Cu Virgil Ciomoș despre psihanaliză, terapie și filosofie

Standard

Sandu Frunză: Sînteți apreciat ca fiind unul dintre cei mai importanți filosofi pe care îi are cultura română. Aveți o recunoaștere națională și internațională în calitate de creator de filosofie și ca filosof practician. Ați avut un impact deosebit în dezvoltarea învățămîntului filosofic clujean din ultimii ani. Aveți meritul de a fi introdus în România primul curs universitar de consiliere filosofică. Aș dori să vă întreb: Cum se încadrează un asemenea curs de terapie și consiliere filosofică în preocupările filosofice de la noi? Care este impactul lui în formarea tinerilor ce urmează un program universitar de specializare în filosofie? 

Virgil Ciomoș: Simt că la această primă şi complexă întrebare va trebui să răspund mai pe larg. Nu pentru că amănuntele parcursului meu ar fi „interesante” ci pentru că ele relevă de un mediu universitar (şi nu numai) care era deja pregătit şi în care am avut şansa de a mă integra. De altfel, destinul fiecăruia dintre noi este marcat, aparent paradoxal, de nişte întâmplări, fie ele fericite. Întâmplări care îşi revelează, de regulă, sensul abia retroactiv. Dacă este să privesc, așadar, în urmă, ar trebui să mă opresc, în mod rezonabil, la întâmplările care ne sunt mai apropiate. Între ele, ar fi întâlnirea cu Părintele Nicolae Steinhardt, una, din nou, „accidentală”, așa cum am avut cândva prilejul s-o evoc în postfaţa Jurnalului fericirii.  De ce am reţinut-o? Mai întâi pentru că, pentru el, viaţa monahală constituia un mod anume de a practica etica şi nu doar de a reflecta despre ea. Or, cum se ştie, psihanaliza lacaniană, reduce toate afecţiunile psihice la un mod anume de poziţionare etică a persoanei în faţa a ceea ce o depăşeşte: în gândire, în imaginaţie sau în percepţie. Fie acesta Dumnezeu sau, cum spune Lacan, „Marele Celălalt”.  Regăseam, astfel, sensul originar, grecesc, al filo-sofiei, acela de a fi (doar) o anticameră a Sofiei, a înţelepciunii, prin urmare. Or, pentru înţelepţii Greciei antice, Sofia presupunea un fel de a fi in esse – în fiinţă –, iar nu doar de a discuta despre ea – dicitur. Apoi, pentru că Părintele Nicolae de la Rohia era, oricât ar putea părea de incredibil, nepotul lui… Freud. Îşi amintea, cu amuzament, dar şi cu duioşie, de discuţiile cu unchiul său – marcate de entuziasmul, uneori debordant al nepotului –, de casa lui de la Viena, în care îi fusese oaspete, dar mai ales de covorul de pe celebrul divan din cabinetul său, un covor… românesc, pe care soţia îl adusese din Bucovina. A doua întâlnire a fost cu un alt Părinte, Andrei Scrima, care, fără să ştiu atunci, se folosea în seminariile lui private, la care am avut privilegiul să particip, de întreg arsenalul psihanalizei lacaniene: refulare originară, denegaţie, întoarcerea refulatului, forcluziunea Numelui Tatălui, gnoză barată etc. etc. Aş putea spune că prima mea analiză personală a început – încă o dată: fără să ştiu – cu el. Spun „aş putea” pentru că a fost mult mai mult decât atât. În sfârşit, pornit pe urmele lui – care îmbinau (între multe altele) fenomenologia (Heidegger a îngenunchiat în faţa lui, cerându-i binecuvântarea) cu psihanaliza (după trecerea lui la cele veşnice, am găsit în biblioteca de la Bucureşti inclusiv seminariile lui Lacan) –, am ajuns (ca profesor invitat) în mediul universitar francez, în care cele două convieţuiau într-un mariaj care m-a surprins de la bun început: colega mea din Departamentul de Filosofie al Universităţii din Poitiers – Kim Ong – preda şi psihanaliză, un alt coleg de Departament – Jean-Christophe Goddard – conducea o teză de doctorat despre Denegaţia la Hegel şi Freud, propusă de directorul Spitalului de Psihiatrie din acelaşi oraş – Alain Cardon, cu care aveam să mă împrietenesc, și care mi-a oferit să asist la primele mele prezentări de pacient –, Christian Hoffmann, decanul Facultăţii de Psihologie, psihanalist instalat, prieten apropiat al lui Lacoue-Labarthe şi al lui Nancy (mari filosofi francezi, cu care fusese coleg la Strasbourg), m-a invitat să fac cursuri despre Merleau-Ponty studenţilor lui psihologi, iar gazda mea – Alain Harly, prieten cu Alain Cardon şi cu Christian Hoffmann  – fondase de curând, tot la Poitiers, Şcoala de Psihanaliză din Centru-Vest. „Eşti dirijat!”, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, Părintele Andrei. Mai târziu, aveam să intru într-o foarte fructuoasă colaborare și cu alţi colegi francezi. La Sorbona, de pildă, au fost Jocelyn Benoîst şi Renaud Barbaras care, împreună cu regretatul meu prieten – Guz-Félix Duportail –, au contribuit la crearea unei platforme internaţionale de filosofie şi psihanaliză. Dar și la Universitatea Lyon 3, unde am fost invitat de Jean-Jacques Wunenburger, care preda pe atunci Merleau-Ponty împreună cu Lacan. Unul dintre colegii noştri de “platformă” – profesorul Rudolf Bernet, fostul director al Arhivelor „Husserl” de la Louvain – a trecut chiar dincolo de frontieră și a devenit, ca și mine, psihanalist practician. 

Pe de altă parte, am avut oportunitatea de a crea în universitatea noastră un master francofon de „Filosofie franceză”, care a beneficiat de multiple susţineri internaţionale şi, în acest fel, de posibilitatea de a invita pe câţiva dintre cei mai mari fenomenologi contemporani. Mai ales pe regretatul academician belgian Marc Richir, primul care mi-a semnalat legătura dintre fenomenologie şi psihanaliză în şi prin opera lui Merleau-Ponty (prieten apropiat al lui Lacan, de altfel), respectiv, impactul fenomenologiei asupra psihiatriei prin teoria și practica lui Binswanger – elev, simultan, al lui Husserl, Heidegger şi Freud –, fondatorul unei ramuri a psihiatriei care se revendică, în mod deschis, de la fenomenologie. Evident că impactul asupra mea a fost uriaş. Mai ales pentru că am descoperit că o serie întreagă dintre principiile fenomenologiei îşi găseau verificarea şi mail ales eficacitatea în… psihiatrie. Că exista, aşadar, o clinică psihiatrică inspirată de filosofie şi că, dacă este să ne referim aici la Lacan (mai ales), psihanaliştii făcuseră mai mulţi paşi spre fenomenologie decât fenomneologii spre psihanaliză. Într-adevăr, seminariile lui Lacan sunt pline de analize ale unor texte fundamentale din Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Occam, Descartes, Kant, Hegel, Husserl, Pierce, Heidegger (din care a tradus şi pe care l-a şi invitat personal la Paris), Wittgenstein, Austin etc. Nu puteam, aşadar, să nu introduc în planul de învăţământ de la Filosofie câteva cursuri speciale – Fenomenologie şi Psihanaliză sau Corp şi Limbaj – care urmăreau, aşa cum spuneţi, să pregătească, să frăgezească măcar, pe studenţii noştri pentru destinaţia practică a filosofiei însăşi. 

Tot „întâmplarea” a făcut ca, după câţiva ani, să-l întâlnesc la Timişoara pe colegul meu, Florin Lobonţ, care, întors din Marea Britanie, nutrise acelaşi gând de a crea un master de “Consiliere filosofică”. M-am bucurat, așadar, să colaborez cu Universitatea de Vest din Timişoara, oraş în care începusem, de altfel, activităţile de introducere în psihanaliză la Spitalul de Psihiatrie „Eduard Pamfil” (mare psihiatru român, format de Henri Ey, coleg al lui Lacan la Saint-Anne), și anume, graţie profesorului Mircea Lăzărescu, prieten apropiat al lui Noica şi bun cunoscător al fenomenologiei, şi ucenicului său, dr. Lucian Ile. Impactul acestor iniţiative asupra studenţilor de la Filosofie a fost şi este unul major. Sincer vorbind, îmi este uneori ruşine de succesul pe care îl am în faţa lor, succes care se datorează în exclusivitate tezaurului de experienţă umană pe care acest gen de filosofie şi acest gen de a introduce psihanaliza ni l-au transmis până astăzi. Mai toate lucrările de licenţă, master şi doctorat pe care le-am condus din acel moment au avut o referinţă directă la psihanaliză şi, implicit, la interesul pentru filosofia practică. Este, de fapt, şi unul dintre puţinele argumente pe care le pot invoca pentru a-i ajuta să răspundă părinţilor lor, care se întreabă: „La ce bun filosofia?”. „La ce-ţi folosește ea în viaţă?”. „Din ce vei trăi ca filosof?”. 

Se poate, desigur, practica filosofia ca un fel de ghid, mai mult sau mai puţin luat în seama, pe lângă alte discipline precum istoria, literatura, arta etc. Dar, chiar și așa, în ultima vreme, facultăţile cu pricina preferă să-şi formeze proprii lor filosofi… Aici, însă, este vorba de un domeniu care emerge din filosofia însăşi şi căruia îi lipsea un singur lucru: să înțeleagă că singura experienţa apropriată pentru testarea filosofiei teoretice este clinica psihiatrică și, în acest fel, să răspundă la provocarea pe care suferinţa psihică ne-o adresează de tot atâtea secole. Ce vremuri triste am ajuns să trăim, exclamă Lacan, în care cei care se mai ocupă de „realităţile transcendentale” se găsesc mai degrabă în spitalele de psihiatrie! Nu pot decât să sper că această orientare a filosofiei pentru latura ei practică şi, implicit, pentru consiliere şi psihanaliză, să fie continuată de urmaşii mei din Departamentul de Filosofie. Oricum, studenţii noştri absolvenţi au posibilitatea de a dezvolta acest interes fie mergând la Timişoara, fie urmând cursurile de pregătire pe care Forumul Câmpului Lacanian din România, pe care l-am creat acum câţiva ani, le oferă în mod gratuit.

Sandu Frunză: Consilierea filosofică a devenit vizibilă și în preocupările filosofilor și practicienilor din România. Există posibilitatea ca în viitorul apropiat acest tip de consiliere să fie o prezență semnificativă pe piața românească o ofertei de consiliere?

Virgil Ciomoș: Încă din anii ’90 am ştiut că există cabinete de consiliere filosofică în Occident. Unul dintre colaboratorii departamentului nostru, mai precis, al secţiei sale germane, profesorul german Hans-Klaus Keul, mi-a confirmat că, pe lângă vocaţia sa pedagogică de filosof – de care studenţii noştri au profitat din plin – deschisese şi un cabinet de consiliere filosofică. Mai mult, aflasem că Germania găzduia, în acei ani, unul dintre congresele mondiale ale filosofilor care activau în acest cadru. Îmi amintesc chiar, ca anecdotă, că unul dintre „pacienţii” lui cei mai „hotărâţi” era director la BMW şi că parcursul „pacientului” a durat aproape un an. Împărtăşisem cu el rolul crucial pe care l-a jucat Kant în filosofia modernă şi mai ales importanţa consecinţelor dialecticii transcendentale din Critica raţiunii pure, care ne avertiza asupra naşterii a două periculoase „maladii ale spiritului”: aparenţa, respectiv, iluzia transcendentală. Despre maladiile spiritului aveau să mai vorbească mulţi alţii, de la Hegel la Wittgenstein şi, apoi, de o manieră clinică explicită, Henri Maldiney (a se vedea mai ales Penser l’homme et la folie), dar şi Marc Richir sau Jacques Garelli, pe care i-a adus pentru prima oară în România profesorul Ion Copoeru (cu preocupări foarte apropiate de ale noastre). Nu mai vorbesc de prietenii mei parizieni, Renaud Barbaras şi Guy-Félix Dupotail, afiliaţi unor mişcări psihanalitice acreditate. La noi, îl putem aminti, desigur, pe Noica, cu cele Şase maladii ale spiritului. Din punct de vedere instituţional, însă, trebuie să-l menţionăm deocamdată doar pe colegul nostru de la Timişoara, profesorul Florin Lobonţ, singurul care a pus pe roate un master internaţional de consiliere filosofică. M-am gândit, aşadar, să pun umărul la această lăudabilă întreprindere cu cursuri de introducere în clinica psihanalitică şi cu organizarea unei practici pentru studenţi la Spitalul de Psihiatrie din Timişoara. 

Cred că principalul avantaj al consilierii filosofice este că ea atinge însuşi fundamentul fiinţei umane. Desigur, mă veţi întreba care este acesta? Răspunsul ne vine din vremuri foarte îndepărtate, mai precis, din cele inspirate de tradiţia filosofiei greceşti şi, respectiv, a teologiei iudaice. Căci, aşa cum ştim, tema ultimă a filosofiei dintotdeauna, o spune deja Aristotel, este Fiinţa, iar tema ultimă a teologiei dintotdeauna, o spune deja Moise, este Persoana. Odată cu Moise avem (în Exod) chiar „sinteza” dintre acestea două: „Eu sunt Cel cel Sunt”, care înseamnă, într-adevăr, Fiinţa este Persoana. Sau, invers, Persoana este Fiinţa. Este destul de curios cum anume, pornind de la acest extraordinar adagiu, s-a putut ajunge astăzi la confuzia dintre persoana umană şi una sau mai multe dintre facultăţile sale: intelecţia, imaginaţia, percepţia, memoria, voinţa etc. Într-adevăr și din păcate, încă din antichitate fiinţa umană a fost definită mai degrabă prin intelect – nous –, partea ei „cea mai valoroasă”. Or, noi putem, totuși, fiinţa şi fără să gândim încontinuu. Putem fi, adică, atenţi, fără să avem vreo intenţie, fie ea fenomenologică. Altfel spus, noi existăm chiar şi atunci când nu gândim. Într-un fel, asta o ştia şi Descartes care, pentru unii, pare să fi confirmat tocmai „esenţa cognitivă” a persoanei umane pentru timpurile moderne. Dacă ar fi să ne apropiem, însă, mai îndeaproape de cogito-ul lui (care nu este un raţionament!), vom observa că el constituie doar prima parte a unei serii de propoziţii care se articulează, în mod hegelian, prin teză, antiteză şi sinteză: teza – există cogniţie umană, antiteza – întreaga noastră cogniţie poate fi efectul unui Geniu al Răului, aşadar, trebuie să ne îndoim de tot ceea ce cunoaştem, sinteza –  nu ne putem, totuşi, îndoi de faptul că cineva se îndoieşte. Cum se vede, concluzia lui Descartes nu priveşte un subiect al cunoaşterii ci unul al… îndoielii. În acest sens, el nu făcea decât să reia pe Socrate, care afirmase, cu multe secole înainte, că ştia doar faptul că nu ştie…

Subiectul însuşi rămâne, prin urmare, indeterminat din punctul de vedere al facultăţilor, iar, la rândul lor, facultăţile sunt doar… facultative pentru subiect. Cu aceasta trecem de la problema subiectului cunoașterii la aceea a subiectului recunoaşterii. Nu este un pas înapoi ci, așa cu arată Kant prin „deducția” transcendentală a categoriilor intelectului, unul înainte. Iar Hegel insistă: un subiect nu poate fi confirmat cu adevărat decât de un alt subiect. Problema consilierii filosofice, ca şi a psihanalizei, nu este una subiectivă ci inter- şi chiar trans-subiectivă. Or, indeterminarea persoanei umane rezidă – pentru toate societățile marcate de monoteism – în caracterul ei de singularitate. Prin comparație, religiile extrem orientale neagă această singularitate, iluzorie pentru ele. Şi știm, în plus, de la Aristotel că ştiinţa însăși nu are acces la singularitate, adică (inclusiv) la persoană. Legile sale sunt cu atât mai valabile cu cât sunt mai generale. Bio-logia, socio-logia şi toate celelalte discipline care se termină în –logie ţintesc ceea ce este comun, iar nicidecum excepţia, adică singularitatea. Astăzi, principiul de incertitudine din mecanica cuantică demonstrează că singularitatea fizică este cu adevărat indeterminabilă. Nu trebuie să evităm știința, dar trebuie să mergem până la limitele maturității sale. Adică nu înapoi ci mai departe. Mi se pare că ceea ce sugerează denumirea modernă de „psiho-logie” ignoră încă acest principiu. Urmarea? O consecinţă destul de curioasă: dacă psihicul uman este o singularitate şi dacă ştiinţa este doar a celor generale (generalul însuşi fiind contrariul singularului), urmează că sintagma psiho-logie este un oximoron. În acest sens, nu există o „ştiinţă a psihicului”. Pentru o astfel de cercetare ne trebuie ceva mai mult decât știința. Ne trebuie și etica, așa cum am mai sugerat. O etică nu a facultăților sufletului (ceea ce ar fi oțios) ci a modului în care acesta din urmă se folosește de ele. Sau de celălalt suflet…

Desigur, există o ştiinţă a facultăţilor psihicului: intelecţia, imaginaţia, percepţia, memoria, voinţa etc. Există, altfel spus, o psihologie cognitivă a facutăţilor psihicului. Când e vorba, însă, de subiectul uman singular, atunci nu mai e vorba despre cunoaştere ci de recunoaştere. Căci toate acestea nu se exercită de la sine – aşa cum se întâmplă în cazul unui calculator: nu gândirea gândeşte ci persoana (prin gândire), nu imaginaţia imaginează ci persoana (prin imaginaţie) etc. etc. De altfel, bolile psihice majore, cum este schizofrenia, afectează doar într-un mod secundar facultățile. Ea țintește, mai întâi, subiectul care le foloseşte. Iar dacă subiectul nu se mai poate folosi de una dintre facultăţile sale nu este de vină… facultatea ci el însuşi. Există, de altfel, cazuri în care intelectul –  în calitatea lui noetică – funcţionează perfect, dar subiectul este… para-noiac. Cel mai extraordinar exemplu rămâne acela al lui Gödel, autorul celebrelor teoreme de incompletitudine a sistemelor logico-formale. Căci și din nefericire, deşi “intelectualul” Gödel era unul „incomplet”, subiectul Gödel era… „complet”: a murit de inaniţie, având convingerea („completă”) că va fi… otrăvit. Caz tipic de para-noia. Asta înseamnă că şi cauzalitatea psihică relevă până la urmă tot de psihic, iar nu de neurologie, de genetică etc. care sunt doar nişte vehicule sau suporturi ale psihicului. 

