Universității noastre. Această identitate construită pe principiile pluralismului are și o componentă religioasă. Așa se face că UBB are patru Facultăți de Teologie, două cu limba de studiu română și două cu limba de predare maghiară. In acest domeniu, marcat de pluralismul religios, am organizat câteva Centre de cercetare comune celor patru teologii: Centrul de studii biblice, Centrul de studii ecumenice și de dialog interreligios, Centrul de bioetică, acestea sunt veritabile medii dialogale interconfesionale, de mediere și management al conflictelor, de dialog între știință și religie. În acest perimetru, personal am elaborat un volum propriu și am publicat două volume coordonate, iar în cadrul organizațiilor internaționale am fost mediator, membru în joint groups și în trialog.

Deciziile Senatului, în care am avut onoarea să dețin calitatea de Președinte, au pus în practică principiile Cartei UBB, fapt care a contribuit la consolidarea multiculturalității. S-a creat astfel un mediu de formare și creație culturală în specificul identitar, în spiritul irenic și al unui dialog susținut, caracteristic unui construct educativ-formativ multicultural cu performanțe deosebite.

Multiculturalitatea este și un bun context de a spori atractivitatea studenților străini, aceasta fiind susținută și de faptul că prin deciziile luate am aprobat funcționarea unor programe de studiu integral în limbi de circulație internațională. La aceasta se adaugă politicile lingviste foarte inspirate adoptate în Universitatea noastră, prin care au fost consolidate de-a lungul timpului programe fără de care Universitatea noastră nu ar mai putea fi concepută și care trebuie susținute în continuare să realizeze o dezvoltare pe linia excelenței și a vizibilității globale.

Deși nevoia de dialog, de afirmare a pluralismului și acceptare a diversității este mai mare ca oricând, pe plan internațional politicile multiculturale par a fi lăsate undeva în umbră, comparativ cu importanța ideologică acordată multiculturalismului în deceniul trecut. Cum resimțiți astăzi nevoia de a întări caracterul multicultural al UBB și care credeți că va fi trendul în deciziile noastre educaționale pe linia consolidării multiculturale?

Ioan Chirilă: Nu am nici o îndoială: dezvoltarea pe principiile multiculturalismului și interculturalismului este o realitate pe care nu o putem eluda. Ea ține de structura noastră identitară și de valorile fundamentale la care ținem. Trebuie mereu să ne situăm pe acest teren, care trebuie să fie unul al echilibrului și al armoniei. Însă, ceea ce observați este extrem de corect, proiectul multicultural european pare a face pași înapoi. Există declarații politice celebre în acest sens, deși însăși UE a apărut ca un proiect multicultural. Din păcate suntem într-un moment în care nu se insistă în chip suficient pe mediul cultural ca bază a unității, a dialogului și a sistematizării unei societăți real sustenabile. Fondatorii UE afirmau faptul că în proiectul european componenta culturală este una la fel de importantă  precum elementele și motivațiile de factură economică și politică. Prin urmare, eu susțin continuarea proiectului universitar multicultural prin aplicarea corectă a filosofiei Bologna și a ECTS, prin care mobilitatea studenților, a profesorilor și a cercetătorilor să se realizeze în așa fel încât să contribuie și la afirmarea acestor principii ale recunoașterii alterității, ale pluralismului cultural și ale afirmării identitare în spiritul interculturalismului. Însă, trebuie să avem conștiința faptului că politicile multiculturale trebuie însoțite de practici interculturale în vederea creării unei comunități a dialogului și a creativității universitare.

Totodată, cred că Universitatea a intrat în era digitală și trebuie să valorifice avantajele acestei lumi globale. De exemplu, cred că prin mijlocirea comunicării online unele cursuri de la partenerii din străinătate ar putea fi susținute și pentru studenții noștri, eventual într-un raport de reciprocitate. Sau cercetătorii, prin conectarea temelor de cercetare românești cu cele din UE, ar putea să fie parte a unor echipe de cercetare internaționale. În felul acesta ar putea crește atât vizibilitatea și poziționarea UBB, cât și accesibilitatea studenților străini în mediul universitar românesc – fapt care ar consolida aspectul multicultural în chip substanțial și în conformitate cu exigențe de calitate crescute. Cred că pentru viitor în acest domeniu este nevoie de o strategie coerentă, de predictibilitate în politicile de personal, de noi acorduri de colaborare internațională, de o decizie clară de natură financiară menită să susțină atât liniile de predare ale minorităților, cât și programele de predare în limbi internaționale. Pe viitor ar trebui acordată și o atenție sporită la realizarea armonizării curriculare a programelor noastre cu cele din Universitățile cu care dorim să colaborăm și de la care am putea să primim sprijin.

Este cât se poate de evident faptul că prin profilul dumneavoastră spiritual și științific ați susținut mereu cultivarea pluralismului în Universitate. Care ar putea fi elementele principale în jurul cărora se poate contura un program de construcție a pluralismului valorilor și a resurselor creativității în UBB, dublat de un program de comunicare și promovare a lor în spațiul cultural internațional?

Ioan Chirilă:  Pentru dezvoltarea unei axiologii obiective, potrivită spiritului societății actuale înțeleasă ca societate care se adaptează exigențelor erei digitale, trebuie plecat de la dialogicul identitar și de la practicile concrete ce vizează valorizarea alterității. Astfel, ca om cu o formație teologică susțin ideea slujirii celuilalt, iar ca om de știință susțin aspectul complementar al adevărurilor științifice. Acestea nu trebuie privite ca două dimensiuni separate, deoarece ele  se circumscriu într-o dinamică a unități și unicității adevărului.

Dacă vorbim în termeni de bune practici, de recunoaștere și de comunicare, atunci cred că ar trebuie să avem în minte două dimensiuni. Una dintre acestea vizează modul în care fiecare cadru didactic și cercetător, fiecare student, fiecare membru al comunității noastre universitare devine purtătorul acestor valori și resurse. Cealaltă dimensiune presupune angajamentul instituțional în stimularea și crearea cadrului propice pentru inovare, creativitate, dialog multicultural și interferențe multiculturale, practici interculturale și asumări pluraliste. Sunt convins că viitorul Rector al UBB va reuși să pună cele două dimensiuni într-o strategie comună de redare a demnității profesionale a profesorilor și cercetătorilor, de punere în valoare a potențialului pe care îl au studenții noștri, de valorizare a profesionalismului tuturor membrilor comunității noastre universitare, dar și de comunicare eficientă a tot ceea ce Universitatea noastră are de oferit comunității academice internaționale.

 

Ioan Chirilă: Mi-am depus oficial candidatura pentru ocuparea poziției de Rector al Universității Babeș-Bolyai

Ne așteptăm ca anul 2020 să fie unul care aduce nu numai înnoirea echipei de conducere a Universității Babeș-Bolyai, ci și o schimbare de paradigmă pentru viața noastră universitară. Cum începe Noul An pentru președintele Senatului UBB?

