Sandu Frunză despre invitația la inocență într-o lume care și-a pierdut candoarea

Standard

oana-boc

Poezia ne face liberi. Fără un sentiment acut al libertății, existența umană și-ar pierde dimensiunea sa poetică. Este una dintre explicațiile pentru care poezia va rămîne un factor cultural semnificativ în orice cultură construită pe idealul comunicării. Dialogul ține de o cultură a oamenilor liberi. Numai oamenii liberi pot avea relații de dialog. În plan social-politic putem spune că numai o lume în care comunicarea devine centrul organizator al întregii existențe face posibilă societatea democratică. Sistemele totalitare pervertesc natura umană, schematizează relațiile interumane, golesc de conținut iubirea, morala și conviețuirea tocmai pentru că distorsionează sau întrerup căile spre dialog. Prin intermediul dialogului instaurăm relațiile democratice, așa cum dialogul este măsura relațiilor între egali în comunicarea interpersonală. Într-un asemenea sistem, ceea ce contează este conectivitatea, relația, construită în comunicare.[1] Comunicarea este condiția de posibilitate a oricărei cunoașteri, a oricărei etici, a oricărei ființări. Din perspectiva unei poetici a comunicării, putem spune că dialogul poate căpăta una dintre cele mai expresive forme în metaforele iubirii, ale restaurării relațiilor existențiale sau ale regăsirii de sine a omului ca ființă cosmică aflată într-o strînsă conexiune cu mediul și cu celelalte ființe înconjurătoare.

Dialogul devine, astfel, un instrument de legitimare individuală și comunitară. Precum în societatea modernă cunoașterea era cea care dădea legitimitate, în societatea postmodernă comunicarea ia locul cunoașterii, așa cum (în ultimii ani) a arătat, într-o manieră aproape profetică, filosoful Aurel Codoban. Dialogul este apanajul omului democratic, el nu se poate construi decît în lumea în care subiectul care comunică îl concepe ca pe un egal pe subiectul căruia i se adresează și care îi răspunde. Iulia Grad a evidențiat foarte bine faptul că modul în care aceste elemente au fost valorizate în realitatea virtuală ne-a dovedit rolul decisiv al comunicării în devenirea umană[2] într-o epocă pe care o putem numi postmodernă, deși deja există suficienți autori care o descriu ca fiind post-umanistă.

Indiferent de etichetele pe care le-am putea afișa, deja sîntem într-un moment în care dezvoltarea tehnologică redeschide omul spre poezie și filosofie, adică spre libertate și spre asumarea ei reflexivă. De aceea o filosofie a comunicării ar trebui să stea la baza formării oricărui intelectual în societatea actuală și ar trebui să fie unul din factorii majori care să structureze discursul în educația asociată cu domeniile științelor sociale, științelor comunicării și a științelor umaniste.

Una dintre cele mai expresive forme de recuperare a comunicării ca dimensiune existențială intrinsecă naturii umane am găsit-o cultivată în volumul ”Scrisoarea Evei” semnat de Oana Boc.[3] Ni se relevă aici, prin mijlocirea expresivității poetice, o filosofie a comunicării în care trupul devine instrumentul total al comunicării. Oana Boc propune în poezia sa o mistică a corporalității în care corpurile îndrăgostite devin două structuri ale unui dialog spiritual. Sîntem obișnuiți, de la Gabriel Marcel și Martin Buber pînă la Mihai Șora și Aurel Codoban, să considerăm dialogul ca fiind o platformă ontologică pe care se poate construi întreaga existență. Cu Oana Boc dialogul capătă o dimensiune cosmică prin consistența și extensiunea pe care i-o dă iubirea. Iubirea ca formă de eliberare și ca asumare mai apoi a libertății devine un marcator existențial al comunicării.

Într-unul din poemele mele preferate se spune „Fără tine / sunt atât de singură și departe / ca sufletul / când de trupul lui se desparte”.[4] O asemenea perspectivă ne lasă imaginarul poetic să călătorească în zone diverse ale manifestării iubirii: de la iubirea ca împlinire prin dăruirea reciprocă, la iubirea ca imposibilitate de realizare în planul mundan, pînă la nivelul totalizării aspiraționale a iubirii ca unire și dialog în misterul visului lui Dumnezeu. Nici abandonul, nici sacrificiul, nici arderea de tot nu pot să stăvilească entuziasmul erotic al Oanei Boc. Ea are ca suport motivațional nostalgiile androginice, aspirațiile iluminării dialogului lăuntric, extazul regăsirii trupurilor prin transcenderea cărnii, fiecare dintre acestea regăsindu-se, în diverse formule poetice, ca principii transfiguratoare ale erosului. Autoarea se află într-o permanentă luptă și regăsire de sine în această reconstrucție mistică a erosului cînd împlinit, cînd pierdut, cînd regăsit într-o lumină nouă. Așa cum putem desprinde, de exemplu, din versurile: „În trupul tău în flăcări / am coborât cu trupul meu în flăcări, / atunci când m-ai strigat / la fel cum strigă noaptea după lună, / noaptea aceea imensă și plină / în care am răsărit prinși împreună / într-o nepământeană și rotundă lumină”.[5]