În concluzie, cu cât persoana umană îşi va revendica mai ferm unicitatea (care derivă, insistă și Lacan, din monoteismul evreilor) cu atât terapiile filosofice şi psihanalitice vor fi mai recunoscute pentru capacitatea lor de a răspunde nevoilor ei. Cu cât societatea noastră va merge, însă, în direcţia unei uniformizări – ca să nu spun de-a dreptul, a unei gregarităţi (care permite, desigur, randomizarea statistică) –, cu atât nevoia de filosofie şi de psihanaliză (ca şi aceea de artă, care se exercită tot „în Nume Propriu”) va fi mai ocultată. Consecinţa este inevitabilă: pe fondul unor tot mai mari performanţe în intelecţie, imaginaţie, percepţie, memorie sau voinţă va urma o explozie a afecţiunilor psihice. 

Sandu Frunză: Sînteți psihanalist al École de Psychanalyse des Forums du Champ Lacanien din Franța și datorită personalității și influenței dumneavoastră practicile specifice acestei școli terapeutice au devenit importante și la noi. Cît de extinse sînt aceste practici? Cum se poate intra într-un program de formare pentru a deveni psihoterapeut? De ce acreditări are nevoie un filosof pentru a practica acest tip de terapie? Care este statutul profesional și recunoașterea de care se bucură un filosof care practică activități de consiliere și psihoterapia?

Virgil Ciomoș: Există, desigur, nişte motive pentru care m-am îndreptat spre această afiliere terapeutică. Primul şi cel mai important ţine, în general, de specificul „formării” în cadrul şcolilor de psihanaliză lacaniană. Pun aici termenul de formare între ghilimele pentru că el nu are acelaşi sens cu cel presupus de alte orientări terapeutice. Mai precis (şi cu precădere în psihanaliza lacaniană), „formarea” psihanalitică restituie terapiei sensul ei genuin, cel grecesc. Într-adevăr, „therapeutes” – care desemnează, astăzi, un formator în măsură să (re)formeze psihicul pacientului conform unor proceduri, un fel de „medic” şi, deci, „ghid” al sufletului de la care se aşteaptă „reţete” de viaţă – nu înseamnă la origine „stăpân” ci… „servitor”. Un psihanalist nu trebuie „să vorbească” ci „să asculte”, pentru a spune astfel. Mai mult, nu este vorba, aici, de a asculta discursul pacientului cât mai degrabă de a descifra ceea ce se înscrie în lacunele lui: lapsus-urile, cuvintele de spirit, actele ratate etc. Ceea ce este important se ascunde întotdeauna printre rânduri. „Ascultăm”, aşadar, nu zis-ul subiectului şi nici zis-ul predicatului unei propoziţii (apofantice) conştiente ci inter-zisul (apofatic) în şi prin care „se înscrie” inconştientul pacientului însuşi. Contrar cunoaşterii comune, (în)scrierea precede oralitatea. O constatare lacaniană pe care o va prelua, apoi, şi Derrida. 

Clinica psihanalitică nu este una a performanţelor ci a ratărilor. Căci, la fel ca în teologia paulină, locul simptomului (i.e. al căderii păcatului) coincide cu însuşi locul „salvării”. De altfel, pacientul vine la noi mai degrabă cu şi pentru ratările sale, fără să ştie, însă, că locul lor (im)propriu este chiar acela al „înscrierii” Perfecţiunii. Sintagma „a fi im-perfect” asta şi sugerează: „a-fi-în-perfect”, chiar şi dacă de o manieră ratată. Pe scurt, Perfecţiunea se înscrie (inconştient) în imperfecţiune, iar nu în performanţele noastre conştiente. Înaintea romanticilor, Kant, deja, vorbea (în arhitectonica transcendentală) despre Spirit şi despre singurul loc care îi este apropriat, şi anume, printre ruinele propriei noastre cunoaşteri (şi conştiinţe). Prin analogie, dacă şi actele noastre sunt mereu ratate din punctul de vedere al intenţiei lor (care ţinteşte Perfecţiunea), dacă ele au întotdeauna un rest, acest rest „inactual” este tocmai acela al… Perfecţiunii. De vreme ce restul relevă întotdeauna de Perfecţiune, îndrăzneşte să concludă Lacan, se vădeşte atunci că nimic altceva nu l-a preocupat mai mult pe Freud decât să demonstreze efectivitatea revelaţiei (im)proprii Perfecţiunii (în şi prin rest). Contrar a ceea ce s-a crezut, Perfecţiunea nu rămâne suspendată în posibil, fie el unul transcendental. Ea se înscrie în antr-actul dintre fenomene, ca fenomen secund, ca rest „fenomenal”, adică. Unul al Perfecţiunii. Nu spunea, oare, Sf. Pavel că aflăm despre dorinţa noastră doar după ce am săvârşit păcatul? Ocupându-se de resturi, psihanaliza vizează, încă o dată, Perfecţiunea. Din această perspectivă, restul nu este ceva de aruncat. El trebuie doar curăţat pentru ca locul (adică lacuna) în care fusese aruncat să poată găzdui altceva decât ratarea. Puterea stă în slăbiciune, insistă şi Sf. Pavel. De unde o celebră omofonie lacaniană, cea dintre forma arhaică a lui symptôme – sinthome şi saint homme – „om sfânt” –, respectiv, Saint Thomas (d’Aquin). Iată încă o confirmare (dacă mai era nevoie) a interesului lui Freud pentru originea comună a cuvintelor cu sens contrar. Simţim că am pierdut o Perfecţiune anume, pe care n-am avut-o, totuşi, niciodată… Sau, mai precis, una care a fost „odată”ca… niciodată. Iar faptul de a asuma această pierdere este singura „dovadă” că Perfecţiunea există „undeva”, „dincolo de mări şi ţări”. O variantă, vedem bine, a argumentului ontologic.

Cum putem presupune, „formarea” psihanalitică se structurează după trei mari piloni. Primul ar fi „formarea” teoretică în cadrul seminariilor şi cartelurilor organizate de şcoală. La ele participă nu numai cei care se iniţiază în psihanaliză ci şi cei deja „iniţiaţi”. Nu e cazul acum să intru în detaliile ierarhiilor „mereu temporare” introduse în statutele şcolii noastre. E suficient să spun că gradul „ultim” – care este atins după traversarea cu succes a încercării „pasei” –, este acordat doar pe doi ani… „Formarea” este, cum se mai spune, „continuă” tocmai că este dificilă. Seminariile lui Lacan sunt presărate de filosofie, matematică, logică, lingvistică, literatură, pictură, teologie, mistică etc., la cel mai înalt nivel. Filosofi precum Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Descartes, Kant, Hegel, Kierkegaard, Pierce, Heidegger, Austin etc., sau matematicieni precum Fermat, Euler, Cantor, Dedekind, Frege, Peano, Wittgenstein, Russel, Gödel, Markov, Klein etc. sunt printre autorii lui preferaţi. Dar şi Moise, Meister Eckhart, Ioan al Crucii, Tereza de Avila etc. Ca să nu mai vorbim despre Joyce şi Beckett şi despre tot ceea ce literatura vremii a dat mai valoros, inclusiv cea a suprarealiştilor (printre care Lacan a fost adesea numărat). Al doilea pilon priveşte stagiile clinice în spitalele de psihiatrie, mai precis prezentările de pacient, unde psihiatrii psihanalişti cu o mare experienţă în domeniu, ilustrează pe viu, în faţa începătorilor, cum anume se articulează un diagnostic diferenţiat. Al treilea şi cel mai important, este analiza personală, care poate merge până la momentul înfiripării dorinţei de a deveni tu însuţi psihanalist. Temă asupra căreia Lacan a insistat foarte mult. Pentru mine, alegerea analistului personal a determinat şi alegerea, implicită, a şcolii. 

Toate astea se întâmplă, cât priveşte şcoala noastră, în Europa, Asia, Australia şi în cele două Americi. Între ţările vizate, şi România. Ca o curiozitate, cea mai bună reprezentare o au ţările de limbă neolatină. Apoi, femeile sunt de departe majoritare. Membrii şi simpatizanţii şcolii sunt grupaţi în forumuri, care asigură toate activităţile legate de cei trei piloni. E suficient să te adresezi unui forum pentru a avea acces la o astfel de „formare”. Preţurile sunt, adesea, între un sfert şi jumătate din cele practicate în România pentru un parcurs asemănător. Filosofului nu i se cere o pregătire prealabilă anume. El trebuie doar să parcurgă „formarea” propusă de şcoala de psihanaliză pe care o alege. Nu este vorba de „laxitate” ci mai degrabă de importanţa esenţială a unui parcurs psihanalitic propriu-zis. Este ceea ce s-a tranşat deja în interiorul primei şcoli, cea creată de Freud, şi anume, în momentul în care întemeietorul ei a renunţat să mai ceară postulanţilor o diplomă de medic. Le-a cerut, însă, o foarte dificilă şi lungă formaţie psihanalitică, care nu este niciodată asigurată de şi printr-o „diplomă”! Totul depinde de rezultatul analizei personale. Cu alte cuvinte, poţi să ai doctorate şi publicaţii în domeniul psihanalizei, dar dacă nu ai trecut de această din urmă probă, nu primeşti drept de practică. Acreditarea se face la Paris, în faţa comisiei abilitate de către şi pentru întreaga şcoală. Este, aşadar, din start o acreditare internaţională, care îţi permite să practici psihanaliza oriunde în lume. Desigur, odată ce un număr anume de psihanalişti se grupează într-o ţară anume, ei pot să solicite şi acreditarea naţională. Dar, chiar şi fără acest parcurs psihanalitic, un filosof are posibilitatea de a deschide un cabinet de consiliere în virtutea competenţelor oficiale pe care diploma lui le acoperă în mod explicit.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca filosof, ca cercetător, ca formator și ca psihanalist – cum vă circumscrieți sfera de preocupări? Ce activități desfășurați în planul consilierii și terapiei filosofice? Dacă cineva dorește să beneficieze de serviciile dumneavoastră în calitate de consilier filosofic și psihoterapeut cum vă poate contacta?

Virgil Ciomoș: Acum, că îmi puneţi această întrebare, realizez că fac, poate, prea multe… E vorba, evident, de „boala” tuturor pionierilor care descoperă un domeniu nou şi care vor să împărtăşească şi altora descoperirea lor – „boala entuziasmului”. Cu timpul, sper să fiu mai liniştit… Fac cursuri de „Fenomenologie şi Psihanaliză” la universitatea noastră şi la cea din Timişoara, susţin conferinţe şi particip la atelierele şi la cartelurile internaţionale organizate de şcoala noastră internaţională, particip cu conferinţe la colocviile internaţionale de fenomenologie şi psihanaliză, la congresele sau la conferinţele naţionale de psihiatrie, fac, uneori, prezentări de pacient în diferite spitale de psihiatrie româneşti, am format şi, apoi, acreditat Forumul Lacanian din România, ofer de 12 ani un seminar gratuit de formare în psihanaliză tuturor celor interesaţi, editez numere speciale ale unor reviste internaţionale, consacrate raporturilor dintre filosofie şi psihanaliză, editez şi traduc volume cu aceeaşi tematică (am deschis chiar o colecţie în acest sens, la Editura Şcoala Ardeleană) şi, desigur, am deschis un cabinet de dezvoltare personală, în care experienţa mea psihanalitică ocupă, evident, locul central. Nu neglijez, desigur, nici pregătirile necesare pentru acreditarea naţională a psihanalizei lacaniene şi a practicii sale. Suntem deja patru analişti români atestaţi la nivel internaţional, ceea ce deschide inclusiv perspectiva creării unui colegiu clinic în România. Va fi o bună oportunitate pentru noi de a integra în acest fel numeroasele conferinţe, zile şi ateliere de lucru pe care le organizez din 2004 pentru invitaţii noştri din străinătate, psihiatri şi psihoterapeuţi lacanieni de talie internaţională.  Între ei, mulţi apropiaţi ai lui Lacan, urmaşi ai lui la Sainte-Anne sau analizaţi de către maestrul însuşi.

În fapt, mariajul dintre fenomenologie şi psihanaliză pe terenul generos al clinicii psihiatrice este nu numai unul „natural” ci şi necesar de vreme ce el ne pune la adăpost de o altă „boală”, de astă dată nefericită, aceea de a reduce terapiile noastre la nişte protocoale de „bună intenţie”. Or, se poate întâmpla ca tocmai această „bună intenţie”, privată de o competenţă clinică adecvată, să conducă la eşecuri terapeutice sau chiar la malpraxis-uri. Pentru a da un exemplu, banal pentru psihanaliza lacaniană: cu cât un bărbat suferind de impotenţă sexuală se va mobiliza mai mult pentru a-şi „întări” eul conştient (prin persuasiune, prin ridicarea stimei de sine, prin exerciţii fizice sau de altă natură) cu atât va fi mai… impotent. Libidoul vine din inconştient (din conştiinţa transcendentală, ar spune fenomenologii) şi orice încercare conştientă de a-l „biciui” produce efectul contrar. S-ar putea crede, pe de altă parte, că psihanaliza este doar un efect derivat al fenomenologiei. Avem, ce-i drept, mărturiile lui Freud care atestă faptul că ceea ce a încercat el să facă reprezintă doar o continuare a cercetărilor lui Kant legate de diferenţa (divizarea) conştiinţei umane în una aperceptivă şi alta noumenală. În acest context, el afirmă în mod explicit că putem asimila inconştientul freudian cu conştiinţa transcendentală kantiană. De altfel, Freud era coleg la cursurile lui Brentano, cu… Husserl, creatorul fenomenologiei transcendentale. Acelaşi tandem avea să fie refăcut în Franţa, între fenomenologul Merleau-Ponty şi psihanalistul Lacan, care, deloc întâmplător, erau şi foarte buni prieteni. Psihanaliza aduce, însă, în plus ceea ce Freud numeşte prin „întoarcerea refulatului”. Dacă problema refulării originare apare deja  în Fenomenologia Spiritului a lui Hegel, întoarcerea refulatului, adică a Originii, în fenomenalitate, şi anume, în lacunele sale, este contribuţia decisivă a psihanalizei. De atunci, această descoperire a intrat şi în fenomenologie prin Merleau-Ponty însuşi, dar şi prin Maldiney, Richir, Garelli etc. Ce dovedeşte acest tip de fenomen secund? Că, încă o dată, transcendentalul nu este o simplă posibilitate, că restul lui inactual se actualizează şi el ca „rest”, mai precis, ca simptom. Cu cât subiectul neagă mai mult transcendentalul – să ne amintim de celebra dispută din anii ‘80 dintre filosofia continentală (adeptă a transcendentalului) şi cea analitică (care părea să-l conteste) – cu atât mai mult se apropie el de o afecţiune psihică. Negarea refulării originare, de exemplu, operaţie fundamentală proprie şi constituirii transcendentalului, defineşte pentru psihanaliză psihoza. Ideea că negarea transcendentalului conduce la psihoză m-a luat pur şi simplu de pe picioare. Se vădea, astfel, că fenomenologia nu era un curent filosofic printre altele şi că principiile sale puteau fi verificate… clinic. De aceea, pentru mine, de la fenomenologie la psihanaliză n-a fost decât un pas de făcut, nicidecum o „trădare”. Un pas inclusiv spre psihiatrie, de altfel, şi spre colaborarea cu colegii mei psihiatri. O colaborare cu atât mai importantă cu cât, în anumite situaţii, nu poţi începe o analiză cu cineva instabil din punct de vedere neurochimic. Avantajul este, de altfel, reciproc: fineţea psihanalizei permite recuperarea, cu o cantitate infimă de psihotrope, a unor cazuri imperceptibile altfel pentru psihiatri (a căror principală dramă este aceea de a li se fi furat timpul necesar pentru diagnoză şi pentru terapie). N-am pierdut nimic, dar am câştigat totul: continentul unui domeniu de cercetare – cel al simptomatologiei psihiatrice – despre care nu ştiam mai nimic. Cabinetul meu este rodul acestei mirabile întâlniri. Pentru cei interesaţi de mai mult decât atât, puteţi să le transmiteţi adresa mea de email.