Ioan Chirilă: Cu bucuria adusă de perioada sărbătorilor și de începutul de an calendaristic, am răspuns unei așteptări pe care o aveam în primul rând eu de la mine. Ea este, totodată, și o așteptare pe care o au de la mine colaboratorii, prietenii, colegii, un număr semnificativ de membri ai comunității noastre universitare. Am răspuns acestor așteptări înscriindu-mă în mod oficial în competiția pentru ocuparea poziției de Rector.

Această perioadă este una cu o semnificație specială pentru mine. În urmă cu o săptămână, mai exact în ziua de 7 ianuarie, mi-am depus oficial candidatura pentru ocuparea poziției de Rector al Universității Babeș-Bolyai, cu toate înscrisurile cerute de un asemenea demers. Este o perioadă în care s-au întâmplat multe lucruri pozitive, dar ea este în mod special marcată – din punct de vedere al acțiunii mele profesionale și al slujirii mele comunitare – de asumarea acestei responsabilități. În acest moment nu o schimbare de paradigmă mi se pare importantă, ci asumarea responsabilității de a fi Rectorul celei mai importante universități din România.

Dacă ar fi să exprimați în doar câteva cuvinte semnificația acestui gest, cum ați caracteriza dorința dumneavoastră de a vă asuma un asemenea rol în viitoarea construcție instituțională a UBB?

Ioan Chirilă: Așa cum am precizat, privesc această candidatură ca o formă de asumare a responsabilității în raport cu comunitatea universitară din care fac parte și la dezvoltarea căreia am contribuit prin activitatea mea intensă. Am ocupat de-a lungul carierei mele universitare mai multe poziții manageriale, care îmi dau posibilitatea de a pune experiența mea în slujba studenților, a cadrelor didactice, a cercetătorilor, a personalului administrativ sau auxiliar, a instituției noastre privită ca un întreg. Formarea mea spirituală, științifică, didactică și administrativă îmi dă posibilitatea să pot realiza o construcție la nivelul întregului, fără a face abstracție de specificul de dezvoltare a fiecărei componente, integrată într-un proces relațional al dezvoltării instituționale, potrivit exigențelor cerute de dezvoltarea societății digitale. De aceea, în proiectul managerial pe care l-am depus cu ocazia oficializării candidaturii mele, am expus ideea de Unitate-Bunătate-Bunăstare, pe care o asociez cu atașamentul față de valorile educaționale, multiculturale, științifice, morale, spirituale și umane ale Universității Babeș-Bolyai.

Ce așteptări aveți? Care ar fi profilul alegătorului dumneavoastră?

Ioan Chirilă: Îmi exprim speranța și credința că un număr suficient de mare de persoane se vor gândi, cu profesionalism și încredere, la ceea ce vom construi împreună în următorii 4 ani și îmi vor oferi sprijinul necesar pentru a ocupa funcția de Rector al Universității Babeș-Bolyai. Mă aștept ca majoritatea colegilor din universitate să fie alături de mine în acest efort de construcție instituțională.

Sandu Frunză și Ioan Chirilă: În loc de epilog la o carte de interviuri

Sandu Frunză: Distinse profesor Ioan Chirilă, cartea noastră de dialoguri „A învăța să trăiești veșnicia” a ajuns în cele câteva luni de la apariția ei să fie deja îndrăgită de public și a început să fie comentată și de autori cu înclinație spre discursul biografic. Cum explicați faptul că avem categorii atât de diverse de oameni care se apropie de această carte, iar pe diverse canale cititorii noștri continuă să se exprime entuziast în legătură cu conținuturile cărții?

Ioan Chirilă: Cred că este o carte vie. Există mai multe structuri mentale cărora o asemenea carte li se adresează și pentru care poate să apară ca o provocare. Pe lângă elementul biografic, cred că este importantă evidențierea unui mod al construirii intelectuale și al creșterii personale. Alături de dimensiunea personală, am sesizat că cititorii sunt interesați în cazul acestui volum de interferența dintre personal și instituțional, de modul în care personalitatea împrumută identitatea organizației sale și cum, la rândul său, organizația câștigă în prestigiu și competitivitate prin dezvoltarea individuală a profesioniștilor. În acest registru, eu am vorbit în ultima vreme despre necesitatea de a reda membrilor comunității noastre demnitatea de profesor, demnitatea de participant la viața și la construcția instituțională a UBB.  Există, de asemenea, o patină lirică și o evidentă revelare a libertății. Apoi, tema este atractivă prin forța proprie. Gândiți-vă la faptul că mulți caută lecții practice de viață care să le ofere o anume certitudine.

Sandu Frunză: La lansarea recentă a cărții desfășurată la BCU ați oferit un număr semnificativ de autografe. Probabil că cei care au stat liniștiți la rând pentru a le obține o să își dedice o parte din zilele de sărbătoare ale acestei luni pentru a vă citi gândurile exprimate în acest volum. Ce face ca „A învăța să trăiești veșnicia” să fie o carte tocmai bună de citit de sărbători?

Ioan Chirilă: Există un fond de tradiții liturgice, există elemente de uimire și de fericire, sunt dezvăluiri integrale sub semnul sincerității metanoice.

Sandu Frunză: Am văzut că una dintre lecturile care s-a făcut acestei cărți a fost din perspectiva unui proiect managerial pentru candidatura la Rectoratul UBB. În ce mă privește, nu am avut intenția de a face din dialogurile noastre suportul unui asemenea proiect. Singurul proiect dorit de mine era acela al revelării unui proiect de viață condusă prin muncă susținută (la care în cazul dumneavoastră s-a adăugat și o vocație venită probabil ca un dar al Transcendenței) spre realizarea unei vieți de succes – un posibil model de urmat de către tinerii de azi, atât în planul dezvoltării carierei profesionale și al implicării instituționale, cât și în cel al dezvoltării personale și împlinirii spirituale. Cum explicați că este posibilă și o lectură a acestei cărți din perspectiva așteptărilor legate de viitoarea candidatură pentru poziția de Rector al UBB, pe care o să o anunțați la timpul potrivit?

Ioan Chirilă: Chiar dacă a fost concepută cu ceva timp înainte, fiind lansată abia în acest context al apropierii timpului în care doritorii de a ocupa poziția de Rector al UBB o să își anunțe candidatura, este într-un fel firesc ca orice gest al unui candidat anunțat să fie interpretat prin prisma viitoarei sale candidaturi.

Eu am discutat în ultimele luni cu colegii din Universitate despre candidatura mea și mulți dintre ei mi-au propus sprijinul și mi-au oferit susținerea lor. Astfel că nu este nevoie de a lansa o candidatură pe care eu am anunțat-o deja în întâlniri colegiale, de multă vreme. Lansarea oficială a candidaturii, însă, se va face, potrivit calendarului stabilit de Universitate. Nu e nevoie de nici o muncă de lămurire, de dezbateri publice sau de intervenții de nici un fel ca un asemenea moment să se producă.