Într-o lume în care sexualitatea și-a pierdut candoarea, Oana Boc recuperează un cosmos în care „perfecțiunea se atinge prin recunoașterea și fructificarea, împreună, a scindării intime. Eva e gata oricând să muște a doua oară din mărul oprit, căci uniunea visată a celor doi e, pentru ea, una a împlinirii prin celălalt, prin adâncă recunoaștere reciprocă”[6], așa cum remarca Irina Petraș.

Folosind o structură mitică de modelare a dialogului trupurilor mînate de jocul erotic, Oana Boc restaurează inocența erosului care se hrănește din metamorfozele umane ale iubirii. Numai prin firescul său omenesc, erosul poate fi trăit în lumina divină și în transfigurarea întunericului său. „Dar vreau să te pătrund, să te cunosc / și să-nțeleg / de ce ne pierdem uneori, / de ce de tine mă dezleg, / când eu nu pot să fiu decât a ta și tu nu poți să fii decât al meu, / fiindcă nu poți iubi așa frumos / pe-altcineva, / decât pe mine, Eva ta, / ața cum ne visase-adesea Dumnezeu”[7], scrie Oana Boc într-o doxologie a iubirii în care corporalitatea mediază experiența sacrului prin autenticitatea manifestării și întrepătrunderilor ei.

Trupul, lumina și iubirea sînt trei instrumente poetice cu care Oana Boc reconstruiește inocența într-o lume care și-a pierdut candoarea.

 

[1] Buber, Martin, Eu și Tu, Traducere și prefață de Ștefan Aug. Doinaș, (București: Humanitas, 1992).

[2] Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gândirea lui Martin Buber, (Cluj: Eikon, 2013).

[3] Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, Postfață de Irina Petraș, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2017).

[4] Oana Boc, „Fără tine”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 79.

[5] Oana Boc, „Lună plină”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 84.

[6] Irina Petraș, „Postfață: Cuvintele iubirii, cuvintele puterii”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 89-90.

[7] Oana Boc, „Scrisoarea Evei”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 8.

Reclame

Sandu Frunză despre lumina seducției și poezia ei

Standard

coperta ardelean seductiaFundamentele creștine ale culturii noastre occidentale dau conținutul negativ al raporturilor noastre cu seducția. Contextul biblic al consecințelor pe care le are asupra omului actul seducției originare reglementează toate raporturile noastre cu ideea de seducție și imaginarul ce se constituie în jurul ei. Din punct de vedere creștin, nu mai poți eluda aura întunecată a seducției. Ea este profund marcată de încărcătura etică negativă, în ciuda ambivalenței simbolice cu care antropologia investește reprezentarea Șarpelui – ispititorul (seducătorul) prin excelență. La aceasta se adaugă faptul că practicile seducției sînt supuse unui regim juridic care ne orientează negativ în raport cu seducția concepută ca o formă de violență, ca o intruziune abuzivă, ca o diminuare a libertății victimei, ca o formă de umilință ce atrage după sine diverse forme de degradare a ființei celuilalt.

Într-o epocă în care realitatea se dovedește a fi din ce mai în ce mai mult construită în țesătura comunicării, încălcarea ordinii etice și juridice dă imaginea unei rupturi la nivelul structurii rețelare a lumii comunicării. Din acest punct de vedere, seducția pare că se opune comunicării, că întrerupe comunicarea și duce la dispariția dialogului.