Sandu Frunză: Există o tendință generală de a cultiva un stereotip cu privire la retragerea filosofului în sfera abstractă a reflecției filosofice. Practicile filosofice actuale încep să contrazică această perspectivă unilaterală asupra filosofiei. Cît de pregătit este învățămîntul filosofic, în plan global, să formeze practicieni care să intervină în societatea aflată în plină criză pandemică? În ce măsură ar trebui să ne așteptăm ca Universitățile să formeze astfel de specialiști și în ce măsură trebuie să apelăm la alte instanțe de formare profesională? Ce rol vor avea în viitorul imediat și cum vor contribui filosofii terapeuți și practicile terapeutice la retrasarea cadrelor noastre existențiale, la redefinirea condiției umane, la construirea unei vieți bune?

Virgil Ciomoș: Am constatat că, în formarea tinerilor filosofi, apare un moment critic, acela în care ei caută să fructifice ceea ce au învăţat pe băncile universităţilor. Două sunt alegerile pe care le fac de regulă. Prima, şi cea mai frecventă, este să profite de perspectiva comprehensivă pe care ţi-o conferă filosofia – care nu exclude ştiinţele „exacte” (formarea mea universitară a presupus şi fundamentele matematicii, logica simbolică, din care mi-am dat şi examenul final, fizica teoretică, genetica etc.) – şi să integreze alte domenii decât filosofia – de la ziaristică şi literatură la comunicare şi relaţii publice – îndepărtându-se încet, dar sigur, de filosofia însăşi. Un fel de regresie: de la filosofie – care se ocupă „de tot şi de nimic” (de omni et nullo) – la una sau mai multe dintre disciplinele care se ocupă cu ceva anume. Treptat, astfel de tineri sunt practic pierduţi pentru filosofie. O variantă a acestei prime alegeri este şi aceea de a-şi perfecţiona „instrumentele” – fac studii de matematică, de fizică, psihologie, literatură, limbi clasice etc. – pentru ca, în cele din urmă, să-şi piardă pasiunea iniţială pentru filosofie. Cea de-a doua alegere, pe care înţeleg s-o promovez printre studenţii mei, este aceea de a merge nu înapoi ci înainte cu filosofia, şi anume, în sensul în care l-am definit – acela de deschidere spre terapia maladiilor sufletului. Căci, reamintesc, tema (iar nu obiectul!) filosofiei este indeterminatul, iar nu determinatul, adică mai degrabă Fiinţa şi Persoana, care sunt libere de determinaţii. Odată cu marele Spinoza, filosofia devine o etică, iar odată cu Lacan, psihanaliza devine, şi ea, o etică. Foarte pe scurt, bolile psihice sunt consecinţa unor „deviaţii” etice. Tocmai această alterare etică a subiectului uman face ca un psihanalist să nu compătimească orbeşte cu pacientul său care suferă. Căci, aşa cum insistă Lacan, nu oricine îşi permite luxul unei psihoze… 

Consecinţa este de-a dreptul şocantă: de vreme ce există în lumea noastră atâtea probe de abatere de la sănătatea etică, înseamnă că există tot atâtea abateri de la sănătatea psihică. Din păcate, tocmai pentru că au devenit atât de comune, evenimentele psihotice grave – mai ales cele care se încheie cu ucideri în masă – sunt trecute cu vederea. Termenul de psihoză nici nu mai apare în DSM-urile psihiatrilor. Când preşedintele Hollande al Franţei a folosit acest cuvânt vis-à-vis de tragedia aviatică de acum câţiva ani din Alpi, când un pilot german – psihotic cu „acte în regulă” –  a prăbuşit în mod intenţionat un avion cu 149 de pasageri, a trebuit să retragă public termenul… Motivul pentru care psihiatrul acestui criminal n-a putut să intervină, înainte de tragedie, la superiorii pacientului său a fost rizibil: „confidenţialităţii datelor medicale”. Curios alibi (de ordin… „etic”)! Mai mult, „anchetele” făcute de reporteri printre cunoscuţii şi vecinii criminalului conturau portretul unei persoane mai degrabă agreabile şi bine crescute… Concluzia generală? Oricui i se poate întâmpla un astfel de „ghinion”… Or, clinica psihanalitică demonstrează că nu este aşa! Facem orice pentru a nu mai ajunge la etică! A celui în cauză, dar şi a celor din jurul lui. În fapt, toată lumea poate constata creşterea în trombă a indicelui de agresivitate în societăţile noastre contemporane: atentate, torturi, violenţă generalizată (dar mai ales şcolară, inclusiv la vârste fragede), iresponsabilitatea părinţilor, care îi lasă pe copii să „aleagă” şi să „descopere”… singuri. Ca şi când ar trebui să cerem elevilor noştri să descopere, singuri, teorema lui Pitagora… Să repete, adică, pe cont propriu, întreaga istorie a umanităţii. Ca şi când n-ar trebui să înveţe din greşelile părinţilor. O formă ipocrită de a acoperi dezinteresul unor părinţi pentru educaţia propriilor lor copii. Dar şi criza de timp în care am intrat cu toţii. Astăzi, tot mai mulţi lideri ai lumii prezintă simptome cu incidenţă psihiatrică. Distanţa dintre butonul roşu al declanşării războiului atomic şi psihoză devine tot mai mică. Nu mai vorbesc de închisorile noastre, tot mai ticsite, care, conform statisticilor occidentale, găzduiesc în proporţie de peste 40% deţinuţi cu afecţiuni psihiatrice. Aceasta este adevărata urgenţă a timpurilor noastre. 

Trebuie, aşadar, să ne regrupăm forţele. Filosofia care nu are o destinaţie practică este una fără substanţă. Ea devine doar expresia, îndoielnică, a unui lux de erudiţie – relativă, ca orice lux –, un fel de „loc cultural” populat cu „idei” care mai de care mai ciudate: fiinţa este materie, bunăoară. Ba nu, este reprezentare, concept, voinţă, energie etc. etc. Filosofia însăşi devine un fel de copac stufos în care fiecare pasăre – fiecare filosof, în ocurenţă – îşi cântă propria melodie, fără nici o preocupare pentru sin-fonie. De aceea, nu văd cum altfel ar putea fi restructurat învăţământul universitar la care vă referiţi decât plecând de la clinică. De la clinica psihiatrică, mai precis. Şi asta pentru un motiv foarte simplu: analitica oricărui fenomen presupune un fel anume de a descompune fenomenul – psihismul subiectului, în acest caz – în părţile sale componente. Or, aşa cum demonstrează Lacan, doar psihoza are această „calitate” de a prezenta, în mod separat, constituenţii (dezarticulaţi ai) psihismului uman. Sub o formă ratată (maladivă), aşadar. Dacă Dumnezeu, de pildă, şi etica (judecata) lui, conduce, după Kant, la ipoteza de la care pleacă orice fiinţă umană (care trebuie să creadă într-o judecată universală sui generis), asta nu înseamnă că, în limitele simplei raţiuni, putem avea şi certitudinea existenţei şi a judecăţii sale. Dacă am uitat, însă, că întreg comportamentul uman se defineşte, în mod implicit, în raport cu această ultimă instanţă, psihoza ţine să ne reamintească măcar de existenţa celei din urmă, şi anume, prin delirul sau halucinaţia „mistică”. Şi invers, pornind de la delirul sau de la halucinaţia psihoticilor, putem postula necesitatea unui ca şi cum kantian al existenţei lui Dumnezeu, pe care nevroticii înşişi tind adesea să-l oculteze. De unde raporturile strânse dintre religie (nu mistică!) şi nevroza obsesională, pe care Freud le-a demonstrat atât de convingător. În consecinţă, clinica psihiatrică ar trebui să fie placa turnantă menită să articuleze toate eforturile psihiatriei însăşi cu cele ale filosofiei, psihologiei şi nu numai. Putem, astfel, imagina forme „hibride” de formare destinate acelor studenţi ce sunt capabili să vadă în filosofie mai mult decât o speculaţie obsesională fără de sfârşit. În caz contrar, juisarea lor se va reduce la cultivarea unei îndoieli perpetue. Căci există şi o juisare de simptom… 

Cu Joana Rita Sousa despre practici filosofice și filosofia pentru copii în Portugalia

Standard

joana_rita_sousa

Sandu Frunză: Sunteți recunoscută ca un filosof practician de succes. Cât de răspândite sunt practicile  filosofice în Portugalia și cât de deschise sunt mediile universitare spre filosofia aplicată și practicile filosofice?

Joana Rita Sousa[1]În Portugalia există oameni care lucrează în domeniul filosofiei aplicate de când a fost implementată P4C (Filosofia pentru copii). Acest lucru s-a întâmplat în jurul anului 1986/1987 cu lucrările publicate de Ana Maria Vieira de Almeida, Zaza Carneiro de Moura și Maria José Figueiroa-Rego. La acea vreme, Sociedade Portuguesa de Filosofia (Societatea Portugheză de Filosofie) a fost implicată prin furnizarea de programe de instruire și, de asemenea, prin traducerea a două dintre lucrările lui Matthew Lipman.

De atunci, P4C a crescut constant, iar în prezent face parte din programele academice avansate de la două universități portugheze Universidade dos Açores (Universitatea din Azore) și  Universidade Católica Portuguesa (Universitatea Catolică Portugheză).

Pe vremea când am studiat filosofia (din 1996 până în 2001) nu am știut nimic despre P4C sau Filosofia aplicată. Am descoperit-o câțiva ani mai târziu, când studiam Resursele Umane. Prima mea abordare a fost în domeniul consilierii și consultanței filozofice (am scris o disertație de master despre resursele umane și rolul filosofului în companii), dar m-am îndrăgostit de P4C și de munca pe care o putem face cu copiii.

Acum avem un nou Centro de Filosofia para Crianças e Jovens (Centru de filosofie pentru copii și tineri) care face primii pași. De asemenea, avem o mulțime de educatori și profesori implicați la modul serios în demersurile de tip P4C. Nu am cifre de împărtășit cu dumneavoastră, deoarece cred că nu este ușor să colectăm aceste date: P4C nu face parte din programa școlară, iar școlile sunt libere să o integreze în activitățile lor.

Începând cu 2011/2012 m-am îndepărtat de domeniul consultanței filosofice, pentru că m-am dedicat în totalitate P4C. Acesta este motivul pentru care nu am informații actualizate pentru a vă împărtăși acest lucru.

Sandu Frunză: Care ar fi cel mai important lucru care ar trebui să se întîmple în spațiul cultural portughez pentru ca filosofia pentru copii să capete o cît mai mare vizibilitate?

Joana Rita Sousa: Cred că în Portugalia trebuie să punem oamenii laolaltă, să construim o rețea de sprijin pentru persoanele care doresc să adopte cadrul P4C. Acesta este un lucru căruia îi sunt devotată: să construiesc o comunitate portugheză P4C (și puteți traduce P4C prin Filosofie pentru comunități, așa cum face SAPERE). Pentru a putea face asta m-am înscris în rețelele ICPIC și SOPHIA. Acest lucru mi-a permis să întâlnesc persoane din domeniu a căror activitate o studiez și care mă inspiră în practica mea. Pe unii am avut șansa să-i întâlnesc față către față, pe alții online (cum ar fi, de pildă, Walter Kohan, Karin Murris, Peter Worley, Nick Chandley, Roger Sutcliffe, Angélica Sátiro, Félix García Moriyón).

Sandu Frunză: Una dintre practicile filosofice care cunosc o dezvoltare foarte rapidă pe plan internațional este consilierea filosofică. Care este raportul consilierii filosofice cu celelalte tipuri de consiliere în spațiul cultural portughez?

Joana Rita Sousa: Așa cum spuneam, am studiat consilierea și consultanța filosofică acum câțiva ani, pentru primul meu masterat. Pe atunci eram interesată să explorez posibilul rol al filosofilor în companii. Am avut onoarea să-l am pe Jose Barrientos Rastrojo drept supervizor, unul din numele spaniole de referință din acest domeniu.

În Portugalia există două asociații care se concentrează pe acest domeniu, dar în prezent nu sunt la curent cu privire la detaliile privind activitatea lor. Așa cum am spus mai devreme, m-am concentrat doar pe P4C, într-o abordare de tip filosofie pentru comunități. Nu practic consiliere filosofică, iar consilierea individuală nu este domeniul meu de specializare.

Sandu Frunză: Sunteți recunoscută pe plan internațional ca un practician la nivel de excelență al filosofiei pentru copii. Care este specificul abordării dumneavoastră în filosofia pentru copii?

Joana Rita Sousa: Lucrez cu copiii din 2008. Când am început să practic P4C am fost implicată și în abordări axate pe creativitate (cum sunt cele propuse de Tony Buzan și Edward de Bono). Nu am început să lucrez cu texele scrise de Lipman, nici cu structura de lucru a lui Lipman. Am început să lucrez cu imagini, cărți cu poze, jocuri pe care le-am creat special pentru ateliere.

De atunci mi-am consolidat formarea participând la sesiuni de training realizate de Institute de Pratique Philosophiques (Institutul de Practici Filosofice), Centro de Filosofia para Niños (Centrul de filosofie pentru copii), SAPERE, Dialogue Works și cu facilitatori și practicieni portughezi precum Gabriela Castro, Celeste Machado, Magda Carvalho, Dina Mendonça și Tomás Magalhães Carneiro.

Specificul abordării mele este că nu mă limitez la un singur model de facilitare. Fac tot posibilul să mă pregătesc cu diferite persoane, pentru ca să pot oricând să mă adaptez grupului cu care lucrez. Am învățat importanța adaptării la grup după ce am petrecut mulți ani călătorind prin Portugalia și lucrând cu copiii în diferite contexte.

Sandu Frunză: Am sesizat că aveți o prezență cu totul specială pe rețelele de socializare. Criza bioetică și pandemică manifestată la nivel global au pus în evidență importanța pe care o joacă în viața noastră comunicarea din rețelele sociale. Cum vedeți participarea filosofilor în acest nou context, ce exemple de bune practici filosofice în social media ne puteți oferi?

Joana Rita Sousa: Criza pandemică ne-a împins pe toți către rețelele de socializare și alte forme de comunicare online care ne permit să fim apropiați, chiar dacă totuși depărtați fizic.

Reputația proiectului meu s-a bazat pe prezența mea pe rețelele de socializare și aceasta este cea mai bună „carte de vizită” a mea. De la blog la Facebook, de la Twitter la Instagram, dedic o mulțime de ore pentru planificarea conținutului care-i poate ajuta pe oameni să înțeleagă mai bine ce este P4C. Făcând acest lucru, îmi expun cunoștințele, continui să lucrez în domeniul P4C și stabilesc conexiuni cu oameni din alte părți ale lumii.