Cel mai probabil, faptul că noi am vorbit despre construcția instituțională la care am participat în diverse funcții de conducere în UBB ar putea fi interpretat ca fiind, în rezumat, un posibil punct de plecare al unui proiect managerial. Dar, așa cum știți, astfel de documente au un specific al lor în alcătuirea și elaborarea strategică. Așa cum bine știți, în dialogurile noastre nu am avut în vedere conturarea unui proiect managerial, ci mai degrabă o evaluare a unei evoluții în carieră și o relevare a câtorva aspecte ale muncii administrative pe care am depus-o. Nu m-am gândit în termenii unui proiect de candidatură deoarece aveam ca preocupare să subliniez faptul că în haosul contemporan șansa unei reconstrucții se ivește atunci când apar persoane gata să asume responsabilitatea unui amplu proiect strategic menit să facă din UBB o casă a performanței și a virtuților, a demnității academice.

Sandu Frunză: Am văzut că în această săptămână, în care am lansat și cartea noastră la Cluj, a avut loc cel de al doilea tur pentru alegeri la Universitatea din București. Nu a fost o surpriză pentru noi că a fost ales profesorul Marian Preda, care anterior a ocupat funcția de Președinte al Senatului Universității. Credeți că e posibil ca și în cazul Universității Babeș-Bolyai să se contureze o voință majoritară care să decidă că experiența acumulată în calitate de Președinte al Senatului este foarte utilă pentru cineva care dorește să conducă Universitatea din poziția de Rector?

Ioan Chirilă: Poate fi și așa, cert este faptul că din poziția de președinte al Senatului ai văzut modul în care se realizează actul de politici educaționale, de cercetare și de administrare.  Acestea îți oferă competențe de proiecție strategică, dar și o grilă de selectare a acțiunilor prin care se pot atinge targheturile fixate în limitele libertății legii și în înțelepciunea practică prin care se oferă substanță autonomiei universitare. Independent de candidatura mea, cred că ar fi de dorit să alegi un om care are experiența conducerii Senatului, care știe administrație, știe să slujească celorlalți de dragul performanței și pentru binele comunității. Există un număr suficient de mare de persoane din UBB care mi-au spus că sunt orientați spre o asemenea alegere.

Sandu Frunză: Cititorii noștri au sesizat că în dialogurile din „A învăța să trăiești veșnicia” ați insistat pe importanța contribuției dumneavoastră în planul medierii, al cultivării pluralismului și a dialogului în cadrul Universității noastre. Cum vedeți rolul viitorului Rector al UBB în relația cu celelalte Universități din Cluj, din Transilvania, din România, sau din toate țările cu o bună tradiție universitară?

Ioan Chirilă: Am vorbit despre asta la reuniunea Consorțiului Universitaria. Cred că pentru viitor e foarte important să consolidăm unitatea universitară, să nu mai dezvoltăm ideea preeminenței unora față de ceilalți, chiar dacă nu abandonăm ideea competiției. Pentru noi ar fi mult mai firesc să lăsăm ca valoarea să se mărturisească din sine, să dezvoltăm programe interdisciplinare și transversale, să devenim o reală Universitate integrativă. Un program de colaborare continuă cu universitățile din țară și din străinătate este în logica dezvoltării UBB. Face parte din strategia de recunoaștere și de internaționalizare la care ținem cu toții atât de mult. Pentru aceasta este nevoie ca, în punctele forte ale sistemului, valoarea să crească și să modeleze acțiunea practică.

Ioan Chirilă: „Intenționez să devin Rector al Universității Babeș-Bolyai”

S.F. Având în vedere că deja noi am publicat o carte de interviuri în care vă deschideați spre public dăruindu-i o întreagă lume, mulți dintre prietenii mei mă întreabă: când își va anunța profesorul Ioan Chirilă candidatura pentru ocuparea poziției de Rector al Universității Babeș-Bolyai? Deși pentru noi este destul de clar că această candidatură va fi anunțată atunci când dumneavoastră o să considerați că a sosit momentul potrivit, există persoane care doresc să eliminați această ambiguitate în legătură cu dorința de a deveni Rector al UBB. De ce nu v-ați lansat candidatura până acum?

Ioan Chirilă: Am precizat în mai multe rânduri că îmi voi depune candidatura pentru ocuparea funcției de Rector al Universității Babeș-Bolyai. Atunci când am adoptat în Senat metodologia pentru alegeri, am discutat la nivelul conducerii universității că depunerea candidaturilor se face la finele lunii ianuarie 2020. Credeți că ar fi trebuit să încalc chiar eu ceea ce am agreat cu colegii noștri și să-mi lansez candidatura mai repede? Nu cred că era cazul. Dar îmi amintesc că în cadrul interviurilor pe care vi le-am acordat în vederea publicării în volum[1], am exprimat dorința mea de a mă implica în continuare în viața UBB, inclusiv din postura de Rector. Intenționez să devin Rector al Universității Babeș-Bolyai. Îmi voi depune candidatura potrivit cu procedurile stabilite în Metodologia alegerilor.

S.F. Acum că ne este mai clar că intenționați să deveniți Rector al Universității Babeș-Bolyai aș dori să vă rog să menționați trei lucruri care vă recomandă pentru ocuparea acestei poziții.

Ioan Chirilă: Nu cred că este momentul potrivit să mă laud. Dar pentru cei care întreabă aș putea menționa: 1) experiența de natură managerială și de gândire strategică adunată în cei peste 12 ani de implicare în diverse funcții de conducere; 2) o foarte bună cunoaștere a UBB (atât în punctele tari, cât și în cele care ar mai trebui îmbunătățite) și a schimbărilor ce se prognozează în câmpul universitar internațional în perioada următoare. Ceea ce îmi permite să coordonez un plan de dezvoltare a unei instituții dinamice, capabilă să se reformuleze din mers; 3) deschiderea mea spre dialog, orientarea mea constant irenică (de om al păcii), de creare a bunei înțelegeri prin slujirea celorlalți.

S.F. UBB este într-o perioadă în care se celebrează din perspectiva unei tradiții luminoase. Spuneți-mi trei lucruri pe care le veți menține –  în cazul în care o să ajungeți Rector al UBB – din ceea ce găsim azi ca făcând parte din viața noastră universitară?