Însă, dincolo de registrul nocturn în care am situa seducția, ea păstrează ceva din lumina originară a comunicării paradisiace. O asemenea dimensiune vizează Florin Ardelean, în cartea sa „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire[1] atunci cînd afirmă că „A surghiuni seducția în tenebre ar echivala cu un abuz, poate cu un sacrilegiu. Maleficul n-o epuizează, ba chiar o deschide spre versantul luminos, drept epifanie, sub celălalt chip și pentru celălalt destin”.[2] Astfel, un merit al autorului este semnalarea faptului că seducția poate fi privită ca un principiu guvernat de coincidentia oppositorum. Fețele diferite ale seducției pot fi suprapuse pînă la identificare, pot fi privite în complementaritatea lor sau pot fi așezate în albia unui conflict permanent, dar care are rațiunea unei armonii situată la nivelul unei transcendențe.

Un alt merit al autorului este de a propune –  într-o manieră argumentativă extrem de atractivă din punct de vedere reflexiv, liric și estetic – o viziune similară gînditorilor postmoderni ce fac din seducție un instrument privilegiat al comunicării. Mai mult decît atît, putem deduce chiar faptul că seducția este o formă de cunoaștere (recunoaștere), comunicare și trăire în comun: „În mod misterios, seducția pare a sugera operațiunea de re-cunoaștere pe care o realizează cel ce seduce, invitându-l pe cel sedus, în numele unei promisiuni neexprimate, la o taină comună. Prima reacție a celui din urmă este esențială, putând activa seducția sau, dimpotrivă, refuzând-o tocmai prin neputința de-a ieși din prealabil”.[3]

Cartea lui Florin Ardelean devine, astfel, unul dintre instrumentele de lucru ale reflecției postmoderne asupra comunicării. O bibliografie foarte bine aleasă este utilizată în structura argumentativă a textului. M-a mirat însă absența din cuprinsul cărții a referințelor la opera lui Aurel Codoban. Autorul ne încîntă cu referințe de la Platon la Vladimir Ilici Ulianov  Lenin, de la Meister Eckhart la Søren Kierkegaard și pînă la Gabriel Liiceanu. Dar face abstracție de orice posibile referințe la filosoful iubirii și al seducției – Aurel Codoban. Cartea ar fi avut de cîștigat mai ales în ceea ce privește reflecțiile asupra iubirii, voluptății și dorinței. Dar, înțelegem cu toții, mereu sîntem în situația dilematică a decupajului bibliografic care ne ajută să mergem mai departe sau ne ține încă pe loc sub presiunea abundenței referințelor.

Preocupările lui Florin Ardelean sînt relevate de titluri precum „Amorul de sine: păcat și nenorocire”, „Iubirea și seducția”, „Infernul din noi”, „Cain și ura primordială”, „Femeia demonizată și frica”, „Ura ca iubire refuzată”, „Indicele de seducție, propaganda și manipularea”, „Mediacrație și manipulare”, „Morfologia, patologia și modelele iubirii”, „Gelozia și nevrozele fidelității” și altele. Aducînd în discuție aspectele multiple implicate de seducție – printre care dimensiunile voluptății, cruzimii și amăgirii ce pot să însoțească fenomenul seducției – cartea despre seducție cu care ne provoacă Editura Eikon este admirabilă și prin faptul că predominantă ca prezență este dimensiunea luminoasă a seducției, cu voluptățile, frămîntările și devenirile ei. Seducția are valoarea unui diamant care reflectă cu fețele sale multiple doar atîta lumină cît poate să proiecteze asupra sa lumea noastră interioară.

Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire este o carte care ni-l relevă pe Florin Ardelean în primul rînd ca poet. Florin Ardelean este un poet al seducției care ne învăluie cu poezia seducției și ne îmbracă în lumina ei.

 

[1] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 418 pagini.

[2] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 9.

[3] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 70.

Sandu Frunză despre filosofia lui Blaga – un dar pe care Michael S. Jones l-a făcut americanilor

Standard

Coperti Metafizica Religiei - jonesÎn fiecare an, luna mai aduce asupra Clujului o ploaie deasă și  blîndă de simpozioane, de evenimente culturale, științifice, formative sau de divertisment. Rememorarea prezenței semnificative a creației lui  Lucian Blaga este una dintre  modalitățile de valorificare a fondului cultural clujean. O deschidere a Clujului spre cultura occidentală a fost realizată în ultimii 15 ani de către un gînditor american, Michael S. Jones, un filosof ce a decis să împartă cu americanii, și cu toți posibilii cititori de limbă engleză, iubirea sa pentru filosofia lui Lucian Blaga. Chiar dacă această valorizare în plan internațional pare a fi una de dată tîrzie în raport cu momentul creației lui Blaga și cu specificul reflecției sale filosofice, darul pe care îl face Michael S. Jones contemporanilor săi este unul cu atît mai prețios cu cît relevă o permanență a gîndirii filosofice blagiene. În cultura română actuală, gîndirea lui Blaga se află în trendul principal al preocupărilor culturale. Traducerea unor texte în limba engleză și publicarea unei teze de doctorat ce prezintă liniile de forță ale sistemului filosofic blagian trebuie privite, alături de alte eforturi de internaționalizare de acest gen, ca o modalitate de recunoaștere și ca un prilej de dialog universitar și cultural.