M-am alăturat proiectelor pedagogice pe rețelele de socializare încă din 2008 și consider că există foarte mult potențial pentru comunitatea educațională. Desigur, trebuie să avem acces la echipamente și internet pentru ca acest potențial să funcționeze.

Trebuie spus că lucrez și ca strateg digital și îmi place să încerc mereu lucruri noi în comunicare și social media. Îmi folosesc propriile canale de comunicare pe post de laborator experimental.

În acest context #covid19 am putut să cunosc multe proiecte de filozofie din întreaga lume. Am stabilit conexiuni minunate cu oameni din Brazilia, pentru că vorbim aceeași limbă. Acesta este motivul pentru care vă recomand să faceți vizită pe paginile lui Isto Não é Filosofia, Elisa Oliveira și Fabiana Lessa.

Edutopia a fost întotdeauna o sursă de inspirație pentru mine, în ceea ce privește conținutul și prezența social media.

În social media (la fel ca în P4C) contextul joacă un rol important în rezultatele obținute. De asemenea, ar trebui să vă concentrați pe construirea unei comunități. Uitați de reperele strict cantitative (numărul de “like” sau “share”) și ascultați-vă publicul; este cea mai bună modalitate de a te angaja și de a obține relevanță pe nișa ta.

 

[1] Joana Rita Sousa este o filosoafă portugheză. Lucrează în P4C (filozofie pentru copii) din 2008, ca facilitator și ca formator. Are un master în P4C și peste 600 de ore de practică în dezvoltarea unor ateliere de filozofie cu copii, adolescenți și, de asemenea, cu adulți.

Site web: https://filosofiaparacriancas.pt/

 

Cu Delia Balaban despre comunicare, filosofie și provocările lumii virtuale

Standard

delia balaban foto

Sandu Frunză: Sunteți una dintre cele mai reprezentative personalități în științele comunicării din România. Aveți ca punct de plecare o formare aprofundată în domeniul filosofiei, cu toate deschiderile interdisciplinare care au urmat și v-au consacrat ca profesionist în publicitate și în comunicare în general. Cît de mult au contat în activitatea dumneavoastră bazele filosofice ale dezvoltării personale și profesionale?

Delia Balaban: Vă mulțumesc pentru apreciere. Eu personal consider că există în acest moment în științele comunicării din România un grup de cercetători din generația noastră care activează în diferite centre universitare, care urmăresc internaționalizarea cercetării din domeniul nostru, care dezvoltă proiecte interesante alături de doctoranzii lor, iar eu mă înscriu doar în acest trend. Cred că faptul că am studiat filosofia la nivel licență, chiar dacă mai apoi la nivel de doctorat și cercetare postdoctorală m-am îndreptat spre științele comunicării și mai ales spre publicitate, m-a ajutat foarte mult. În domeniul publicității interdisciplinaritatea este foarte importantă. Avem colegi din străinătate alături de care dezvoltăm proiecte care au studiat psihologia sau științele economice și apoi au activat în științele comunicării. Am reușit să înțeleg că este important să ai o viziune de ansamblu asupra fenomenului comunicațional, am înțeles cât de importantă este diversitatea. În timpul facultății am citit operele unor clasici, mi-am dezvoltat abilitățile în direcția gândirii critice. Am învățat că fiecare problemă poate să fie privită din cel puțin două puncte de vedere distincte și diametral opuse. Am învățat că este important să fim toleranți.

La filosofie am înțeles importanța comunicării pentru noi ca indivizi, dar și pentru societatea în care trăim. Am realizat că trebuie mai mereu să înveți, să fii deschis la lucruri noi, că lumea merge înainte, dar că în tot acest tumult trebuie să te oprești din când în când pentru un moment de reflecție. La filosofie am învățat cât de important este să gândești, să nu accepți soluții impuse de alții fără să le treci prin filtrul propriei gândiri. Dacă nu comunici, nu exiști, ar spune astăzi René Descartes. L-am auzit odată pe unul dintre colegii de la facultate vorbindu-le studenților despre profilul unui cercetător de succes în zilele noastre, care implică nu doar dimensiunea activității științifice, ci și cea de comunicator.

Sandu Frunză: Există un stereotip pe care îl vedem cultivat în spațiul public: tinerii nu mai citesc, nu mai sînt interesați de cultură, generația digitală este mai degrabă superficială și înclinată spre divertisment. Care este percepția dumneavoastră: mai sînt tinerii interesați de filosofie, literatură, poezie? În ce măsură tinerii pe care îi formați în științele comunicării mai au deschidere spre atitudini reflexive, metafizice, spre problematizări existențiale, spre creația culturală și spre dezvoltarea creativității pornind de la înțelesul clasic al culturii profesionale?

Delia Balaban: În fiecare generație au fost persoane care au citit mai mult și altele care nu au avut apetență pentru literatură. În perioada actuală în care internetul și mai ales social media predomină în mediul media zilnic al tinerilor, vizualul are întâietate. Cu toate acestea există tineri care citesc beletristică. În cei trei ani pe care îi avem la dispoziție pentru obținerea diplomei de licență în comunicare și relații publice și respectiv în publicitate există materii unde discutăm despre creația culturală. Cel târziu după apariția curentului pop art și a unor creatori precum Andy Warhol, publicitatea a devenit parte a culturii universale. Pentru a deveni un creator de succes în domeniu, trebuie să fii citit și să îți cultivi în paralel cultura vizuală. Ai nevoie mai mereu de surse de inspirație. Pe acestea le poți găsi în lecturile tale.  De exemplu, Călin Crainic unul dintre veteranii creației publicitare din Cluj-Napoca, cadru didactic asociat la facultatea noastră este la rândul său absolvent de filosofie și o persoană cu o vastă cultură generală. Călin predă cursuri de creație publicitară la noi și de curând și-a susținut doctoratul în științele comunicării cu o teză excelentă despre cum s-a dezvoltat la noi publicitatea în primul deceniu de după 1989, atunci când România a introdus economia de piață.

La un moment dat am avut un invitat din industria de profil care urma să le vorbească studenților despre ce trebuie să știi ca să ai succes în relațiile publice. Spre marea mirare a publicului, primul lui sfat a fost să citească, să citească literatura universală, astfel pot să învețe multe despre lumea în care trăiesc și vor dezvolta campanii și produse de PR de succes. Eu aș adăuga pe listă și vizionarea unor filme, a unor documentare pe care în această perioadă am avut ocazia să le văd sau să le revăd.

Sandu Frunză: Sunteți una dintre cele mai vizibile personalități universitare clujene pe social media. Desigur, dezvoltarea tehnologică și îndeosebi dezvoltarea tehnologiilor comunicării schimbă radical modul în care percepem lumea exterioară și relațiile cu noi înșine și cu ceilalți. Ce schimbări au avut loc în filosofia dumneavoastră de viață o dată cu ștergerea tot mai accentuată a granițelor dintre real și virtual?

Delia Balaban: Principiul meu este simplu: nu poți să le predai studenților aspecte legate de publicitatea și comunicarea prin intermediul social media, fără să știi cum funcționează aceasta. Chiar dacă anumite principii de bază ale publicității nu s-au schimbat, este important să vezi cum sunt ele aplicate în acest mediu. De aceea am început să comunic prin intermediul social media.

Unul dintre articolele mele științifice care s-a bucurat de citări relevante a fost o cercetare care urmărea în anul 2008 să răspundă la întrebarea de ce utilizăm rețeaua de socializare online Facebook. Un deceniu mai târziu am vrut să înțeleg de exemplu de ce utilizatorii tineri au migrat pe Instagram. De doi an împreună cu un grup de doctoranzi și de colegi cercetăm efectul comunicării creatorilor de conținut online, a influencerilor, asupra tinerilor. Am participat cu lucrările noastre la conferințe internaționale organizare de American Academy of Advertising și respectiv de divizia de publicitate a DGPuK (Societatea Germană de Publicistică și Științele Comunicării). Am colaborat și colaborăm în acest sens cu colegi din Austria, Germania și Statele Unite ale Americii. Noile tehnologii ne sprijină în ceea ce privește lucrul în echipă. Comunicarea prin intermediul social media este importantă în mediul academic. Depinde însă de publicul căruia i te adresezi. Instagram-ul de exemplu îl utilizez cu precădere în interacțiunea cu studenți și absolvenți, sunt activă pe Twitter unde colegi din științele comunicării și nu numai sunt activi. Am învățat să folosesc aplicații de editare pe telefon și încerc să fiu la curent cu schimbările în domeniul pe care îl cercetez.

Marshall McLuhan spunea ”the medium is the message” cu alte cuvinte tipul de media pe care îl alegi pentru a comunica este parte integrantă a mesajului tău. Social media nu este din păcate un vehicul neutru pe care noi să îl alimentăm. Există multe probleme legate de comunicarea prin intermediul social media, dar nu doresc să fac referire la ele aici. Doresc să mă refer la partea funcțională. Social media oferă mai multe soluții. În comunicarea prin intermediul social media există mai mulți factori importanți. În social media accentul trebuie să cadă pe social, pe interacțiune, nu doar pe media. Rețelele de comunicare socială nu trebuiesc confundate cu televiziunea liniară sau cu un ziar tipărit, în care feedback-ul este minim. În social media este vorba despre interacțiune, de interacțiunea în timp real. Publicul este prezent, mesajul tău trebuie adaptat publicului. Și aici se aplică regula: nu comunicăm pentru toți, ci ne adresăm unui public țintă. Uneori acesta poate să fie mai larg, chiar difuz cum este de exemplu pe Facebook, sau poate să fie vorba de o nișă, cum este exemplu Twitter, care este mai puțin utilizat la noi în țară. Iar în plus mai avem algoritmii specifici, fiecărei rețele, algoritmii care decid unde ajunge mesajul nostru, fapt care complică ecuația noastră și contribuie la ceea ce am afirmat anterior, nu aveam de-a face cu un mediu neutru.

Diferențele culturale sunt relevante, chiar dacă Facebook este rețeaua care se bucură de popularitate în Europa, ea este utilizată diferit. Nemții spre exemplu pun mare preț pe protecția sferei lor private și acest lucru se reflectă în comunicarea lor prin intermediul Facebook. Spaniolii preferă să trimită scurte mesaje vocale pe Whatsapp, în timp ce în alte țări sunt preferate mesajele scrise. Ca să nu mai vorbim despre TikTok, rețeaua care a stârnit multe discuții în Statele Unite, datorită unor probleme legate de transferul de date către China, rețea care se bucură de un succes deosebit în ultimele luni.

Atunci când comunici prin intermediul social media trebuie să existe un echilibru în ceea ce privește conținutul postărilor și frecvența lor. Prea mult strică relației virtuale. Și da, există o delimitare clară între public și privat, până și creatorii de conținut care prezintă fragmente din viața lor reală online în fiecare zi, asemeni unui reality show, au limite bine trasate. În cercetările pe care le-am realizat am înțeles care este diferența dintre noi, cei care nu am crescut cu această tehnologie și tinerii din ziua de azi. Mulți dintre ei au dezvoltat o înțelegere a interacțiunii umane mediate, a unor norme și reguli nescrise. Sigur că mulți dintre ei caută în tehnologie răspunsul la problemele cotidiene, dar cu toate acestea sunt conștienți de limitele tehnologiei. Mulți dintre tinerii din ziua de azi preferă comunicarea în rețele închise, au profile private pe rețele precum Instagram sau dacă au conturi publice, postează din când în când. O perspectivă pe care unii adulți nu cred că o au asupra tinerilor atunci când sunt destul de critici la adresa lor.

Sandu Frunză: Starea de criză pe care o trăim ca pe o criză globală în etapa pandemică pe care o parcurgem ne-a mutat cu preocupările noastre cele mai importante în online. Cum resimțiți această mutare în spațiul virtual? Ce schimbări va aduce acest proces în modul în care comunicăm și în modul în care are loc profesionalizarea în domeniul comunicării?

Delia Balaban: Sigur, perioada pe care o trăim a contribuit la fluidizarea barierelor între public și privat, lucrăm de acasă. În același timp am învățat cât de importantă este interacțiunea socială directă. Am învățat pe propria piele ceea ce știam în teorie: omul este o ființă socială. Ar fi trist dacă ne-am limita doar la comunicarea mediată prin intermediul unui ecran. Și acest lucru nu l-am simțit doar noi profesorii, l-au simțit tinerii atât de obișnuiți cu tehnologia. Eu tind să cred că acest dor de a povesti unii cu alții este unul autentic. S-a vorbit mult despre faptul că elevilor și studenților nu le place atât de mult școala online pentru că ei preferă online-ul pentru divertisment sau că modul în care am susținut noi profesorii cursurile nu a fost gândit pentru formatul online. Cu siguranță mai avem de lucru. Eu cred însă că mai este ceva. Ceva ce noi știm din publicitate, importanța interacțiunii pluri-senzoriale. Să fii student înseamnă mai mult decât să frecventezi cursuri și seminarii. E un stil de viață, e un set de experiențe complexe care contribuie la maturizarea unor tineri adulți. Am citit în urmă cu câteva săptămâni un articol într-o prestigioasă publicație germană care prezenta rezultatele unui studiu cu privire la predarea online din primele luni de restricții impuse de pandemie și accentua faptul că obosim mai repede datorită acestei interacțiuni mediate care implică un consum crescut de energie pentru a „traduce” elementele non-verbale și para-verbale dintr-o conversație online, „traducere” care se realizează mult mai simplu în interacțiunea față în față. Cu toate acestea nu pot să nu fiu mândră de faptul că studenții de la Comunicare și Relații Publice, respectiv de la Publicitate au fost productivi în lunile în care a trebuit să ne desfășurăm activitatea de acasă, ei au susținut cu succes examenele de licență și disertație, avem câteva teze de doctorat care se vor susține în toamnă.

Eu personal, mi-am organizat un spațiu destinat exclusiv activităților profesionale și îmi spun mai în glumă mai în serios că merg la servici, atunci când mă așez la biroul meu de acasă. Îmi lipsește și mie interacțiunea directă cu studenții, îmi lipsește participarea la conferințe și interacțiunea cu colegii de la departamentul nostru și de la universitățile partenere. Este o mare diferență între a participa la o conferință offline sau online. E destul de dificil să faci networking la conferințele online. Mi-a fost destul de greu să accept că nu mai pot să călătoresc ca în trecut. Mi-am adus însă aminte că am crescut într-o perioadă cu multe restricții și că imaginația și lectura m-au ajutat atunci mult, m-au ajutat să călătoresc în gândurile mele. Și social media mă ajută pentru că mă bucur să îmi văd prietenii aflați la distanță.

În ceea ce privește felul în care vremurile pe care le trăim vor avea un impact asupra modului în care se predau științele comunicării,  este evident că se impune o consolidare a domeniului publicității și a relațiilor publice online, mai mult decât se preda până acum. Una dintre ariile puternic afectate de pandemie este cea a organizării de evenimente, arie cu un rol deosebit cu precădere în Cluj-Napoca și nu numai. Aici este nevoie de multă creativitate pentru că publicul, în special cel tânăr are nevoie de evenimente. Am însă încredere că vom găsi alături de tinerii creativi soluții.

Sandu Frunză: Oamenii sunt mereu ispitiți de noile mode culturale. Vă rog să ne spuneți: ce este în trend în cultura comunicării? La ce ar trebui să ne așteptăm în acest context o dată ce vom ieși din starea de criză pandemică în care ne aflăm?

Delia Balaban: Eu sunt de felul meu un om optimist. Mi-a plăcut întotdeauna istoria și de aceea știu că omenirea o să treacă cu bine de această criză. Au fost vremuri mult mai dificile pe care le-am depășit. Ieșirea din criza în care ne aflăm nu este finalul unui sprint de 100 de metri, ci mai degrabă o alergare non-liniară de tip maraton. Noi oamenii ne ferim de incertitudine. Vremurile pe care le trăim sunt pline de incertitudine. Important este să fim flexibili.

Sper că factorii decidenți înțeleg cât de importanți sunt în această perioadă nu doar epidemiologii, ci și specialiștii în științele sociale pentru a înțelege comportamentul oamenilor în această situație excepțională.

Digitalizarea forțată în care suntem cu toții implicați va avea pe termen mediu și lung efecte pozitive. Chiar dacă semestrul online pe care l-am încheiat a fost mai dificil, în viitor vom optimiza acest gen de interacțiune, iar în opinia mea un sistem hibrid este o variantă operațională și în anii post-pandemie.