Ioan Chirilă: Mă bucură faptul că sunt parte a unei asemenea tradiții. Am să menționez doar câteva aspecte: deschiderea multiculturală; dimensiunea Humboldiană; diversitatea specializărilor, cu mențiunea că o cunoaștere integrală presupune azi o viziune interdisciplinară; implicarea activă în viața comunității. Așadar, voi valoriza elementele deja existente cu privire la multiculturalitate, la complexitatea dinamicii formare-cercetare-aplicare, la implementarea valorilor legate de Unitate-Bunătate-Bunăstare aduse în comunitatea noastră de către UBB.

S.F. Care sunt primele trei lucruri pe care o să le schimbați?

Ioan Chirilă:  Nu aș genera un proces major de schimbare. Prefer conceptul de restaurare a firescului lucrurilor. Și atunci aș vorbi despre o creștere a responsabilității și asumării valorilor promovate de UBB. Aș insista în mai mare măsură pe punerea la lucru a tehnicilor de comunicare instituțională (internă și externă) cu accent pe transparență și etică. În fine, aș milita pentru o administrare centrată în mai mare măsură pe toți slujitorii acestei instituții academice.

S.F. Vă rog să menționați trei aspecte care nu ar trebui să lipsească în viitor din profilul educațional și științific al UBB?

Ioan Chirilă: Cred că universitatea noastră ar trebui să se mențină în elita instituțiilor de învățământ superior din România. Pentru viitor consider că sunt importante următoarele aspecte: 1) Aspectul multicultural susținut de o internaționalizare ce utilizează toate mijloacele unei societăți digitale; 2) Aspectul dezvoltării curriculare și al înnoirii aduse de cercetarea științifică și creativitatea pusă în joc de membrii comunității noastre universitare; 3) Aspectul etic de instituție unitară responsabilă pentru sine și slujitoare a societății.

 

A consemnat Sandu Frunză

 

[1] Ioan Chirilă, A învăța să trăiești veșnicia. Un dialog cu Sandu Frunză, (Cluj: Școala Ardeleană, 2019).

Sandu Frunză despre lansarea cărții „Comunicare și consiliere filosofică”

Ieșit din mirajul creat în jurul meu de lansarea cărții la Tîrgul Gaudeamus de la Cluj, consider că e un bun prilej să le mulțumesc tuturor celor ce au sprijinit în vreun fel demersul meu de a aduce filosofia în atenția publicului larg. Cartea mea aduce în atenția cititorilor temele menționate mai jos. Am publicat acest volum cu conștiința datoriei pe care o avem, noi cei din mediul academic, în raport cu necesitatea aducerii comunicării și a practicilor filosofice în piața publică și în viața oamenilor ca toți oamenii. Pe lîngă obișnuitele metode de investigare filosofică pe care le exersăm în spațiul universitar, avem responsabilitatea de a face filosofia să lucreze în comunitatea noastră și în viața de zi cu zi. Cartea mea vă propune o modalitate de apropiere de comunicare și de filosofie din perspectiva practicilor de consiliere filosofică.

Pentru cei care nu au avut pînă acum ocazia să o răsfoiască, menționez aici cuprinsul cărții. Sper că o să aveți curiozitatea de a găsi propria voastră modalitate de a vă apropia de reflecția și practicile filosofice.

Sandu Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, (București: Eikon, 2019).

 1. Cîtă tehnologie, atîta filosofie

 2. De la cearta filosofului cu toată lumea la deschiderea filosofiei către toți oamenii

1. Filosofie, consiliere și terapie
2. Ieșirea din turnul de fildeș
3. Practica filosofică și filosofia teoretică între ostilitate și condiționare reciprocă
4. Psihiatria și psihologia, dușmani și prieteni ai filosofiei
5. Filosofia în dispută cu ideologia
6. În loc de concluzii: despre recunoașterea și profesionalizarea filosofiei practice

3. Consilierea filosofică și practicile dialogului în lumea construită pe comunicare

1. Consilierea ca formă a practicii filosofice
2. Triunghiul de aur al ființei umane ca fundament al consilierii filosofice
3. Dialogul ca metodă terapeutică
4. În loc de concluzii: Consiliere sau terapie filosofică?

4. Filosofie, spiritualitate și terapie

1. Filosofia și imaginarul religios și cel științific
2. De la marginalizarea preocupărilor tradiționale la regăsirea de sine a filosofiei
3. Filosofie și terapie existențială
4. În loc de concluzii: filosofie și terapie în dimensiunea spirituală

5. Filosofia ca stil existențial. De la dorință la iubire ca instrument de comunicare

1. Filosofia ca stil al vieții tale
2. Iubirea și ontologia detaliului
3. Domesticirea dorinței și nașterea subiectului în comunicare
4. Iubirea, ideologia și corectitudinea politică
5. În loc de concluzii: reconstrucția dorinței și consilierea filosofică

6. Trupul nostru cel de toate zilele și instrumentalizarea lui în comunicare

1. Redescoperirea trupului și a sacralității sale
2. Moartea și investirea simbolică a corpului
3. Iubirea, viața și moartea
4. Centralitatea trupului în construcția condiției umane postmoderne
5. Corpul ca instrument de comunicare
6. În loc de concluzii: trupul ca instrument de comunicare și principiu restaurator al ființei umane

7. De la dorința metafizică la dorința de a fi dorit

1. O introducere în hermeneutica iubirii
2. De la iubirea pasiune la modelul sentimental-erotic-apetitiv postmodern
3. Jocurile dorinței și dorința de a fi dorit
4. Comunicarea dorinței și provocările aduse de noile tehnologii
5. În loc de concluzii la o filosofie a iubirii

8. Consilierea filosofică și continua restaurare a ființei umane

1. Filosofia, comunicarea și devenirea umană
2. De la asumarea sensului la căutarea sprijinului în consilierea filosofică
3. Viața bună și fericirea
4. O viață neasumată este o viață pierdută

Bibliografie

Index

 

 

Sandu Frunză despre Israel și întoarcerea acasă a Părintelui Ioan Chirilă

Crăciunul simbolizează, printre altele, întoarcerea acasă. Este vorba despre Transcendența care se manifestă în forma sa teandrică o dată ce alege să locuiască în ființa umană ce trăia în captivitatea istoriei. Nu exista un loc mai potrivit decît trupul omului pentru ca Dumnezeu să se manifeste într-o formă familiară și să ne dea sentimentul că se simte ca acasă. Această întoarcere a Transcendenței în trupul uman este o modalitate prin care Dumnezeu îl reîntoarce pe om cu fața spre sălașul său originar, care nu aparține doar mundaneității și nu își desfășoară planul dezvoltării sale doar pe axa temporalității marcate de istorie. Transcendența se întrupează și prin aceasta face ca trupul uman, în general, să devină o casă nobilă a spiritului. Divinitatea alege să locuiască în om și prin aceasta ființa umană recapătă rolul său de centru al întregii creații și de purtătoare a unei conștiințe simbolice a lumii.

