Cu Liliana Popescu despre filosofie, mindfulness și împlinirea personală

Standard

Sandu Frunză: Sînteți una dintre cele mai complexe personalități din lumea noastră universitară. Sînteți o personalitate reprezentativă pentru teoria politică și teoria relațiilor internaționale, pentru contribuția adusă în studiile de gen, cele legate de guvernanța privind șansele egale și cele ce propun promovarea toleranței sub multiple aspecte. Lucrările dumneavoastră sînt o referință în domenii precum cele legate de manipularea politică sau de afirmarea autonomiei și libertăților individuale. Aș dori să privim toate aceste realizări din perspectiva unor preocupări cu deschideri interdisciplinare și să le punem în conexiune cu formarea inițială pe care o aveți în domeniul filosofiei. Cît de mult contează în toate aceste activități  fundamentul filosofic al dezvoltării personale și profesionale?

Liliana Popescu: Cred că însăși alegerea mea de a studia filosofia a fost o alegere fericită, pentru că ea a exprimat vocația mea. Alegerile ulterioare s-au datorat întrebărilor pe care mi le-am pus pe parcurs și pentru care am căutat un răspuns. Teoria politică și preocuparea față de libertatea individuală a venit pe fondul nevoii de libertate generată de regimul Ceaușescu. Acuza de manipulare politică a maselor populare de după Revoluție mi-a ridicat întrebarea referitoare la măsura în care manipularea politică afectează libertatea individuală, libertate pe care am considerat că o câștigasem după 1989. Contactul cu cultura occidentală în ipostaza ei britanică din anii 90 m-a făcut să reflectez la condiția femeilor și la raporturile de gen în societatea românească dar și universală. Cartea mea Politica sexelor (2004) este o reflectare a acestei preocupări. Activismul împotriva violenței în familie, împotriva femeilor, se înrădăcinează într-un set de valori pe care mi le-am asumat și care se leagă de respectul față de ființa umană, dincolo de gen, orientări, diferențe. Preocupările mele mai recente legate de ascensiunea extremei drepte în România m-au făcut să fiu mai activă în zona înțelegerii fenomenului legionar din trecutul României și a revenirii sub forme neolegionare voalate în peisajul politic românesc. M-au făcut să reflectez și la cauzele ascensiunii extremei drepte, care sunt legate de creșterea diferențelor economico-sociale, a sărăciei și frustrărilor multor cetățeni. 

Cred că filosofia și educația filosofică ne predispune la reflecție, la adoptarea unor atitudini critice, la punerea la îndoială a ceea ce se spune și a ceea ce se crede în mod comun, la sesizarea a ceea ce este dincolo de cuvinte, vorbe, opinii și credințe umane. Ne predispune la a vedea fragilitatea ființei umane, vulnerabilitatea și perisabilitatea umană. Și tocmai pe acest fond, filosofia ne face să prețuim mai mult ce e frumos și bun în oameni și ceea ce am putea perfecționa în relațiile interumane dacă am conștientiza fragilitatea și perisabilitatea noastră comună.

Sandu Frunză: Știm că sînteți pasionată de budism, de explorarea minții și de practicile mindfulness. Putem privi mindfulness ca pe o practică filosofică, drept o tehnică meditativă și contemplativă care propune, totodată, și o filosofie de viață? Cît de importantă este dimensiunea filosofică a acestor practici? Ce schimbări au avut loc în filosofia dumneavoastră de viață o dată cu intrarea în orizontul mindfulness? Pornind de la experiența personală, vă rog să ne spuneți: ce pot aduce practicile spirituale, cele meditative sau contemplative omului obișnuit, prins în mecanismele vieții sale cotidiene?

Liliana Popescu: Aici sunt mai multe întrebări… Practicile mindfulness sunt legate de o filosofie, într-adevăr. Ceea ce am constatat eu este că odată ce te-ai hotărât să practici, te îndrepți vrând-nevrând în direcția filosofiei. E o interdependență între practică și filosofie. De fapt e o filosofie care vine în prelungirea unei psihologii. Budismul este o filosofie a minții; începe prin a fi o psihologie, o înțelegere a minții omenești, minte care este mijlocul prin care noi cunoaștem lumea. Din câte știu, specialiștii de azi în neuroștiințe și mulți psihologi de azi sunt uimiți de profunzimea înțelegerii budiste a minții umane.

Ceea ce aduce mindfulness azi este foarte folositor omului bombardat cu informații din toate direcțiile și invadat de tentațiile care vin spre noi prin diverse device-uri. Există o competiție acerbă pentru atenția noastră – de la prieteni, știri de ultimă oră, de toate felurile, până la atenția companiilor care află prin mijloace specifice ce ne place, cu ce rezonăm, la ce ne uităm, cât ne uităm etc pentru a ne vinde cât mai multe și cât mai repede, cu sau fără legătură cu ceea ce avem nevoie. Uneori ne uităm mirați noi înșine de propriul comportament. Practicile mindfulness vin în sprijinul autonomiei și libertății noastre față cu toate aceste tentații. Mindfulness înseamnă atenție conștientă, asupra momentului prezent, asupra propriei existențe, a propriilor gânduri și acțiuni, nonjudicativă.  Înseamnă a fi aici cu ceea ce este în interiorul și exteriorul tău. Înseamnă a simți, a fi în viață. Înseamnă antrenarea minții noastre pentru a fi capabilă să stea cât mai mult în prezent. Cum spunea Thich Nhat Hanh, noi trăim doar în prezent, nu în trecut și nici în viitor. Viața există numai în prezent. Asta încearcă să facă mindfulness, să ne antreneze să trăim cât mai mult și să diminuăm prezența iluziilor, adică a acelor fantazări despre trecut și viitor care ne sustrag vieții care curge acum. Sunt mult mai multe lucruri de spus aici, pentru că o practică susținută a meditației de conduce către înțelegerea a ceea ce este, a relațiilor interumane, a importanței respectării ființelor, a vieții.

Sandu Frunză: Așa cum știți, asistăm astăzi la dezvoltarea în culturile occidentale și în cele dinafara occidentului a practicilor filosofice și îndeosebi a celor legate de consilierea filosofică. Chiar dacă sînt încă o prezență timidă, consilierea filosofică și consilierea etică au pătruns și la noi. Cum vedeți posibilitatea dezvoltării în spațiul cultural românesc a consilierii filosofice în general, a practicilor privind consilierea existențială și consilierea etică organizațională în particular? 

Liliana Popescu: Cred că este foarte importantă această dezvoltare a consilierii filosofice. Și este extrem de binevenită în spațiul românesc. Cu toții avem întrebări, avem îndoieli, am vrea să înțelegem ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă în viața noastră, care e sensul vieții etc. Toate aceste întrebări pot fi discutate în cadrul consilierii filosofice, cu trimitere la diferite idei, autori, serii de valori, pe care doar un consilier bine avizat le poate furniza oamenilor. Consilierea filosofică este altceva decât terapia psihologică, unde e nevoie de echilibrarea unor funcțiuni psihologice, de repunerea în armonie a modului de funcționare a psihicului nostru. Consilierea filosofică se află din acest punct de vedere într-o poziție similară coaching-ului, unde nu este vorba despre sondarea profundă a psihicului ci de autocunoaștere. Consilierea filosofică merge mult pe partea de înțelegere rațională, în timp ce coaching-ul merge pe înțelegerea unor tipare de acțiune proprii clientului, pe care le descoperă pe parcursul sesiunilor. Omul este o ființă cu inteligență spirituală și cred că de aceea este mare nevoie de consiliere filosofică.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca profesoară, ca cercetătoare, ca practiciană în cîmpul eticii politice, ca participantă la lumea trainingurilor de mindfulness, a coaching-ului, a dezvoltării personale – ce tipuri de servicii ați putea oferi pentru cei interesați? Dacă cineva dorește să apeleze la serviciile dumneavoastră în această zonă a practicilor filosofice și meditative, de dezvoltare personală și de căutare a autenticității, cum poate să o facă?

Liliana Popescu: Eu ofer servicii de coaching si oricine este interesat mă poate contacta pe pagina mea pe Facebook, https://www.facebook.com/liliana.coaching.experience sau @liliana.coaching.experience 

Mă ghidez după principiul: cine dorește într-adevăr să treacă printr-un proces de coaching mă va găsi cu siguranță. Este un principiu mai vechi, nu este invenția mea. Cine caută, găsește.

Pot oferi și coaching pe zona de mind fitnessmindfulness, de antrenare a minții, de liniștire a minții pentru ca ea să poată scoate la iveală ce avem mai bun în noi. Mari oameni de știință și artiști fac meditație în mod regulat, se antrenează mental. Am condus grupuri de meditație la Bodhi Studio în București. În mod curent nu fac acest lucru, dar este un domeniu în care mă pregătesc constant, atât practic cât și teoretic. Zilnic. Am făcut și o ofertă corporate la un moment dat, ce poate fi găsită aici.

Am constatat un lucru. Cu cât cunosc mai mult, cu atât mi se pare că știu mai puțin. Dar, da, antrenarea minții este un domeniu care mă pasionează. Pot fi contactată pe aceeași cale.

Sandu Frunză: Parcă am intrat într-o etapă de criză care pare a nu avea sfîrșit. Pandemia actuală pare să fi pus sub semnul întrebării multe din certitudinile noastre. Se spune adesea că lumea postpandemică nu va mai fi cea pe care am cunoscut-o pînă acum. La ce schimbări vă așteptați în ceea ce privește realitatea vieții noastre din viitorul apropiat? Cum se vor schimba perspectivele noastre asupra libertăților individuale și ale responsabilității sociale? Care vor fi coordonatele care vor trasa viziunile viitoare cu privire la ceea ce însemnă să trăiești o viață împlinită?

Liliana Popescu: Mă aștept ca oamenii să fie ceva mai bine antrenați în ce privește traiul unei vieți cu mai multe incertitudini, mă aștept ca lumea să iasă mai bine pregătită pentru situații de incertitudine. Trăim într-o perioadă de dileme morale – unii au de decis dacă vor pune imunitatea colectivă în fața fricilor lor individuale și a opiniilor pe care au ajuns să le creadă, alții au de decis dacă să-i considere proști, răi sau nu pe cei care refuză să se imunizeze. Suntem puși în fața unei situații noi, acum în această perioadă a pandemiei. Cât suntem de atașați de pozițiile noastre atitudinale, cât suntem de îngăduitori și înțelegători cu ceilalți, cât suntem de egoiști sau altruiști? În orice caz, cred că reflectând asupra tuturor acestora, a situației în care suntem ca omenire, este imposibil să nu remarcăm cât suntem de legați, de interconectați, noi oamenii, indiferent de locul în care ne aflăm pe planetă. Această conștientizare ar trebui să conducă la o mai mare responsabilizare a oamenilor în ce-i privește pe semenii lor. Empatia față de alte ființe ar trebui să crească. Știm, în același timp, că mulți oameni experimentează dificultăți în a empatiza, din diferite cauze, toate legate de istorii personale, alegeri trecute, relații de familie etc. Totuși, sunt mulți oameni care doresc să se dezvolte, să se perfecționeze ca oameni și lucrul acesta este foarte bun și îmbucurător.

O viață împlinită? Cred că toți cei care au trecut prin pandemie sunt mai inclinați acum să aprecieze faptul că au rămas în viață și să aprecieze ceea ce au. Ar fi un mare câștig al perioadei dificile prin care am trecut.

Cu Emilian Mihailov despre etici aplicate și practici filosofice

Standard

Sandu Frunză: Sunteți directorul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată de la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Pentru cunoscători, numele acestui centru este sinonim cu excelența în cercetarea, dezbaterea și publicarea pe teme de etică. În calitate de director al uneia dintre cele mai importante structuri universitare, care credeți că poate fi semnificația dezbaterilor și demersurilor de etică aplicată dincolo de zidurile instituțiilor academice? Care poate fi locul în cetate al unei asemenea structuri? Cum ajung să fie cunoscute, valorizate și valorificate de către comunitate rezultatele unui asemenea Centru?

Emilian Mihailov: Într-adevăr, am devenit recent directorul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (CCEA). El a fost înființat și condus timp de o decadă de Valentin Mureșan, profesor emerit al Facultății de Filosofie. Marea viziune a lui Valentin Mureșan a fost să dezvolte un spațiu nu doar al cercetării filosofice aplicate, ci și al educației filosofice în care studenții își pot găsi chemarea. Îmi aduc aminte că la început, Valentin Mureșan organiza în cadrul centrului grupuri de lectură pe cărți de filosofie morală în vogă (Richard Brandt, A Theory of the Good and the Right; Tom Beauchamp și James Childress, Principles of Biomedical Ethics; Derek Parfit, On what matters), la care participau profesori și studenți. Distanța pe care o simțeam în relația cu profesorii dispărea. Intrai într-o atmosferă de dialog firesc, de la egal la egal, în care toți participanții erau curioși și nerăbdători să se bată cu ideile textului. În același timp, mă simțeam special să pot luat parte la discuții și exersam acasă cum să intervin cu întrebări sau obiecții. Nu puteam să vin nepregătit. Una din lecțiile cele mai importante pe care le-am învățat în acel univers al lecturii și discuției a fost responsabilizarea personală. Prin antrenamentul filosofic, menținut programatic an de an, Valentin Mureșan a cultivat generații de tineri filosofi talentați și pasionați de etică. Pentru el creația filosofică nu era produsul geniului unor individualități solitare, ci se năștea în primul rând din discuție, dezbatere și confruntare. Când pui baze solide, rezultatele nu au cum să nu apară. Cu peste 15 de ani de frecvență neîntreruptă de dezbateri pe teme de etică, multiple proiecte naționale și internaționale, publicații în cele mai prestigioase reviste științifice, și parteneriate instituționale cu Universitatea din Oxford și Universitatea din Basel, CCEA este probabil cel mai longeviv și activ centru de cercetare de profil din România și Europa de Est. Totuși, dincolo de rezultatele academice, pentru mine numele centrului este sinonim cu o poveste inedită a unor oameni care au avut rarele calități umane de a se sprijini și coopera pe termen lung. Din păcate, cele mai multe povești de succes în România au viață de fluture. 

Semnificația a ceea ce facem într-o instituție care studiază etica aplicată are, de fapt, două dimensiuni: una a asistenței socratice în piața publică și alta a chemării orfice în lumea ideilor. Există ONG-uri, organizații private și publice, care se raportează la cercetarea filosofică ca la un rezervor de expertiză. Suntem chemați să contribuim cu o opinie sau să construim sisteme de etică instituțională. Pe lângă invitațiile de a participa la emisiuni televizate sau de a contribui cu articole în dezbaterea publică, unii dintre membrii CCEA s-au ocupat de primul manual de etică și integritate academică din România și au formulat critici legate de Codul Național de Etică a Cercetării Științifice. De asemenea, suntem chemații să ne spunem părerea cu privire la anumite inițiative legislative. Adesea, când vorbim despre spațiul academic, cu tot ce înseamnă el, se întreabă cu insistență: «Am înțeles că voi căutați adevărul, dar ce-i oferiți omului din societatea largă, care e utilitatea a ceea ce faceți?». Într-un fel, dacă punem problema doar în acești termeni ajungem la o imagine falsă despre oameni, ca și cum ar fi doar consumatori de utilitate. Este în natura omului să exploreze lumea înconjurătoare și legea morală din el, iar CCEA îi oferă un cadru al chemării în care-și poate satisface curiozitatea intelectuală și existențială. Să nu uităm că fiecare dintre noi a luat contact cu răceala instituțională a spitalelor atunci când a căutat să se vindece și că fiecare dintre noi se va confrunta cu problema morții (care poate nu este o problemă, ci o binecuvântare; cine știe?). 

Sandu Frunză: Practicile filosofice au pătruns și încep să se dezvolte și în România. Printre acestea consilierea filosofică și consilierea etică au devenit preocupări importante în mediile universitare și filosofii au început să își asume rolul de practicieni în consilierea etică și consiliere filosofică. Cum credeți că se vor dezvolta în viitor aceste activități și ce șanse există ca practicile filosofice să devină o profesie efectivă pentru absolvenții de filosofie? 

Emilian Mihailov: Consilierea filosofică și consilierea etică sunt niște guri de aer binevenite. Noile generații de filosofi nu mai sunt mulțumite doar să studieze în bibliotecă, să nu se poată dezlipi de fascinația erudiției. Începe să prindă contur un angajament profesional față de societate. Dorim să facem filosofie și pentru a face bine în jurul nostru, poate în mod asemănător cu motivația celor care aleg să facă medicină. Dacă-i întrebi pe studenții din anul întâi la medicină de ce și-au ales profesia, cei mai mulți răspund că vor să facă bine. Tot așa și în filosofie, simțim că prin consilierea filosofică și consilierea etică putem fi de ajutor în mod palpabil. Există o cerere crescândă personală și instituțională pentru clarificare conceptuală, gândire critică, arta dialogului și interpretarea experiențelor. Iar dacă se dovedește că prin aceste activități oamenii se simt ajutați, atunci munca noastră capătă o nouă dimensiune. Pe lângă împlinirea cercetătorului, vom simți și satisfacția vindecătorului.

Sigur, consilierea filosofică și consilierea etică sunt încă noi în România, dar șansele sunt promițătoare. Acum 10 ani aproape că nu se vorbea despre aceste activități. În timp au apărut programe masterale foarte bine construite la București, Cluj și Timișoara care-i inițiază pe cei interesați în consilierea filosofică și consilierea etică. Masteratul de Etică în Afaceri, Societate și Organizații al Facultății de Filosofie, Universitatea din București, își propune să vină în întâmpinarea instituțiilor medicale, administrative și economice care caută consilieri de etică. Începem să avem din ce în ce mai mulți doctoranzi în domeniul consilierii filosofice și etice. Am colegi care și-au făcut un renume din aceste activități, cum ar fi Laurențiu Staicu, Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Cristian Iftode, cu toții fiind entuziasmați de oportunitățile profesionale pe care le rezervă viitorul. De exemplu, acum lucrăm în cadrul CCEA și al Universității din București la un program de a extinde instituția consilierului de etică și în învățământul pre-universitar. Am făcut câteva programe de formare și o școală de vară cu profesorii din licee și școli generale, fie că erau de chimie, istorie, filosofie sau engleză, iar feedback-ul a fost nesperat de pozitiv. În continuare, trebuie să insistăm cu recunoașterea formală a consilierului de etică în școli și să venim cu manual de etică pentru elevi.

Oricum, absolvenții de filosofie au mult mai multe opțiuni acum decât erau în trecut. Își pot pune la lucru abilitățile în mai multe domenii și, cel mai important, abilitățile lor devin din ce în ce mai valoroase într-o lume în care job-urile sunt preluate de inteligența artificială. Să nu ne mire că o diplomă în filosofie va fi în curând mai căutată decât o diplomă de inginer. Cred că activitățile tehnice vor fi preluate fără prea mari probleme de inteligența artificială. Filosofia prin imaginație creativă, gândire critică și discurs existențial, e mai probabil să reziste. Îmi pare că activitățile spirituale și evaluative vor fi poate singurele care își vor păstra factorul uman.

Sandu Frunză: Consilierea etică pare să fi devenit o practică organizațională destul de accesibilă. Ea are deja și o formă instituționalizată în administrația publică. Potrivit Codului Administrativ, consilierul de etică e unul dintre funcționarii publici care preia și atribuțiile de consilier de etică; el „are, de regulă, studii superioare în domeniul științe sociale, astfel cum este definit acest domeniu de studii în condițiile legislației specific”. Din păcate, în Codul Administrativ nu sunt menționați și absolvenții de științe umaniste, domeniu care i-ar cuprinde și pe filosofi. Dincolo de această situație, vorbind în termenii generali ai eticii organizaționale: care ar trebui să fie profilul profesional al unui consilier de etică? 

Emilian Mihailov: Etica fiind o disciplină care aparține în mod tradițional filosofiei, sunt tentat să spun că profilul profesional al unui consilier de etică trebuie să fie cel de filosof, dar greșesc dacă pun doar acest standard. Eu însumi am argumentat în alt context că etica trebuie predată de filosofi. În cazul consilierii etice lucrurile stau altfel pentru că nu mai vorbim de o disciplină, ci de o varietate de probleme practice. Ceea ce înseamnă că avem mai multe tipuri de consiliere etică. Una e să porți o discuție cu un pacient care nu mai are mult de trăit sau cu o adolescentă care-și pune probleme morale în privința întreruperii unei sarcini și alta e să porți o discuție cu decidenții politici despre politici publice. În primul caz, psihologii ne pot învăța foarte multe pe noi filosofii despre arta de a-i asculta pe ceilalți, iar în al doilea caz specialiștii în comunicare ne pot arăta cât de mult contează narațiunile în dezbaterea publică. În final, cel mai important lucru este conștientizarea faptului că în rezolvarea problemelor practice avem nevoie de mai multe tipuri de cunoaștere și că trebuie să fim deschiși la colaborarea cu celelalte profesii. Consilierul de etică poate veni atât din domeniul științelor sociale, cât și din domeniul științelor umaniste, dacă el este dispus să se formeze interdisciplinar, să înțeleagă natura și tipul de probleme etice. Mai important decât profilul profesional este programul de formare. 