Una dintre problemele majore este încălzirea globală, iar reducerea forțată a mobilității din ultimele luni a avut efecte pozitive asupra reducerii poluării în unele regiuni. Poate că și aici o să fie dezvoltate modele sustenabile post-pandemie.

În ceea ce mă privește, o să continui să integrez în activitatea mea didactică elemente motivaționale, este ceva ce tinerii din ziua de azi apreciază și au nevoie, mai ales atunci când elaborează lucrări de licență, de disertație sau chiar de doctorat. Mă bucur că avem câțiva doctoranzi în școala noastră doctorală care se ocupă de cercetarea publicității prin intermediul celebrităților online (influencer marketing), avem studii în derulare și studii finalizate în curs de publicare despre felul în care publicitatea are efect asupra tinerilor consumatori și despre felul în care aceștia înțeleg interacțiunea online cu acești creatori de conținut. Pe perioada stării de urgență studenții de anul întâi au ținut un jurnal al utilizării social media, am derulat o cercetare cu privire la utilizarea social media în această perioadă și lucrăm momentan la evaluarea datelor culese.

 

 

 

 

Cu Dumitru Borțun despre comunicare, consiliere etică și responsabilitate

Standard

bortun

Sandu Frunză: În activitatea dumneavoastră ați dus consilierea de comunicare și consultanța politică la nivelul unei arte a consilierii și comunicării. Aș vrea să ne spuneți: cât de mult a contat în activitatea dumneavoastră formarea de bază în filosofie? În ce măsură filosofia poate deveni o practică filosofică pe care să o instrumentalizăm în activitățile de consultanță și consiliere în domeniul comunicării?

Dumitru Borțun: Formația filosofică a contat enorm, dar nu numai în exercitarea funcției de consilier, ci și în studiul Comunicării, care este un domeniu interdisciplinar – dacă nu s-ar abuza de termen, aș fi spus transdisciplinar (un termen înțeles de puțini inițiați, dar folosit de mai toată lumea, e la modă!). Sub genericul Științele comunicării intră științe ale limbajului (lingvistică generală, semantică, pragmatică, psihologie lingvistică), științe cognitive (sociologia cunoașterii, psihologie cognitivă), științe sociale (istorie, sociologie, psihologie socială, antropologie culturală, politologie, economie), precum și multe discipline filosofice (logică, retorică, semiotică, epistemologie). Mă opresc. Am vrut să arăt cât de importantă este formația filosofică pentru cineva care vrea să facă performanță în domeniul ăsta.

Dar cred că e mai important să se înțeleagă cât de complex este domeniul comunicării și ce traseu cultural presupune specializarea în acest domeniu. Când spunem  „specialist în comunicare” vorbim despre… „un lucru foarte mare” – ceea ce mulți profani nici măcar nu bănuiesc; sunt destul de mulți cei care cred că meseria asta se învață în câteva săptămâni, într-o sesiune de training, sau într-un curs de câteva luni. Avem mai multe vedete în spațiul public care s-au întors din străinătate spunând că au făcut „studii în Comunicare” (o expresie destul de vagă), dar nu au practicat nici măcar o zi, iar modul în care performează în comunicarea publică le descalifică. Mai sunt și unii cred că e suficientă calificarea la locul de muncă: „Dacă mă angajați la Comunicare, vă promit că n-am să vă dezamăgesc, învăț repede!”. Și instituțiile noastre gem de impostori, care populează cu predilecție departamentele de comunicare, fiindcă la treaba asta toți cred că se pricep, iar dacă nu se pricep, „învață repede”. Magnitudinea imposturii în acest domeniu s-a văzut cu ochiul liber acum, cu ocazia pandemiei: comunicarea instituțională a clacat sub presiunea intereselor politice și economice, a narcisismului unor personaje și a reacțiilor de prestigiu.

De ce am ținut să vă spun lucrurile astea? Am vrut să-i avizez și, totodată, să-i avertizez pe cei are vor să se angajeze în domeniul comunicării și pe cei care angajează: și unii, și alții au de-a face cu o profesie – adică o ocupație pentru care există școli (facultăți, masterate și doctorate) și care se auto-reglementează prin intermediul asociațiilor profesionale și al codurilor etice elaborate de acestea. Și le-o spun verde-n față: cel care angajează pe un post de specialist în comunicare o persoană fără studii de specialitate, moralmente este la fel de culpabil ca angajatorul care folosește munca la negru: amândoi profită de slaba calificare a angajatului, de slaba lui conștiință morală, de absența standardelor etice și de pretențiile minimale cu privire la condițiile de muncă sau la conținutul muncii (obiective, metode și procedee). Iar consecințele negative nu se răsfrâng doar asupra impostorului și a angajatorului său, ci asupra instituțiilor publice, au impact asupra interesului public și amână sine die modernizarea deplină a României. Nu se poate concepe o societate performantă fără niște organizații inteligente, iar existența acestora presupune o mare dezvoltare a departamentelor de comunicare și relații publice.

 Sandu Frunză: Ați prezentat comunicarea și relațiile publice ca pe un domeniu menit să aibă un aport fundamental la modernizarea României. În același timp, vorbiți despre eficiența comunicării în termenii de comunicare etică. Cum vedeți dezvoltarea consilierii etice pentru indivizi și a consultanței etice pentru organizații în spațiul nostru cultural? Credeți că o conștientizare a nevoii asumării individuale a unei filosofii de viață, care să dea coerență acțiunii personale, ar putea contribui la o creștere a responsabilității indivizilor? Cultivarea unui climat etic în organizații ar putea să ducă la o situare mai responsabilă în planul acțiunilor diverse pe care activitatea organizației le presupune?

 Dumitru Borțun: În România, consilierea suferă în mai toate domeniile, dar în comunicare suferă mai mult, fiindcă e un domeniu la care oricine crede că se pricepe. Așa cum cei care au bătut mingea pe luncă, pe maidan sau în curtea școlii cred că se pricep la fotbal, cei care comunică toată ziua (sau cred că o fac) își închipuie că se pricep la comunicare; e ca și când un sătean ar crede că știe mai multe despre viața la țară decât un specialist în sociologie rurală, doar fiindcă el trăiește în sat – și cine îi poate lua mândria că a absolvit „școala vieții”? Epistemologii numesc asta „dogmatism al simțului comun” (Bachelard), „empirism orb” (Quine) sau „concretețe inoportună” (Boudon). Pe un om care nu știe că nu știe e greu să-l consiliezi. Am consiliat sau am făcut consultanță pentru un președinte, doi premieri și mai mulți oameni politici, știu ce spun. Singurul care știa ce nu știe a fost Mugur Isărescu, pe care l-am consiliat în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din anul 2000 – la vremea respectivă, el fiind prim-ministrul României. Parcă îl aud și acum: „Asta cum e, profesore?”. Niciodată nu am avut o satisfacție profesională atât de mare; știa să întrebe, înțelegea pe loc și te respecta ca specialist; la fiecare mesaj primeam un feedback pertinent.

Dar la noi, rezistența față de consiliere are și rădăcini culturale. Într-o conferință ținută în 1936, Mihail Manoilescu atrăgea atenția asupra unei trăsături psihologice a românului: să nu-i spui ce trebuie să facă! Dacă faci greșeala asta, te va repezi imediat: „Cine te crezi, îmi spui mie ce să fac?!”. În lumea satului – de unde aproape venim toți, fie direct, fie prin părinți sau bunici –, o regulă nouă, care nu vine din tradiția locală, este respinsă ab initio, cum spunea, cu umor, și Topârceanu: „Când se ia câte-o măsură, / Lumea-njură / Pe agentul sanitar: / – Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?…” („Vara la țară”, 1916). Nu contează dacă regula e spre binele lui, contează că vine de la altul. Uitați-vă cum au reacționat mulți români la regulile impuse de autorități în contextul stării de urgență și, apoi, al stării de alertă: „Facem orice, numai să nu facem cum zic ei!”. Cu toată reforma lui Spiru Haret, școala românească nu a reușit, în ultimele 8-9 decenii, să formeze respectul pentru reguli, pentru raționalitatea lor și nici grija pentru soarta celorlalți sau pentru viitorul comunității.

Ei bine, oamenii noștri politici sunt români. Marea lor majoritate sunt reprezentativi pentru românul mediu, nu trebuie să ne așteptăm la mai multă raționalitate sau la mai multă responsabilitate decât vedem zilnic în traficul rutier, în piețele agro-alimentare sau în instituțiile publice. Felul în care puneți dumneavoastră problema complică și mai mult lucrurile. Consultanță etică? Să fim serioși! Competența etică a românilor tinde spre zero. Ethos-ul nostru tradițional se află în raport de contrarietate cu standardele etice ale unei societăți performante, care ar trebui să evolueze spre o economie a cunoașterii și o guvernanță digitalizată. Știți multe despre domeniul ăsta, acum 9 ani ați publicat Comunicare etică și responsabilitate socială, iar în 2015, Etica și administrația publică sub presiunea eticii – două cărți care dovedesc o bună cunoaștere a mediului nostru socio-cultural. Am și eu o anumită experiență în ceea ce se numește managementul eticii în organizații, am încercat să-l promovez, am monitorizat dezvoltarea lui în România, fiind consiliat, la rândul meu, de regretatul profesor Valentin Mureșan, vechiul meu prieten care ne-a părăsit în luna februarie a acestui an, cel care a înființat și a coordonat Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Universității din București. În ceea ce privește managementul eticii, progresul realizat e atât de firav, încât mi-e jenă să vorbesc despre așa ceva.

Cultivarea eticii într-o organizație nu poate avea loc împotriva culturii organizaționale, așa cum se întâmplă la noi. Dar n-aș vrea să credeți că sunt pornit pe văicăreală. Un studiu realizat în perioada 2010-2014 de Result Development pe 1.616 angajați cu studii superioare din toata țara, a ajuns la rezultate de genul ăsta: într-o proporție de 86,99%, respondenții considerau că „O persoană cinstită are multe de pierdut în ziua de azi”; 96,13% considerau că „Vei avea multe de pierdut dacă ești cu totul încrezător în ceilalți”; 82,07% că „Normele şi regulile nu au o legătură strânsă cu viața practică de zi cu zi”; în sfârșit, 94,83% erau de acord cu afirmația „Pentru a ajunge unde vrei, trebuie să te folosești de scurtăturile pe care ți le oferă viața de zi cu zi”. În concluzie, angajații cu studii superioare din România sunt duplicitari şi cu tendințe manipulative, puternic centrați pe interesele personale şi pe câștigul în orice situație; construiesc scheme mentale prin care se amăgesc cu privire la propria onestitate şi integritate (justifică faptul că nu respectă regulile prin aceea că sunt „nepotrivite” sau „ciudate”, dar şi prin aceea că „nimeni nu le respectă”); apreciază persoanele care câștigă în orice situație (chiar dacă acest câștig presupune „să calci pe cadavre”, „să faci compromisuri”). Un tablou deprimant: cel mult 2 persoane din 10 împărtășesc în mod consecvent valorile şi principiile morale, deci sunt de încredere. Nu vedeți că avertizorii de integritate, protejați de Legea 571/2004, sunt sabotați sau pedepsiți? Cel care dă în vileag încălcări ale legii și ale reglementărilor interne, sau abateri de la codul etic al organizației e considerat „turnător”, „trădător”, e ostracizat și marginalizat (vezi și recentul scandal de la vârful PSD).

În viziunea mea, un climat etic se poate instaura doar o dată cu re-construirea culturii organizaționale în ansamblu. Cum definim ethos-ul? El este un nucleu stabil de datini, moravuri, atitudini, practici, comportamente ce caracterizează, în mare, o comunitate şi care sunt expresia valorilor ei şi a normelor nescrise după care se coordonează, cu alte cuvinte, caracterul ei prezervat şi manifestat statornic prin tradiție. Vedeți mari diferențe între această definiție și definiția sociologică a culturii? Eu cred că sunt mai multe asemănări decât diferențe. Însăși recunoașterea faptului că elementele ethos-ului sunt expresia valorilor şi a normelor nescrise ale comunității ne spune că ethos-ul este expresia unei culturi. Așadar, mai puține discursuri moralizatoare și mai multe eforturi focusate pe transformarea culturilor organizaționale și, de ce nu, pe resetarea culturală a societății românești!

Sandu Frunză: Sunteți recunoscut ca un remarcabil teoretician și practician al responsabilității. Constatăm că apelul la responsabilitatea individuală a apărut cu o anumită pregnanță în contextul suspendării unor drepturi fundamentale pe perioada stării de urgență declarată ca măsură de diminuare a efectelor pandemiei și, în și mai mare măsură, o dată cu relaxarea interdicțiilor impuse cu brutalitatea specifică unei asemenea situații de excepție. Cum credeți că va fi asumată la nivel individual această exigență a responsabilității? Cât de pregătiți suntem să ne luăm libertatea înapoi în condiții de asumarea a unei responsabilități sporite? Cum ar putea să intervină filosofii practicieni, eticienii și deontologii în conștientizarea, promovarea și cultivarea responsabilității individuale?

Dumitru Borțun: Asumarea exigenței responsabilității nu poate avea loc de azi pe mâine. Nu are cum să se întâmple peste noapte ceea ce nu s-a întâmplat în două sute de ani. Una dintre cele mai grave greșeli pe care le fac mulți intelectuali din zilele noastre este oprirea analizei istorice a societății românești la regimul comunist, pe care îl consideră sursa tuturor relelor, cauza primă a racilelor noastre economice, sociale, morale și politice; ei aplică formula iluministă „Omul e bun de la natură, dar societatea l-a corupt”, adaptând-o la societatea românească: „Românul e bun, dar comunismul l-a corupt”; dacă s-ar duce mai în spate ar vedea că sursa acestora este mult mai adâncă în istoria românilor.

Iată ce spunea la începutul secolului trecut Radu Popescu (1836-1912), tatăl lui Constantin Rădulescu-Motru, personalitate notorie şi influentă în județul Mehedinți, cu numeroase demnități la nivel local: „… fiecare scrie ce vrea, citește ce vrea, dar de folosește sau vatămă, aceasta nu se întreabă; totul este comerț”, de unde și dezideratul: „Mi se pare că a sosit timpul ca oamenii buni şi onești este de trebuință a ieși la iveală (…), să nu mai suferim ca gheșeftari de tot felul să ne facă de râs în ochii posterității” (dintr-o scrisoare adresată redacției de la Adevărul). Dezideratul este actual și astăzi. Numai că azi există tot mai puțini oameni preocupați să nu ne facem de râs „în ochii posterității”, ca onorabilul Radu Popescu. Dacă ne-ar auzi ce discutăm noi, aici, indivizii care transformă instituțiile publice în moșii personale, s-ar uita la noi ca la niște oameni bolnavi – în cel mai bun caz, ne-ar compătimi.

A te gândi la posteritate sau la contemporanii pe care nu-i cunoști și nici n-ai să-i cunoști vreodată reprezintă esența responsabilității. Ca atitudine morală, responsabilitatea înseamnă să nu te angajezi într-o acțiune fără să te gândești la consecințele ei asupra altora, pe termen mediu și lung. Din păcate, această valoare morală  nu e resimțită ca atare de cei mai mulți concetățeni ai noștri. Cercetări la care am participat în urmă cu 10 ani au arătat că doar 20% dintre ei dădeau un sens noțiunii de responsabilitate, iar acest sens era cel de obligație sau sarcină (responsabilități la locul de muncă sau în familie). Deci nu sensul moral, al omului cu conștiință morală, care e preocupat de consecințele faptelor sale.

Rolul filosofilor este să contribuie la formarea pe scară largă a mentalului și imaginarului proprii epocii moderne. Ori, prima valoare a modernității care s-a afirmat în filosofie este  autonomia morală a individului (Kant). În epoca modernă s-a născut un nou individualism, foarte diferit de individualismul egoist al omului medieval, conservat în acele părți ale lumii în care mai există țărani, individualism care nu avea legătură cu responsabilitatea, ci cu supunerea, nu avea legătură cu solidaritatea cu alți indivizi, ci cu o conformare pasivă la regulile impuse de comunitate. Știți foarte bine cum denumea Popper acest soi de individualism: tribalism. Îl putem numi individualism mai mult prin prisma faptului că este un produs spontan al egocentrismului; așadar, este mai degrabă o trăsătură cognitivă decât una morală. În plan moral, exigența este, din contră, colectivistă: „să intri în rândul lumii”. Pe de altă parte, individualismul modern este produsul unei decentrări de pe propriul ego, decentrare despre care Piaget spunea că se produce când interacțiunile subiectului sunt tot mai numeroase și tot mai la distanță. Un individ decentrat nu se mai simte doar parte a unui întreg, un moi numéro, cum ar fi spus Gurvitch, ci o entitate autonomă și liberă – ceea ce îl conduce la sentimentul responsabilitate.