Un asemenea spirit al locuirii dimpreună cu Transcendența însuflețește recenta carte a Părintelui Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu.[1] Punerea în valoare a unei asemenea deschideri simbolice este prilejuită de o serie de dialoguri pe care cei doi le au pe marginea experienței Israelului și a lumii interioare a Părintelui Ioan Chirilă. Israelul ne e prezentat ca un construct simbolic, ca un pattern cultural, dar și ca un loc al experienței lui Dumnezeu. În introducerea cărții, Diana Suciu afirma: „Cititorii vor fi captivați de Israelul plurivalent perceput de un teolog, preot în exercițiul credinței, mediator interreligios, filosof al religiei studiind cărți rare în bibliotecile iudaice, care i‑au provocat interesul de a se apropia de esoterism și kabala”.[2]

Un loc aparte în geografia spirituală a părintelui Ioan Chirilă îl ocupă Cetatea Sfîntă a Ierusalimului. Din punct de vedere cultural, atunci cînd ne gîndim la Ierusalim ne ducem cu gîndul la centrul civilizației iudaice, locul biblic pe care Regele David l-a stabilit drept centru de coagulare a culturii politice și religioase a evreilor. Părintele Ioan Chirilă ne oferă o perspectivă ușor diferită, mai nuanțată și aplicată. El vorbește de Ierusalim ca loc al întîlnirii practicienilor din cele trei religii avraamice: „Pentru evrei, Ierusalimul e important datorită zidului plângerii, rămășițele care grăiesc despre cel de-al doilea templu, distrus de romani. O parte din zidul exterior al curții templului s‑a păstrat. În edificiul acelui zid se observă chiar pietre din cel dintâi templu, vestigii rămase de la templul distrus de Nabucodonosor, 586 î.Hr. Un musulman e atent la esplanada moscheilor, Domul Rocii și Moscheii Negre. Pe acea esplanadă ar trebui să fie centrul lumii deoarece, potrivit tradiției, acolo se află piatra pe care a ridicat Avraam altarul pentru jertfa lui Isaac de pe vârful Muntelui Moria. Creștinii merg le Ierusalim fiindcă acolo se află centrul de unde iradiază, în întreaga lume, misiunea creștină: Biserica Sfântului Mormânt. Inițial, în acel loc se aflau mai multe bisericuțe apropiate una de alta, construite de mama împăratului Constantin, Sfânta Elena, considerată arheologul pionier. Ea a construit, chiar acolo, prima bisericuță pe locul unde s‑a găsit crucea, pe locul mormântului, al Golgotei. A mai rămas doar un singur edificiu, biserica mare a Învierii, cu numele de Sfântul Mormânt”.[3]

Dincolo de aceste moduri diferite de a privi orașul simbol al credinței monoteiste, Ioan Chirilă ne propune o situare biblică în raport cu aceste structuri simbolice și existențiale, amintindu-ne „cuvintele Mântuitorului, Dacă voi veți tăcea, pietrele vor mărturisi”. Această urgență a mărturisirii străbate întreaga carte propusă de  Ioan Chirilă și Diana Suciu. Indiferent ce opțiune ideologică sau religioasă am avea, atunci cînd mergem în Israel nu putem face abstracție de faptul că „Ne ducem într‑un loc unde oamenii tac și pietrele vorbesc”.[4] Iar ele rostesc un adevăr despre fundamentele iudaice pe care s-a clădit gîndirea monoteismului etic specific iudaismului, creștinismului și islamului, cu o contribuție majoră la clădirea civilizației occidentale.

Pe parcursul întregului volum, Israelul este privit sub semnul simbolismului întoarcerii acasă a Părintelui Ioan Chirilă. Diferite tipuri de experiență ale autorului fac ca Israelul să fie înfățișat ca un lăcaș familiar. Am putea aminti, mai întîi, experiența culturală în care Părintele Ioan Chirilă ne spune: „Am avut mentori și în timpul stagiilor din Israel: prof. Liviu Rotman, prof. Raphael Vago, Moshe Gil, Mina Rosen, Leon Volovici, Moshe Idel, care m‑au îndrumat în cercetarea istorică, arheologică, în filosofie iudaică, oameni dedicați unui dialog intelectual de mare finețe”.[5]

Mai apoi, sesizăm că o experiență cu totul aparte este cea a mormîntului gol: „Pentru că e gol. Goliciunea locului poartă întreaga semnificație. Îți arată că cel care a fost acolo nu se mai află acolo. Că a înviat, cum au spus îngerii”. Această deschidere mesianică a golului care dă mărturie de întreaga prezență a transcendenței este completată foarte bine de una dintre explicațiile etimologice pe care autorul o oferă: „Joshua era un nume frecvent, în virtutea dorinței evreilor, ca și a dorinței noastre, de a ne mântui. Verbul „yasha” înseamnă a mântui, a fi mântuit, a fi uns, a fi mesia. (etimologic – Iisus, celălalt apelativ al Mântuitorului Iisus Hristos). La fel, Hristos vine de la verbul „hrizo”, în grecește, cel uns, Mântuitorul Mesia. În persoana lui Iisus s‑au împlinit toate vestirile despre Mesia”.[6] O asemena perspectivă oferă coerență lecturii creștine pe care o dă Ioan Chirilă întregii configurări simbolice a Israelului.

În al treilea rînd, cred că un aspect ce trebuie menționat este că Israelul este și locul privilegiat pentru experiența rugăciunii: „Te rogi pe textele consacrate din cărțile de rugăciune și, până la urmă, ajungi nu doar să vorbești cu Dumnezeu, ajungi să trăiești prezența lui Dumnezeu și nu mai zici nimic. Stai numai și contempli frumusețea și spiritualitatea aceea. Aspectul acela incomprehensibil Și vezi adâncul lui Dumnezeu care nu te înspăimântă, deși o prăpastie în care privești îți inspiră frică. Însă atunci când vezi adâncul acela strălucitor al lui Dumnezeu, frica dispare. Aceea e rugăciunea tăcerii. Nivelul acesta de contemplare”.[7] Israelul devine în acest fel o dublă realitate: cea a Țării Sfinte înțeleasă ca un pămînt binecuvîntat și cea a unui tărîm simbolic pe care îl poți experimenta sub forma comuniunii prin rugăciune. Gîndul la Israel și grija față de Țara Sfîntă sînt pentru Ioan Chirilă un mod de a fi în comuniune, un mod de a fi acasă – acolo unde poți să te bucuri în fiecare clipă de prezența lui Dumnezeu.