Pe de altă parte, trebuie să corectăm așteptarea că filosofia prin consilierea etică poate oferi de fiecare dată soluții și verdicte. Consilierul de etică poate fi uneori neinteresant sau chiar recalcitrant, tocmai pentru că nu iese în lume să arate cu degetul. El nu trebuie să imite marile figuri moraliste care apar în spațiul public, aici sau aiurea, cu scopul de a separa apele între lichele și sfinți. Consilierul de etică, așa cum îl prefer eu, are menirea să critice și dogmele morale foarte îndrăgite la nivelul societății. El nu este neapărat pe placul oamenilor. Antrenamentul filosofic cultivă un scepticism sănătos față de opiniile morale ale ideologilor de serviciu, economiștilor, politicienilor și capilor instituțiilor religioase. Îmi aduc aminte de un mare filosof care a fost invitat în calitate de consilier etic să asiste la deliberările bioetice dintr-un spital. În timpul consultărilor, punea întrebări de clarificare, ridica probleme conceptuale, critica argumentele slabe și scotea la suprafață incoerența interlocutorilor. Nu a mai fost invitat a doua oară. 

Un consilier de etică trebuie să plece de la premisa că este failibil și să atragă atenția că ceilalți experți sunt și ei failibili. Așadar, trebuie să încercăm pe cât posibil să ne conștientizăm prejudecățile și să le ținem sub control (faptul de a fi filosof nu este un vaccin împotriva celor mai cumplite prejudecăți). Putem scăpa de multe credințe înguste dacă ne-am cultiva o minte deschisă pentru a cunoaște modalitățile diverse, adesea aflate în tensiune, în care oamenii au înțeles să-și ducă viața. Iar fără fermitatea de a căuta adevărul moral într-o manieră nepărtinitoare este greu să fii credibil. De multe ori filosofii publici ne vând sub eticheta adevărului moral propriile idiosincrazii. Și, nu ultimul rând, consilierul de etică trebuie să-și dezvolte o sensibilitate bazată pe compasiune. Fără înțelegerea condițiilor și experienței oamenilor, nu putem evalua adecvat cum se aplică regulile morale. 

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca universitar, filosof și etician – în ce tip de activități ce presupun practicile filosofice vă implicați? În calitate de expert, ce ați putea oferi ca serviciu pentru comunitate? Dacă cineva dorește să facă apel la serviciile dumneavoastră, cum ar putea să o facă?

Emilian Mihailov: Am fost implicat în mai multe proiecte în calitate de expert în etică. În trecut, împreună cu colegii mei din CCEA depuneam efort să informăm instituțiile publice și private despre necesitatea expertizei etice, dar nu găseam o mare deschidere. Dușul rece care ne-a cam tăiat din entuziasm. Totuși, treptat am început să fim contactați din toate părțile. În 2015, am primit invitația neașteptată din partea Comisiei de sănătate a Parlamentului României ca să-mi expun un punct de vedere despre problemele etice ale reproducerii umane asistate medical. Am găsit parlamentari deschiși și interesați să cunoască mai bine problemele bioetice. În intervenția mea din Parlament am atras atenția asupra unor ambiguități terminologice, cum ar fi definiția embrionului sau a implantării/fertilizării post-mortem, și neclarități privind reglementarea cercetării pe embrioni umani. Am recomandat Comisiei de Sănătate o abordare flexibilă care permite utilizarea de embrioni umani în cercetare dacă nu mai sunt folosiți sau devin inutili pentru reproducere, iar in unele cazuri, chiar și crearea de embrioni pentru cercetare ar putea fi permisă dacă există nevoi medicale. În finalul intervenției, am semnalat nevoia de formare și educație medicală continuă despre potențiale probleme etice ce vor apărea în practica medicală după adoptarea legii reproducerii asistate medical. Recent am contribuit la elaborarea unui ghid de bune practici privind activitatea judecătorilor și procurorilor în spațiul social media, într-un proiect coordonat de Consiliul Superior al Magistraturii. Rețelele digitale de socializare pun presiune și ridică noi provocări magistraților atât în ceea ce privește garantarea imparțialității, cât și exercitarea libertății de expresie. Înainte de apariția și utilizarea în masă a social media, magistrații nu aveau foarte multe oportunități de a încălca standardele de deontologie profesională în spațiul public. Acum, magistrații pot transmite instant mesaje către un public larg, cu consecințe adesea imposibil de prevăzut. Această diferență creează noi capcane. Deși libertatea de expresie include libertatea de a ofensa, în cazul magistraților libertatea de a ofensa poate altera încrederea în imparțialitatea lor. Din acest motiv, am propus ca virtutea echilibrului să fie standardul etic după care magistrații să se ghideze în spațiul online. 

Dar eticianul nu oferă doar consultanță instituțiilor interesate, ci trebuie să fie atent și la ce se întâmplă în agora. Poziția sa de universitar îi oferă o perspectivă privilegiată. Din turnul de fildeș poate vedea probleme pe care cei implicați sau imersați în viața de zi cu zi le trec cu vederea. Omul obișnuit poate avea multă suferință în viața lui, astfel încât nu mai are puterea să vadă nedreptățile din societate și să reacționeze. Și cred că aici universitarul poate lua apărarea cetățeanului de rând – pentru că filosoful e într-o poziție în care poate vedea mai bine nedreptățile din societate. Acesta este unul dintre motivele pentru care universitățile nu trebuie modelate după ce se cere pe piața muncii. Instituția universității are nevoie de o anumită decuplare de la graba vieții economice și sociale pentru a anticipa riscuri morale și pentru a reacționa imparțial. Dar sigur că există un risc al implicării în dezbaterea publică, risc pe care noi filosofii nu l-am discutat destul în spațiul românesc. Nu e un accident că cei mai mulți intelectuali publici au arătat până la urmă angajamente partizane. Ei au făcut parte de la bun început dintr-un trib politic sau altul. Eu înțeleg să ai preferințe valorice, nu poți fără ele, dar dacă nu conștientizezi că implicarea civică te poate fura, dacă nu activezi într-o cultură a dialogului critic, atunci e foarte ușor că cazi în clivajul noi versus ceilalți, să uiți de propria failibilitate. Odată ce ai intrat în logica polarizării, marea iluzie, aproape irezistibilă, e să crezi că mai tot timpul ai dreptate, iar cei din tribul advers sunt în eroare. 

Sandu Frunză: Ne aflăm într-o perioadă de criză în care filosofia ar fi firesc să capete un rol tot mai important ca preocupare personală și ca instrument al modelării vieții publice. Credeți că, din punct de vedere cultural, e un moment favorabil ca omul occidental să redescopere importanța reflecției, a gândirii critice, a creativității în zona valorilor existențiale? Cum va arăta din acest punct de vedere viața noastră după pandemie? La ce schimbări ar trebui să ne așteptăm că vor interveni în viața noastră post-pandemică?

Emilian Mihailov: Această criză nu este una care a atacat cu premeditare valorile existențiale. Nu a ieșit din coasta strâmbă a umanității, ca să-l parafrazez pe Kant. Criza primului război mondial a generat strigarea morală „Să nu se mai întâmple vreodată așa ceva!”. Acum avem de-a face cu o altfel de criză, una care scoate la iveală câteva adevăruri fundamentale despre condiția umană contemporană. Nimeni n-a anticipat pauza socială în care ne-a forțat actuala pandemie. În parte, pentru că progresul extraordinar al medicinei poate crea o stare de confort iluzorie. Foarte multe boli care în trecut erau fatale, acum sunt tratabile, avem cea mai mare speranță de viață din istorie, iar rata mortalității infantile este la cote minime. Aceste reușite impresionante distrag atenția de la faptul că ființele umane sunt prin condiția lor vulnerabile. În decembrie 2019, apăreau câteva știri despre un virus misterios dintr-un oraș din China, iar în nu mai puțin de câteva luni toate țările globului au fost afectate economic, social și politic. Rapiditatea cu care s-a răspândit virusul la nivel global ne arată o interdependență fără scăpare a societăților contemporane. 

Mi-e greu să spun cum va arăta lumea după pandemie. E bine să nu ne grăbim cu scenariile despre post-pandemie. Nu văd o distincție clară între faza pandemiei și faza post-pandemiei. Vor exista multe asemănări de familie. Într-o fază intermediară ar putea apărea schimbări care, de exemplu, să vizeze ridicarea nivelului dotărilor medicale din spitalele românești. Pandemia actuală ne-a arătat fără menajamente că problemele de sănătate publică nu pot fi abordate cu provizoratul lui „merge și așa”. Dacă neajunsurile în tratarea problemelor individuale de sănătate sunt adesea mai puțin vizibile, atunci când apar probleme de sănătate publică, dificultățile capătă vizibilitate. După criză, avântul dotărilor suplimentare ar putea deveni standard și extins în toată țara. La fel, Uniunea Europeană ar putea spori sprijinul pentru țările est-europene. Să ne așteptăm, oare, ca cei mai dezavantajați membri ai societății românești să vadă zile mai bune? Să ne așteptăm la investiții suplimentare și bine implementate în educație? Oricum, schimbările nu vin de la sine, iar crizele nu ne forțează la schimbări profunde. Ele creează mai mult oportunități pentru schimbare. Depinde de noi cum le vom fructifica.

Sandu Frunză despre filosofia ca tehnică spirituală

Imagine

Nu cunosc un nume cu o mai mare rezonanță în practicile filosofice decît cel al lui Ran Lahav. În ultimii treizeci de ani vocea sa s-a făcut auzită în mintea și sufletul celor interesați de consilierea filosofică și de practicile filosofice. El este azi probabil cel mai apropiat de imaginea unui Socrate care se retrage în lumea sa interioară pentru a găsi energia cea mai potrivită cu care să însuflețească agora și tumultul vieții ei cotidiene. Ran Lahav îmi amintește de imaginea unui Socrate care se întoarce în universul său intim pentru a dialoga cu spiritul său interior, pentru a cerceta profunzimea orizontului său mental și sufletesc, pentru a contempla adîncimile ființei umane și ale Ființei ca reper ultim al existenței personale.

Volumul The Deep Philosophy Group. History, Theory, Techniques[1] ilustrează foarte bine modalitatea contemplativă de a face filosofie pe care Ran Lahav o propune ca activitate de grup. Ne este oferită aici o filosofie introspectivă asumată de un grup de practicieni ai filosofiei ca reflecție asupra realității personale, care și-a început activitatea în septembrie 2017 și continuă să ne convingă pînă astăzi de puterea extraordinară a filosofiei înțeleasă ca o tehnică de călătorie în interioritatea personală potențată de comuniunea cu ceilalți participanți la descoperirea propriilor lor adîncimi ființiale. O astfel de tehnică filosofică nu contrazice abstractizarea, construcția conceptuală, modelarea ideilor sau demersul logic așa cum sînt ele întîlnite în filosofia academică, dar cu siguranță se dorește și reușește a fi o alternativă. Ea își propune să intre într-un contact strîns cu viața, să o inspire și să o facă mai intensă. Este vorba despre un mod de căutare a autenticității și de construcție a ei prin apelul la ceea ce este originar și ocupă un rol central în experiența personală. 

Ran Lahav și grupul său ne propun o filosofie înțeleasă ca o tehnică spirituală ce pune în valoare realitatea, adevărul, sensul vieții și devenirea umană plecînd de la explorarea a ceea ce este mai profund în ființa fiecăruia și construind pe această bază instrumentele cu care să se producă transformări ale vieții celorlalți și ale propriei persoane.

Volumul The Deep Philosophy Group. History, Theory, Techniques are la bază practicile filosofice oferite de grupul format din Michele Zese, Francesca D’Uva, Massimiliano Bavieri, Kirill Rezvushkin, Stefania Giordano, Sebastian Drobny, Serghey Borisov și coordonat de Ran Lahav. Pe lîngă aspectele privind formarea grupului și tipurile de activități desfășurate sub forma unor programe oferite doritorilor pe plan internațional, ne sînt prezentate, printre altele, cadrele teoretice, tehnicile contemplative, incursiunile personale, reflecțiile hermeneutice și experiențele personale. Din perspectiva acestora, filosofia poate fi asumată ca o tehnică de îmbunătățire a persoanei, a grupului și a vieții ca atare. 


[1] Ran Lahav (Editor), The Deep Philosophy Group. History, Theory, Techniques, Second Edition, (Hardwick, Vermont: Loyev Books, 2019). 

Cu Elena Abrudan despre comunicare, media și cultură

Standard

Sandu Frunză: Sînteți recunoscută ca fiind una dintre cele mai complexe personalități din științele comunicării. Departamentul de jurnalism pe care îl conduceți de mai mulți ani este una dintre cele mai dinamice și inovative structuri educaționale din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Care sunt direcțiile principale și înnoitoare pe care se dezvoltă azi formarea profesională a comunicatorilor în programele universității noastre? Cum răspunde sistemul educațional provocărilor pe care le aduce azi piața comunicării?

Elena Abrudan: Este o întrebare generoasă care merită un răspuns pe măsură. Trebuie să remarcăm că, în timp, s-a schimbat raportul între putere și cunoaștere. Față de vremea când cunoașterea avea nevoie de susținerea puterii, de finanțare și asigurare logistică pentru realizarea cercetărilor, elaborarea noilor teorii și deschiderea de noi drumuri, acum cunoașterea este putere, în sensul că puterea aparține celor mai relevante domenii ale cunoașterii. Iar poziționarea studiilor universitare de științe ale comunicării pe un domeniu relevant al cunoașterii, cum este domeniul IT&C, .conduce la schimbări majore în metodele de predare și accesare a cunoștințelor, precum și în elaborarea, furnizarea, dar și accesarea și consumul informațiilor de către specialiști și de către un public tot mai larg. Practic, este vorba și de creșterea importanței domeniului nostru pe de o parte în ansamblul științelor umaniste și sociale, pe de altă parte în ansamblul domeniilor relevante ale cunoașterii. Detaliez aceste aserțiuni.

Trecerea presei în online, fie din pricina lipsei finanțării, fie a distanțelor la care trebuie să ajungă informația, în era globalizării și a imposibilității de a transmite informația în format print, în timp real, iar mai nou, din cauza pandemiei care ne-a obligat la izolare a condus la digitalizarea tuturor formelor comunicării. Această oportunitate a fost folosită de comunicatori într-o modalitate eficientă, prin apariția variantelor online ale ziarelor, revistelor, campaniilor de presă și de publicitate, prin mutarea comunicării cu mediul politic, administrativ și economic în formate online. Iar dezvoltarea rețelelor de socializare a deschis o cale facilă pentru toți cei care erau interesați să-și transmită mesajele unui public larg. Pe de o parte, asta a înseamnă că nu toți cei care comunică azi sunt specialiști în comunicare, deci nu sunt respectate normele deontologice ale profesiilor din jurnalism și comunicare. Pe de altă parte, posibilitatea de a fi anonim în mediul online, de folosi conturi false și faptul că viteza cu care sunt distribuite informațiile în online îngreunează verificarea acestora a facilitat răspândirea a ceea ce numim acum fake news. Această situație sporește importanța educației media în rândul studenților și, mai larg, în rândul întregii populații. Încă din copilărie, apoi în perioada adolescenței și a maturității, este bine ca cetățenii să fie cuprinși în programe educaționale care să le ofere și elemente de educație media. Iar universitățile și-au asumat rolul pe care trebuie să-l joace în acest proces. De exemplu, în Universitatea Babeș-Bolyai sunt organizate programe post universitare, cursuri la distanță, cursuri de învățare de-a lungul întregii vieți și cursuri specializate, care au un public numeros și eterogen în ce privește vârsta și nivelul de educație al participanților. Cadrele didactice se implică benevol în aceste activități tocmai pentru că înțeleg importanța lor. La nivelul Departamentului de Jurnalism și Media digitală există deja în curriculum cursuri de educație media, această componentă regăsindu-se parțial și în varii cursuri specifice acestei specializări. Desigur, la nivelul specializării noastre, educația media trebuie susținută de o pregătire serioasă, menită să asigure însușirea de către studenți a unor cunoștințe și abilități tehnice, ajutată de achiziționarea celei mai noi tehnologii în domeniu. Deși este vorba de sume consistente, s-au făcut pași importanți în dotarea studiourilor și laboratoarelor la cele mai înalte standarde. Înțelegem cu toții, că achiziționarea și folosirea dispozitivelor și programelor oferite de implementarea noilor tehnologii este o necesitate în condițiile circulației informațiilor în plan global. Tocmai de aceea, încă în 2010 noi am organizat primul program de Media Digitală la noi în țară, o specializare cu un curriculum orientat spre înțelegerea și însușirea tehnicilor de comunicare în era digitală. Noi am înțeles de la început că pentru a fi un actor important pe piața comunicării trebuie să fim la același nivel cu instituțiile de învățământ din Occident, atât ca pregătire, ca nivel de cunoaștere, cât și ca logistică, ca posibilitate tehnică de a accesa inovațiile digitale și schimbările care le urmează în plan tehnic și informațional. Faptul că inovațiile apar și se implementează într-un ritm accelerat, face necesară adaptarea și schimbarea vechilor conținuturi și metode de management al conținuturilor și al resursei umane participante la acest proces, lucru valabil atât în instituțiile de învățământ, cât și în instituțiile media.

Sandu Frunză: Există azi o tendință, în discursul public internațional, de a credita ideea că umanitatea se află într-o criză profundă și de a lega starea de criză pe care o parcurge societatea contemporană de o criză de natură morală specifică omului occidental. Credeți că putem particulariza această perspectivă și să spunem că atunci cînd se vorbește de o criză pe care o traversează comunicarea mediatică am putea să o asociem cu o diminuare a interesului pentru practicile etice în discursul mediatic?

Elena Abrudan: În răspunsul meu anterior, am atins parțial această problematică, spinoasă, de altfel, pentru că afectează producătorii de conținuturi media, consumatorii și chiar poate să indice o scădere a standardului etic în societate. Ei bine, în momentul în care presa a devenit o afacere, conținuturile difuzate publicului larg vizau spectaculosul, chiar și cu prețul renunțării sau doar atenuării unor norme deontologice, specifice jurnalismului. După primele manifestări, jurnaliștii au găsit soluții pentru rezolvarea acestei situații și rămânerea în cadrul deontologic al presei de opinie. Însă noile tehnologii permit accesul tuturor la comunicare în spațiul public: jurnaliști, comunicatori și simpli cetățeni, își aduc contribuția la diversificarea informațiilor difuzate publicului, prin noile formate și rețele specifice mediului online. Din păcate, lipsa specializării și înregistrarea evenimentelor în format audio-video, prin folosirea unor dispozitive mai puțin performante, a condus la scăderea drastică a calității conținuturilor și, uneori la încălcarea normelor eticii jurnalistice. De asemenea, numărul mare de discursuri și viteza cu care apare informația în mediul online permite anonimatul autorilor și lipsa verificării temeinice a informației ceea ce predispune, de asemenea, la încălcarea normelor etice. 

Pledoaria mea pentru necesitatea educației media la toate vârstele presupune tocmai posibilitatea eliminării acestor neajunsuri, care acum pot să pară unora ca scădere a interesului pentru moralitate în comunicarea mediatică. Eu cred că nu întotdeauna este vorba de rea voință, deși ne confruntăm cu destule situații în care scopul evident este manipularea opiniei publice. Prin accesul la educație media, în cazul publicului larg și prin accentuarea specializării și achiziționării abilităților de producție, difuzare și consum al conținuturilor media, în condițiile digitalizării formelor de comunicare, în cazul studenților și profesioniștilor media, credem că se poate reduce simțitor numărul celor mai puțin interesați de normele etice și, implicit, se poate asigura o bază care să permită analiza și discernerea a ceea ce este adevărat sau fals în discursurile care populează spațiul public. 

Sandu Frunză: Mi-au reținut atenția două tendințe în discursul despre ceea ce se întîmplă azi în comunicarea mediatică: pe de o parte, o perspectivă care subliniază excesiv elementul crizei în care se află azi jurnalismul – cu sublinierea îndepărtării acestuia de creația culturală și de ideea promovării interesului pentru cultură; iar pe de altă parte, perspectiva care arată că ne aflăm în etapa dezvoltării unui nou tip de cultură, cultura de masă – iar jurnaliștii joacă un rol important nu numai în difuzarea acestei culturi, ci și în apariția și dezvoltarea ei. Aș dori să vă întreb: cît de confortabil se simte un om de cultură în domeniul comunicării mediatice? În ce măsură are el responsabilități în raport cu cultura? Cît de importantă este educația culturală în formarea unui specialist care dorește să activeze în domeniul comunicării și cît de mult îi va folosi în practicile sale profesionale?

Elena Abrudan: Cred că trebuie să luăm în considerare funcția de integrare socială a culturii și a comunicării care folosesc un limbaj simbolic pentru a transmite întreaga experiență cognitivă și practică a indivizilor. Ne amintim că Umberto Eco considera cultura ca proces de semnificare și de comunicare care se produce simultan, existența codurilor de semnificare comune permițând transmiterea și interpretarea mesajului, deci realizarea actului comunicării. În era postmodernă, asistăm la o nouă realitate culturală, care presupune o schimbare de paradigmă, renunțarea la concepțiile culturii clasice și dezvoltarea unor stiluri care înainte erau periferice. Pentru a-mi construi răspunsul, dintre caracteristicile paradigmei culturale postmoderne amintesc aici doar ștergerea granițelor dintre cultura înaltă a elitelor și cultura de consum, coborârea artei în cotidian, apropierea între artă și tehnică și omniprezența comunicării mediatice. Aceste caracteristici sugerează o nouă formă de civilizație, post-industrială și cu o economie bazată pe cunoaștere, în sensul că aceasta trebuie să fie performantă economic și să aibă ca rezultat aplicații tehnice care să contribuie la optimizarea funcționării societății. Acum este recunoscută contribuția economică a artei în societate datorită posibilității de a crea noi locuri de muncă, în instituții de cultură, în turism și dezvoltare sustenabilă. Pe de altă parte este acum recunoscută capacitatea expresiei artistice de a rezolva probleme sociale și de a transmite valori prin realizarea de produse artistice implicate în procesul de reflectare a realității prin accentuarea și interogarea problemelor existente în societatea contemporană. Treptat, pe lângă literatură, pictură, fotografie, artă stradală, artă digitală, s-au dezvoltat industriile culturale și creative care promovează artele aplicate (design graphic, design industrial, design de moda și design interior) și proiecte inovative cu o puternică componentă creativă, capabile să atragă artiști cu propuneri înnoitoare și adeziunea unui public larg, interesat de implicarea artei în rezolvarea problemelor cetății.