De ce am făcut atâta „teorie”? Ca să înțeleagă toți cititorii dumneavoastră un lucru simplu pentru noi, filosofii: un om nu poate fi responsabil dacă nu e liber; și nu poate fi liber dacă nu are autonomie – în raport cu părinții, cu profesorii, cu șefii, cu soțul, cu statul sau cu biserica. Când un adolescent se izolează de părinți sau, caz mai rar, fuge de-acasă, când un elev pare obraznic fiindcă ține să-i fie ascultate argumentele, când un angajat își spune punctul de vedere cu privire la condițiile de muncă sau la relațiile de muncă – ei, bine, în toate aceste cazuri avem de-a face cu exercitarea nevoii de autonomie proprii omului modern. Mai rău e când părinții, profesorii sau șefii au rămas premoderni: se va naște un conflict de valori. Nu mi-a plăcut niciodată comportamentul studenților din anul I, care vin din liceu cu o atitudine de subordonat; îi ajut să scape de ea cât mai repede. În școală nu se cultivă autonomia. În raport cu statul, autonomia cetățeanului este asigurată de ceea ce numim Drepturile Omului, care e ceva mai mult decât o ideologie, este un sistem. În raport cu biserica, oamenii se împart în două categorii mari: cei care preferă să rămână dependenți de ea (ei numesc asta „respectarea tradiției”) și cei care despart credința de tradiție și care s-au rupt de bisericile tradiționale care le impunea precepte și canoane incompatibile cu credința lor (primii coloniști europeni care au ajuns în Lumea Nouă erau protestanți care fugeau de persecuțiile puse la cale de catolici). Nora, personajul lui Ibsen, nu trebuie înțeleasă în cheia feminismului, cum văd că se încearcă în ultimul timp, ci în cheia modernismului – ca luptă a individului pentru autonomie, pentru afirmarea umanității sale, împotriva reificării, a obiectualizării – în acest caz, a transformării unei femei în obiect de lux (titlul originar al piesei a fost „Casa cu păpuși”). Așadar, filosofii – că vorbesc de la catedră, în cabinetul de consiliere filosofică, în cărțile lor sau în reviste, dintr-un studio de televiziune sau dintr-un studio de radio, pe blogul personal sau pe o rețea socială – trebuie să cultive nevoia de autonomie, care vine la pachet cu mândria de a fi om (id est, nici obiect, nici animal). Mai țineți minte ce spunea Empedocle, acum 2.000 de ani? „Sunt mândru că sunt om și nu animal”. Ideea a fost dezvoltată în creștinism, unde mândria nu mai vine dintr-un complex de superioritate, ci din ideea că Dumnezeu a pus în creatura sa o scânteie de divinitate. Cred că toate cabinetele de consiliere filosofică ar trebui să aibă acest slogan: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!”. L-am citat pe Gorki.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca profesor, ca spirit civic remarcabil, ca teoretician și ca practician în domeniul consilierii și al consultanței etice – cum vă situați activitățile de consiliere în comunicarea etică și eficientă? În ce domenii specifice și ce servicii oferiți pe piața dinamică a consilierii din România? Dacă cineva dorește să apeleze la serviciile dumneavoastră, cum poate să o facă?

Dumitru Borțun: Ați pus degetul pe rană! Într-adevăr, asta este principala tensiune care se resimte în consilierea pe terenul comunicării, dar nu numai în consiliere, ci cam în toate nivelurile și compartimentele industriei de comunicare. Cred că ați descoperit ciclul de articole dedicate eticii în comunicare, realizate de Dana Oancea pe site-ul ei, PR România (http://www.pr-romania.ro/), unde a aplicat Chestionarul PRoust la zeci de experți, români și străini. Reiese că peste tot este preeminentă această relație, dintre etică și eficiență. De ce? Fiindcă adesea, influențarea atitudinilor și comportamentelor se face prin gestionarea reprezentărilor pe care un public la are cu privire la anumite fenomene, evenimente, instituții și persoane. Ori, atunci când schimbi reprezentarea cuiva nu poți să i-o spui, dacă vrei să ai succes. Reprezentările nu se schimbă cu argumente raționale. Dar dacă nu-i spui ce urmărești, miroase a manipulare! Adică a lipsă de etică. De ce nu ar fi manipularea etică?! Manipularea e imorală fiindcă încalcă o valoare sacrosantă, încrustată în toate culturile de sorginte creștină: atributul liberului arbitru, cu care oamenii au fost dăruiți de Dumnezeu și care îi diferențiază de obiecte și de animale. Ea a fost preluată și de ideologiile laice care se pretind umaniste. De altfel, cele două expresii prin care oamenii înfierează așa ceva sunt: „manipulare” (care trimite  la obiecte) și „spălarea creierului” sau „dresaj” (care trimit la animale). Din păcate, pe piața comunicării strategice se abdică adesea de la principiul etic al liberului arbitru, apelându-se și la manipulare, și la spălarea creierului.

În ceea ce privește domeniile consilierii, domeniul meu predilect este comunicarea politică și electorală – mai cinstit spus, comunicarea politică și marketingul electoral. De ce e nevoie de cinste ca să dai un astfel de răspuns? Fiindcă ideea de marketing presupune în mod automat „abordarea de marketing”: identifici o nevoie socială și îți construiești produsul (în cazul nostru, mesajul) plecând de la nevoia identificată și având ca scop satisfacerea acesteia. De cele mai multe ori, publicurile vizate nu află că le-ai aflat nevoile (de pildă, nevoia de speranță), și nici că mesajul tău a fost construit premeditat, pentru a răspunde nevoii respective. Este necesar marketingul electoral? Din păcate, da. Fiindcă dacă partidul sau candidatul pe care îl consiliezi nu face marketing electoral, nu câștigă alegerile. Ceilalți fac! Dar o dată ajuns la putere, moral este să guvernezi, nu să transformi marketingul electoral în marketing politic. Adică să iei și hotărâri mai puțin populare, să iei „decizii politice grele”, cu bătaie peste ani sau decenii, oricum peste mai mult de 4-5 ani, cât ține un ciclu electoral. Din păcate, se poate constata că în ultimii ani marketingul electoral se continuă și după alegeri,  iar oamenii politici și partidele nici nu mai au timp să guverneze. Efectul pe termen scurt este decredibilizarea lor în fața electoratului și absenteismul tot mai mare la alegeri. Pe termen lung este compromiterea viitorului. Așadar, Marketing electoral, da! Marketing politic, nu!

În celelalte domenii în care am experiență de consultanță și consiliere nu cred că există astfel de dileme etice. Am făcut consiliere de discurs – nu numai speech making, ci și training de comunicare verbală, nonverbală și paraverbală (public speaking). Am făcut consultanță de imagine pentru ministere și alte instituții publice – aceeași relaxare etică: e suficient să nu minți, ceea ce știm de-acasă, din prima copilărie. Am observat că de cele mai multe ori, minciunile, exagerările sau omisiunile se leagă cu incompetența sau cu lipsa de talent.

 Sandu Frunză: O dată cu dezvoltarea crizei medicale pe plan global a apărut ideea că vom asista în viitorul apropiat la o schimbare de paradigmă. Cum ar putea fi retrasate liniile generale ale lumii noastre din perspectiva Responsabilității Sociale? În ce măsură cultivarea intensă a responsabilității sociale a organizațiilor va putea contribui la o orientare spre o calitate mai bună a mersului vieții noastre în lumea interconectării și comunicării globalizate?

 Dumitru Borțun: La începutul pandemiei și eu credeam așa. În interviul acordat Ioanei Epure pentru PressOne, pe 30 martie, spuneam că pe termen mediu și lung, statul român ar putea reconstrui încrederea în relația dintre el și cetățenii săi. Îmi exprimam speranța că va veni acel moment istoric în care statul român să dovedească cetățenilor săi că merită încrederea lor, iar ei nu-l vor mai percepe așa cum îl percep cei mai mulți dintre ei: ca pe „inamicul public nr. 1”. Ei bine, între timp m-am mai calmat.

Evoluția evenimentelor mi-a arătat că nimeni nu învață nimic dintr-o tragedie – nici guvernanții, nici guvernații. La nivel individual, poate că este posibilă o „trezire intelectuală”, cum spunea Bachelard, o metanoia, prin care un individ imoral să devină unul moral (ca Jean Valjean, din Mizerabilii, romanul lui Victor Hugo). Dacă nu am crede că e posibilă o convertire morală, nu ne-am face profesori sau consilieri. Dar la nivel individual! La nivel societal, e mai greu să sperăm. Societățile, în ansamblul lor, se comportă ca niște indivizi mediocri din punct de vedere intelectual, fără prea multă memorie și lipsiți aproape total de responsabilitate.

 

Cu George Bondor despre practicile filosofice și deschiderile filosofiei în vremea pandemiei

Standard

bobdor

Sandu Frunză: Sînteți recunoscut ca una dintre cele mai importante voci ale filosofiei românești de astăzi. Vă aduceți o contribuție semnificativă la dezvoltarea filosofiei practice și a practicilor filosofice în România în calitate de editor al prestigioasei reviste Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy. Care este ponderea articolelor pe care le primiți spre publicare pe teme legate de filosofia practică și practicile filosofice? Care sînt aspectele pe care le problematizează autorii ce se adresează revistei Meta?

George Bondor: Revista META a ajuns la cel de-al 12-lea an de apariție, cu câte două numere pe an. Există un foarte bun echilibru între cele trei direcții anunțate în titlul revistei: hermeneutica, fenomenologia și filosofia practică. Cea din urmă atrage mulți autori, atât prin temele tradiționale ale filosofiei practice, înțeleasă ca filosofie moral-politică, dar și prin deschideri aplicative extrem de actuale, precum moda, benzile desenate, sportul, muzica, spațiul virtual și rețelele de socializare, tehnica și multe altele.

Să recurgem însă puțin la istorie. Echipa fondatoare, formată din profesorul Ștefan Afloroaei, colegul meu Corneliu Bîlbă și cu mine, alături de, pe atunci, foarte tânărul cercetător Cristian Moisuc, a dorit de la început ca revista să ilustreze cât mai fidel preocupările grupului de cercetare din care făceam parte, și care este în continuare activ. Altfel spus, ne-am dorit ca revista să fie oglinda formei de viață care ne-a animat vreme de atâția ani. În instituțiile noastre, cele mai trainice proiecte sunt cele care se clădesc nu pe construcții abstracte, ci pe realități vii. O asemenea formă de viață a reușit să dezvolte profesorul Ștefan Afloroaei, care a fondat în anii ’90 Cercul de Hermeneutică, aducând totodată această disciplină în proiectul instituțional al Facultății de Filosofie din Iași. Orientate spre lecturi și analize asupra fenomenelor interpretării, înțelegerii și sensului, discuțiile din acea perioadă, la care participau uneori colegi și din domeniile filologiei, teologiei, istoriei, artelor și dreptului, au deschis permanent către latura practică a filosofiei. Aspectele teoretice trimiteau constant către latura aplicativă, practică a filosofiei. Erau mereu în atenție modurile în care un sens pe care îl înțelegem se aplică la propria viață, modificând maniera noastră de a fi. Dacă preocupările de hermeneutică au reprezentat începutul, Cercul despre care vorbesc s-a transformat mai apoi în Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică. Numeroși colegi valoroși s-au alăturat acestui proiect. Hermeneutica a reprezentat preocuparea de început a fiecăruia dintre noi, rămânând și acum un univers filosofic care unește – explicit sau implicit – toate practicile noastre filosofice.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – în calitate de profesor de filosofie, jurnalist și cercetător în domeniul filosofiei – cum vă regăsiți ca filosof practician? Care sînt zonele în care vă aduceți contribuția la dezvoltarea și implementarea acestora?

George Bondor: În ceea ce mă privește, solul hermeneutic al gândirii a constituit, pentru început, terenul întâlnirii cu istoria metafizicii și, mai ales, cu proiectele critice la care metafizica a fost supusă. Am fost astfel condus, pe de o parte, către ontologia hermeneutică, al cărei substrat fenomenologic am început să-l explorez încă din perioada doctorală. Pe de altă parte, am ajuns astfel la filosofia vieții, a puterii și a corporalității, de la Nietzsche la poststructuraliști, Agamben și alții. Între toate acestea, așa cum se poate observa, există un fir director care apare aproape obsesiv. Acesta este preocuparea pentru deja-ul prezent în ființa umană, de la istorie, tradiție, memorie, lumea vieții și lumea textului până la corporalitate, putere, ideologii, sfera publică și numeroasele măști identitare pe care omul le asumă, toate acestea mediind, în definitiv, relația pe care fiecare dintre noi o întreține cu sine însuși, cu lumea, cu ceilalți și, totodată, cu orice dincolo. Or, explorarea deja-ului nu este nici teoretică, nici practică, ci este pre-teoretică, în sensul fenomenologic, mai ales heideggerian, al termenului. Abia pornind de la acest sol fenomenal pre-teoretic au sens trimiterile către teorie, pe de o parte, și către practica filosofică, pe de alta.

Mai este însă un aspect important pe care probabil l-au resimțit toți cei care se ocupă cu filosofia. După ce îți educi mintea să se ridice deasupra obișnuitului, să lucreze cu abstracții, cu lucruri nepalpabile, cu idei și raționamente complicate, simți o foame de concret, de fenomene obișnuite, de „bucuriile simple”. Oricât de mult ți-ar plăcea liniștea distanței reflexive, simți nevoia de a te adânci, fie și provizoriu, în curentul tumultuos al vieții, lăsându-te purtat de afluenții sinuoși ai acesteia. Poate că aceasta este cea mai importantă tensiune care definește activitatea filosofică.

Sandu Frunză: Practicile filosofice vin tot mai des în atenția publică atît prin variatele modalități prin care resimțim prezența filosofiei în diverse forme ale filosofiei aplicate, cît și în ceea ce privește publicațiile despre practicile filosofice și consilierea filosofică. Cît de relevante sînt aceste preocupări de cercetare în mediul academic românesc? Cît de deschiși sînt profesorii de filosofie spre a deveni filosofi practicieni și în ce măsură se dezvoltă cercetările de filosofie aplicată?

George Bondor: Filosofia aplicată se dezvoltă tot mai mult în mediul românesc. Există la nivel mondial o tendință a filosofilor de a nu se mai ocupa doar cu problemele „de duminică” ale filosofiei, ci și cu cele care au implicații asupra vieții obișnuite. De pildă, este tot mai prezentă reflecția etică asupra numeroaselor noi realități ale lumii de azi, de la raportul cu pământul și cu celelalte viețuitoare, trecând prin raportul cu propriul corp (nașterea, boala, moartea), până la relația de tip etic cu roboții și inteligența artificială. De asemenea, tot mai mulți contemporani au înțeles că analiza filosofică a problemelor individului și a situațiilor în care se află – ținând de relația cu sine, cu sensul propriei vieți ori cu locul ocupat în lume, dar și de raportul cu ceilalți, cu instituțiile și cu societatea – este, în cazurile obișnuite, extrem de utilă. Desigur că filosofia a avut mereu o dimensiune terapeutică. Doar că practica acestei terapeutici a fost, în trecut, fie interioară grupurilor și școlilor filosofice, fie a avut un caracter constrângător, conducând spre ideologii în numele iluziei de a reforma întreaga umanitate.

Consilierea filosofică, la care faceți referire, uzează de puterea de analiză exersată în cuprinsul filosofiei, de la analiza situațională, analiza limbajului, gândirea critică și raționamentul practic până la analiza existențială. Există poate și câteva temeri în fața avântului consilierii filosofice: că ar putea vulgariza într-o prea mare măsură ideile filosofice serioase, sau că s-ar putea transforma într-o prescriere a unor rețete de viață. Poate că Nietzsche avea dreptate atunci când susținea că este nevoie de medici care să fi traversat ei înșiși boala, întrucât doar ei pot înțelege mecanismele acesteia și căile către vindecare. În această privință, filosofii chiar excelează. Au puterea de a vedea mai bine decât ceilalți maladiile umane și sociale, exersând un spirit critic mai ascuțit.