Printr-o suită de întrebări foarte simple, dar pline de interogații subtile, Diana Suciu îl conduce pe Ioan Chirilă într-o călătorie imaginară pe întreg cuprinsul Israelului pentru a-și putea manifesta calitățile sale de călăuză în lumea miracolelor ce stau și îi așteaptă pe călători și pelerini în tot cuprinsul Israelului. Experiența miracolului face ca fiecare vizitator să se simtă ca acasă într-o lume a misterului făurită, parcă, pentru el personal. Acest lucru este cu putință „pentru că o minune nu este altceva decât întoarcerea unei forme de existență la firescul ei”.[8] Oferindu-ni-se drept călăuză, cartea Părintelui Ioan Chirilă ne deschide spre un nou orizont: ”Orizontul ca sărut al veșniciei”.[9]

 

[1] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, (Cluj‑Napoca: Editura Bybliotek, 2017).

[2] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, (Cluj‑Napoca: Editura Bybliotek, 2017), 8.

[3] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 32-33.

[4] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 40.

[5] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 20.

[6] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 27.

[7] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 80-81.

[8] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 90.

[9] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 43.

Sandu Frunză despre o posibilă întîlnire cu textele Părintelui Ioan Chirilă

Editura Eikon ne oferă o nouă carte în seria „Teologie”. Pentru că cititul este una din preocupările mele matinale constante, înclin să cred că este o carte bună de citit în timp ce ne bem cafeaua de dimineață. Dacă nu aveți deja obiceiul de a vă consulta horoscopul sau nu aveți deja un reflex aproape incontrolabil de a naviga pe pagina dumneavoastră de facebook în timp ce vă savurați cafeaua, înseamnă că sînteți persoana cea mai potrivită pentru a vă delecta cu citirea cîtorva pagini dintr-o carte potrivită unui asemenea moment. Lectura cîtorva pagini poate să vă aducă, pe lîngă senzația de  prospețime adusă de cafeaua preferată, o doză de liniște creativă, o picătură de imaginar  motivațional și cît reușiți să cuprindeți din bucuria intelectuală a întîlnirii cu cuvîntul destinat (prin structura sa intrinsecă) deopotrivă minții și inimii.

Deși nu este o carte ușoară sau simplă, cartea de eseuri „Model, Chip, Sens” semnată de Pr. Ioan Chirilă și publicată de Editura Eikon[1] poate fi un partener potrivit care să vă însoțească în timp ce vă bucurați de cafeaua matinală. Cartea este concepută ca un puzzle structurat pe trei axe, relevate de titlul cărții. Un puzzle format din cîteva piese răspîndite mai întîi în reviste și volume anterioare și culese în acest volum sub forma unei imagini unice, care se presupune că are o formă diferită în mintea fiecărui cititor chemat să participle la această unitate ce se cere a fi construită. Mai mut decît atît, autorul ne dă împresia că a lăsat cîteva piese la îndemîna cititorului pentru a-i facilita totalitatea arhitecturală, dincolo de percepția fragmentarului.

Există o anumită efemeritate a textelor pe care autorii le răspîndesc de-a lungul unui interval temporal în diverse tipuri de publicații. Ioan Chirilă iese din acest joc al conjuncturalului și al efemerului prin reintegrarea într-un proiect comun a scrierilor disparate adunate în acest volum. Cei familiarizați cu textele Părintelui Ioan Chirilă vor sesiza, cu mai multă ușurință, atît fundalul pe care se desfășoară reflecțiile din aceste texte, cît și temele constante din scrierile autorului, care fac ca eseurile aici prezente să aibă prospețimea necesară unei asemenea propuneri editoriale.

Pentru că nu am la îndemînă o metaforă mai apropiată de relația mea cu cărțile, am să spun că volumul de față are avantajul că poate fi degustat pe porții mici, ca și cum ar fi ceva delicios ce ni se servește pe farfuria pe care, cineva drag, ne aduce cafeaua de dimineață. Deși mi se pare important să accept că textele volumului au o logică internă și o unitate aparte dacă le citești în succesiunea propusă de autor, cred că avantajul unei asemenea cărți este că poate fi citită aproape după bunul plac. Eu am preferat să încep lectura cărții cu textul despre „Părintele Dumitru Stăniloae”. O asemenea alegere este determinată, printre altele, și de faptul că mereu m-am simțit atașat de Părintele Ioan Chirilă printr-o iubire comună pe care o avem pentru reflecția filosofică și teologică prezentă în gîndirea marelui teolog. E adevărat că Părintele Ioan Chirilă trăiește misterul operei lui Dumitru Stăniloae într-o manieră creatoare, care îl conduce spre o îmbogățire a tradiției bisericii și spre o sporire a forței culturale a propriului său discurs teologic. În timp ce eu am preferat în relația cu gîndirea Părintelui Stăniloae un fel de captivitate în orizontul său metafizic. Am acceptat mereu cu un fel de inocență metodologică să mă situez în orizontul gîndirii sale, chiar și atunci cînd eram cît se poate de departe de modul său de gîndire, deoarece am simțit că există o vibrație metafizică ce ne unește în spiritul unei filosofii de viață pe care o găsesc potrivită cu umanitatea din vremea în care trăim. Este motivul pentru care, în ciuda diferențelor de opinii pe care le am în raport cu teologia sa, eu am rămas mereu îndatorat filosofiei de viață ce se desprinde din filosofia existențială pe care gîndirea lui Dumitru Stăniloae o presupune.

Una dintre afirmațiile cele mai pline de sens și admirație ce pot fi citite în cartea Părintelui Ioan Chirilă este: „Cât de viu și cît de aproape este părintele Dumitru teologul, mai ales atunci când trăim în sfera renașterii filocalice pe care ne-a dăruit-o pentru ca, citind și trăind, să cunoaștem veșnicia cea fericită, spiritualitatea cea vie și atotcuprinzătoare în care s-a așezat acum”.[2] Un asemenea pasaj este edificator pentru ceea ce putem citi în secțiunea de mijloc a volumului, cea care stă sub semnul „Chipului”, precedată de cea referitoare la modele și urmată de cea care vizează sensul. Centralitatea chipului poate fi foarte bine sesizată în una dintre cele mai importante cărți de teologie românească, edificatoare prin duhul și creativitatea ei: Ioan Chirilă, Homo Deus.[3]

Din prima secțiune, cititorii se pot îmbogăți cu o interpretare la modelul N. Steinhardt pe linia sa iudaică și cu interferențe creștine. Totodată, așa cum se poate vedea încă din prima secțiune, și pe parcursul cărții, problema deschiderilor multiculturale și a modelării plurale a discursului teologic este semnificativă pentru înțelegerea gîndirii Părintelui Ioan Chirilă. Din cea de a treia parte ne vin împliniri precum iubirea, contemplația, darul și sacrificiul, lumina paradisiacă și sensul vieții – atît în ceeea ce privește căutarea lui cît și în abundența manifestării sale spirituale.