Înțelegerea rolului culturii și artei în societate conferă importanță sporită reflectării în media a evenimentelor culturale și lărgește aria subiectelor acoperite de jurnalismul cultural, accentuând componenta economică prin recunoașterea necesității sporirii valorii economice și sociale a activităților creative. Obiectul jurnalismului cultural este arta și activitatea creativă, dar și politicile culturale, instituțiile și actorii culturali. Arta include literatura, artele vizuale, muzica, filmul, teatrul, dansul, fotografia, arhitectura si designul. Aceste domenii ale artei fac parte din cultura înaltă (high culture) și / sau din cultura populară (pop culture). Cultura de masa include și televiziunea, radioul, filmele și jocurile digitale. În sens larg, cultura include totul, de la gastronomie și grădinărit la arhitectura peisagistică și start-upuri inovative. Acoperirea mediatică a subiectelor culturale și artistice poate influența politicile culturale și poate crea un public pentru artă, iar trecerea jurnalismului cultural în mediul online facilitează extinderea comentariilor în mediul de Business, Travel și Lifestyle. În era globalizării, comunicarea culturală se adresează unor straturi sociale diferite, grupuri de vârstă diferite, țintește diferite segmente de public sau domenii: femei, copii, tineret, automobilism filatelie, pescuit. modă, sport. Detaliez în continuare câteva aspecte ce țin de genurile jurnalismului cultural, stilul, importanța jurnalismului cultural ca formă de exersare a gândirii critice și misiunea jurnalistului cultural.

Cele mai importante forme ale jurnalismului cultural în print sau online sunt, recenzia, eseul, cronica, interviul, portret/profil și reportajul. Dar, evenimentele culturale sunt acoperite și în însemnări culturale, postări pe bloguri sau comentarii. Indiferent de forma în care alegem să abordăm evenimentele culturale, pe lângă descrierea obiectivă a produsului cultural comentat și promovarea sau sancționarea lui, ținând cont de publicul căruia ne adresăm, textul trebuie să cuprindă și aprecieri critice care favorizează exprimarea vocii personale a jurnalistului. Spiritul critic poate fi până la un punct o formă a exprimării subiectivității pretinse de Jurnalismul cultural, dar poate să fie mai mult decât atât. Abordarea critică joacă un rol important în sprijinirea industriilor culturale și creative și ajută artiștii să se dezvolte și să evolueze spre zone noi, neexplorate încă, fiind totodată un factor major în formarea publicului pentru evenimente culturale și artistice. Totuși, abordarea critică a produselor culturale este independentă față de marketing sau valoarea economică a produselor culturale analizate. Atitudinea critic-evaluativă se aplică produsului artistic, și autorului, fiind responsabilă de argumentele pe care le aduce în sprijinul opiniei exprimate și limbajul în care se adresează în funcție de publicul țintă . 

Pe de altă parte, jurnaliștii culturali pot avea rol de mediatori între evenimentele culturale și public. Ei sunt cei care pot traduce terminologia specializată pretinsă de abordarea critică într-un limbaj accesibil publicului larg. La fel de important este ca ei să poată observa noutatea propusă de artiști, direcția în care evoluează arta și să transmită aceasta încercând să formeze gustul publicului, mergând uneori chiar împotriva opiniei publice. Astfel, misiunea jurnalistului cultural se extinde dincolo de acoperirea evenimentelor culturale și recenzarea produselor și manifestărilor artistice, prin cercetarea pieței de artă, cunoașterea valorilor tradiționale și a noilor veniți în spațiul cultural. E bine să existe cât mai multe interviuri, reportaje și portrete despre artiști, galeriști, curatori, regizori, actori, muzicieni, instituții de cultură și artă, muzee, centre culturale, spectacole, târguri și festivaluri, instituții media care prezintă și organizează dezbateri pe teme culturale, site-uri culturale și de artă sau chiar despre proiectele administratei locale pe cultură și industrii creative sau proiectele inovative propuse de companiile centrate pe tehnologia informației și comunicării. Această perspectivă complexă asupra fenomenului cultural poate să atragă și să formeze un public pentru evenimentele culturale și să atragă tinerii spre consumul de artă și chiar să-i motiveze să devină antreprenori sau manageri culturali. Pentru a facilita pregătirea tinerilor dornici să activeze într-un domeniu care presupune un background cultural vast, specializare și capacitatea de a avea inițiative antreprenoriale, în curriculumul Departamentului de Jurnalism și Media Digitală sunt prevăzute, la nivel licență și master, cursuri de Jurnalism cultural, Comunicare vizuală, Managementul industriei de carte, Cultură vizuală, Management media, Comunicare simbolică, Cultura media, Management cultural, Antreprenoriat în media digitală, Economia bunurilor simbolice. De un real folos sunt și proiectele de presă scrisă, fotojurnalism, în audio-vizual sau grafică digitală realizate de studenți și prezentate în cadrul evenimentului Zilele Culturii Media pe care îl organizăm anual.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca personalitate culturală, profesoară, cercetătoare și creatoare în științele comunicării – cum vă circumscrieți contribuția personală pe care o aduceți în planul creației culturale și în cel al cercetării științifice în domeniul comunicării?

Elena Abrudan: În virtutea profesiei mele, întotdeauna am încercat să realizez și să mențin un echilibru între activitatea de predare, cercetare și creație. Trebuie să mărturisesc totuși, că o bună perioadă de timp am acordat o atenție sporită activității didactice și cercetării, pentru că performanța profesională se obține și este susținută de o serioasă muncă de cercetare. În plus, nu poți să fii un bun specialist dacă nu cunoști cele mai noi tendințe de dezvoltare în domeniul tău. Asta presupune cercetare, elaborare de lucrări științifice, participare la conferințe, organizarea de evenimente și proiecte inovative pentru studenți. Toate acestea m-au ajutat să inițiez și să organizez programele de licență și master pe care le avem acum în cadrul Departamentului de Jurnalism și Media digitală, proiectele extracurriculare, centrele de cercetare și un colectiv alcătuit din cadre didactice titulare și asociate, colaborarea cu profesioniști media, cu alumni, într-un cuvînt, să asigur managementul Departamentului nostru. Lucrările științifice și proiectele extracurriculare de producție media organizate la nivelul Departamentului – Studentpress, RadioUBB Online, UBBTV, Media Project – ne-au ajutat să dezvoltam noi programe, cursuri și proiecte care să răspundă provocărilor actuale: pe de o parte digitalizarea, pe de altă parte creativitatea și alte abilități specifice domeniului.

Ca exemplificare a diversității de orientări și direcții de dezvoltare pe care le propunem studenților am amintit anterior programul de Jurnalism Română, Maghiară și engleză, specializarea Media digitală și mai menționez programele noastre de masterat: Producție media, Media Communication, Management media, Digital Media & Game Studies. 

O parte din programele și cursurile menționate anterior au fost inițiate de către mine, la nivel licență, master și în cadrul Școlii doctorale, cu un dublu scop: acela de a-i ajuta pe studenți să devină specialiști în comunicare și pentru a facilita apropierea tinerilor de lumea artei, a culturii înalte, care pretinde o inițiere, o cunoaștere profundă a codurilor și tehnicilor de exprimare folosite de artiști în arta modernă/postmodernă și contemporană; această cunoaștere fiind chiar una dintre condițiile atingerii excelenței în Jurnalismul cultural. În paralel, mi-am exersat abilitățile de Jurnalist cultural, eseist, critic literar și de artă prin reportajele, eseurile și comentariile pe marginea operelor literare și de arte plastice publicate în presa culturală și în volume colective realizate împreună cu studenții și cu colaborarea colegilor din filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor: ”Lucian Blaga. Imagine și cuvânt”, ”Scriitori Clujeni în dialog”. În același registru se înscriu și proiectele de grafică digitală și de interviuri video, organizate cu studenții în cadrul Centrului Media UBB. 

Sandu Frunză: Ne așteptăm ca actuala pandemie să aducă schimbări radicale în toate domeniile de activitate. Există voci care spun că pînă și condiția umană trebuie redefinită și reconstruită din perspectiva unei noi filosofii de viață. Dumneavoastră, care sunteți o participantă activă la construcția instituțională și la dezvoltarea științelor comunicării, cum credeți că va evolua jurnalismul în etapa viitoare? Care sînt tendințele pe care le vedeți venind în fluxul principal al culturii comunicării media?

Elena Abrudan: Într-adevăr, după perioada de încercări de modernizare a conținutului și a infrastructurii necesare comunicării în era noilor tehnologii, o perioadă marcată de apetența românilor pentru folosirea celor mai noi dispozitive și trecerea procesului comunicării în online, constatăm că instituțiile media și școlile de jurnalism și comunicare au trecut prin greutăți, mai ales datorită lipsei finanțării și a inerției unei părți a comunicatorilor care au împiedicat adaptarea suficient de rapidă în utilizarea noilor tehnologii. Nu e cazul nostru, consider că noi am sesizat din timp schimbările și am făcut pașii necesari prin direcționarea studiului comunicării digitale. Dar e nevoie acum să reflectăm asupra câtorva aspecte care ar putea facilita rezolvarea problemelor referitoare la producția și difuzarea conținuturilor în mediul online și care ar permite trecerea spre o formulă managerială care să fie viabilă în viitor. Este nevoie de o analiză lucidă a situației în care se află jurnalismul ca și profesie și studiile de jurnalism la ora actuală. Iar primul aspect se referă la managementul abundenței de informații în mediul virtual. 

Creșterea cantității de informații disponibile și a vitezei de difuzare a informațiilor mută accentul de pe culegerea de informații și editare la managementul acestei abundențe în sensul de a evita ca această cantitate să erodeze credibilitatea obținută prin informații bine verificate. Digitalul reașază modalitatea în care circulă informația și facilitează accesul la cunoștințe. Se accentuează tendința publicului de a se informa din mediul online fapt care accentuează necesitatea dobândirii competențelor de comunicare în mediul online. Până acum școlile de jurnalism au reacționat la această situație prin organizarea unor noi programe și cursuri specializate care au ca scop pregătirea tinerilor comunicatori să adapteze și să reînnoiască producția de conținut conform noilor cerințe pretinse de circulația informației în mediul online. Instituțiile de presă au încercat să se adapteze prin trecerea în online și folosirea tinerilor comunicatori, mai abili în utilizarea noilor tehnologii.

E nevoie acum și de o transformare a conținuturilor jurnalistice care trebuie adaptate la necesitățile utilizatorilor de informații în mediul virtual. A crescut importanța rețelelor de socializare și a agregatoarelor de știri ceea ce schimbă modul în care este consumată informația în mediul online. Tendința publicului spre entertainment pretinde crearea unor materiale atractive, provocatoare și spectaculoase care să atragă atenția și să fidelizeze consumatorii. Acest lucru nu trebuie să scadă valoarea conținutului; dimpotrivă, trebuie menținută preocuparea pentru livrarea unor informații relevante și menținerea spiritului critic în abordarea subiectelor. Această situație accentuează necesitatea schimbării modelului de management al organizației prin promovarea unor jurnaliști valoroși care să beneficieze de independență în realizarea sarcinilor și adaptarea conținuturilor la schimbările din era digitală. Se impune de asemenea recrutarea talentelor de top, specializarea continuă a tuturor jurnaliștilor din redacție, pentru a fi la curent cu noutățile de ordin tehnologic care apar cu rapiditate și se schimbă constant. Școlile de Jurnalism și comunicare răspund la aceste exigențe prin organizarea de cursuri specializate, intership-uri și proiecte extracurriculare prin care tinerii au ocazia să se specializeze și să colaboreze cu profesioniști media de succes.

O altă cerință este necesitatea găsirii unui model de afaceri care să susțină jurnalismul și, implicit, independența editorială a instituției de presă. Orientarea jurnaliștilor spre criterii de calitate normative cum ar fi relevanța, corectitudinea, caracterul actual sunt factori care sporesc valoarea de brand a instituției de presă, ceea ce este de natură să atragă un public dispus să plătească pentru conținutul livrat în mediul online. Deocamdată există câteva organizații mai noi care se susțin din donații (Recorder.ro, Rise Project, Casa jurnalistului) sau vânzarea revistelor print la chioșcuri sau prin abonamente (Decât O Revistă). Din aceste exemple înțelegem că nu toți managerii sunt de acord cu un model sau altul, căutarea modelului de afacere rămâne deschisă în continuare. Dar atragerea susținerii financiare de la populație se bazează pe calitatea conținuturilor livrate publicului și, mai larg pe credibilitatea informațiilor difuzate care contribuie decisiv la construirea brandului unei instituții de presă. Valoarea brandului poate să atragă consumatorii, să-i fidelizeze și să-i determine să contribuie la susținerea financiară a instituției de presă respective. Mai adăugăm imperativul promovării unor comunicatori și jurnaliști valoroși care să fidelizeze publicul prin livrarea unor conținuturi relevante și să ajute la formarea tinerilor comunicatori. Organizarea în școlile de jurnalism a programelor de masterat și a cursurilor de management media, crowfunding și antreprenoriat în media digitală pot să faciliteze organizarea de start-up-uri și introducerea inovațiilor necesare înnoirii procesului comunicării în era digitală.

În plus, spiritul critic și abordarea comunicării din perspectivă etică presupune respectarea criteriilor de calitate și abordarea critică a informației, prin urmare trebuie să avem în vedere educația media încă din școală. Ea poate să faciliteze însușirea abilităților de analiză a producției media, a gândirii critice și, implicit, abordarea din perspectivă etică a conținuturilor și practicilor de comunicare în mediul online. 

Cu Virgil Ciomoș despre psihanaliză, terapie și filosofie

Standard

Sandu Frunză: Sînteți apreciat ca fiind unul dintre cei mai importanți filosofi pe care îi are cultura română. Aveți o recunoaștere națională și internațională în calitate de creator de filosofie și ca filosof practician. Ați avut un impact deosebit în dezvoltarea învățămîntului filosofic clujean din ultimii ani. Aveți meritul de a fi introdus în România primul curs universitar de consiliere filosofică. Aș dori să vă întreb: Cum se încadrează un asemenea curs de terapie și consiliere filosofică în preocupările filosofice de la noi? Care este impactul lui în formarea tinerilor ce urmează un program universitar de specializare în filosofie? 

Virgil Ciomoș: Simt că la această primă şi complexă întrebare va trebui să răspund mai pe larg. Nu pentru că amănuntele parcursului meu ar fi „interesante” ci pentru că ele relevă de un mediu universitar (şi nu numai) care era deja pregătit şi în care am avut şansa de a mă integra. De altfel, destinul fiecăruia dintre noi este marcat, aparent paradoxal, de nişte întâmplări, fie ele fericite. Întâmplări care îşi revelează, de regulă, sensul abia retroactiv. Dacă este să privesc, așadar, în urmă, ar trebui să mă opresc, în mod rezonabil, la întâmplările care ne sunt mai apropiate. Între ele, ar fi întâlnirea cu Părintele Nicolae Steinhardt, una, din nou, „accidentală”, așa cum am avut cândva prilejul s-o evoc în postfaţa Jurnalului fericirii.  De ce am reţinut-o? Mai întâi pentru că, pentru el, viaţa monahală constituia un mod anume de a practica etica şi nu doar de a reflecta despre ea. Or, cum se ştie, psihanaliza lacaniană, reduce toate afecţiunile psihice la un mod anume de poziţionare etică a persoanei în faţa a ceea ce o depăşeşte: în gândire, în imaginaţie sau în percepţie. Fie acesta Dumnezeu sau, cum spune Lacan, „Marele Celălalt”.  Regăseam, astfel, sensul originar, grecesc, al filo-sofiei, acela de a fi (doar) o anticameră a Sofiei, a înţelepciunii, prin urmare. Or, pentru înţelepţii Greciei antice, Sofia presupunea un fel de a fi in esse – în fiinţă –, iar nu doar de a discuta despre ea – dicitur. Apoi, pentru că Părintele Nicolae de la Rohia era, oricât ar putea părea de incredibil, nepotul lui… Freud. Îşi amintea, cu amuzament, dar şi cu duioşie, de discuţiile cu unchiul său – marcate de entuziasmul, uneori debordant al nepotului –, de casa lui de la Viena, în care îi fusese oaspete, dar mai ales de covorul de pe celebrul divan din cabinetul său, un covor… românesc, pe care soţia îl adusese din Bucovina. A doua întâlnire a fost cu un alt Părinte, Andrei Scrima, care, fără să ştiu atunci, se folosea în seminariile lui private, la care am avut privilegiul să particip, de întreg arsenalul psihanalizei lacaniene: refulare originară, denegaţie, întoarcerea refulatului, forcluziunea Numelui Tatălui, gnoză barată etc. etc. Aş putea spune că prima mea analiză personală a început – încă o dată: fără să ştiu – cu el. Spun „aş putea” pentru că a fost mult mai mult decât atât. În sfârşit, pornit pe urmele lui – care îmbinau (între multe altele) fenomenologia (Heidegger a îngenunchiat în faţa lui, cerându-i binecuvântarea) cu psihanaliza (după trecerea lui la cele veşnice, am găsit în biblioteca de la Bucureşti inclusiv seminariile lui Lacan) –, am ajuns (ca profesor invitat) în mediul universitar francez, în care cele două convieţuiau într-un mariaj care m-a surprins de la bun început: colega mea din Departamentul de Filosofie al Universităţii din Poitiers – Kim Ong – preda şi psihanaliză, un alt coleg de Departament – Jean-Christophe Goddard – conducea o teză de doctorat despre Denegaţia la Hegel şi Freud, propusă de directorul Spitalului de Psihiatrie din acelaşi oraş – Alain Cardon, cu care aveam să mă împrietenesc, și care mi-a oferit să asist la primele mele prezentări de pacient –, Christian Hoffmann, decanul Facultăţii de Psihologie, psihanalist instalat, prieten apropiat al lui Lacoue-Labarthe şi al lui Nancy (mari filosofi francezi, cu care fusese coleg la Strasbourg), m-a invitat să fac cursuri despre Merleau-Ponty studenţilor lui psihologi, iar gazda mea – Alain Harly, prieten cu Alain Cardon şi cu Christian Hoffmann  – fondase de curând, tot la Poitiers, Şcoala de Psihanaliză din Centru-Vest. „Eşti dirijat!”, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, Părintele Andrei. Mai târziu, aveam să intru într-o foarte fructuoasă colaborare și cu alţi colegi francezi. La Sorbona, de pildă, au fost Jocelyn Benoîst şi Renaud Barbaras care, împreună cu regretatul meu prieten – Guz-Félix Duportail –, au contribuit la crearea unei platforme internaţionale de filosofie şi psihanaliză. Dar și la Universitatea Lyon 3, unde am fost invitat de Jean-Jacques Wunenburger, care preda pe atunci Merleau-Ponty împreună cu Lacan. Unul dintre colegii noştri de “platformă” – profesorul Rudolf Bernet, fostul director al Arhivelor „Husserl” de la Louvain – a trecut chiar dincolo de frontieră și a devenit, ca și mine, psihanalist practician. 

Pe de altă parte, am avut oportunitatea de a crea în universitatea noastră un master francofon de „Filosofie franceză”, care a beneficiat de multiple susţineri internaţionale şi, în acest fel, de posibilitatea de a invita pe câţiva dintre cei mai mari fenomenologi contemporani. Mai ales pe regretatul academician belgian Marc Richir, primul care mi-a semnalat legătura dintre fenomenologie şi psihanaliză în şi prin opera lui Merleau-Ponty (prieten apropiat al lui Lacan, de altfel), respectiv, impactul fenomenologiei asupra psihiatriei prin teoria și practica lui Binswanger – elev, simultan, al lui Husserl, Heidegger şi Freud –, fondatorul unei ramuri a psihiatriei care se revendică, în mod deschis, de la fenomenologie. Evident că impactul asupra mea a fost uriaş. Mai ales pentru că am descoperit că o serie întreagă dintre principiile fenomenologiei îşi găseau verificarea şi mail ales eficacitatea în… psihiatrie. Că exista, aşadar, o clinică psihiatrică inspirată de filosofie şi că, dacă este să ne referim aici la Lacan (mai ales), psihanaliştii făcuseră mai mulţi paşi spre fenomenologie decât fenomneologii spre psihanaliză. Într-adevăr, seminariile lui Lacan sunt pline de analize ale unor texte fundamentale din Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Occam, Descartes, Kant, Hegel, Husserl, Pierce, Heidegger (din care a tradus şi pe care l-a şi invitat personal la Paris), Wittgenstein, Austin etc. Nu puteam, aşadar, să nu introduc în planul de învăţământ de la Filosofie câteva cursuri speciale – Fenomenologie şi Psihanaliză sau Corp şi Limbaj – care urmăreau, aşa cum spuneţi, să pregătească, să frăgezească măcar, pe studenţii noştri pentru destinaţia practică a filosofiei însăşi. 