Sandu Frunză: Pentru că sunteți autorul uneia dintre cele mai importante cărți de filosofie publicate în filosofia românească actuală – Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării – ceea ce ne dă posibilitatea să considerăm că sunteți un specialist în problemele privind „reevaluarea tuturor valorilor”, aș dori să comentați tendința de a considera că după ieșirea din pandemia actuală va avea loc un proces profund de regîndire a valorilor omului contemporan. Care credeți că va fi impactul pe care îl vor avea consilierea filosofică și practicile filosofice în procesul de reconstrucție a vieții noastre în spațiul cultural românesc, și în general, în această (ipotetică) schimbare de paradigmă?

George Bondor: Omului i se întâmplă ceva important în ordine reflexivă doar în situațiile limită ale vieții: în fața morții, în timpul războiului, în experimentele totalitare, poate și în situațiile limită pozitive, precum iubirea și credința arzătoare. Marea Închidere de la începutul pandemiei a reprezentat, pentru cei mai mulți, ceva greu de suportat. Caracterul ei total neașteptat, lipsa de previzibilitate a viitorului, neputința generalizată au răsturnat obișnuințele omului contemporan. Acest om era convins că totul îi stă la dispoziție – de la pământ, trecând prin lumea vie, până la lumea tehnicii. Credea că are o putere imensă de a calcula, de a planifica, de a stăpâni. Era sigur asupra esenței sale și a diferenței față de restul ființărilor. Cu alte cuvinte, trăia un vis străvechi al diverselor umanisme, care l-au convins că locul său este în centrul lumii. Pandemia a răsturnat, cel puțin provizoriu, această iluzie. Omul a redescoperit că trăiește înconjurat de numeroase entități minuscule, vii sau infravii, care se regăsesc permanent nu doar în jurul nostru, ci și în interiorul fiecărui organism uman. Iar asupra lor nu avem o putere nelimitată, ba chiar s-a dovedit că uneori nu avem nici cea mai mică putere. Ne-am redescoperit pluralitatea internă, asupra căreia Nietzsche ne-a atras atenția ca nimeni altul. Nu știm exact dacă se va reveni la vechile convingeri antropocentrice și la consecința lor, pustiirea pământului și a lumii vii. Din păcate, sunt semne că așa se va întâmpla. Totuși, pandemia poate fi privită, metaforic cel puțin, și ca o răzvrătire a lumii non-umane împotriva acțiunilor iraționale ale omului, făcute, paradoxal, tocmai în numele pretinsei sale raționalități. Deocamdată retorica războinică – adoptată și în plan medical, și în sfera politicului – pare să țină de modul de a gândi anterior pandemiei. Ipoteza conviețuirii pe termen lung cu noul coronavirus trebuie să ne dea însă de gândit într-un sens mai larg. Poate e un semnal de alarmă că omul ar trebui să-și redescopere locul alături de restul lumii, și nu ca stăpân al acesteia. Lumea postumană trebuie să valorifice tot ceea ce este mai bun în om.

 

Cu Florin Lobonț despre profesionalizarea consilierii filosofice în lumea aflată în criza pandemică

Standard

florin lobont 1

Sandu Frunză: Sînteți creatorul primului program de formare profesională în domeniul consilierii filosofice din România. Vă rog să faceți activitatea acestui Masterat în mai mare măsură cunoscută comunității academice, mediului cultural, dar și posibililor beneficiari care ar putea alege să se instruiască în practicile filosofice și în consilierea filosofică. Vă rog să ne spuneți: care este specificul acestui program universitar în peisajul românesc al specializării în domeniul filosofiei și al profesionalizării activităților de consiliere?

Florin Lobonț: Nu mă bucură acest pionierat, care vine, din păcate, destul de târziu la noi (am început în 2015), după cum nu mă bucură nici rămânerea lui doar la Universitatea de Vest din Timișoara. Târziu, întrucât asemenea proiecte de relansare aplicativă a filosofiei necesită timp pentru a ajunge la o oarecare maturitate, consacrare și popularitate, alături (nu în concurență!) cu programele de filosofie academică deja existente. Am folosit căile obișnuite pentru promovarea lui (social media, pagini de internet, conferințe și publicații, articole în presă), însă, este adevărat, trebuie făcut mai mult pentru aducerea existenței și ofertei acestui masterat internațional (desfășurat integral în limba engleză) la cunoștința tuturor celor interesați. Într-adevăr, este primul program de acest gen derulat la nivel universitar din România, dar și din zona central și est europeană, și singurul desfășurat în limba engleză din Europa. În acești primi ani, efortul de constituire și consolidare ale programului s-au concentrat în mare măsură pe realizarea de parteneriate externe care să ne asigure colaborarea cât mai multor specialiști de notorietate și dobândirea, de către studenți, a unor abilități specifice cât mai solide. Astfel, în urma tatonărilor, vizitelor reciproce și discuțiilor, lista colaboratorilor și partenerilor noștri a ajuns sa cuprindă instituții și asociații (sau membri ai acestora) care desfășoară activități similare, precum Institut de Pratiques Philosophiques (Argenteuil), American Philosophical Practitioners Association, SAPERE (Anglia), universitățile Ca’ Foscari (Veneția), Quincy, Purdue, Catholic-Washington (Statele Unite), Amsterdam, Sorbona, Lyon, John Cabot (Roma), Azore, Beira Interior, Bangok și altele. La acestea se adaugă și câțiva specialiști practicieni din România, în special de la Universitatea de Vest din Timișoara și de la Universitatea din București. Programul oferă cunoştinţe teoretice aplicate şi deprinderi de a utiliza instrumente și metodologii adecvate bazate pe filosofie în sprijinul persoanelor sau grupurilor care se confruntă cu probleme existenţiale, relaţionale, etice şi decizionale în experiența lor individuală sau în contexte sociale şi profesionale. Abilitățile dobândite (și utilizate deja de o parte din absolvenți în profesiile lor) se aplică unui spectru tot mai cuprinzător de probleme, de la consultanţa în afaceri până la probleme strict individuale ale clienţilor, implicând cel mai adesea o regândire a valorilor şi credinţelor acestora şi recurgând la metode de rezolvare raţională a conflictelor bazată pe instrumente critic-analitice, argumentative şi dialogale specifice filosofiei.

Sandu Frunză: Sînteți coordonatorul primei teze de doctorat, în mediul academic românesc, care are ca temă consilierea filosofică. Care este specificul acestei consilieri? Încotro ne orientează acest domeniu de cercetare? Care este impactul unor astfel de cercetări în domeniul cunoașterii și al practicilor filosofice?

Florin Lobonț: Multă lume a exprimat îndoieli în privința capacității consilierii filosofice de a se legitima suficient în raport cu consilierea psihologică. Așa cum este gândit și în cadrul programului nostru, acest ansamblu de deprinderi subsumat consilierii și consultanței filosofice și etice este conceput ca o alternativă la consilierea psihologică adresată celor care doresc să evite medicalizarea problemelor de viaţă, însă nu în opoziție, ci în complementaritate cu specializările oferite de domeniile psihologiei, neuro-ştiinţelor şi psihiatriei şi în colaborare cu specialişti din cadrul acestora. Competențele profesioniștilor din acest domeniu cuprind asimilarea și operaționalizarea în consiliere și consultanță filosofică și etică a aspectelor particulare ale filosofiei practice şi formelor înrudite de consiliere şi metodologiile de intervenţie destinate ajutorării clienţilor. Profesioniștii bine pregătiți ai acestui domeniu dobândesc fundamentele teoretice, tehnicile şi deprinderile practice cu ajutorul cărora să asculte, să înteleagă şi să accepte, dintr-o perspectivă fundamentată pe filosofie, punctele de vedere prezentate de clienţi, în funcție de dinamica personală, de circumstanţele familiale, sociale și de lucru în care trăiesc, să-i ajute să-şi identifice şi să-şi formuleze problemele şi soluţiile. Așadar, consilierea filosofică nu abordează probleme ce țin de afecțiuni din spectrul patologiei fiziologice sau mentale, ci tulburări ale homeosazei emoționale cum ar spune unul dintre colaboratorii programului, profesorul american Lou Marinoff. Prin urmare, expertiza filosofică nu este compatibilă cu impunerea sau contrazicerea diagnosticelor clinice. Scopurile sale sunt doar în subsidiar „terapeutice”, prin faptul că vizează (cu mijloace specifice) reducerea anxietății și amplificarea stării de bine, nu prin aspirația de a substitui vreo formă de practică psihoterapeutică sau psihiatrică. De aceea,  considerăm că abilitățile de gândire filosofică aplicată trebuie completate cu o pregătire temeinică în evaluare psihologică și tehnici de consiliere.

Sandu Frunză: Ambiguitatea, fragilitatea și frica de singurătate și izolare pe care le-a adus în viața noastră criza actualei pandemii ne creează o nevoie reală de a apela la sprijin din partea unor profesioniști, de a accesa diverse servicii de consiliere. În ce situații ar trebui să apelăm la sprijinul profesional al unui consilier filosofic? Care e plusul pe care consilierea filosofică îl poate aduce în raport cu alte practici de consiliere în perioade de criză cum este cea pe care o parcurgem?

Florin Lobonț: Încă de la Socrate – unul din părinții și inspiratorii filosofiei ca instrument de analiză și îndrumare a vieții de zi cu zi – consilierea sau practica filosofică s-a constituit ca un mijloc de soluționare a unor crize individuale și colective de natură existențială, ale sensului, crize etice, identitare, relaționale, în care situația actuală se încadrează în nenumărate privințe. Chiar dacă nu a rămas singura formă de filosofare, filosofia privită ca phronesis – înțelepciune practică – a fost concepută încă dintru început ca dialog ghidat de rationamentul dialectic, menit sa reflecteze asupra preocupărilor și problemelor concrete care apar în cursul vieții celui care solicită ajutor, precum și asupra semnificației vieții ca întreg. Practica filosofică întreprinde această explorare, într-un mod prietenos, plin de simpatie și acceptare în raport cu clientul, propunându-se ca o modalitate de sprijin în descoperirea, asumarea și practicarea adevărului (în special cu privire la sine) de către acesta, ca principală componentă a cunoașterii de sine, la care se adaugă practicarea virtuții în raport cu sine și cu ceilalți. În acest fel, analiza filozofică a propriei vieți îl poate ajuta pe client să trăiască o viață mai bună, mai productivă, mai plină de sens și, prin urmare, mai fericită.

Plecând de la învățăturile filosofilor și înțelepților din vechime și adaptându-le vremurilor noastre, strategiile consilierilor filosofici contemporani sunt diverse (fapt reflectat și în programul nostru masteral), uneori eclectice (în funcție de deschiderile și dispozițiile clienților lor), aceștia recurgând la (sau chiar combinând), de pildă, dialogul socratic, principiile moralității stoice (centrate pe apathea) și chiar deprinderea și practicarea celor trei „nestemate” ale taoismului (compasiunea, simplitatea și răbdarea, uneori traduse și ca iubire, moderație și reziliență), cu precădere folositoare în vremuri de criză ca cea pe care o traversăm astăzi la nivel planetar. Cei bolnavi și suferinzi au nevoie de ajutorul nostru, singurătatea și depresia și alte maladii sunt exacerbate de restricțiile impuse în perioada acestei pandemii. Dacă pentru unii apathea stoică poate constitui o ieșire din impas, în cazul multor altora doar exercitarea autentică a compasiunii noastre, care duce dincolo de interesul personal, le va fi de un real ajutor. De asemenea, imboldul simplității și a bucuriei vieții simple îndepărtată de cultura consumeristă poate aduce clienților pauza necesară conștientizării frumuseții vieții pure și simple, a beneficiului acestei pauze de reflecție și regenerare. În fine, învățarea altei virtuți, răbdarea, va anula efectele nocive ale anxietății provocate de nerăbdarea întoarcerii la viața plină de suprastimulările superficiale de dinainte. Răbdarea ca abilitate stoică de a amâna gratificația și a suporta dificultățile se transformă într-o virtute utilizabilă pe parcursul restului vieții.

Practica filosofică se situează cel mai aproape de oferirea acestor forme de ajutor. Dincolo de rigoarea și disciplina analizei cu care identifică natura, anvergura și consecințele problemelor la nivel individual sau de grup, fiecare viitor practican este liber să-și constituie – în vederea maximei utilizări, în slujba clienților, a calităților sale – „semnătura personală”, propriul stil de lucru cu clienții, dat fiind că nu există un cadru teoretic specific impus tuturor.

Sandu Frunză: Cum vă situați dumneavoastră ca profesionist pe piața deschisă a ofertelor de formare profesională, de consultanță și de consiliere? Care sînt tipurile de intervenție pe care vă propuneți – în noul context al crizei medicale și după ce ea va fi depășită – să le faceți ca filosof și expert în consilierea filosofică?

Florin Lobonț: Personal, mi-am asumat în primul rând sarcina de construcție la nivel conceptual-„institutional” (chiar dacă acesta din urmă sună impropriu) a acestei îndeletniciri (pe care o privesc, cum am mai amintit, în primul rând ca pe un ansamblu de abilități și competențe ale minții, aplicabile în multe profesii) prin formarea acestor grupuri și rețele de învățăcei și specialiști, dintre care doar unii reușesc – drumul fiind lung și anevoios – să ajungă în relații de tip discipol-mentor, care trec dincolo de însușirea de tehnici, la un nivel pe care l-am putea descrie (fie și în sens „slab”) ca „inițiatic”. Tipurile de activități pe care eu le susțin direct includ exersarea și consolidarea în grupurile de discuții ale studenților și absolvenților noștri (deocamdată încă închise, datorită modestiei și dorinței lor de a fi mai bine pregătiți atunci când se vor pune la dispoziția publicului) și  încurajarea și facilitarea sesiunilor de supervizare (unele aflate în desfășurare regulată de câțiva ani) cu practicieni recunoscuți internațional (din Franța, Italia, Statele Unite, Spania, Rusia etc. ). Ceea ce urmărim, împreună cu aceștia din urmă, este ajungerea la practica zilnică de reflecție și clarificare aplicate valorilor, credințelor, ideilor, judecăților, dorințelor, emoțiilor, intuiților, scopurilor, angajamentelor, relațiilor și, în general, tuturor (sau măcar majorității) acțiunilor și experiențelor din care se constituie viața proprie a celor care se pregătesc cu scopul de a facilita acest proces și pentru clienții lor. Ideal, pentru filosoful practician (denumirea preferată printre profesioniștii consilierii și consultanței filosofice) filosofia ar trebui să devină un mod de viață, nu o sumă de analize și precepte exersate exclusiv în cabinetul de consiliere sau în forumuri de dezbatere filosofică a problemelor vieții curente (lucru încă mai greu de realizat în tipul compartimentat de existență a vieții contemporane moderne).

Intervențiile specifice acestor abordări fundamentate pe filosofie reprezintă în primul rând o formă de praxis (mai precis o practică vie bazată pe abilitatea unui răspuns etic inițial) al interacțiunii făcută cu deschidere, compasiune și grijă pentru persoanele care caută adevărul (în modalități deschise, niciodată fixe și strict circumscrise unei teorii, doctrine sau școli filosofice) cu privire la ele însele și „ancorele” filosofice cu care rezonează și modalitățile schimbării atitudinale și acționale inspirate de acestea. Acesta este și unul din elementele principale care disting consilierea filosofică de toate celelalte forme de consiliere din psihologie și de practicile de consiliere psihoterapeutică, care operează în cadre teoretice precise.

Sandu Frunză: Ne aflăm într-o perioadă de criză în care nevoia de consiliere este din ce în ce mai vizibilă, fie că este vorba despre organizații sau despre indivizi. Cei care doresc să apeleze la consultanța etică sau la serviciile unui consilier filosofic cum pot să o facă? Cum ajungem la un filosof practician sau la un profesionist care să ne ofere consiliere filosofică? Puteți să ne vorbiți de serviciile oferite de practicieni, eventual să ne dați cîteva exemple de specialiști prezenți pe piața consilierii filosofice?