Dar poate ar fi de ajuns să reproduc aici cîteva dintre cuvintele autorului: „Știți care este minunea iubirii lui Dumnezeu, minunea care ține această iubire a lui Dumnezeu în împărtășire proaspătă, curată, neîntinată, veșnică, neterminată? Că fiecare din Treime nu lucrează ca să fie El văzut, ci ca să fie văzuți Ceilalți”.[4]

Sper că citind aceste pagini v-ați întors gîndul înspre Părintele Ioan Chirilă, deoarece o asemenea orientare este sensul întregului meu demers. Iar dacă o să vă vină ideea de a vă oferi bucuria de a citi cîteva pagini din cartea aici amintită în timp ce vă îmbogățiți ziua cu cafeaua preferată, puteți miza pe faptul că trăim împreună această fericire comună.

 

[1] Pr. Ioan Chirilă, „Model, Chip, Sens (Eseuri)”, (București: Editura Eikon, 2017).

[2] Pr. Ioan Chirilă, „Model, Chip, Sens (Eseuri)”, (București: Editura Eikon, 2017), 150.

[3] Ioan Chirilă, Homo Deus, (Cluj: Dacia, 1997).

[4] Ioan Chirilă, „Pace tuturor”, în Pr. Ioan Chirilă, „Model, Chip, Sens (Eseuri)”, (București: Editura Eikon, 2017), 240-241.

Sandu Frunză despre crucea pe care o pune pe umerii noștri Părintele Ioan Chirilă

De cînd crucea a fost transformată din instrument de tortură într-un dispozitiv al salvării, ne-am obișnuit să stăm în fața crucii cu pietatea pe care o avem în fața unei manifestări de iubire – pe care e dificil să o înțelegem și care ne cuprinde, parcă, în maniera unui mister care ne umple de sens fără ca sensul să ne fie accesibil în totalitatea sa. Deși teologia ne spune mereu că experiența creștină este mai degrabă mistică – înțelegînd prin aceasta că nu este deloc magică – există o magie a iubirii care vine ca un flux energetic dintr-o sursă infinită, se mărginește prin intermediul crucii spre a deveni potrivită cu natura omului, pentru ca mai apoi să îl ridice pe acesta cît mai aproape de sursa originară infinită. În acest dispozitiv al crucii ne regăsim, fiecare dintre noi, cînd alegem să stăm contemplativ în fața crucii. Atunci cînd folosesc termenul „dispozitiv”, îl preiau din limbajul filosofului Georgio Agamben, dar adaptîndu-l la expresivitatea simbolismului crucii și la instrumentalizarea pe care o aduce magia iubirii creștine.

O atitudine mai nuanțată mi-a inspirat lectura cărții Părintelui Ioan Chirilă, Scara Cuvîntului.[1] Părintele ne îndeamnă la un nou tip de expunere. Una care presupune ieșirea din starea contemplativă și asumarea efectivă a crucii. El urcă umerii noștri pe cruce și ne îndeamnă să pornim pe drumul crucii. O asemenea așezare pe cruce sau sub cruce îmi amintește de faptul că în copilărie, atunci cînd unora dintre apropiații noștri li se întîmplau lucruri inexplicabile, tatăl meu găsea explicația că fiecare are de dus o cruce în viața lui. Acesta mi se pare a fi sensul originar al urcușului pe via dolorosa încununat, abia mai tîrziu, o dată cu deschiderea luminoasă a revelației că mormîntul era gol. Dumnezeu a murit sacrificat pe cruce. Dumnezeu a murit, dar el lasă mai apoi mormîntul gol, se arată ca o promisiune a ceea ce va fi umanitatea noastră transfigurată. Iar apoi alege să trăiască cu fiecare și prin fiecare dintre noi, de îndată ce luăm decizia de a asuma crucea și  de a trăi bucuriile crucii. Acesta este sensul urcușului pe care ni-l propun eseurile omiletice din  Scara Cuvîntului.

Părintele Ioan Chirilă ne situează într-un dispozitiv al crucii prin intermediul a 33 de cuvîntări omiletice, care au un farmec aparte dacă sînt rostite, dar care relevă o profunzime mai adîncă prin faptul că sînt scrise și pot fi citite cu vocea interioară a celui ce se angajează în actul lecturii. Puține dintre cuvintele rostite pot să treacă examenul cuprinderii lor într-o formă textuală, tocmai pentru că textul presupune o eliberare de oralitate și o incursiune în ființa sensurilor, în trăirea semnificațiilor și în absorbirea energiilor suprafirești ale cuvintelor ce construiesc lumea textului. Scara Cuvîntului a trecut cu ușurință acest test. Autorul cărții alege ca în loc de titluri să marcheze identitatea textelor cu cifre romane, tocmai de aceea voi face referință la anumite părți ale volumului prin interrmediul numerelor corespunzătoare. Primul dintre eseurile omiletice propuse de Ioan Chirilă se deschide cu tematizarea crucii, iar capitolul XXXIII, fără a presupune închiderea unui ciclu, ne deschide spre alte posibile tematizări tot prin invocarea semnificației crucii. Astfel, cele XXXIII de intervenții în viața noastră sînt tot atîtea modalități de a pune diverse aspecte ale ființări creștine în lumina crucii.

O comparație utilă înțelegerii noastre este cea care pune față în față lemnul crucii purtată de Iisus cu Copacul din mijlocul grădinii paradisiace. În felul acesta, axul de centru al lumii reprezentat de cele două structuri simbolice ale izvorului vieții ne conduc de la Vechiul Adam la Noul Adam, de la starea adamică la starea hristică, de la cădere la reunificarea simbolică prin mîntuire. Copacul din mijlocul grădinii paradisiace este o grilă de lectură pentru ceea ce se întîmplă cu omul contemporan și pentru înțelegerea a ceea ce e de făcut pentru o punere în valoare a ființei sale. O perspectivă dinamică, ce îl angrezează pe om, indiferent ce timpuri ar trăi el, indiferent că se declară a fi postmodern sau a devenit deja post-umanist, ne propune Ioan Chirilă atunci cînd scrie: „Crucea Mîntuitorului Iisus Hristos este, deopotrivă, un izvor de lumină și un izvor de iubire. De aceea spun: putem să înțelegem cuvintele acestea doar în lumina care strălucește din crucea mîntuitorului Iisus Hristos și în iubirea Lui. Numai cel care se lasă pe sine, cuprins în iubirea Dumnezeirii, știe că nimic nu este de neînvins la Dumnezeu, pentru că, atunci cînd Dumnezeirea se revarsă peste noi, este ca un răsărit al puterii celei desăvîrșitoare, este ca un răsărit al iubirii atotcuprinzătoare, este un răsărit ca și acela al dimineții, care ne face să înțelegem că orice dîră de întuneric din lumea aceasta, este menită să se risipească”.[2]