Tot „întâmplarea” a făcut ca, după câţiva ani, să-l întâlnesc la Timişoara pe colegul meu, Florin Lobonţ, care, întors din Marea Britanie, nutrise acelaşi gând de a crea un master de “Consiliere filosofică”. M-am bucurat, așadar, să colaborez cu Universitatea de Vest din Timişoara, oraş în care începusem, de altfel, activităţile de introducere în psihanaliză la Spitalul de Psihiatrie „Eduard Pamfil” (mare psihiatru român, format de Henri Ey, coleg al lui Lacan la Saint-Anne), și anume, graţie profesorului Mircea Lăzărescu, prieten apropiat al lui Noica şi bun cunoscător al fenomenologiei, şi ucenicului său, dr. Lucian Ile. Impactul acestor iniţiative asupra studenţilor de la Filosofie a fost şi este unul major. Sincer vorbind, îmi este uneori ruşine de succesul pe care îl am în faţa lor, succes care se datorează în exclusivitate tezaurului de experienţă umană pe care acest gen de filosofie şi acest gen de a introduce psihanaliza ni l-au transmis până astăzi. Mai toate lucrările de licenţă, master şi doctorat pe care le-am condus din acel moment au avut o referinţă directă la psihanaliză şi, implicit, la interesul pentru filosofia practică. Este, de fapt, şi unul dintre puţinele argumente pe care le pot invoca pentru a-i ajuta să răspundă părinţilor lor, care se întreabă: „La ce bun filosofia?”. „La ce-ţi folosește ea în viaţă?”. „Din ce vei trăi ca filosof?”. 

Se poate, desigur, practica filosofia ca un fel de ghid, mai mult sau mai puţin luat în seama, pe lângă alte discipline precum istoria, literatura, arta etc. Dar, chiar și așa, în ultima vreme, facultăţile cu pricina preferă să-şi formeze proprii lor filosofi… Aici, însă, este vorba de un domeniu care emerge din filosofia însăşi şi căruia îi lipsea un singur lucru: să înțeleagă că singura experienţa apropriată pentru testarea filosofiei teoretice este clinica psihiatrică și, în acest fel, să răspundă la provocarea pe care suferinţa psihică ne-o adresează de tot atâtea secole. Ce vremuri triste am ajuns să trăim, exclamă Lacan, în care cei care se mai ocupă de „realităţile transcendentale” se găsesc mai degrabă în spitalele de psihiatrie! Nu pot decât să sper că această orientare a filosofiei pentru latura ei practică şi, implicit, pentru consiliere şi psihanaliză, să fie continuată de urmaşii mei din Departamentul de Filosofie. Oricum, studenţii noştri absolvenţi au posibilitatea de a dezvolta acest interes fie mergând la Timişoara, fie urmând cursurile de pregătire pe care Forumul Câmpului Lacanian din România, pe care l-am creat acum câţiva ani, le oferă în mod gratuit.

Sandu Frunză: Consilierea filosofică a devenit vizibilă și în preocupările filosofilor și practicienilor din România. Există posibilitatea ca în viitorul apropiat acest tip de consiliere să fie o prezență semnificativă pe piața românească o ofertei de consiliere?

Virgil Ciomoș: Încă din anii ’90 am ştiut că există cabinete de consiliere filosofică în Occident. Unul dintre colaboratorii departamentului nostru, mai precis, al secţiei sale germane, profesorul german Hans-Klaus Keul, mi-a confirmat că, pe lângă vocaţia sa pedagogică de filosof – de care studenţii noştri au profitat din plin – deschisese şi un cabinet de consiliere filosofică. Mai mult, aflasem că Germania găzduia, în acei ani, unul dintre congresele mondiale ale filosofilor care activau în acest cadru. Îmi amintesc chiar, ca anecdotă, că unul dintre „pacienţii” lui cei mai „hotărâţi” era director la BMW şi că parcursul „pacientului” a durat aproape un an. Împărtăşisem cu el rolul crucial pe care l-a jucat Kant în filosofia modernă şi mai ales importanţa consecinţelor dialecticii transcendentale din Critica raţiunii pure, care ne avertiza asupra naşterii a două periculoase „maladii ale spiritului”: aparenţa, respectiv, iluzia transcendentală. Despre maladiile spiritului aveau să mai vorbească mulţi alţii, de la Hegel la Wittgenstein şi, apoi, de o manieră clinică explicită, Henri Maldiney (a se vedea mai ales Penser l’homme et la folie), dar şi Marc Richir sau Jacques Garelli, pe care i-a adus pentru prima oară în România profesorul Ion Copoeru (cu preocupări foarte apropiate de ale noastre). Nu mai vorbesc de prietenii mei parizieni, Renaud Barbaras şi Guy-Félix Dupotail, afiliaţi unor mişcări psihanalitice acreditate. La noi, îl putem aminti, desigur, pe Noica, cu cele Şase maladii ale spiritului. Din punct de vedere instituţional, însă, trebuie să-l menţionăm deocamdată doar pe colegul nostru de la Timişoara, profesorul Florin Lobonţ, singurul care a pus pe roate un master internaţional de consiliere filosofică. M-am gândit, aşadar, să pun umărul la această lăudabilă întreprindere cu cursuri de introducere în clinica psihanalitică şi cu organizarea unei practici pentru studenţi la Spitalul de Psihiatrie din Timişoara. 

Cred că principalul avantaj al consilierii filosofice este că ea atinge însuşi fundamentul fiinţei umane. Desigur, mă veţi întreba care este acesta? Răspunsul ne vine din vremuri foarte îndepărtate, mai precis, din cele inspirate de tradiţia filosofiei greceşti şi, respectiv, a teologiei iudaice. Căci, aşa cum ştim, tema ultimă a filosofiei dintotdeauna, o spune deja Aristotel, este Fiinţa, iar tema ultimă a teologiei dintotdeauna, o spune deja Moise, este Persoana. Odată cu Moise avem (în Exod) chiar „sinteza” dintre acestea două: „Eu sunt Cel cel Sunt”, care înseamnă, într-adevăr, Fiinţa este Persoana. Sau, invers, Persoana este Fiinţa. Este destul de curios cum anume, pornind de la acest extraordinar adagiu, s-a putut ajunge astăzi la confuzia dintre persoana umană şi una sau mai multe dintre facultăţile sale: intelecţia, imaginaţia, percepţia, memoria, voinţa etc. Într-adevăr și din păcate, încă din antichitate fiinţa umană a fost definită mai degrabă prin intelect – nous –, partea ei „cea mai valoroasă”. Or, noi putem, totuși, fiinţa şi fără să gândim încontinuu. Putem fi, adică, atenţi, fără să avem vreo intenţie, fie ea fenomenologică. Altfel spus, noi existăm chiar şi atunci când nu gândim. Într-un fel, asta o ştia şi Descartes care, pentru unii, pare să fi confirmat tocmai „esenţa cognitivă” a persoanei umane pentru timpurile moderne. Dacă ar fi să ne apropiem, însă, mai îndeaproape de cogito-ul lui (care nu este un raţionament!), vom observa că el constituie doar prima parte a unei serii de propoziţii care se articulează, în mod hegelian, prin teză, antiteză şi sinteză: teza – există cogniţie umană, antiteza – întreaga noastră cogniţie poate fi efectul unui Geniu al Răului, aşadar, trebuie să ne îndoim de tot ceea ce cunoaştem, sinteza –  nu ne putem, totuşi, îndoi de faptul că cineva se îndoieşte. Cum se vede, concluzia lui Descartes nu priveşte un subiect al cunoaşterii ci unul al… îndoielii. În acest sens, el nu făcea decât să reia pe Socrate, care afirmase, cu multe secole înainte, că ştia doar faptul că nu ştie…

Subiectul însuşi rămâne, prin urmare, indeterminat din punctul de vedere al facultăţilor, iar, la rândul lor, facultăţile sunt doar… facultative pentru subiect. Cu aceasta trecem de la problema subiectului cunoașterii la aceea a subiectului recunoaşterii. Nu este un pas înapoi ci, așa cu arată Kant prin „deducția” transcendentală a categoriilor intelectului, unul înainte. Iar Hegel insistă: un subiect nu poate fi confirmat cu adevărat decât de un alt subiect. Problema consilierii filosofice, ca şi a psihanalizei, nu este una subiectivă ci inter- şi chiar trans-subiectivă. Or, indeterminarea persoanei umane rezidă – pentru toate societățile marcate de monoteism – în caracterul ei de singularitate. Prin comparație, religiile extrem orientale neagă această singularitate, iluzorie pentru ele. Şi știm, în plus, de la Aristotel că ştiinţa însăși nu are acces la singularitate, adică (inclusiv) la persoană. Legile sale sunt cu atât mai valabile cu cât sunt mai generale. Bio-logia, socio-logia şi toate celelalte discipline care se termină în –logie ţintesc ceea ce este comun, iar nicidecum excepţia, adică singularitatea. Astăzi, principiul de incertitudine din mecanica cuantică demonstrează că singularitatea fizică este cu adevărat indeterminabilă. Nu trebuie să evităm știința, dar trebuie să mergem până la limitele maturității sale. Adică nu înapoi ci mai departe. Mi se pare că ceea ce sugerează denumirea modernă de „psiho-logie” ignoră încă acest principiu. Urmarea? O consecinţă destul de curioasă: dacă psihicul uman este o singularitate şi dacă ştiinţa este doar a celor generale (generalul însuşi fiind contrariul singularului), urmează că sintagma psiho-logie este un oximoron. În acest sens, nu există o „ştiinţă a psihicului”. Pentru o astfel de cercetare ne trebuie ceva mai mult decât știința. Ne trebuie și etica, așa cum am mai sugerat. O etică nu a facultăților sufletului (ceea ce ar fi oțios) ci a modului în care acesta din urmă se folosește de ele. Sau de celălalt suflet…

Desigur, există o ştiinţă a facultăţilor psihicului: intelecţia, imaginaţia, percepţia, memoria, voinţa etc. Există, altfel spus, o psihologie cognitivă a facutăţilor psihicului. Când e vorba, însă, de subiectul uman singular, atunci nu mai e vorba despre cunoaştere ci de recunoaştere. Căci toate acestea nu se exercită de la sine – aşa cum se întâmplă în cazul unui calculator: nu gândirea gândeşte ci persoana (prin gândire), nu imaginaţia imaginează ci persoana (prin imaginaţie) etc. etc. De altfel, bolile psihice majore, cum este schizofrenia, afectează doar într-un mod secundar facultățile. Ea țintește, mai întâi, subiectul care le foloseşte. Iar dacă subiectul nu se mai poate folosi de una dintre facultăţile sale nu este de vină… facultatea ci el însuşi. Există, de altfel, cazuri în care intelectul –  în calitatea lui noetică – funcţionează perfect, dar subiectul este… para-noiac. Cel mai extraordinar exemplu rămâne acela al lui Gödel, autorul celebrelor teoreme de incompletitudine a sistemelor logico-formale. Căci și din nefericire, deşi “intelectualul” Gödel era unul „incomplet”, subiectul Gödel era… „complet”: a murit de inaniţie, având convingerea („completă”) că va fi… otrăvit. Caz tipic de para-noia. Asta înseamnă că şi cauzalitatea psihică relevă până la urmă tot de psihic, iar nu de neurologie, de genetică etc. care sunt doar nişte vehicule sau suporturi ale psihicului. 

În concluzie, cu cât persoana umană îşi va revendica mai ferm unicitatea (care derivă, insistă și Lacan, din monoteismul evreilor) cu atât terapiile filosofice şi psihanalitice vor fi mai recunoscute pentru capacitatea lor de a răspunde nevoilor ei. Cu cât societatea noastră va merge, însă, în direcţia unei uniformizări – ca să nu spun de-a dreptul, a unei gregarităţi (care permite, desigur, randomizarea statistică) –, cu atât nevoia de filosofie şi de psihanaliză (ca şi aceea de artă, care se exercită tot „în Nume Propriu”) va fi mai ocultată. Consecinţa este inevitabilă: pe fondul unor tot mai mari performanţe în intelecţie, imaginaţie, percepţie, memorie sau voinţă va urma o explozie a afecţiunilor psihice. 

Sandu Frunză: Sînteți psihanalist al École de Psychanalyse des Forums du Champ Lacanien din Franța și datorită personalității și influenței dumneavoastră practicile specifice acestei școli terapeutice au devenit importante și la noi. Cît de extinse sînt aceste practici? Cum se poate intra într-un program de formare pentru a deveni psihoterapeut? De ce acreditări are nevoie un filosof pentru a practica acest tip de terapie? Care este statutul profesional și recunoașterea de care se bucură un filosof care practică activități de consiliere și psihoterapia?

Virgil Ciomoș: Există, desigur, nişte motive pentru care m-am îndreptat spre această afiliere terapeutică. Primul şi cel mai important ţine, în general, de specificul „formării” în cadrul şcolilor de psihanaliză lacaniană. Pun aici termenul de formare între ghilimele pentru că el nu are acelaşi sens cu cel presupus de alte orientări terapeutice. Mai precis (şi cu precădere în psihanaliza lacaniană), „formarea” psihanalitică restituie terapiei sensul ei genuin, cel grecesc. Într-adevăr, „therapeutes” – care desemnează, astăzi, un formator în măsură să (re)formeze psihicul pacientului conform unor proceduri, un fel de „medic” şi, deci, „ghid” al sufletului de la care se aşteaptă „reţete” de viaţă – nu înseamnă la origine „stăpân” ci… „servitor”. Un psihanalist nu trebuie „să vorbească” ci „să asculte”, pentru a spune astfel. Mai mult, nu este vorba, aici, de a asculta discursul pacientului cât mai degrabă de a descifra ceea ce se înscrie în lacunele lui: lapsus-urile, cuvintele de spirit, actele ratate etc. Ceea ce este important se ascunde întotdeauna printre rânduri. „Ascultăm”, aşadar, nu zis-ul subiectului şi nici zis-ul predicatului unei propoziţii (apofantice) conştiente ci inter-zisul (apofatic) în şi prin care „se înscrie” inconştientul pacientului însuşi. Contrar cunoaşterii comune, (în)scrierea precede oralitatea. O constatare lacaniană pe care o va prelua, apoi, şi Derrida. 

Clinica psihanalitică nu este una a performanţelor ci a ratărilor. Căci, la fel ca în teologia paulină, locul simptomului (i.e. al căderii păcatului) coincide cu însuşi locul „salvării”. De altfel, pacientul vine la noi mai degrabă cu şi pentru ratările sale, fără să ştie, însă, că locul lor (im)propriu este chiar acela al „înscrierii” Perfecţiunii. Sintagma „a fi im-perfect” asta şi sugerează: „a-fi-în-perfect”, chiar şi dacă de o manieră ratată. Pe scurt, Perfecţiunea se înscrie (inconştient) în imperfecţiune, iar nu în performanţele noastre conştiente. Înaintea romanticilor, Kant, deja, vorbea (în arhitectonica transcendentală) despre Spirit şi despre singurul loc care îi este apropriat, şi anume, printre ruinele propriei noastre cunoaşteri (şi conştiinţe). Prin analogie, dacă şi actele noastre sunt mereu ratate din punctul de vedere al intenţiei lor (care ţinteşte Perfecţiunea), dacă ele au întotdeauna un rest, acest rest „inactual” este tocmai acela al… Perfecţiunii. De vreme ce restul relevă întotdeauna de Perfecţiune, îndrăzneşte să concludă Lacan, se vădeşte atunci că nimic altceva nu l-a preocupat mai mult pe Freud decât să demonstreze efectivitatea revelaţiei (im)proprii Perfecţiunii (în şi prin rest). Contrar a ceea ce s-a crezut, Perfecţiunea nu rămâne suspendată în posibil, fie el unul transcendental. Ea se înscrie în antr-actul dintre fenomene, ca fenomen secund, ca rest „fenomenal”, adică. Unul al Perfecţiunii. Nu spunea, oare, Sf. Pavel că aflăm despre dorinţa noastră doar după ce am săvârşit păcatul? Ocupându-se de resturi, psihanaliza vizează, încă o dată, Perfecţiunea. Din această perspectivă, restul nu este ceva de aruncat. El trebuie doar curăţat pentru ca locul (adică lacuna) în care fusese aruncat să poată găzdui altceva decât ratarea. Puterea stă în slăbiciune, insistă şi Sf. Pavel. De unde o celebră omofonie lacaniană, cea dintre forma arhaică a lui symptôme – sinthome şi saint homme – „om sfânt” –, respectiv, Saint Thomas (d’Aquin). Iată încă o confirmare (dacă mai era nevoie) a interesului lui Freud pentru originea comună a cuvintelor cu sens contrar. Simţim că am pierdut o Perfecţiune anume, pe care n-am avut-o, totuşi, niciodată… Sau, mai precis, una care a fost „odată”ca… niciodată. Iar faptul de a asuma această pierdere este singura „dovadă” că Perfecţiunea există „undeva”, „dincolo de mări şi ţări”. O variantă, vedem bine, a argumentului ontologic.

Cum putem presupune, „formarea” psihanalitică se structurează după trei mari piloni. Primul ar fi „formarea” teoretică în cadrul seminariilor şi cartelurilor organizate de şcoală. La ele participă nu numai cei care se iniţiază în psihanaliză ci şi cei deja „iniţiaţi”. Nu e cazul acum să intru în detaliile ierarhiilor „mereu temporare” introduse în statutele şcolii noastre. E suficient să spun că gradul „ultim” – care este atins după traversarea cu succes a încercării „pasei” –, este acordat doar pe doi ani… „Formarea” este, cum se mai spune, „continuă” tocmai că este dificilă. Seminariile lui Lacan sunt presărate de filosofie, matematică, logică, lingvistică, literatură, pictură, teologie, mistică etc., la cel mai înalt nivel. Filosofi precum Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Descartes, Kant, Hegel, Kierkegaard, Pierce, Heidegger, Austin etc., sau matematicieni precum Fermat, Euler, Cantor, Dedekind, Frege, Peano, Wittgenstein, Russel, Gödel, Markov, Klein etc. sunt printre autorii lui preferaţi. Dar şi Moise, Meister Eckhart, Ioan al Crucii, Tereza de Avila etc. Ca să nu mai vorbim despre Joyce şi Beckett şi despre tot ceea ce literatura vremii a dat mai valoros, inclusiv cea a suprarealiştilor (printre care Lacan a fost adesea numărat). Al doilea pilon priveşte stagiile clinice în spitalele de psihiatrie, mai precis prezentările de pacient, unde psihiatrii psihanalişti cu o mare experienţă în domeniu, ilustrează pe viu, în faţa începătorilor, cum anume se articulează un diagnostic diferenţiat. Al treilea şi cel mai important, este analiza personală, care poate merge până la momentul înfiripării dorinţei de a deveni tu însuţi psihanalist. Temă asupra căreia Lacan a insistat foarte mult. Pentru mine, alegerea analistului personal a determinat şi alegerea, implicită, a şcolii. 

Toate astea se întâmplă, cât priveşte şcoala noastră, în Europa, Asia, Australia şi în cele două Americi. Între ţările vizate, şi România. Ca o curiozitate, cea mai bună reprezentare o au ţările de limbă neolatină. Apoi, femeile sunt de departe majoritare. Membrii şi simpatizanţii şcolii sunt grupaţi în forumuri, care asigură toate activităţile legate de cei trei piloni. E suficient să te adresezi unui forum pentru a avea acces la o astfel de „formare”. Preţurile sunt, adesea, între un sfert şi jumătate din cele practicate în România pentru un parcurs asemănător. Filosofului nu i se cere o pregătire prealabilă anume. El trebuie doar să parcurgă „formarea” propusă de şcoala de psihanaliză pe care o alege. Nu este vorba de „laxitate” ci mai degrabă de importanţa esenţială a unui parcurs psihanalitic propriu-zis. Este ceea ce s-a tranşat deja în interiorul primei şcoli, cea creată de Freud, şi anume, în momentul în care întemeietorul ei a renunţat să mai ceară postulanţilor o diplomă de medic. Le-a cerut, însă, o foarte dificilă şi lungă formaţie psihanalitică, care nu este niciodată asigurată de şi printr-o „diplomă”! Totul depinde de rezultatul analizei personale. Cu alte cuvinte, poţi să ai doctorate şi publicaţii în domeniul psihanalizei, dar dacă nu ai trecut de această din urmă probă, nu primeşti drept de practică. Acreditarea se face la Paris, în faţa comisiei abilitate de către şi pentru întreaga şcoală. Este, aşadar, din start o acreditare internaţională, care îţi permite să practici psihanaliza oriunde în lume. Desigur, odată ce un număr anume de psihanalişti se grupează într-o ţară anume, ei pot să solicite şi acreditarea naţională. Dar, chiar şi fără acest parcurs psihanalitic, un filosof are posibilitatea de a deschide un cabinet de consiliere în virtutea competenţelor oficiale pe care diploma lui le acoperă în mod explicit.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca filosof, ca cercetător, ca formator și ca psihanalist – cum vă circumscrieți sfera de preocupări? Ce activități desfășurați în planul consilierii și terapiei filosofice? Dacă cineva dorește să beneficieze de serviciile dumneavoastră în calitate de consilier filosofic și psihoterapeut cum vă poate contacta?

Virgil Ciomoș: Acum, că îmi puneţi această întrebare, realizez că fac, poate, prea multe… E vorba, evident, de „boala” tuturor pionierilor care descoperă un domeniu nou şi care vor să împărtăşească şi altora descoperirea lor – „boala entuziasmului”. Cu timpul, sper să fiu mai liniştit… Fac cursuri de „Fenomenologie şi Psihanaliză” la universitatea noastră şi la cea din Timişoara, susţin conferinţe şi particip la atelierele şi la cartelurile internaţionale organizate de şcoala noastră internaţională, particip cu conferinţe la colocviile internaţionale de fenomenologie şi psihanaliză, la congresele sau la conferinţele naţionale de psihiatrie, fac, uneori, prezentări de pacient în diferite spitale de psihiatrie româneşti, am format şi, apoi, acreditat Forumul Lacanian din România, ofer de 12 ani un seminar gratuit de formare în psihanaliză tuturor celor interesaţi, editez numere speciale ale unor reviste internaţionale, consacrate raporturilor dintre filosofie şi psihanaliză, editez şi traduc volume cu aceeaşi tematică (am deschis chiar o colecţie în acest sens, la Editura Şcoala Ardeleană) şi, desigur, am deschis un cabinet de dezvoltare personală, în care experienţa mea psihanalitică ocupă, evident, locul central. Nu neglijez, desigur, nici pregătirile necesare pentru acreditarea naţională a psihanalizei lacaniene şi a practicii sale. Suntem deja patru analişti români atestaţi la nivel internaţional, ceea ce deschide inclusiv perspectiva creării unui colegiu clinic în România. Va fi o bună oportunitate pentru noi de a integra în acest fel numeroasele conferinţe, zile şi ateliere de lucru pe care le organizez din 2004 pentru invitaţii noştri din străinătate, psihiatri şi psihoterapeuţi lacanieni de talie internaţională.  Între ei, mulţi apropiaţi ai lui Lacan, urmaşi ai lui la Sainte-Anne sau analizaţi de către maestrul însuşi.