Michael S. Jones este un foarte rafinat filosof al religiilor, un bun cunoscător al culturi române și al mentalităților românești. Datorită pasiunii sale pentru filosofia lui Blaga și empatiei sale totale cu sufletul românesc, Michael S. Jones este recunoscut de prietenii săi ca ”Mihai Ardeleanul”.  El predă  în Statele Unite ale Americii la Universitatea Liberty din Lynchburg, Virginia. Întîlnirea sa cu filosofia lui Lucian Blaga s-a realizat sub forma unor îndelungate preocupări legate de elaborarea tezei sale de doctorat publicată în limba engleză ca „The Metaphysics of Religion: Lucian Blaga and Contemporary Philosophy, (Madison: Fairleigh Dickinson University Press, 2006) și, mai apoi, tipărită în limba română ca Metafizica religiei. Lucian Blaga și filosofia contemporană, traducerea textului de Geo Săvulescu, traducerea notelor de Dominic Georgescu (București: Self Publishing, 2014).

Din analizele lui Michael S. Jones deducem că Lucian Blaga este unul dintre ultimii creatori ai unui sistem filosofic din cultura occidentală, un sistem original de gîndire ce poate avea și azi un impact considerabil în mai multe zone ale creației filosofice. După ce face o expunere generală a contribuțiilor lui Blaga, filosoful american se oprește, dintre toate posibilitățile de receptare, asupra filosofiei religiei propusă de filosoful român. Această strategie este asumată de Michael S. Jones cu credința că viziunea asupra religiei este strîns legată de perspectiva filosofului asupra metafizicii, antropologiei și asupra culturii. Mai mult decît atît, filosofia religiei poate să aducă la suprafață înțelesuri de adîncime ale reflecției blagiene din celelalte sfere ale creației sale filosofice, așa cum, de altfel, fiecare dintre segmentele sistemului filosofic blagian poate aduce o nuanțare a înțelegerii semnificațiilor filosofiei religiei construită de Lucian Blaga.

Introducînd în analiză instrumentarul specific pragmatismului, Michael S. Jones oferă o perspectivă originală de abordare și realizează o excelentă reconstrucție a potențialului filosofiei blagiene, așa cum poate el să fie actualizat și valorificat în construcții filosofice din afara spațiului cultural românesc. Filosoful american nu putea să găsească o soluție mai ofertantă decît cea a filosofiei religiilor. Aici preocupările axiologice, metafizice, gnoseologice și de altă natură se regăsesc în forme aplicate de înțelegere a spiritualității, atît ca preocupare a analizei teoretice, cît și pe dimensiunea înțelegerii lor în contextul vieții cotidiene a individului secolului XXI. Marele merit al lui Michael S. Jones este acela că reușește să conexeze filosofia românească cu acest secol și să proiecteze filosofia lui Lucian Blaga ca o preocupare majoră în înțelegerea actuală a crizei omului religios și la fel de importantă în perspectiva căutării unor soluții pentru o raportare adecvată la religie și la pluralismul religios – „o arenă a filosofiei contemporane care este scena multor dezbateri vii”.

Pe lîngă faptul că se întîlnește cu o filosofie „cuprinzătoare, imaginativă și cu o mare putere de pătrundere”, un cititor occidental poate desprinde din cartea filosofului american mai multe elemente privind biografia lui Lucian Blaga, poate să descopere ideile ce animă lucrările sale și se constituie ca un eșafodaj solid al unei construcții filosofice foarte originale, poate afla că, încă de la începutul secolului XX, „Lucian Blaga anticipează încercările filosofice ale sfîrșitului de secol XX, printre care interpretarea culturală și constructivistă a cunoașterii, reînvierea pragmatismului și rolul revoluției cognitive în științe”. Dar, mai ales, poate deveni familiar cu preocuparea lui Jones de a ”demonstra continua importanță a filosofiei lui Blaga pentru dialogul contemporan” și de a atrage atenția asupra unei filosofii inestimabile pentru ceea ce se va întîmpla în secolul XXI și mai departe.