Îmi vine în minte o altă posibilă comparație, care implică într-un mod mai evident lumina, iubirea și întîlnirea. Dinamica ascensională ce caracterizează întreaga gîndire a Părintelui Ioan Chirilă poate fi cel mai bine redată prin scara reprezentată de lumina care coboară și face posibilă o transcendere interioară spre infinit, spre înălțimile nebănuite ale sufletului uman în profunzimea căruia divinul deja este găzduit. O formă de reprezentare a urcușului spiritual este cea a reprezentării Carului de foc ce îl poartă spre Absolut pe Ilie, cel care este co-locuitor al Merkaba și purtător al virtuților ce ne poartă spre Dumnezeu. De această dată, carul de foc este înlocuit cu o altă structură cu o concentrație energetică și simbolică maximă. Este vorba despre transformarea crucii într-un vehicul de lumină. Ioan Chirilă îi pune la dispoziție omului postmodern acest vehicul de lumină reprezentat de cruce: nu crucea ca simbol al suferinței, nu povara crucii, ci crucea ca simbol al eliberării, al libertății ce se naște din iubire. Vocea lui Ioan Chirilă este una de natură profetică, ea propune această resemnificare a lumii postmoderne într-un dispozitiv al crucii. Atunci cînd ne atenționează că veacul în care am intrat este unul ce stă sub semnul răstignirii, el aduce cuvîntul profetic[3] ca argument și ca resursă pentru ieșirea din criză a omului contemporan. Acesta este sensul pe care îl dau eseurile omiletice Scării Cuvîntului.

Cele XXXIII de eseuri ale Părintelui Ioan Chirilă sînt tot atîtea fante de lumină ce trasează geografia spirituală a unui dispozitiv prin care omul contemporan se poate regăsi pe sine. Soluția propusă aici este cea a bucuriei de a trăi, a speranței în mai bine, a înțelegerii succesului ca realizare spirituală. Toate acestea sînt purtate spre orizontul transfigurării printr-un vehicul de lumină care presupune valori creștine precum respectul reciproc, recunoașterea demnității celuilalt și acceptarea alterității. Acest optimism ontologic este cel care dă semnificația aparte pe care o capătă ridicarea pe cruce propusă de Ioan Chrilă.

 

[1] Pr. Ioan Chirilă, Scara Cuvîntului. Eseuri omiletice, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2017).

[2] Ioan Chirilă, I, în Pr. Ioan Chirilă, Scara Cuvîntului. Eseuri omiletice, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2017), 15.

[3] Utilizez această expresie cu semnificația pe care o capătă în etica lui Emmanuel Levinas.

Sandu Frunză despre urcarea spre cer a Părintelui Ioan Chirilă

Ioan Chirilă a ales să scrie cu lacrimi de lumină pe cerul unei lumi situată în uitarea de Dumnezeu. Poemele sale sînt ca niște urme de lumină lăsate de trecerea grațioasă a pașilor poetului.  Un dans al formelor divine se revarsă de pe fiecare pagină antrenînd cititorul într-un ritm al regăsirii armoniei cosmice.

Cu „Urme pe cer”,[1] Ioan Chirilă ne situează la granița dintre cerul interior și revăsarea plenară a prezenței divine. Un echilibru perfect între aici și dincolo, între firesc și suprafiresc, între suferința sacrificiului și liniștea blîndă a împlinirii sacrificiale.

Pentru a ne transmite toate acestea, Părintele Ioan Chirilă urcă la cer și ne aduce toate darurile cerului spre a ne bucura de ele. El ne aduce lacrima, apa, focul, sabia, aripa de înger și cîntarea serafimului și atîtea alte lucruri minunate. Dar poetul ne aduce și ieșirea din noapte. El e convins ”că în noapte pot să zăresc / clipa de zori spre care năzuiesc, / întorcîndu-mă înspre mine, / înspre sinele pe care îl doresc.” Acest sentiment al ivirii zorilor este o dominantă a poeziei și a multor reflecții din teologia lui Ioan Chirilă. Această deschidere este privită nu numai ca o ieșire din uitare și din întuneric, ci și ca o intrare „în mintea, în inima lui, a lui Iisus”.

Cea mai reprezentativă poezie pentru acest volum este „Sfânta”, o poezie ce pare a fi scrisă cu lacrimi pe cer. Folosind cerul lumii sale ca pe o coală de hîrtie, poetul afirmă: ”Când m-ai zămislit / Eu locuiam în tine-n viața revărsată în / iubire. / Acum, că ai plecat, / să știi iubire, tu, mamă, / locuiești în mine!”. Această metamorfoză a morții într-un mediu al conștientizării iubirii ca reciprocitate, a iubirii ca refacere a cosmosului divin, a iubirii ca naștere și renaștere, a iubirii ca modalitate a creației și a creației ca mod al iubirii face parte dintr-o filosofie a recunoașterii ce străbate întreg universul poetic al acestui volum. În mediul energiilor divine, recunoașterea se transformă în recunoștință, iar aceasta aduce cu sine eternizarea sub semnul memoriei, al pătrunderii de absența celuilalt, dar și al aducerii mereu în existență sub forma iubirii înțeleasă ca un orizont al locuirii liturgice a celor ce sînt și a celor ce par să nu mai fie printre noi. Există aici un transfer continuu de sfințenie dinspre fiu înspre mamă și dinspre mamă înspre fiul său, încît totul devine fluid, totul devine curgere, totul devine izvor al iubirii, adică al veșniciei. Pentru că, așa cum am învățat din experiența mamei lui Iisus, „icoanele / mamelor / nicicând nu mor, ci zboară / mereu, / înger ce-mbracă fiii-n veșminte de / dor.”

Lectura poeziilor lui Ioan Chirilă – și trăirea în comuniune a universului imaginativ pe care îl construiește – relevă că marele merit al acestui volum este acela că ne prezintă un alt mod de înțelegere a poeziei: poezia ca liturghia de după liturghie.

Dar mai ales, volumul de față are un dar special pentru fiecare cititor: sentimentul că există o poezie scrisă special pentru tine, pe care o poți contextualiza, o poți spune cu vocea ta și o poți face să fie în același timp a tuturor, dar și numai a ta. Aș fi putut face mai multe alegeri, dar am preferat din acest volum poezia „Frunza”, care îmi amintește de un discurs funebru pe care Părintele Ioan Chirilă l-a ținut la moartea unei ființe dragi mie:

”Lași să tresară frunza prinsă de răsăritul

Învierii.

O lași să-și ridice marginile spre cer,

ca potir să adune din nori lacrima

izbăvitoare,

care face din bob să răsară o floare de grâu,

un spic din care Hristos își lasă trupul

mișcare,

pentru ca noi, în veac,

să nu flămânzim din veșnicia Sa,

iar inima-mi arde și mă cheamă

spre săturare, spre adăpare

și-n Sine spre nesfârșita zare.

Lași pală sub frunza,

ca din Potiru-I cel minunat,

să aduci cu tine, de pe culme,

nemurirea în sat.”

 

[1] Ioan Chirilă, Urme pe cer, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2016).