În fapt, mariajul dintre fenomenologie şi psihanaliză pe terenul generos al clinicii psihiatrice este nu numai unul „natural” ci şi necesar de vreme ce el ne pune la adăpost de o altă „boală”, de astă dată nefericită, aceea de a reduce terapiile noastre la nişte protocoale de „bună intenţie”. Or, se poate întâmpla ca tocmai această „bună intenţie”, privată de o competenţă clinică adecvată, să conducă la eşecuri terapeutice sau chiar la malpraxis-uri. Pentru a da un exemplu, banal pentru psihanaliza lacaniană: cu cât un bărbat suferind de impotenţă sexuală se va mobiliza mai mult pentru a-şi „întări” eul conştient (prin persuasiune, prin ridicarea stimei de sine, prin exerciţii fizice sau de altă natură) cu atât va fi mai… impotent. Libidoul vine din inconştient (din conştiinţa transcendentală, ar spune fenomenologii) şi orice încercare conştientă de a-l „biciui” produce efectul contrar. S-ar putea crede, pe de altă parte, că psihanaliza este doar un efect derivat al fenomenologiei. Avem, ce-i drept, mărturiile lui Freud care atestă faptul că ceea ce a încercat el să facă reprezintă doar o continuare a cercetărilor lui Kant legate de diferenţa (divizarea) conştiinţei umane în una aperceptivă şi alta noumenală. În acest context, el afirmă în mod explicit că putem asimila inconştientul freudian cu conştiinţa transcendentală kantiană. De altfel, Freud era coleg la cursurile lui Brentano, cu… Husserl, creatorul fenomenologiei transcendentale. Acelaşi tandem avea să fie refăcut în Franţa, între fenomenologul Merleau-Ponty şi psihanalistul Lacan, care, deloc întâmplător, erau şi foarte buni prieteni. Psihanaliza aduce, însă, în plus ceea ce Freud numeşte prin „întoarcerea refulatului”. Dacă problema refulării originare apare deja  în Fenomenologia Spiritului a lui Hegel, întoarcerea refulatului, adică a Originii, în fenomenalitate, şi anume, în lacunele sale, este contribuţia decisivă a psihanalizei. De atunci, această descoperire a intrat şi în fenomenologie prin Merleau-Ponty însuşi, dar şi prin Maldiney, Richir, Garelli etc. Ce dovedeşte acest tip de fenomen secund? Că, încă o dată, transcendentalul nu este o simplă posibilitate, că restul lui inactual se actualizează şi el ca „rest”, mai precis, ca simptom. Cu cât subiectul neagă mai mult transcendentalul – să ne amintim de celebra dispută din anii ‘80 dintre filosofia continentală (adeptă a transcendentalului) şi cea analitică (care părea să-l conteste) – cu atât mai mult se apropie el de o afecţiune psihică. Negarea refulării originare, de exemplu, operaţie fundamentală proprie şi constituirii transcendentalului, defineşte pentru psihanaliză psihoza. Ideea că negarea transcendentalului conduce la psihoză m-a luat pur şi simplu de pe picioare. Se vădea, astfel, că fenomenologia nu era un curent filosofic printre altele şi că principiile sale puteau fi verificate… clinic. De aceea, pentru mine, de la fenomenologie la psihanaliză n-a fost decât un pas de făcut, nicidecum o „trădare”. Un pas inclusiv spre psihiatrie, de altfel, şi spre colaborarea cu colegii mei psihiatri. O colaborare cu atât mai importantă cu cât, în anumite situaţii, nu poţi începe o analiză cu cineva instabil din punct de vedere neurochimic. Avantajul este, de altfel, reciproc: fineţea psihanalizei permite recuperarea, cu o cantitate infimă de psihotrope, a unor cazuri imperceptibile altfel pentru psihiatri (a căror principală dramă este aceea de a li se fi furat timpul necesar pentru diagnoză şi pentru terapie). N-am pierdut nimic, dar am câştigat totul: continentul unui domeniu de cercetare – cel al simptomatologiei psihiatrice – despre care nu ştiam mai nimic. Cabinetul meu este rodul acestei mirabile întâlniri. Pentru cei interesaţi de mai mult decât atât, puteţi să le transmiteţi adresa mea de email.

Sandu Frunză: Există o tendință generală de a cultiva un stereotip cu privire la retragerea filosofului în sfera abstractă a reflecției filosofice. Practicile filosofice actuale încep să contrazică această perspectivă unilaterală asupra filosofiei. Cît de pregătit este învățămîntul filosofic, în plan global, să formeze practicieni care să intervină în societatea aflată în plină criză pandemică? În ce măsură ar trebui să ne așteptăm ca Universitățile să formeze astfel de specialiști și în ce măsură trebuie să apelăm la alte instanțe de formare profesională? Ce rol vor avea în viitorul imediat și cum vor contribui filosofii terapeuți și practicile terapeutice la retrasarea cadrelor noastre existențiale, la redefinirea condiției umane, la construirea unei vieți bune?

Virgil Ciomoș: Am constatat că, în formarea tinerilor filosofi, apare un moment critic, acela în care ei caută să fructifice ceea ce au învăţat pe băncile universităţilor. Două sunt alegerile pe care le fac de regulă. Prima, şi cea mai frecventă, este să profite de perspectiva comprehensivă pe care ţi-o conferă filosofia – care nu exclude ştiinţele „exacte” (formarea mea universitară a presupus şi fundamentele matematicii, logica simbolică, din care mi-am dat şi examenul final, fizica teoretică, genetica etc.) – şi să integreze alte domenii decât filosofia – de la ziaristică şi literatură la comunicare şi relaţii publice – îndepărtându-se încet, dar sigur, de filosofia însăşi. Un fel de regresie: de la filosofie – care se ocupă „de tot şi de nimic” (de omni et nullo) – la una sau mai multe dintre disciplinele care se ocupă cu ceva anume. Treptat, astfel de tineri sunt practic pierduţi pentru filosofie. O variantă a acestei prime alegeri este şi aceea de a-şi perfecţiona „instrumentele” – fac studii de matematică, de fizică, psihologie, literatură, limbi clasice etc. – pentru ca, în cele din urmă, să-şi piardă pasiunea iniţială pentru filosofie. Cea de-a doua alegere, pe care înţeleg s-o promovez printre studenţii mei, este aceea de a merge nu înapoi ci înainte cu filosofia, şi anume, în sensul în care l-am definit – acela de deschidere spre terapia maladiilor sufletului. Căci, reamintesc, tema (iar nu obiectul!) filosofiei este indeterminatul, iar nu determinatul, adică mai degrabă Fiinţa şi Persoana, care sunt libere de determinaţii. Odată cu marele Spinoza, filosofia devine o etică, iar odată cu Lacan, psihanaliza devine, şi ea, o etică. Foarte pe scurt, bolile psihice sunt consecinţa unor „deviaţii” etice. Tocmai această alterare etică a subiectului uman face ca un psihanalist să nu compătimească orbeşte cu pacientul său care suferă. Căci, aşa cum insistă Lacan, nu oricine îşi permite luxul unei psihoze… 

Consecinţa este de-a dreptul şocantă: de vreme ce există în lumea noastră atâtea probe de abatere de la sănătatea etică, înseamnă că există tot atâtea abateri de la sănătatea psihică. Din păcate, tocmai pentru că au devenit atât de comune, evenimentele psihotice grave – mai ales cele care se încheie cu ucideri în masă – sunt trecute cu vederea. Termenul de psihoză nici nu mai apare în DSM-urile psihiatrilor. Când preşedintele Hollande al Franţei a folosit acest cuvânt vis-à-vis de tragedia aviatică de acum câţiva ani din Alpi, când un pilot german – psihotic cu „acte în regulă” –  a prăbuşit în mod intenţionat un avion cu 149 de pasageri, a trebuit să retragă public termenul… Motivul pentru care psihiatrul acestui criminal n-a putut să intervină, înainte de tragedie, la superiorii pacientului său a fost rizibil: „confidenţialităţii datelor medicale”. Curios alibi (de ordin… „etic”)! Mai mult, „anchetele” făcute de reporteri printre cunoscuţii şi vecinii criminalului conturau portretul unei persoane mai degrabă agreabile şi bine crescute… Concluzia generală? Oricui i se poate întâmpla un astfel de „ghinion”… Or, clinica psihanalitică demonstrează că nu este aşa! Facem orice pentru a nu mai ajunge la etică! A celui în cauză, dar şi a celor din jurul lui. În fapt, toată lumea poate constata creşterea în trombă a indicelui de agresivitate în societăţile noastre contemporane: atentate, torturi, violenţă generalizată (dar mai ales şcolară, inclusiv la vârste fragede), iresponsabilitatea părinţilor, care îi lasă pe copii să „aleagă” şi să „descopere”… singuri. Ca şi când ar trebui să cerem elevilor noştri să descopere, singuri, teorema lui Pitagora… Să repete, adică, pe cont propriu, întreaga istorie a umanităţii. Ca şi când n-ar trebui să înveţe din greşelile părinţilor. O formă ipocrită de a acoperi dezinteresul unor părinţi pentru educaţia propriilor lor copii. Dar şi criza de timp în care am intrat cu toţii. Astăzi, tot mai mulţi lideri ai lumii prezintă simptome cu incidenţă psihiatrică. Distanţa dintre butonul roşu al declanşării războiului atomic şi psihoză devine tot mai mică. Nu mai vorbesc de închisorile noastre, tot mai ticsite, care, conform statisticilor occidentale, găzduiesc în proporţie de peste 40% deţinuţi cu afecţiuni psihiatrice. Aceasta este adevărata urgenţă a timpurilor noastre. 

Trebuie, aşadar, să ne regrupăm forţele. Filosofia care nu are o destinaţie practică este una fără substanţă. Ea devine doar expresia, îndoielnică, a unui lux de erudiţie – relativă, ca orice lux –, un fel de „loc cultural” populat cu „idei” care mai de care mai ciudate: fiinţa este materie, bunăoară. Ba nu, este reprezentare, concept, voinţă, energie etc. etc. Filosofia însăşi devine un fel de copac stufos în care fiecare pasăre – fiecare filosof, în ocurenţă – îşi cântă propria melodie, fără nici o preocupare pentru sin-fonie. De aceea, nu văd cum altfel ar putea fi restructurat învăţământul universitar la care vă referiţi decât plecând de la clinică. De la clinica psihiatrică, mai precis. Şi asta pentru un motiv foarte simplu: analitica oricărui fenomen presupune un fel anume de a descompune fenomenul – psihismul subiectului, în acest caz – în părţile sale componente. Or, aşa cum demonstrează Lacan, doar psihoza are această „calitate” de a prezenta, în mod separat, constituenţii (dezarticulaţi ai) psihismului uman. Sub o formă ratată (maladivă), aşadar. Dacă Dumnezeu, de pildă, şi etica (judecata) lui, conduce, după Kant, la ipoteza de la care pleacă orice fiinţă umană (care trebuie să creadă într-o judecată universală sui generis), asta nu înseamnă că, în limitele simplei raţiuni, putem avea şi certitudinea existenţei şi a judecăţii sale. Dacă am uitat, însă, că întreg comportamentul uman se defineşte, în mod implicit, în raport cu această ultimă instanţă, psihoza ţine să ne reamintească măcar de existenţa celei din urmă, şi anume, prin delirul sau halucinaţia „mistică”. Şi invers, pornind de la delirul sau de la halucinaţia psihoticilor, putem postula necesitatea unui ca şi cum kantian al existenţei lui Dumnezeu, pe care nevroticii înşişi tind adesea să-l oculteze. De unde raporturile strânse dintre religie (nu mistică!) şi nevroza obsesională, pe care Freud le-a demonstrat atât de convingător. În consecinţă, clinica psihiatrică ar trebui să fie placa turnantă menită să articuleze toate eforturile psihiatriei însăşi cu cele ale filosofiei, psihologiei şi nu numai. Putem, astfel, imagina forme „hibride” de formare destinate acelor studenţi ce sunt capabili să vadă în filosofie mai mult decât o speculaţie obsesională fără de sfârşit. În caz contrar, juisarea lor se va reduce la cultivarea unei îndoieli perpetue. Căci există şi o juisare de simptom… 

Cu Joana Rita Sousa despre practici filosofice și filosofia pentru copii în Portugalia

Standard

joana_rita_sousa

Sandu Frunză: Sunteți recunoscută ca un filosof practician de succes. Cât de răspândite sunt practicile  filosofice în Portugalia și cât de deschise sunt mediile universitare spre filosofia aplicată și practicile filosofice?

Joana Rita Sousa[1]În Portugalia există oameni care lucrează în domeniul filosofiei aplicate de când a fost implementată P4C (Filosofia pentru copii). Acest lucru s-a întâmplat în jurul anului 1986/1987 cu lucrările publicate de Ana Maria Vieira de Almeida, Zaza Carneiro de Moura și Maria José Figueiroa-Rego. La acea vreme, Sociedade Portuguesa de Filosofia (Societatea Portugheză de Filosofie) a fost implicată prin furnizarea de programe de instruire și, de asemenea, prin traducerea a două dintre lucrările lui Matthew Lipman.

De atunci, P4C a crescut constant, iar în prezent face parte din programele academice avansate de la două universități portugheze Universidade dos Açores (Universitatea din Azore) și  Universidade Católica Portuguesa (Universitatea Catolică Portugheză).

Pe vremea când am studiat filosofia (din 1996 până în 2001) nu am știut nimic despre P4C sau Filosofia aplicată. Am descoperit-o câțiva ani mai târziu, când studiam Resursele Umane. Prima mea abordare a fost în domeniul consilierii și consultanței filozofice (am scris o disertație de master despre resursele umane și rolul filosofului în companii), dar m-am îndrăgostit de P4C și de munca pe care o putem face cu copiii.

Acum avem un nou Centro de Filosofia para Crianças e Jovens (Centru de filosofie pentru copii și tineri) care face primii pași. De asemenea, avem o mulțime de educatori și profesori implicați la modul serios în demersurile de tip P4C. Nu am cifre de împărtășit cu dumneavoastră, deoarece cred că nu este ușor să colectăm aceste date: P4C nu face parte din programa școlară, iar școlile sunt libere să o integreze în activitățile lor.

Începând cu 2011/2012 m-am îndepărtat de domeniul consultanței filosofice, pentru că m-am dedicat în totalitate P4C. Acesta este motivul pentru care nu am informații actualizate pentru a vă împărtăși acest lucru.

Sandu Frunză: Care ar fi cel mai important lucru care ar trebui să se întîmple în spațiul cultural portughez pentru ca filosofia pentru copii să capete o cît mai mare vizibilitate?

Joana Rita Sousa: Cred că în Portugalia trebuie să punem oamenii laolaltă, să construim o rețea de sprijin pentru persoanele care doresc să adopte cadrul P4C. Acesta este un lucru căruia îi sunt devotată: să construiesc o comunitate portugheză P4C (și puteți traduce P4C prin Filosofie pentru comunități, așa cum face SAPERE). Pentru a putea face asta m-am înscris în rețelele ICPIC și SOPHIA. Acest lucru mi-a permis să întâlnesc persoane din domeniu a căror activitate o studiez și care mă inspiră în practica mea. Pe unii am avut șansa să-i întâlnesc față către față, pe alții online (cum ar fi, de pildă, Walter Kohan, Karin Murris, Peter Worley, Nick Chandley, Roger Sutcliffe, Angélica Sátiro, Félix García Moriyón).

Sandu Frunză: Una dintre practicile filosofice care cunosc o dezvoltare foarte rapidă pe plan internațional este consilierea filosofică. Care este raportul consilierii filosofice cu celelalte tipuri de consiliere în spațiul cultural portughez?

Joana Rita Sousa: Așa cum spuneam, am studiat consilierea și consultanța filosofică acum câțiva ani, pentru primul meu masterat. Pe atunci eram interesată să explorez posibilul rol al filosofilor în companii. Am avut onoarea să-l am pe Jose Barrientos Rastrojo drept supervizor, unul din numele spaniole de referință din acest domeniu.

În Portugalia există două asociații care se concentrează pe acest domeniu, dar în prezent nu sunt la curent cu privire la detaliile privind activitatea lor. Așa cum am spus mai devreme, m-am concentrat doar pe P4C, într-o abordare de tip filosofie pentru comunități. Nu practic consiliere filosofică, iar consilierea individuală nu este domeniul meu de specializare.

Sandu Frunză: Sunteți recunoscută pe plan internațional ca un practician la nivel de excelență al filosofiei pentru copii. Care este specificul abordării dumneavoastră în filosofia pentru copii?

Joana Rita Sousa: Lucrez cu copiii din 2008. Când am început să practic P4C am fost implicată și în abordări axate pe creativitate (cum sunt cele propuse de Tony Buzan și Edward de Bono). Nu am început să lucrez cu texele scrise de Lipman, nici cu structura de lucru a lui Lipman. Am început să lucrez cu imagini, cărți cu poze, jocuri pe care le-am creat special pentru ateliere.

De atunci mi-am consolidat formarea participând la sesiuni de training realizate de Institute de Pratique Philosophiques (Institutul de Practici Filosofice), Centro de Filosofia para Niños (Centrul de filosofie pentru copii), SAPERE, Dialogue Works și cu facilitatori și practicieni portughezi precum Gabriela Castro, Celeste Machado, Magda Carvalho, Dina Mendonça și Tomás Magalhães Carneiro.

Specificul abordării mele este că nu mă limitez la un singur model de facilitare. Fac tot posibilul să mă pregătesc cu diferite persoane, pentru ca să pot oricând să mă adaptez grupului cu care lucrez. Am învățat importanța adaptării la grup după ce am petrecut mulți ani călătorind prin Portugalia și lucrând cu copiii în diferite contexte.

Sandu Frunză: Am sesizat că aveți o prezență cu totul specială pe rețelele de socializare. Criza bioetică și pandemică manifestată la nivel global au pus în evidență importanța pe care o joacă în viața noastră comunicarea din rețelele sociale. Cum vedeți participarea filosofilor în acest nou context, ce exemple de bune practici filosofice în social media ne puteți oferi?

Joana Rita Sousa: Criza pandemică ne-a împins pe toți către rețelele de socializare și alte forme de comunicare online care ne permit să fim apropiați, chiar dacă totuși depărtați fizic.

Reputația proiectului meu s-a bazat pe prezența mea pe rețelele de socializare și aceasta este cea mai bună „carte de vizită” a mea. De la blog la Facebook, de la Twitter la Instagram, dedic o mulțime de ore pentru planificarea conținutului care-i poate ajuta pe oameni să înțeleagă mai bine ce este P4C. Făcând acest lucru, îmi expun cunoștințele, continui să lucrez în domeniul P4C și stabilesc conexiuni cu oameni din alte părți ale lumii.

M-am alăturat proiectelor pedagogice pe rețelele de socializare încă din 2008 și consider că există foarte mult potențial pentru comunitatea educațională. Desigur, trebuie să avem acces la echipamente și internet pentru ca acest potențial să funcționeze.

Trebuie spus că lucrez și ca strateg digital și îmi place să încerc mereu lucruri noi în comunicare și social media. Îmi folosesc propriile canale de comunicare pe post de laborator experimental.

În acest context #covid19 am putut să cunosc multe proiecte de filozofie din întreaga lume. Am stabilit conexiuni minunate cu oameni din Brazilia, pentru că vorbim aceeași limbă. Acesta este motivul pentru care vă recomand să faceți vizită pe paginile lui Isto Não é Filosofia, Elisa Oliveira și Fabiana Lessa.

Edutopia a fost întotdeauna o sursă de inspirație pentru mine, în ceea ce privește conținutul și prezența social media.

În social media (la fel ca în P4C) contextul joacă un rol important în rezultatele obținute. De asemenea, ar trebui să vă concentrați pe construirea unei comunități. Uitați de reperele strict cantitative (numărul de “like” sau “share”) și ascultați-vă publicul; este cea mai bună modalitate de a te angaja și de a obține relevanță pe nișa ta.

 

[1] Joana Rita Sousa este o filosoafă portugheză. Lucrează în P4C (filozofie pentru copii) din 2008, ca facilitator și ca formator. Are un master în P4C și peste 600 de ore de practică în dezvoltarea unor ateliere de filozofie cu copii, adolescenți și, de asemenea, cu adulți.

Site web: https://filosofiaparacriancas.pt/

 

Cu Delia Balaban despre comunicare, filosofie și provocările lumii virtuale

Standard

delia balaban foto

Sandu Frunză: Sunteți una dintre cele mai reprezentative personalități în științele comunicării din România. Aveți ca punct de plecare o formare aprofundată în domeniul filosofiei, cu toate deschiderile interdisciplinare care au urmat și v-au consacrat ca profesionist în publicitate și în comunicare în general. Cît de mult au contat în activitatea dumneavoastră bazele filosofice ale dezvoltării personale și profesionale?

Delia Balaban: Vă mulțumesc pentru apreciere. Eu personal consider că există în acest moment în științele comunicării din România un grup de cercetători din generația noastră care activează în diferite centre universitare, care urmăresc internaționalizarea cercetării din domeniul nostru, care dezvoltă proiecte interesante alături de doctoranzii lor, iar eu mă înscriu doar în acest trend. Cred că faptul că am studiat filosofia la nivel licență, chiar dacă mai apoi la nivel de doctorat și cercetare postdoctorală m-am îndreptat spre științele comunicării și mai ales spre publicitate, m-a ajutat foarte mult. În domeniul publicității interdisciplinaritatea este foarte importantă. Avem colegi din străinătate alături de care dezvoltăm proiecte care au studiat psihologia sau științele economice și apoi au activat în științele comunicării. Am reușit să înțeleg că este important să ai o viziune de ansamblu asupra fenomenului comunicațional, am înțeles cât de importantă este diversitatea. În timpul facultății am citit operele unor clasici, mi-am dezvoltat abilitățile în direcția gândirii critice. Am învățat că fiecare problemă poate să fie privită din cel puțin două puncte de vedere distincte și diametral opuse. Am învățat că este important să fim toleranți.

La filosofie am înțeles importanța comunicării pentru noi ca indivizi, dar și pentru societatea în care trăim. Am realizat că trebuie mai mereu să înveți, să fii deschis la lucruri noi, că lumea merge înainte, dar că în tot acest tumult trebuie să te oprești din când în când pentru un moment de reflecție. La filosofie am învățat cât de important este să gândești, să nu accepți soluții impuse de alții fără să le treci prin filtrul propriei gândiri. Dacă nu comunici, nu exiști, ar spune astăzi René Descartes. L-am auzit odată pe unul dintre colegii de la facultate vorbindu-le studenților despre profilul unui cercetător de succes în zilele noastre, care implică nu doar dimensiunea activității științifice, ci și cea de comunicator.

Sandu Frunză: Există un stereotip pe care îl vedem cultivat în spațiul public: tinerii nu mai citesc, nu mai sînt interesați de cultură, generația digitală este mai degrabă superficială și înclinată spre divertisment. Care este percepția dumneavoastră: mai sînt tinerii interesați de filosofie, literatură, poezie? În ce măsură tinerii pe care îi formați în științele comunicării mai au deschidere spre atitudini reflexive, metafizice, spre problematizări existențiale, spre creația culturală și spre dezvoltarea creativității pornind de la înțelesul clasic al culturii profesionale?

Delia Balaban: În fiecare generație au fost persoane care au citit mai mult și altele care nu au avut apetență pentru literatură. În perioada actuală în care internetul și mai ales social media predomină în mediul media zilnic al tinerilor, vizualul are întâietate. Cu toate acestea există tineri care citesc beletristică. În cei trei ani pe care îi avem la dispoziție pentru obținerea diplomei de licență în comunicare și relații publice și respectiv în publicitate există materii unde discutăm despre creația culturală. Cel târziu după apariția curentului pop art și a unor creatori precum Andy Warhol, publicitatea a devenit parte a culturii universale. Pentru a deveni un creator de succes în domeniu, trebuie să fii citit și să îți cultivi în paralel cultura vizuală. Ai nevoie mai mereu de surse de inspirație. Pe acestea le poți găsi în lecturile tale.  De exemplu, Călin Crainic unul dintre veteranii creației publicitare din Cluj-Napoca, cadru didactic asociat la facultatea noastră este la rândul său absolvent de filosofie și o persoană cu o vastă cultură generală. Călin predă cursuri de creație publicitară la noi și de curând și-a susținut doctoratul în științele comunicării cu o teză excelentă despre cum s-a dezvoltat la noi publicitatea în primul deceniu de după 1989, atunci când România a introdus economia de piață.

La un moment dat am avut un invitat din industria de profil care urma să le vorbească studenților despre ce trebuie să știi ca să ai succes în relațiile publice. Spre marea mirare a publicului, primul lui sfat a fost să citească, să citească literatura universală, astfel pot să învețe multe despre lumea în care trăiesc și vor dezvolta campanii și produse de PR de succes. Eu aș adăuga pe listă și vizionarea unor filme, a unor documentare pe care în această perioadă am avut ocazia să le văd sau să le revăd.

Sandu Frunză: Sunteți una dintre cele mai vizibile personalități universitare clujene pe social media. Desigur, dezvoltarea tehnologică și îndeosebi dezvoltarea tehnologiilor comunicării schimbă radical modul în care percepem lumea exterioară și relațiile cu noi înșine și cu ceilalți. Ce schimbări au avut loc în filosofia dumneavoastră de viață o dată cu ștergerea tot mai accentuată a granițelor dintre real și virtual?

Delia Balaban: Principiul meu este simplu: nu poți să le predai studenților aspecte legate de publicitatea și comunicarea prin intermediul social media, fără să știi cum funcționează aceasta. Chiar dacă anumite principii de bază ale publicității nu s-au schimbat, este important să vezi cum sunt ele aplicate în acest mediu. De aceea am început să comunic prin intermediul social media.

Unul dintre articolele mele științifice care s-a bucurat de citări relevante a fost o cercetare care urmărea în anul 2008 să răspundă la întrebarea de ce utilizăm rețeaua de socializare online Facebook. Un deceniu mai târziu am vrut să înțeleg de exemplu de ce utilizatorii tineri au migrat pe Instagram. De doi an împreună cu un grup de doctoranzi și de colegi cercetăm efectul comunicării creatorilor de conținut online, a influencerilor, asupra tinerilor. Am participat cu lucrările noastre la conferințe internaționale organizare de American Academy of Advertising și respectiv de divizia de publicitate a DGPuK (Societatea Germană de Publicistică și Științele Comunicării). Am colaborat și colaborăm în acest sens cu colegi din Austria, Germania și Statele Unite ale Americii. Noile tehnologii ne sprijină în ceea ce privește lucrul în echipă. Comunicarea prin intermediul social media este importantă în mediul academic. Depinde însă de publicul căruia i te adresezi. Instagram-ul de exemplu îl utilizez cu precădere în interacțiunea cu studenți și absolvenți, sunt activă pe Twitter unde colegi din științele comunicării și nu numai sunt activi. Am învățat să folosesc aplicații de editare pe telefon și încerc să fiu la curent cu schimbările în domeniul pe care îl cercetez.

Marshall McLuhan spunea ”the medium is the message” cu alte cuvinte tipul de media pe care îl alegi pentru a comunica este parte integrantă a mesajului tău. Social media nu este din păcate un vehicul neutru pe care noi să îl alimentăm. Există multe probleme legate de comunicarea prin intermediul social media, dar nu doresc să fac referire la ele aici. Doresc să mă refer la partea funcțională. Social media oferă mai multe soluții. În comunicarea prin intermediul social media există mai mulți factori importanți. În social media accentul trebuie să cadă pe social, pe interacțiune, nu doar pe media. Rețelele de comunicare socială nu trebuiesc confundate cu televiziunea liniară sau cu un ziar tipărit, în care feedback-ul este minim. În social media este vorba despre interacțiune, de interacțiunea în timp real. Publicul este prezent, mesajul tău trebuie adaptat publicului. Și aici se aplică regula: nu comunicăm pentru toți, ci ne adresăm unui public țintă. Uneori acesta poate să fie mai larg, chiar difuz cum este de exemplu pe Facebook, sau poate să fie vorba de o nișă, cum este exemplu Twitter, care este mai puțin utilizat la noi în țară. Iar în plus mai avem algoritmii specifici, fiecărei rețele, algoritmii care decid unde ajunge mesajul nostru, fapt care complică ecuația noastră și contribuie la ceea ce am afirmat anterior, nu aveam de-a face cu un mediu neutru.

Diferențele culturale sunt relevante, chiar dacă Facebook este rețeaua care se bucură de popularitate în Europa, ea este utilizată diferit. Nemții spre exemplu pun mare preț pe protecția sferei lor private și acest lucru se reflectă în comunicarea lor prin intermediul Facebook. Spaniolii preferă să trimită scurte mesaje vocale pe Whatsapp, în timp ce în alte țări sunt preferate mesajele scrise. Ca să nu mai vorbim despre TikTok, rețeaua care a stârnit multe discuții în Statele Unite, datorită unor probleme legate de transferul de date către China, rețea care se bucură de un succes deosebit în ultimele luni.

Atunci când comunici prin intermediul social media trebuie să existe un echilibru în ceea ce privește conținutul postărilor și frecvența lor. Prea mult strică relației virtuale. Și da, există o delimitare clară între public și privat, până și creatorii de conținut care prezintă fragmente din viața lor reală online în fiecare zi, asemeni unui reality show, au limite bine trasate. În cercetările pe care le-am realizat am înțeles care este diferența dintre noi, cei care nu am crescut cu această tehnologie și tinerii din ziua de azi. Mulți dintre ei au dezvoltat o înțelegere a interacțiunii umane mediate, a unor norme și reguli nescrise. Sigur că mulți dintre ei caută în tehnologie răspunsul la problemele cotidiene, dar cu toate acestea sunt conștienți de limitele tehnologiei. Mulți dintre tinerii din ziua de azi preferă comunicarea în rețele închise, au profile private pe rețele precum Instagram sau dacă au conturi publice, postează din când în când. O perspectivă pe care unii adulți nu cred că o au asupra tinerilor atunci când sunt destul de critici la adresa lor.

Sandu Frunză: Starea de criză pe care o trăim ca pe o criză globală în etapa pandemică pe care o parcurgem ne-a mutat cu preocupările noastre cele mai importante în online. Cum resimțiți această mutare în spațiul virtual? Ce schimbări va aduce acest proces în modul în care comunicăm și în modul în care are loc profesionalizarea în domeniul comunicării?

Delia Balaban: Sigur, perioada pe care o trăim a contribuit la fluidizarea barierelor între public și privat, lucrăm de acasă. În același timp am învățat cât de importantă este interacțiunea socială directă. Am învățat pe propria piele ceea ce știam în teorie: omul este o ființă socială. Ar fi trist dacă ne-am limita doar la comunicarea mediată prin intermediul unui ecran. Și acest lucru nu l-am simțit doar noi profesorii, l-au simțit tinerii atât de obișnuiți cu tehnologia. Eu tind să cred că acest dor de a povesti unii cu alții este unul autentic. S-a vorbit mult despre faptul că elevilor și studenților nu le place atât de mult școala online pentru că ei preferă online-ul pentru divertisment sau că modul în care am susținut noi profesorii cursurile nu a fost gândit pentru formatul online. Cu siguranță mai avem de lucru. Eu cred însă că mai este ceva. Ceva ce noi știm din publicitate, importanța interacțiunii pluri-senzoriale. Să fii student înseamnă mai mult decât să frecventezi cursuri și seminarii. E un stil de viață, e un set de experiențe complexe care contribuie la maturizarea unor tineri adulți. Am citit în urmă cu câteva săptămâni un articol într-o prestigioasă publicație germană care prezenta rezultatele unui studiu cu privire la predarea online din primele luni de restricții impuse de pandemie și accentua faptul că obosim mai repede datorită acestei interacțiuni mediate care implică un consum crescut de energie pentru a „traduce” elementele non-verbale și para-verbale dintr-o conversație online, „traducere” care se realizează mult mai simplu în interacțiunea față în față. Cu toate acestea nu pot să nu fiu mândră de faptul că studenții de la Comunicare și Relații Publice, respectiv de la Publicitate au fost productivi în lunile în care a trebuit să ne desfășurăm activitatea de acasă, ei au susținut cu succes examenele de licență și disertație, avem câteva teze de doctorat care se vor susține în toamnă.

Eu personal, mi-am organizat un spațiu destinat exclusiv activităților profesionale și îmi spun mai în glumă mai în serios că merg la servici, atunci când mă așez la biroul meu de acasă. Îmi lipsește și mie interacțiunea directă cu studenții, îmi lipsește participarea la conferințe și interacțiunea cu colegii de la departamentul nostru și de la universitățile partenere. Este o mare diferență între a participa la o conferință offline sau online. E destul de dificil să faci networking la conferințele online. Mi-a fost destul de greu să accept că nu mai pot să călătoresc ca în trecut. Mi-am adus însă aminte că am crescut într-o perioadă cu multe restricții și că imaginația și lectura m-au ajutat atunci mult, m-au ajutat să călătoresc în gândurile mele. Și social media mă ajută pentru că mă bucur să îmi văd prietenii aflați la distanță.

În ceea ce privește felul în care vremurile pe care le trăim vor avea un impact asupra modului în care se predau științele comunicării,  este evident că se impune o consolidare a domeniului publicității și a relațiilor publice online, mai mult decât se preda până acum. Una dintre ariile puternic afectate de pandemie este cea a organizării de evenimente, arie cu un rol deosebit cu precădere în Cluj-Napoca și nu numai. Aici este nevoie de multă creativitate pentru că publicul, în special cel tânăr are nevoie de evenimente. Am însă încredere că vom găsi alături de tinerii creativi soluții.

Sandu Frunză: Oamenii sunt mereu ispitiți de noile mode culturale. Vă rog să ne spuneți: ce este în trend în cultura comunicării? La ce ar trebui să ne așteptăm în acest context o dată ce vom ieși din starea de criză pandemică în care ne aflăm?

Delia Balaban: Eu sunt de felul meu un om optimist. Mi-a plăcut întotdeauna istoria și de aceea știu că omenirea o să treacă cu bine de această criză. Au fost vremuri mult mai dificile pe care le-am depășit. Ieșirea din criza în care ne aflăm nu este finalul unui sprint de 100 de metri, ci mai degrabă o alergare non-liniară de tip maraton. Noi oamenii ne ferim de incertitudine. Vremurile pe care le trăim sunt pline de incertitudine. Important este să fim flexibili.

Sper că factorii decidenți înțeleg cât de importanți sunt în această perioadă nu doar epidemiologii, ci și specialiștii în științele sociale pentru a înțelege comportamentul oamenilor în această situație excepțională.

Digitalizarea forțată în care suntem cu toții implicați va avea pe termen mediu și lung efecte pozitive. Chiar dacă semestrul online pe care l-am încheiat a fost mai dificil, în viitor vom optimiza acest gen de interacțiune, iar în opinia mea un sistem hibrid este o variantă operațională și în anii post-pandemie.

Una dintre problemele majore este încălzirea globală, iar reducerea forțată a mobilității din ultimele luni a avut efecte pozitive asupra reducerii poluării în unele regiuni. Poate că și aici o să fie dezvoltate modele sustenabile post-pandemie.

În ceea ce mă privește, o să continui să integrez în activitatea mea didactică elemente motivaționale, este ceva ce tinerii din ziua de azi apreciază și au nevoie, mai ales atunci când elaborează lucrări de licență, de disertație sau chiar de doctorat. Mă bucur că avem câțiva doctoranzi în școala noastră doctorală care se ocupă de cercetarea publicității prin intermediul celebrităților online (influencer marketing), avem studii în derulare și studii finalizate în curs de publicare despre felul în care publicitatea are efect asupra tinerilor consumatori și despre felul în care aceștia înțeleg interacțiunea online cu acești creatori de conținut. Pe perioada stării de urgență studenții de anul întâi au ținut un jurnal al utilizării social media, am derulat o cercetare cu privire la utilizarea social media în această perioadă și lucrăm momentan la evaluarea datelor culese.

 

 

 

 

Cu Dumitru Borțun despre comunicare, consiliere etică și responsabilitate

Standard

bortun

Sandu Frunză: În activitatea dumneavoastră ați dus consilierea de comunicare și consultanța politică la nivelul unei arte a consilierii și comunicării. Aș vrea să ne spuneți: cât de mult a contat în activitatea dumneavoastră formarea de bază în filosofie? În ce măsură filosofia poate deveni o practică filosofică pe care să o instrumentalizăm în activitățile de consultanță și consiliere în domeniul comunicării?

Dumitru Borțun: Formația filosofică a contat enorm, dar nu numai în exercitarea funcției de consilier, ci și în studiul Comunicării, care este un domeniu interdisciplinar – dacă nu s-ar abuza de termen, aș fi spus transdisciplinar (un termen înțeles de puțini inițiați, dar folosit de mai toată lumea, e la modă!). Sub genericul Științele comunicării intră științe ale limbajului (lingvistică generală, semantică, pragmatică, psihologie lingvistică), științe cognitive (sociologia cunoașterii, psihologie cognitivă), științe sociale (istorie, sociologie, psihologie socială, antropologie culturală, politologie, economie), precum și multe discipline filosofice (logică, retorică, semiotică, epistemologie). Mă opresc. Am vrut să arăt cât de importantă este formația filosofică pentru cineva care vrea să facă performanță în domeniul ăsta.

Dar cred că e mai important să se înțeleagă cât de complex este domeniul comunicării și ce traseu cultural presupune specializarea în acest domeniu. Când spunem  „specialist în comunicare” vorbim despre… „un lucru foarte mare” – ceea ce mulți profani nici măcar nu bănuiesc; sunt destul de mulți cei care cred că meseria asta se învață în câteva săptămâni, într-o sesiune de training, sau într-un curs de câteva luni. Avem mai multe vedete în spațiul public care s-au întors din străinătate spunând că au făcut „studii în Comunicare” (o expresie destul de vagă), dar nu au practicat nici măcar o zi, iar modul în care performează în comunicarea publică le descalifică. Mai sunt și unii cred că e suficientă calificarea la locul de muncă: „Dacă mă angajați la Comunicare, vă promit că n-am să vă dezamăgesc, învăț repede!”. Și instituțiile noastre gem de impostori, care populează cu predilecție departamentele de comunicare, fiindcă la treaba asta toți cred că se pricep, iar dacă nu se pricep, „învață repede”. Magnitudinea imposturii în acest domeniu s-a văzut cu ochiul liber acum, cu ocazia pandemiei: comunicarea instituțională a clacat sub presiunea intereselor politice și economice, a narcisismului unor personaje și a reacțiilor de prestigiu.

De ce am ținut să vă spun lucrurile astea? Am vrut să-i avizez și, totodată, să-i avertizez pe cei are vor să se angajeze în domeniul comunicării și pe cei care angajează: și unii, și alții au de-a face cu o profesie – adică o ocupație pentru care există școli (facultăți, masterate și doctorate) și care se auto-reglementează prin intermediul asociațiilor profesionale și al codurilor etice elaborate de acestea. Și le-o spun verde-n față: cel care angajează pe un post de specialist în comunicare o persoană fără studii de specialitate, moralmente este la fel de culpabil ca angajatorul care folosește munca la negru: amândoi profită de slaba calificare a angajatului, de slaba lui conștiință morală, de absența standardelor etice și de pretențiile minimale cu privire la condițiile de muncă sau la conținutul muncii (obiective, metode și procedee). Iar consecințele negative nu se răsfrâng doar asupra impostorului și a angajatorului său, ci asupra instituțiilor publice, au impact asupra interesului public și amână sine die modernizarea deplină a României. Nu se poate concepe o societate performantă fără niște organizații inteligente, iar existența acestora presupune o mare dezvoltare a departamentelor de comunicare și relații publice.

 Sandu Frunză: Ați prezentat comunicarea și relațiile publice ca pe un domeniu menit să aibă un aport fundamental la modernizarea României. În același timp, vorbiți despre eficiența comunicării în termenii de comunicare etică. Cum vedeți dezvoltarea consilierii etice pentru indivizi și a consultanței etice pentru organizații în spațiul nostru cultural? Credeți că o conștientizare a nevoii asumării individuale a unei filosofii de viață, care să dea coerență acțiunii personale, ar putea contribui la o creștere a responsabilității indivizilor? Cultivarea unui climat etic în organizații ar putea să ducă la o situare mai responsabilă în planul acțiunilor diverse pe care activitatea organizației le presupune?

 Dumitru Borțun: În România, consilierea suferă în mai toate domeniile, dar în comunicare suferă mai mult, fiindcă e un domeniu la care oricine crede că se pricepe. Așa cum cei care au bătut mingea pe luncă, pe maidan sau în curtea școlii cred că se pricep la fotbal, cei care comunică toată ziua (sau cred că o fac) își închipuie că se pricep la comunicare; e ca și când un sătean ar crede că știe mai multe despre viața la țară decât un specialist în sociologie rurală, doar fiindcă el trăiește în sat – și cine îi poate lua mândria că a absolvit „școala vieții”? Epistemologii numesc asta „dogmatism al simțului comun” (Bachelard), „empirism orb” (Quine) sau „concretețe inoportună” (Boudon). Pe un om care nu știe că nu știe e greu să-l consiliezi. Am consiliat sau am făcut consultanță pentru un președinte, doi premieri și mai mulți oameni politici, știu ce spun. Singurul care știa ce nu știe a fost Mugur Isărescu, pe care l-am consiliat în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din anul 2000 – la vremea respectivă, el fiind prim-ministrul României. Parcă îl aud și acum: „Asta cum e, profesore?”. Niciodată nu am avut o satisfacție profesională atât de mare; știa să întrebe, înțelegea pe loc și te respecta ca specialist; la fiecare mesaj primeam un feedback pertinent.

Dar la noi, rezistența față de consiliere are și rădăcini culturale. Într-o conferință ținută în 1936, Mihail Manoilescu atrăgea atenția asupra unei trăsături psihologice a românului: să nu-i spui ce trebuie să facă! Dacă faci greșeala asta, te va repezi imediat: „Cine te crezi, îmi spui mie ce să fac?!”. În lumea satului – de unde aproape venim toți, fie direct, fie prin părinți sau bunici –, o regulă nouă, care nu vine din tradiția locală, este respinsă ab initio, cum spunea, cu umor, și Topârceanu: „Când se ia câte-o măsură, / Lumea-njură / Pe agentul sanitar: / – Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?…” („Vara la țară”, 1916). Nu contează dacă regula e spre binele lui, contează că vine de la altul. Uitați-vă cum au reacționat mulți români la regulile impuse de autorități în contextul stării de urgență și, apoi, al stării de alertă: „Facem orice, numai să nu facem cum zic ei!”. Cu toată reforma lui Spiru Haret, școala românească nu a reușit, în ultimele 8-9 decenii, să formeze respectul pentru reguli, pentru raționalitatea lor și nici grija pentru soarta celorlalți sau pentru viitorul comunității.

Ei bine, oamenii noștri politici sunt români. Marea lor majoritate sunt reprezentativi pentru românul mediu, nu trebuie să ne așteptăm la mai multă raționalitate sau la mai multă responsabilitate decât vedem zilnic în traficul rutier, în piețele agro-alimentare sau în instituțiile publice. Felul în care puneți dumneavoastră problema complică și mai mult lucrurile. Consultanță etică? Să fim serioși! Competența etică a românilor tinde spre zero. Ethos-ul nostru tradițional se află în raport de contrarietate cu standardele etice ale unei societăți performante, care ar trebui să evolueze spre o economie a cunoașterii și o guvernanță digitalizată. Știți multe despre domeniul ăsta, acum 9 ani ați publicat Comunicare etică și responsabilitate socială, iar în 2015, Etica și administrația publică sub presiunea eticii – două cărți care dovedesc o bună cunoaștere a mediului nostru socio-cultural. Am și eu o anumită experiență în ceea ce se numește managementul eticii în organizații, am încercat să-l promovez, am monitorizat dezvoltarea lui în România, fiind consiliat, la rândul meu, de regretatul profesor Valentin Mureșan, vechiul meu prieten care ne-a părăsit în luna februarie a acestui an, cel care a înființat și a coordonat Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Universității din București. În ceea ce privește managementul eticii, progresul realizat e atât de firav, încât mi-e jenă să vorbesc despre așa ceva.

Cultivarea eticii într-o organizație nu poate avea loc împotriva culturii organizaționale, așa cum se întâmplă la noi. Dar n-aș vrea să credeți că sunt pornit pe văicăreală. Un studiu realizat în perioada 2010-2014 de Result Development pe 1.616 angajați cu studii superioare din toata țara, a ajuns la rezultate de genul ăsta: într-o proporție de 86,99%, respondenții considerau că „O persoană cinstită are multe de pierdut în ziua de azi”; 96,13% considerau că „Vei avea multe de pierdut dacă ești cu totul încrezător în ceilalți”; 82,07% că „Normele şi regulile nu au o legătură strânsă cu viața practică de zi cu zi”; în sfârșit, 94,83% erau de acord cu afirmația „Pentru a ajunge unde vrei, trebuie să te folosești de scurtăturile pe care ți le oferă viața de zi cu zi”. În concluzie, angajații cu studii superioare din România sunt duplicitari şi cu tendințe manipulative, puternic centrați pe interesele personale şi pe câștigul în orice situație; construiesc scheme mentale prin care se amăgesc cu privire la propria onestitate şi integritate (justifică faptul că nu respectă regulile prin aceea că sunt „nepotrivite” sau „ciudate”, dar şi prin aceea că „nimeni nu le respectă”); apreciază persoanele care câștigă în orice situație (chiar dacă acest câștig presupune „să calci pe cadavre”, „să faci compromisuri”). Un tablou deprimant: cel mult 2 persoane din 10 împărtășesc în mod consecvent valorile şi principiile morale, deci sunt de încredere. Nu vedeți că avertizorii de integritate, protejați de Legea 571/2004, sunt sabotați sau pedepsiți? Cel care dă în vileag încălcări ale legii și ale reglementărilor interne, sau abateri de la codul etic al organizației e considerat „turnător”, „trădător”, e ostracizat și marginalizat (vezi și recentul scandal de la vârful PSD).

În viziunea mea, un climat etic se poate instaura doar o dată cu re-construirea culturii organizaționale în ansamblu. Cum definim ethos-ul? El este un nucleu stabil de datini, moravuri, atitudini, practici, comportamente ce caracterizează, în mare, o comunitate şi care sunt expresia valorilor ei şi a normelor nescrise după care se coordonează, cu alte cuvinte, caracterul ei prezervat şi manifestat statornic prin tradiție. Vedeți mari diferențe între această definiție și definiția sociologică a culturii? Eu cred că sunt mai multe asemănări decât diferențe. Însăși recunoașterea faptului că elementele ethos-ului sunt expresia valorilor şi a normelor nescrise ale comunității ne spune că ethos-ul este expresia unei culturi. Așadar, mai puține discursuri moralizatoare și mai multe eforturi focusate pe transformarea culturilor organizaționale și, de ce nu, pe resetarea culturală a societății românești!

Sandu Frunză: Sunteți recunoscut ca un remarcabil teoretician și practician al responsabilității. Constatăm că apelul la responsabilitatea individuală a apărut cu o anumită pregnanță în contextul suspendării unor drepturi fundamentale pe perioada stării de urgență declarată ca măsură de diminuare a efectelor pandemiei și, în și mai mare măsură, o dată cu relaxarea interdicțiilor impuse cu brutalitatea specifică unei asemenea situații de excepție. Cum credeți că va fi asumată la nivel individual această exigență a responsabilității? Cât de pregătiți suntem să ne luăm libertatea înapoi în condiții de asumarea a unei responsabilități sporite? Cum ar putea să intervină filosofii practicieni, eticienii și deontologii în conștientizarea, promovarea și cultivarea responsabilității individuale?

Dumitru Borțun: Asumarea exigenței responsabilității nu poate avea loc de azi pe mâine. Nu are cum să se întâmple peste noapte ceea ce nu s-a întâmplat în două sute de ani. Una dintre cele mai grave greșeli pe care le fac mulți intelectuali din zilele noastre este oprirea analizei istorice a societății românești la regimul comunist, pe care îl consideră sursa tuturor relelor, cauza primă a racilelor noastre economice, sociale, morale și politice; ei aplică formula iluministă „Omul e bun de la natură, dar societatea l-a corupt”, adaptând-o la societatea românească: „Românul e bun, dar comunismul l-a corupt”; dacă s-ar duce mai în spate ar vedea că sursa acestora este mult mai adâncă în istoria românilor.

Iată ce spunea la începutul secolului trecut Radu Popescu (1836-1912), tatăl lui Constantin Rădulescu-Motru, personalitate notorie şi influentă în județul Mehedinți, cu numeroase demnități la nivel local: „… fiecare scrie ce vrea, citește ce vrea, dar de folosește sau vatămă, aceasta nu se întreabă; totul este comerț”, de unde și dezideratul: „Mi se pare că a sosit timpul ca oamenii buni şi onești este de trebuință a ieși la iveală (…), să nu mai suferim ca gheșeftari de tot felul să ne facă de râs în ochii posterității” (dintr-o scrisoare adresată redacției de la Adevărul). Dezideratul este actual și astăzi. Numai că azi există tot mai puțini oameni preocupați să nu ne facem de râs „în ochii posterității”, ca onorabilul Radu Popescu. Dacă ne-ar auzi ce discutăm noi, aici, indivizii care transformă instituțiile publice în moșii personale, s-ar uita la noi ca la niște oameni bolnavi – în cel mai bun caz, ne-ar compătimi.

A te gândi la posteritate sau la contemporanii pe care nu-i cunoști și nici n-ai să-i cunoști vreodată reprezintă esența responsabilității. Ca atitudine morală, responsabilitatea înseamnă să nu te angajezi într-o acțiune fără să te gândești la consecințele ei asupra altora, pe termen mediu și lung. Din păcate, această valoare morală  nu e resimțită ca atare de cei mai mulți concetățeni ai noștri. Cercetări la care am participat în urmă cu 10 ani au arătat că doar 20% dintre ei dădeau un sens noțiunii de responsabilitate, iar acest sens era cel de obligație sau sarcină (responsabilități la locul de muncă sau în familie). Deci nu sensul moral, al omului cu conștiință morală, care e preocupat de consecințele faptelor sale.

Rolul filosofilor este să contribuie la formarea pe scară largă a mentalului și imaginarului proprii epocii moderne. Ori, prima valoare a modernității care s-a afirmat în filosofie este  autonomia morală a individului (Kant). În epoca modernă s-a născut un nou individualism, foarte diferit de individualismul egoist al omului medieval, conservat în acele părți ale lumii în care mai există țărani, individualism care nu avea legătură cu responsabilitatea, ci cu supunerea, nu avea legătură cu solidaritatea cu alți indivizi, ci cu o conformare pasivă la regulile impuse de comunitate. Știți foarte bine cum denumea Popper acest soi de individualism: tribalism. Îl putem numi individualism mai mult prin prisma faptului că este un produs spontan al egocentrismului; așadar, este mai degrabă o trăsătură cognitivă decât una morală. În plan moral, exigența este, din contră, colectivistă: „să intri în rândul lumii”. Pe de altă parte, individualismul modern este produsul unei decentrări de pe propriul ego, decentrare despre care Piaget spunea că se produce când interacțiunile subiectului sunt tot mai numeroase și tot mai la distanță. Un individ decentrat nu se mai simte doar parte a unui întreg, un moi numéro, cum ar fi spus Gurvitch, ci o entitate autonomă și liberă – ceea ce îl conduce la sentimentul responsabilitate.

De ce am făcut atâta „teorie”? Ca să înțeleagă toți cititorii dumneavoastră un lucru simplu pentru noi, filosofii: un om nu poate fi responsabil dacă nu e liber; și nu poate fi liber dacă nu are autonomie – în raport cu părinții, cu profesorii, cu șefii, cu soțul, cu statul sau cu biserica. Când un adolescent se izolează de părinți sau, caz mai rar, fuge de-acasă, când un elev pare obraznic fiindcă ține să-i fie ascultate argumentele, când un angajat își spune punctul de vedere cu privire la condițiile de muncă sau la relațiile de muncă – ei, bine, în toate aceste cazuri avem de-a face cu exercitarea nevoii de autonomie proprii omului modern. Mai rău e când părinții, profesorii sau șefii au rămas premoderni: se va naște un conflict de valori. Nu mi-a plăcut niciodată comportamentul studenților din anul I, care vin din liceu cu o atitudine de subordonat; îi ajut să scape de ea cât mai repede. În școală nu se cultivă autonomia. În raport cu statul, autonomia cetățeanului este asigurată de ceea ce numim Drepturile Omului, care e ceva mai mult decât o ideologie, este un sistem. În raport cu biserica, oamenii se împart în două categorii mari: cei care preferă să rămână dependenți de ea (ei numesc asta „respectarea tradiției”) și cei care despart credința de tradiție și care s-au rupt de bisericile tradiționale care le impunea precepte și canoane incompatibile cu credința lor (primii coloniști europeni care au ajuns în Lumea Nouă erau protestanți care fugeau de persecuțiile puse la cale de catolici). Nora, personajul lui Ibsen, nu trebuie înțeleasă în cheia feminismului, cum văd că se încearcă în ultimul timp, ci în cheia modernismului – ca luptă a individului pentru autonomie, pentru afirmarea umanității sale, împotriva reificării, a obiectualizării – în acest caz, a transformării unei femei în obiect de lux (titlul originar al piesei a fost „Casa cu păpuși”). Așadar, filosofii – că vorbesc de la catedră, în cabinetul de consiliere filosofică, în cărțile lor sau în reviste, dintr-un studio de televiziune sau dintr-un studio de radio, pe blogul personal sau pe o rețea socială – trebuie să cultive nevoia de autonomie, care vine la pachet cu mândria de a fi om (id est, nici obiect, nici animal). Mai țineți minte ce spunea Empedocle, acum 2.000 de ani? „Sunt mândru că sunt om și nu animal”. Ideea a fost dezvoltată în creștinism, unde mândria nu mai vine dintr-un complex de superioritate, ci din ideea că Dumnezeu a pus în creatura sa o scânteie de divinitate. Cred că toate cabinetele de consiliere filosofică ar trebui să aibă acest slogan: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!”. L-am citat pe Gorki.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca profesor, ca spirit civic remarcabil, ca teoretician și ca practician în domeniul consilierii și al consultanței etice – cum vă situați activitățile de consiliere în comunicarea etică și eficientă? În ce domenii specifice și ce servicii oferiți pe piața dinamică a consilierii din România? Dacă cineva dorește să apeleze la serviciile dumneavoastră, cum poate să o facă?

Dumitru Borțun: Ați pus degetul pe rană! Într-adevăr, asta este principala tensiune care se resimte în consilierea pe terenul comunicării, dar nu numai în consiliere, ci cam în toate nivelurile și compartimentele industriei de comunicare. Cred că ați descoperit ciclul de articole dedicate eticii în comunicare, realizate de Dana Oancea pe site-ul ei, PR România (http://www.pr-romania.ro/), unde a aplicat Chestionarul PRoust la zeci de experți, români și străini. Reiese că peste tot este preeminentă această relație, dintre etică și eficiență. De ce? Fiindcă adesea, influențarea atitudinilor și comportamentelor se face prin gestionarea reprezentărilor pe care un public la are cu privire la anumite fenomene, evenimente, instituții și persoane. Ori, atunci când schimbi reprezentarea cuiva nu poți să i-o spui, dacă vrei să ai succes. Reprezentările nu se schimbă cu argumente raționale. Dar dacă nu-i spui ce urmărești, miroase a manipulare! Adică a lipsă de etică. De ce nu ar fi manipularea etică?! Manipularea e imorală fiindcă încalcă o valoare sacrosantă, încrustată în toate culturile de sorginte creștină: atributul liberului arbitru, cu care oamenii au fost dăruiți de Dumnezeu și care îi diferențiază de obiecte și de animale. Ea a fost preluată și de ideologiile laice care se pretind umaniste. De altfel, cele două expresii prin care oamenii înfierează așa ceva sunt: „manipulare” (care trimite  la obiecte) și „spălarea creierului” sau „dresaj” (care trimit la animale). Din păcate, pe piața comunicării strategice se abdică adesea de la principiul etic al liberului arbitru, apelându-se și la manipulare, și la spălarea creierului.

În ceea ce privește domeniile consilierii, domeniul meu predilect este comunicarea politică și electorală – mai cinstit spus, comunicarea politică și marketingul electoral. De ce e nevoie de cinste ca să dai un astfel de răspuns? Fiindcă ideea de marketing presupune în mod automat „abordarea de marketing”: identifici o nevoie socială și îți construiești produsul (în cazul nostru, mesajul) plecând de la nevoia identificată și având ca scop satisfacerea acesteia. De cele mai multe ori, publicurile vizate nu află că le-ai aflat nevoile (de pildă, nevoia de speranță), și nici că mesajul tău a fost construit premeditat, pentru a răspunde nevoii respective. Este necesar marketingul electoral? Din păcate, da. Fiindcă dacă partidul sau candidatul pe care îl consiliezi nu face marketing electoral, nu câștigă alegerile. Ceilalți fac! Dar o dată ajuns la putere, moral este să guvernezi, nu să transformi marketingul electoral în marketing politic. Adică să iei și hotărâri mai puțin populare, să iei „decizii politice grele”, cu bătaie peste ani sau decenii, oricum peste mai mult de 4-5 ani, cât ține un ciclu electoral. Din păcate, se poate constata că în ultimii ani marketingul electoral se continuă și după alegeri,  iar oamenii politici și partidele nici nu mai au timp să guverneze. Efectul pe termen scurt este decredibilizarea lor în fața electoratului și absenteismul tot mai mare la alegeri. Pe termen lung este compromiterea viitorului. Așadar, Marketing electoral, da! Marketing politic, nu!

În celelalte domenii în care am experiență de consultanță și consiliere nu cred că există astfel de dileme etice. Am făcut consiliere de discurs – nu numai speech making, ci și training de comunicare verbală, nonverbală și paraverbală (public speaking). Am făcut consultanță de imagine pentru ministere și alte instituții publice – aceeași relaxare etică: e suficient să nu minți, ceea ce știm de-acasă, din prima copilărie. Am observat că de cele mai multe ori, minciunile, exagerările sau omisiunile se leagă cu incompetența sau cu lipsa de talent.

 Sandu Frunză: O dată cu dezvoltarea crizei medicale pe plan global a apărut ideea că vom asista în viitorul apropiat la o schimbare de paradigmă. Cum ar putea fi retrasate liniile generale ale lumii noastre din perspectiva Responsabilității Sociale? În ce măsură cultivarea intensă a responsabilității sociale a organizațiilor va putea contribui la o orientare spre o calitate mai bună a mersului vieții noastre în lumea interconectării și comunicării globalizate?

 Dumitru Borțun: La începutul pandemiei și eu credeam așa. În interviul acordat Ioanei Epure pentru PressOne, pe 30 martie, spuneam că pe termen mediu și lung, statul român ar putea reconstrui încrederea în relația dintre el și cetățenii săi. Îmi exprimam speranța că va veni acel moment istoric în care statul român să dovedească cetățenilor săi că merită încrederea lor, iar ei nu-l vor mai percepe așa cum îl percep cei mai mulți dintre ei: ca pe „inamicul public nr. 1”. Ei bine, între timp m-am mai calmat.

Evoluția evenimentelor mi-a arătat că nimeni nu învață nimic dintr-o tragedie – nici guvernanții, nici guvernații. La nivel individual, poate că este posibilă o „trezire intelectuală”, cum spunea Bachelard, o metanoia, prin care un individ imoral să devină unul moral (ca Jean Valjean, din Mizerabilii, romanul lui Victor Hugo). Dacă nu am crede că e posibilă o convertire morală, nu ne-am face profesori sau consilieri. Dar la nivel individual! La nivel societal, e mai greu să sperăm. Societățile, în ansamblul lor, se comportă ca niște indivizi mediocri din punct de vedere intelectual, fără prea multă memorie și lipsiți aproape total de responsabilitate.

 

Cu George Bondor despre practicile filosofice și deschiderile filosofiei în vremea pandemiei

Standard

bobdor

Sandu Frunză: Sînteți recunoscut ca una dintre cele mai importante voci ale filosofiei românești de astăzi. Vă aduceți o contribuție semnificativă la dezvoltarea filosofiei practice și a practicilor filosofice în România în calitate de editor al prestigioasei reviste Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy. Care este ponderea articolelor pe care le primiți spre publicare pe teme legate de filosofia practică și practicile filosofice? Care sînt aspectele pe care le problematizează autorii ce se adresează revistei Meta?

George Bondor: Revista META a ajuns la cel de-al 12-lea an de apariție, cu câte două numere pe an. Există un foarte bun echilibru între cele trei direcții anunțate în titlul revistei: hermeneutica, fenomenologia și filosofia practică. Cea din urmă atrage mulți autori, atât prin temele tradiționale ale filosofiei practice, înțeleasă ca filosofie moral-politică, dar și prin deschideri aplicative extrem de actuale, precum moda, benzile desenate, sportul, muzica, spațiul virtual și rețelele de socializare, tehnica și multe altele.

Să recurgem însă puțin la istorie. Echipa fondatoare, formată din profesorul Ștefan Afloroaei, colegul meu Corneliu Bîlbă și cu mine, alături de, pe atunci, foarte tânărul cercetător Cristian Moisuc, a dorit de la început ca revista să ilustreze cât mai fidel preocupările grupului de cercetare din care făceam parte, și care este în continuare activ. Altfel spus, ne-am dorit ca revista să fie oglinda formei de viață care ne-a animat vreme de atâția ani. În instituțiile noastre, cele mai trainice proiecte sunt cele care se clădesc nu pe construcții abstracte, ci pe realități vii. O asemenea formă de viață a reușit să dezvolte profesorul Ștefan Afloroaei, care a fondat în anii ’90 Cercul de Hermeneutică, aducând totodată această disciplină în proiectul instituțional al Facultății de Filosofie din Iași. Orientate spre lecturi și analize asupra fenomenelor interpretării, înțelegerii și sensului, discuțiile din acea perioadă, la care participau uneori colegi și din domeniile filologiei, teologiei, istoriei, artelor și dreptului, au deschis permanent către latura practică a filosofiei. Aspectele teoretice trimiteau constant către latura aplicativă, practică a filosofiei. Erau mereu în atenție modurile în care un sens pe care îl înțelegem se aplică la propria viață, modificând maniera noastră de a fi. Dacă preocupările de hermeneutică au reprezentat începutul, Cercul despre care vorbesc s-a transformat mai apoi în Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică. Numeroși colegi valoroși s-au alăturat acestui proiect. Hermeneutica a reprezentat preocuparea de început a fiecăruia dintre noi, rămânând și acum un univers filosofic care unește – explicit sau implicit – toate practicile noastre filosofice.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – în calitate de profesor de filosofie, jurnalist și cercetător în domeniul filosofiei – cum vă regăsiți ca filosof practician? Care sînt zonele în care vă aduceți contribuția la dezvoltarea și implementarea acestora?

George Bondor: În ceea ce mă privește, solul hermeneutic al gândirii a constituit, pentru început, terenul întâlnirii cu istoria metafizicii și, mai ales, cu proiectele critice la care metafizica a fost supusă. Am fost astfel condus, pe de o parte, către ontologia hermeneutică, al cărei substrat fenomenologic am început să-l explorez încă din perioada doctorală. Pe de altă parte, am ajuns astfel la filosofia vieții, a puterii și a corporalității, de la Nietzsche la poststructuraliști, Agamben și alții. Între toate acestea, așa cum se poate observa, există un fir director care apare aproape obsesiv. Acesta este preocuparea pentru deja-ul prezent în ființa umană, de la istorie, tradiție, memorie, lumea vieții și lumea textului până la corporalitate, putere, ideologii, sfera publică și numeroasele măști identitare pe care omul le asumă, toate acestea mediind, în definitiv, relația pe care fiecare dintre noi o întreține cu sine însuși, cu lumea, cu ceilalți și, totodată, cu orice dincolo. Or, explorarea deja-ului nu este nici teoretică, nici practică, ci este pre-teoretică, în sensul fenomenologic, mai ales heideggerian, al termenului. Abia pornind de la acest sol fenomenal pre-teoretic au sens trimiterile către teorie, pe de o parte, și către practica filosofică, pe de alta.

Mai este însă un aspect important pe care probabil l-au resimțit toți cei care se ocupă cu filosofia. După ce îți educi mintea să se ridice deasupra obișnuitului, să lucreze cu abstracții, cu lucruri nepalpabile, cu idei și raționamente complicate, simți o foame de concret, de fenomene obișnuite, de „bucuriile simple”. Oricât de mult ți-ar plăcea liniștea distanței reflexive, simți nevoia de a te adânci, fie și provizoriu, în curentul tumultuos al vieții, lăsându-te purtat de afluenții sinuoși ai acesteia. Poate că aceasta este cea mai importantă tensiune care definește activitatea filosofică.

Sandu Frunză: Practicile filosofice vin tot mai des în atenția publică atît prin variatele modalități prin care resimțim prezența filosofiei în diverse forme ale filosofiei aplicate, cît și în ceea ce privește publicațiile despre practicile filosofice și consilierea filosofică. Cît de relevante sînt aceste preocupări de cercetare în mediul academic românesc? Cît de deschiși sînt profesorii de filosofie spre a deveni filosofi practicieni și în ce măsură se dezvoltă cercetările de filosofie aplicată?

George Bondor: Filosofia aplicată se dezvoltă tot mai mult în mediul românesc. Există la nivel mondial o tendință a filosofilor de a nu se mai ocupa doar cu problemele „de duminică” ale filosofiei, ci și cu cele care au implicații asupra vieții obișnuite. De pildă, este tot mai prezentă reflecția etică asupra numeroaselor noi realități ale lumii de azi, de la raportul cu pământul și cu celelalte viețuitoare, trecând prin raportul cu propriul corp (nașterea, boala, moartea), până la relația de tip etic cu roboții și inteligența artificială. De asemenea, tot mai mulți contemporani au înțeles că analiza filosofică a problemelor individului și a situațiilor în care se află – ținând de relația cu sine, cu sensul propriei vieți ori cu locul ocupat în lume, dar și de raportul cu ceilalți, cu instituțiile și cu societatea – este, în cazurile obișnuite, extrem de utilă. Desigur că filosofia a avut mereu o dimensiune terapeutică. Doar că practica acestei terapeutici a fost, în trecut, fie interioară grupurilor și școlilor filosofice, fie a avut un caracter constrângător, conducând spre ideologii în numele iluziei de a reforma întreaga umanitate.

Consilierea filosofică, la care faceți referire, uzează de puterea de analiză exersată în cuprinsul filosofiei, de la analiza situațională, analiza limbajului, gândirea critică și raționamentul practic până la analiza existențială. Există poate și câteva temeri în fața avântului consilierii filosofice: că ar putea vulgariza într-o prea mare măsură ideile filosofice serioase, sau că s-ar putea transforma într-o prescriere a unor rețete de viață. Poate că Nietzsche avea dreptate atunci când susținea că este nevoie de medici care să fi traversat ei înșiși boala, întrucât doar ei pot înțelege mecanismele acesteia și căile către vindecare. În această privință, filosofii chiar excelează. Au puterea de a vedea mai bine decât ceilalți maladiile umane și sociale, exersând un spirit critic mai ascuțit.

Sandu Frunză: Pentru că sunteți autorul uneia dintre cele mai importante cărți de filosofie publicate în filosofia românească actuală – Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării – ceea ce ne dă posibilitatea să considerăm că sunteți un specialist în problemele privind „reevaluarea tuturor valorilor”, aș dori să comentați tendința de a considera că după ieșirea din pandemia actuală va avea loc un proces profund de regîndire a valorilor omului contemporan. Care credeți că va fi impactul pe care îl vor avea consilierea filosofică și practicile filosofice în procesul de reconstrucție a vieții noastre în spațiul cultural românesc, și în general, în această (ipotetică) schimbare de paradigmă?

George Bondor: Omului i se întâmplă ceva important în ordine reflexivă doar în situațiile limită ale vieții: în fața morții, în timpul războiului, în experimentele totalitare, poate și în situațiile limită pozitive, precum iubirea și credința arzătoare. Marea Închidere de la începutul pandemiei a reprezentat, pentru cei mai mulți, ceva greu de suportat. Caracterul ei total neașteptat, lipsa de previzibilitate a viitorului, neputința generalizată au răsturnat obișnuințele omului contemporan. Acest om era convins că totul îi stă la dispoziție – de la pământ, trecând prin lumea vie, până la lumea tehnicii. Credea că are o putere imensă de a calcula, de a planifica, de a stăpâni. Era sigur asupra esenței sale și a diferenței față de restul ființărilor. Cu alte cuvinte, trăia un vis străvechi al diverselor umanisme, care l-au convins că locul său este în centrul lumii. Pandemia a răsturnat, cel puțin provizoriu, această iluzie. Omul a redescoperit că trăiește înconjurat de numeroase entități minuscule, vii sau infravii, care se regăsesc permanent nu doar în jurul nostru, ci și în interiorul fiecărui organism uman. Iar asupra lor nu avem o putere nelimitată, ba chiar s-a dovedit că uneori nu avem nici cea mai mică putere. Ne-am redescoperit pluralitatea internă, asupra căreia Nietzsche ne-a atras atenția ca nimeni altul. Nu știm exact dacă se va reveni la vechile convingeri antropocentrice și la consecința lor, pustiirea pământului și a lumii vii. Din păcate, sunt semne că așa se va întâmpla. Totuși, pandemia poate fi privită, metaforic cel puțin, și ca o răzvrătire a lumii non-umane împotriva acțiunilor iraționale ale omului, făcute, paradoxal, tocmai în numele pretinsei sale raționalități. Deocamdată retorica războinică – adoptată și în plan medical, și în sfera politicului – pare să țină de modul de a gândi anterior pandemiei. Ipoteza conviețuirii pe termen lung cu noul coronavirus trebuie să ne dea însă de gândit într-un sens mai larg. Poate e un semnal de alarmă că omul ar trebui să-și redescopere locul alături de restul lumii, și nu ca stăpân al acesteia. Lumea postumană trebuie să valorifice tot ceea ce este mai bun în om.

 

Cu Florin Lobonț despre profesionalizarea consilierii filosofice în lumea aflată în criza pandemică

Standard

florin lobont 1

Sandu Frunză: Sînteți creatorul primului program de formare profesională în domeniul consilierii filosofice din România. Vă rog să faceți activitatea acestui Masterat în mai mare măsură cunoscută comunității academice, mediului cultural, dar și posibililor beneficiari care ar putea alege să se instruiască în practicile filosofice și în consilierea filosofică. Vă rog să ne spuneți: care este specificul acestui program universitar în peisajul românesc al specializării în domeniul filosofiei și al profesionalizării activităților de consiliere?

Florin Lobonț: Nu mă bucură acest pionierat, care vine, din păcate, destul de târziu la noi (am început în 2015), după cum nu mă bucură nici rămânerea lui doar la Universitatea de Vest din Timișoara. Târziu, întrucât asemenea proiecte de relansare aplicativă a filosofiei necesită timp pentru a ajunge la o oarecare maturitate, consacrare și popularitate, alături (nu în concurență!) cu programele de filosofie academică deja existente. Am folosit căile obișnuite pentru promovarea lui (social media, pagini de internet, conferințe și publicații, articole în presă), însă, este adevărat, trebuie făcut mai mult pentru aducerea existenței și ofertei acestui masterat internațional (desfășurat integral în limba engleză) la cunoștința tuturor celor interesați. Într-adevăr, este primul program de acest gen derulat la nivel universitar din România, dar și din zona central și est europeană, și singurul desfășurat în limba engleză din Europa. În acești primi ani, efortul de constituire și consolidare ale programului s-au concentrat în mare măsură pe realizarea de parteneriate externe care să ne asigure colaborarea cât mai multor specialiști de notorietate și dobândirea, de către studenți, a unor abilități specifice cât mai solide. Astfel, în urma tatonărilor, vizitelor reciproce și discuțiilor, lista colaboratorilor și partenerilor noștri a ajuns sa cuprindă instituții și asociații (sau membri ai acestora) care desfășoară activități similare, precum Institut de Pratiques Philosophiques (Argenteuil), American Philosophical Practitioners Association, SAPERE (Anglia), universitățile Ca’ Foscari (Veneția), Quincy, Purdue, Catholic-Washington (Statele Unite), Amsterdam, Sorbona, Lyon, John Cabot (Roma), Azore, Beira Interior, Bangok și altele. La acestea se adaugă și câțiva specialiști practicieni din România, în special de la Universitatea de Vest din Timișoara și de la Universitatea din București. Programul oferă cunoştinţe teoretice aplicate şi deprinderi de a utiliza instrumente și metodologii adecvate bazate pe filosofie în sprijinul persoanelor sau grupurilor care se confruntă cu probleme existenţiale, relaţionale, etice şi decizionale în experiența lor individuală sau în contexte sociale şi profesionale. Abilitățile dobândite (și utilizate deja de o parte din absolvenți în profesiile lor) se aplică unui spectru tot mai cuprinzător de probleme, de la consultanţa în afaceri până la probleme strict individuale ale clienţilor, implicând cel mai adesea o regândire a valorilor şi credinţelor acestora şi recurgând la metode de rezolvare raţională a conflictelor bazată pe instrumente critic-analitice, argumentative şi dialogale specifice filosofiei.

Sandu Frunză: Sînteți coordonatorul primei teze de doctorat, în mediul academic românesc, care are ca temă consilierea filosofică. Care este specificul acestei consilieri? Încotro ne orientează acest domeniu de cercetare? Care este impactul unor astfel de cercetări în domeniul cunoașterii și al practicilor filosofice?

Florin Lobonț: Multă lume a exprimat îndoieli în privința capacității consilierii filosofice de a se legitima suficient în raport cu consilierea psihologică. Așa cum este gândit și în cadrul programului nostru, acest ansamblu de deprinderi subsumat consilierii și consultanței filosofice și etice este conceput ca o alternativă la consilierea psihologică adresată celor care doresc să evite medicalizarea problemelor de viaţă, însă nu în opoziție, ci în complementaritate cu specializările oferite de domeniile psihologiei, neuro-ştiinţelor şi psihiatriei şi în colaborare cu specialişti din cadrul acestora. Competențele profesioniștilor din acest domeniu cuprind asimilarea și operaționalizarea în consiliere și consultanță filosofică și etică a aspectelor particulare ale filosofiei practice şi formelor înrudite de consiliere şi metodologiile de intervenţie destinate ajutorării clienţilor. Profesioniștii bine pregătiți ai acestui domeniu dobândesc fundamentele teoretice, tehnicile şi deprinderile practice cu ajutorul cărora să asculte, să înteleagă şi să accepte, dintr-o perspectivă fundamentată pe filosofie, punctele de vedere prezentate de clienţi, în funcție de dinamica personală, de circumstanţele familiale, sociale și de lucru în care trăiesc, să-i ajute să-şi identifice şi să-şi formuleze problemele şi soluţiile. Așadar, consilierea filosofică nu abordează probleme ce țin de afecțiuni din spectrul patologiei fiziologice sau mentale, ci tulburări ale homeosazei emoționale cum ar spune unul dintre colaboratorii programului, profesorul american Lou Marinoff. Prin urmare, expertiza filosofică nu este compatibilă cu impunerea sau contrazicerea diagnosticelor clinice. Scopurile sale sunt doar în subsidiar „terapeutice”, prin faptul că vizează (cu mijloace specifice) reducerea anxietății și amplificarea stării de bine, nu prin aspirația de a substitui vreo formă de practică psihoterapeutică sau psihiatrică. De aceea,  considerăm că abilitățile de gândire filosofică aplicată trebuie completate cu o pregătire temeinică în evaluare psihologică și tehnici de consiliere.

Sandu Frunză: Ambiguitatea, fragilitatea și frica de singurătate și izolare pe care le-a adus în viața noastră criza actualei pandemii ne creează o nevoie reală de a apela la sprijin din partea unor profesioniști, de a accesa diverse servicii de consiliere. În ce situații ar trebui să apelăm la sprijinul profesional al unui consilier filosofic? Care e plusul pe care consilierea filosofică îl poate aduce în raport cu alte practici de consiliere în perioade de criză cum este cea pe care o parcurgem?

Florin Lobonț: Încă de la Socrate – unul din părinții și inspiratorii filosofiei ca instrument de analiză și îndrumare a vieții de zi cu zi – consilierea sau practica filosofică s-a constituit ca un mijloc de soluționare a unor crize individuale și colective de natură existențială, ale sensului, crize etice, identitare, relaționale, în care situația actuală se încadrează în nenumărate privințe. Chiar dacă nu a rămas singura formă de filosofare, filosofia privită ca phronesis – înțelepciune practică – a fost concepută încă dintru început ca dialog ghidat de rationamentul dialectic, menit sa reflecteze asupra preocupărilor și problemelor concrete care apar în cursul vieții celui care solicită ajutor, precum și asupra semnificației vieții ca întreg. Practica filosofică întreprinde această explorare, într-un mod prietenos, plin de simpatie și acceptare în raport cu clientul, propunându-se ca o modalitate de sprijin în descoperirea, asumarea și practicarea adevărului (în special cu privire la sine) de către acesta, ca principală componentă a cunoașterii de sine, la care se adaugă practicarea virtuții în raport cu sine și cu ceilalți. În acest fel, analiza filozofică a propriei vieți îl poate ajuta pe client să trăiască o viață mai bună, mai productivă, mai plină de sens și, prin urmare, mai fericită.

Plecând de la învățăturile filosofilor și înțelepților din vechime și adaptându-le vremurilor noastre, strategiile consilierilor filosofici contemporani sunt diverse (fapt reflectat și în programul nostru masteral), uneori eclectice (în funcție de deschiderile și dispozițiile clienților lor), aceștia recurgând la (sau chiar combinând), de pildă, dialogul socratic, principiile moralității stoice (centrate pe apathea) și chiar deprinderea și practicarea celor trei „nestemate” ale taoismului (compasiunea, simplitatea și răbdarea, uneori traduse și ca iubire, moderație și reziliență), cu precădere folositoare în vremuri de criză ca cea pe care o traversăm astăzi la nivel planetar. Cei bolnavi și suferinzi au nevoie de ajutorul nostru, singurătatea și depresia și alte maladii sunt exacerbate de restricțiile impuse în perioada acestei pandemii. Dacă pentru unii apathea stoică poate constitui o ieșire din impas, în cazul multor altora doar exercitarea autentică a compasiunii noastre, care duce dincolo de interesul personal, le va fi de un real ajutor. De asemenea, imboldul simplității și a bucuriei vieții simple îndepărtată de cultura consumeristă poate aduce clienților pauza necesară conștientizării frumuseții vieții pure și simple, a beneficiului acestei pauze de reflecție și regenerare. În fine, învățarea altei virtuți, răbdarea, va anula efectele nocive ale anxietății provocate de nerăbdarea întoarcerii la viața plină de suprastimulările superficiale de dinainte. Răbdarea ca abilitate stoică de a amâna gratificația și a suporta dificultățile se transformă într-o virtute utilizabilă pe parcursul restului vieții.

Practica filosofică se situează cel mai aproape de oferirea acestor forme de ajutor. Dincolo de rigoarea și disciplina analizei cu care identifică natura, anvergura și consecințele problemelor la nivel individual sau de grup, fiecare viitor practican este liber să-și constituie – în vederea maximei utilizări, în slujba clienților, a calităților sale – „semnătura personală”, propriul stil de lucru cu clienții, dat fiind că nu există un cadru teoretic specific impus tuturor.

Sandu Frunză: Cum vă situați dumneavoastră ca profesionist pe piața deschisă a ofertelor de formare profesională, de consultanță și de consiliere? Care sînt tipurile de intervenție pe care vă propuneți – în noul context al crizei medicale și după ce ea va fi depășită – să le faceți ca filosof și expert în consilierea filosofică?

Florin Lobonț: Personal, mi-am asumat în primul rând sarcina de construcție la nivel conceptual-„institutional” (chiar dacă acesta din urmă sună impropriu) a acestei îndeletniciri (pe care o privesc, cum am mai amintit, în primul rând ca pe un ansamblu de abilități și competențe ale minții, aplicabile în multe profesii) prin formarea acestor grupuri și rețele de învățăcei și specialiști, dintre care doar unii reușesc – drumul fiind lung și anevoios – să ajungă în relații de tip discipol-mentor, care trec dincolo de însușirea de tehnici, la un nivel pe care l-am putea descrie (fie și în sens „slab”) ca „inițiatic”. Tipurile de activități pe care eu le susțin direct includ exersarea și consolidarea în grupurile de discuții ale studenților și absolvenților noștri (deocamdată încă închise, datorită modestiei și dorinței lor de a fi mai bine pregătiți atunci când se vor pune la dispoziția publicului) și  încurajarea și facilitarea sesiunilor de supervizare (unele aflate în desfășurare regulată de câțiva ani) cu practicieni recunoscuți internațional (din Franța, Italia, Statele Unite, Spania, Rusia etc. ). Ceea ce urmărim, împreună cu aceștia din urmă, este ajungerea la practica zilnică de reflecție și clarificare aplicate valorilor, credințelor, ideilor, judecăților, dorințelor, emoțiilor, intuiților, scopurilor, angajamentelor, relațiilor și, în general, tuturor (sau măcar majorității) acțiunilor și experiențelor din care se constituie viața proprie a celor care se pregătesc cu scopul de a facilita acest proces și pentru clienții lor. Ideal, pentru filosoful practician (denumirea preferată printre profesioniștii consilierii și consultanței filosofice) filosofia ar trebui să devină un mod de viață, nu o sumă de analize și precepte exersate exclusiv în cabinetul de consiliere sau în forumuri de dezbatere filosofică a problemelor vieții curente (lucru încă mai greu de realizat în tipul compartimentat de existență a vieții contemporane moderne).

Intervențiile specifice acestor abordări fundamentate pe filosofie reprezintă în primul rând o formă de praxis (mai precis o practică vie bazată pe abilitatea unui răspuns etic inițial) al interacțiunii făcută cu deschidere, compasiune și grijă pentru persoanele care caută adevărul (în modalități deschise, niciodată fixe și strict circumscrise unei teorii, doctrine sau școli filosofice) cu privire la ele însele și „ancorele” filosofice cu care rezonează și modalitățile schimbării atitudinale și acționale inspirate de acestea. Acesta este și unul din elementele principale care disting consilierea filosofică de toate celelalte forme de consiliere din psihologie și de practicile de consiliere psihoterapeutică, care operează în cadre teoretice precise.

Sandu Frunză: Ne aflăm într-o perioadă de criză în care nevoia de consiliere este din ce în ce mai vizibilă, fie că este vorba despre organizații sau despre indivizi. Cei care doresc să apeleze la consultanța etică sau la serviciile unui consilier filosofic cum pot să o facă? Cum ajungem la un filosof practician sau la un profesionist care să ne ofere consiliere filosofică? Puteți să ne vorbiți de serviciile oferite de practicieni, eventual să ne dați cîteva exemple de specialiști prezenți pe piața consilierii filosofice?

Florin Lobonț: Eu pot vorbi doar în numele programului nostru masteral și al rețelei de practicieni (consacrați, implicați în formarea studenților masteranzi, sau absolvenți ai programului, participanți la diverse scheme de formare continuă cu cei dintâi) constituiți în jurul acestuia. Numărul acestor practicieni aflați la diferite niveluri de formare și experiență este în continuă creștere, ceea ce nu poate fi decât îmbucurător, însă și mai îmbucurătoare ar fi creșterea numărului acestor progame de formare de durată, serioase, desfășurate la nivel universitar. Diversitatea și dinamica acestei „structuri” nu a permis încă constituirea unei platforme unice care să promoveze în mod unitar servicii de consiliere și consultanță filosofică și etică. Deocamdată singurul „nod” al acestei rețele care are legături cu toți acești practicieni este reprezentat de pagina Facebook Master of Philosophical Counselling and Consultancy, al cărei membri sunt și unde solicitările pot fi trimise și văzute în timp real. Curând pe această pagină vor fi anunțate și linkurile către pagini FB sau web dedicate ale grupurilor care oferă consiliere specifică sau către forumuri de discuții dedicate problemelor și crizelor vieții contemporane. Printre serviciile oferite de practicieni consacrați se numără consilierea individuală (Prof. Laurențiu Staicu, Dr. Annalisa Rossi, Dr. Oscar Brenifier, Viktoria Chernenko, Alexandru Cosmescu, Maria Volodina, Isabelle Millon, Jerome Lecoq, Conf. Dr. Claudiu Mesaroș, Dr. Ionuț Mladin) și absolvenți ai masterului (Anca Tiurean, Veronica Bâtcă, Diana Panța), consilierea organizațională (Diana Panța, Mihail Pricop, Andrew Keltner), cu copiii (Manuela Anghelescu, Mihaela Mănoiu, Anca Tiurean, Diana Panța), cu grupuri mici și familială (Anca Tiurean) sau cea destinată deținuților, celor eliberați și lucrătorilor din penitenciare (Dr. Annalisa Rossi, Dr. Rupali Jeswal, Gary Hill, Aladin Tătaru).

Prin practicienii phronesis-ului (de care lumea prezentului și cea a viitorului au nevoie în număr cât mai mare), filosofia abia reîncepe să-și reia rolul cotidian și să-și asume utilitatea socială pentru care a fost concepută, atât de înțelept și de vizionar, cu două milenii și jumătate în urmă.