Florin Lobonț: Eu pot vorbi doar în numele programului nostru masteral și al rețelei de practicieni (consacrați, implicați în formarea studenților masteranzi, sau absolvenți ai programului, participanți la diverse scheme de formare continuă cu cei dintâi) constituiți în jurul acestuia. Numărul acestor practicieni aflați la diferite niveluri de formare și experiență este în continuă creștere, ceea ce nu poate fi decât îmbucurător, însă și mai îmbucurătoare ar fi creșterea numărului acestor progame de formare de durată, serioase, desfășurate la nivel universitar. Diversitatea și dinamica acestei „structuri” nu a permis încă constituirea unei platforme unice care să promoveze în mod unitar servicii de consiliere și consultanță filosofică și etică. Deocamdată singurul „nod” al acestei rețele care are legături cu toți acești practicieni este reprezentat de pagina Facebook Master of Philosophical Counselling and Consultancy, al cărei membri sunt și unde solicitările pot fi trimise și văzute în timp real. Curând pe această pagină vor fi anunțate și linkurile către pagini FB sau web dedicate ale grupurilor care oferă consiliere specifică sau către forumuri de discuții dedicate problemelor și crizelor vieții contemporane. Printre serviciile oferite de practicieni consacrați se numără consilierea individuală (Prof. Laurențiu Staicu, Dr. Annalisa Rossi, Dr. Oscar Brenifier, Viktoria Chernenko, Alexandru Cosmescu, Maria Volodina, Isabelle Millon, Jerome Lecoq, Conf. Dr. Claudiu Mesaroș, Dr. Ionuț Mladin) și absolvenți ai masterului (Anca Tiurean, Veronica Bâtcă, Diana Panța), consilierea organizațională (Diana Panța, Mihail Pricop, Andrew Keltner), cu copiii (Manuela Anghelescu, Mihaela Mănoiu, Anca Tiurean, Diana Panța), cu grupuri mici și familială (Anca Tiurean) sau cea destinată deținuților, celor eliberați și lucrătorilor din penitenciare (Dr. Annalisa Rossi, Dr. Rupali Jeswal, Gary Hill, Aladin Tătaru).

Prin practicienii phronesis-ului (de care lumea prezentului și cea a viitorului au nevoie în număr cât mai mare), filosofia abia reîncepe să-și reia rolul cotidian și să-și asume utilitatea socială pentru care a fost concepută, atât de înțelept și de vizionar, cu două milenii și jumătate în urmă.

Cu Iulia Grad despre practicile filosofice și clubul de filosofie pentru copii în lumea care se pregătește cu timiditate să iasă din pandemie

Standard

iuliagrad2

Sandu Frunză: Sînt tentat să vă pun întrebări legate de etica în comunicare, de etică organizațională și consultanță etică, avînd în vedere că în ultima vreme ați publicat cîteva studii valoroase pe aceste teme. În același timp, vreau să amintesc pentru cititorii noștri și faptul că aveți cercetări semnificative pe problematica eticii în publicitatea care îi implică pe copii, fie ca protagoniști, fie în calitate de consumatori. Dar nu am să vă cer de data asta să ne vorbiți de deontologie sau de aplicații ale eticii la viața profesională. Aș dori să remarc activitatea dumneavoastră în domeniul filosofiei aplicate. Sînteți printre cele mai entuziaste și active organizatoare ale Clubului de filosofie pentru copii. Aș vrea să faceți pentru cititorii noștri o introducere în această practică filosofică în care copiii sînt incluși ca parte activă a reflecției și creativității filosofice.

Iulia Grad: Într-adevăr, activitatea de mea de cercetare abordează în special teme din zona eticii în comunicare. Dar sunt foarte entuziasmată și în ceea ce priveşte activitatea mea în cadrul Clubului de filosofie cu copiii. Domeniul filosofiei pentru  copii (P4C)  poate fi înscris în categoria demersurilor de scoatere a filosofiei din limitele turnului de fildeş şi de „punere la treabă”, în formule diluate, bineînţeles, în contextul vieţii concrete obişnuite. P4C porneşte de la premiza că filosofia se împacă spontan, neforțat cu mirarea naturală a copiilor şi cu intuiţiile lor. Trebuie, bineînțeles, să păstrăm proporţiile atunci când vorbim despre „concepte filosofice.” Este vorba de forme diluate, care rețin articulaţiile esenţiale ale unei teme filosofice, şi care prezintă problema în contextul unei poveşti, cu rol de stimul.

Există preocupări în domeniul filosofiei pentru copii de decenii bune, numele cele mai cunoscute fiind în acest sens, Matthew Lipmann sau David White. Şi evoluţia recentă a P4C este foarte interesantă, existând mai multe direcţii de cercetare şi de practică. In UK, de exemplu, sunt Peter Worley de la  The Philosophy Foundation sau Jason Buckley, The Philosophy Man. În România, deşi trendul este mai timid, există centre active, cum ar fi cel coordonat de dl. prof. Marin Bălan de la Bucureşti. În Cluj Napoca primele preocupări în zona P4C au fost inițiate de dna prof. Monica Diaconu.

Sandu Frunză: Orașul Cluj este în tot mai mare măsură nu numai orașul filosofului Lucian Blaga, nu doar centrul unei reflecții filosofice foarte importante prin filosofii legați de Universitatea Babes-Bolyai, ci și prin faptul că se constituie ca un model de cultivare și de impunere în conștiința publică a unei practici filosofice destul de puțin cunoscută publicului larg: filosofia pentru copii. Cum a apărut această inițiativă și în ce fel se dezvoltă activitatea de club filosofic pentru cei mici?

Iulia Grad: Contactul meu cu filosofia pentru copii se datorează Mihaelei Frunză, căreia îi sunt foarte recunoscătoare. Ea a început în 2016 colaborarea cu Biblioteca Judeţeană clujeană, organizând pe parcursul unei luni întâlniri pe teme filosofice cu copii cu vârste cuprinse între 8 şi 12 ani. În 2017 programul a fost dezvoltat şi la Filiala Traian Brad a BJC într-un proiect câştigat în cadrul competiţiei Com’on Cluj. Cu această ocazie, echipa clubului s-a extins, şi am fost şi eu cooptată, alături de Ariana Guga şi Iulia Medveschi. După această etapă, proiectul coordonat de Mihaela a luat avânt şi acum, sau mai precis, înainte de pandemie, fiecare filială a BJC găzduia un club de filosofie; s-au alăturat echipei şi Liana Precup şi Persida Bec, care îşi scriu tezele de doctorat pe teme de filosofie pentru copii, precum şi studenţii care fac cursul opţional de filosofie pentru copii.

Activităţile se construiesc în jurul discuţiilor pe care copiii le iniţiază pornind de la un stimul. În cazul Clubului nostru este vorba de cele mai multe ori despre o poveste. Dar stimulii pot fi video-uri, cântece, imagini, etc. Ţinând cont că avem deja ceva experiență la club, s-au dezvoltat câteva obiceiuri şi unul important este citirea poveştilor cu voce tare de către fiecare dintre participanţi, pe rând. Funcţionează în opinia noastră ca un bun exerciţiu de cultivare a respectului şi a toleranţei reciproce; pare un termen puternic, dar este vorba despre participanţi cu vârste care variază de pe la 7 ani, când abia învaţă să citească până în jur de 12, când sunt deja, mulţi dintre ei, cititori înrăiţi. Copiii au răbdare unul cu celălalt, se ajută iar această atitudine se menţine şi în etapa următoare a fiecărei întâlniri, cea cu discuţiile, când se întâmplă să se mai încingă spiritele. Însă, un fapt pe care l-am remarcat este deschiderea copiilor spre dialog, spre argumentele celorlalţi,  uşurinţa cu care ei se repoziţionează în funcţie de cât de convingătoare sunt argumentele celorlalţi. Cultivarea dialogului şi a deschiderii într-un cadru în care miza nu e formularea răspunsului corect definitiv este în opinia mea unul dintre aspectele definitorii pentru ceea ce facem noi la club. Din acest motiv, sintagma care descrie cel mai bine activitatea clubului nostru este „comunităţi de dialog”.

În aceeaşi ordine de idei, o altă chestie pe care am remarcat-o este uşurinţa cu care copiii rezistă tentaţiei moralizării.  Deşi sunt subliniate, evident, alegerile corecte, virtuţile, comportamentele bune, etc. perspectiva aceasta nu acaparează discuţia şi copiii intuiesc articularea conceptuală filosofică a poveştii. Foarte rar se întâmplă ca răspunsurile să fie monolitice, nesurprinzătoare şi bineînţeles neajustate sau ne-updatate până la sfârşitul întâlnirii. 

Sandu Frunză:  Știu că, o dată cu suspendarea activităților didactice, activitatea cu micii filosofi s-a intensificat aici la Cluj. Ce a schimbat situația de criză medicală, care ne-a luat prin surprindere, în activitatea clubului de filosofie? Cum a fost trecerea la experiența spațiului virtual? A fost vorba doar despre o schimbare a mediului de transmitere a mesajului datorată imposibilității organizării unor întîlniri față către față sau situația de excepție prin care am trecut în perioada stării de urgență a adus ceva nou și în privința tematizărilor și a atitudinilor copiilor față de reflecția filosofică?

Iulia Grad: Da, activitatea Clubului nu a fost încurcată de marea mutare în online cauzată de pandemie. Din contră, am putea spune. Cred că o mare parte din cei care avem privilegiul accesului la internet şi la tehnologia de comunicare  putem să spunem că situaţia actuală ne-a învățat ceva nou, prin faptul că ne-a scos din zona de confort şi ne-a obligat să utilizăm instrumente de a căror existenţă doar ştiam, fără să ne sinchisim să le cunoaştem mai bine. Totuşi, mărturisesc că, în ciuda acestui câştig, ideea ca situaţia actuală să se prelungească pe termen lung mă înspăimântă.

În ceea ce priveşte activitatea clubului, Mihaela Frunză şi Liana Precup sunt cele care au găsit foarte repede variante de scenarii şi soluţii la posibilele probleme cu care ne-am putea confrunta în  online. Ele s-au ocupat foarte eficient de partea care este de fapt cea mai solicitantă în desfăşurarea activităţilor clubului în noile condiţii, organizarea atelierelor. După cum aţi menţionat şi dumneavoastră, Clubul de filosofie cu copiii s-a adaptat foarte bine la noile condiţii, ajungând la un impresionant număr de 20 de ateliere de filosofie la care au participat în jur de 80 de copii din mai multe oraşe din România şi chiar din mai multe țări.

Copiii s-au adaptat şi mai bine noului format, atât membrii vechi ai clubului, cât şi nou-veniţii. E uimitor cât de uşor găsesc ei toate butoanele pe care tu te chinui destul de mult să le dibuieşti! Eu mărturisesc că o dată a trebuit să dezactivez mai multe funcţii pentru că deja copiii erau mult prea în largul lor cu „screen share” sau „mute all”. Dincolo de micile provocări de natură  tehnică, este evident că asta este lumea lor, până la urmă.

Un aspect pozitiv important este faptul că avem participanţi din alte oraşe şi chiar din alte ţări, ceea ce ne-a convins că, şi după ce  vom reveni la normal, activitatea în online a clubului trebuie neapărat să continue.

Referitor la tematica abordată, nu am dorit să facem trimiteri evidente la pandemie, din contră, am evitat abordarea directă a subiectului. Însă poveştile de la care am pornit au permis atingerea tangenţială a situaţiei actuale. De exemplu, o poveste despre super eroi în care am vorbit despre putere şi responsabilitate, sau o altă poveste în care am vorbit despre modul în care limbajul ne determină gândirea au permis trimiteri la situaţii cu care ne confruntăm toţi, în contextul pandemiei, inclusiv copiii.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca profesoară care predă etici aplicate la Universitate, ca specialistă în arta dialogului interpersonal și în dialogul intercultural – cum vă poziționați în cîmpul activităților cu copiii? Ce provocări vă aduce pe plan intelectual, civic și profesional implicarea în activitățile clubului de filosofie pentru copii?

Iulia Grad: Cu siguranţă, să lucrezi cu tinerii este un privilegiu pe care îl conştientizează orice profesor. E drept, acest privilegiu vine cu provocări serioase şi mai ales cu spectrul anacronismului care planează mereu asupra profesorului.

Cred că provocarea majoră constă în a reuşi să fii convingător în prezentarea relevanţei astăzi a conceptelor şi ideilor filosofice clasice şi a importanţei majore a instrumentelor specifice reflecţiei filosofice. Gândirea logică, argumentată, gândirea critică, curajul de a merge dincolo de aparenţe şi dincolo de limitele confortului şi astfel deschiderea către dialogul cu celălalt sunt apanajul filosofiei, şi sunt, în acelaşi timp, instrumentele indispensabile unei situări sănătoase în vremurile tulburi în care trăim.  Până la urmă, acestea constituie arma fiecăruia dintre noi în faţa fenomenului care, deşi dificil de definit, defineşte lumea în care trăim: asaltul asupra adevărului prin intermediul celei mai eficiente tactici, cultivarea indiferenţei faţă de adevăr. În acest context, beneficiile, dovedite ştiinţific, ale apropierii copiilor de reflecţia de tip filosofic devin cu atât mai clare. Iar perspectiva propusă de Matthew  Lipman este reconfirmată. Lipman spune că miza educaţiei trebuie să fie formarea gândirii, referindu-se aici la mai multe dimensiuni  precum cea critică, a celei creative şi a celei care priveşte grija, precum şi a aspectului reflexiv. Si consideră că o contribuţie fundamentală în vederea realizării acestei misiuni ar fi introducerea filosofiei în curriculumul ciclului şcolar primar şi gimnazial.

Sandu Frunză: La ce schimbări vă așteptați o dată cu ieșirea din pandemie? Care va fi, în general, trendul de răspîndire a practicilor filosofice (a activităților cluburilor de filosofie pentru copii, a consultanței etice și a consilierii filosofice etc.) în perioada în care vom încerca să învățăm să conviețuim cu COVID 19 fără a ne lăsă afectați în ceea ce privește asumarea frumuseții vieții pe care o merităm ca trecători prin cea mai bună dintre lumile posibile?

Iulia Grad: Nu cred că pandemia va genera schimbări majore în viaţa noastră. Cu siguranţă, toată povestea, prin puterea şi viteza cu care ne-a lovit, ne-a dezorientat, ne-a obligat să ne rearanjăm vieţile şi să ne reevaluăm priorităţile, atât la nivel individual, cât şi social. Iar asta presupune confruntarea cu întrebări care sunt, în esenţă, filosofice. În acest context, diferitele practici filosofice, care au cunoscut o evoluţie interesantă şi înainte de pandemie, devin şi mai relevante. Multe aspecte ale vieţii noastre vor fi o perioadă sub impactul pandemiei, cum ar fi relaţia cu boala, cu alteritatea, cu autoritatea; sau, relaţia cu tehnologia, rolul major pe care îl joacă în contextul crizei actuale, atât în calitate de colac de salvare pentru vieţile, personale şi profesionale, ale multora dintre noi, cât şi ca vehicul al forţelor extrem de nocive ale dezinformării şi propagandei.  Cu siguranță, sunt multe lecţii de învăţat aici, dar mă gândesc că, încet-încet, lucrurile vor reintra în normalul de dinainte de pandemie.

Cu Tudor Cătineanu despre filosofie, practici filosofice și deontologie

Standard

poza tudor 2

Sandu Frunză: Sînteți o figură simbolică a creației filosofice în România. Lucrările dumneavoastră de etică și deontologie sînt un reper fundamental al reflecției filosofice. Atît originalitatea lor cît și profunzimea la care ne duc analizele nuanțate pe care le propuneți fac ca textele dumneavoastră să fie un continuu izvor de inspirație și de trezire a creativității. Aș vrea să ne spuneți: Ce părere aveți despre conceptul de practici filosofice?

 Tudor Cătineanu: La întrebarea privind „practicile filosofice”, vă răspund teoretic și filosofic. Cuvântul „filosofie”, după cum știm, înseamnă „dragoste de înțelepciune”. Avem și expresia populară „Dacă tăceai, filosof rămâneai!” Acest ultim enunț vrea să ne spună că nu este treaba Filosofului să intervină în problemele practice și curente ale cetății. Sarcina lui este una contemplativă și reflexivă, nu una pragmatică. Sarcina fundamentală a Filosofiei constă în elaborarea unei Viziuni asupra Existenței, iar această Viziune poate fi una sistematică sau una nesistematică, dar necesar coerentă, în ambele cazuri.

Aristotel a făcut distincția dintre  latura „esoterică” și latura „exoterică” a oricărei Filosofii. Pe plan „esoteric”, oricare Filosof se ocupă de elaborarea Filosofiei lui, făcând abstracție de tot ceea ce îl înconjoară, deci stând, cum se spune, în „Turnul de fildeș”. Latura exoterică vizează expunerea viziunii lui în fața celorlalți, a altora. Acești alții sunt de regulă elevii și viitorii discipoli, instruiți și educați în „Liceul” lui Aristotel. Aici, se cuvine să distingem între „a instrui” și „a educa”. Instruirea este reflexivă și informațională, pe când educația este una etică și axiologică, mai nou, și deontologică. Aici apare și un posibil paradox: poți fi instruit enciclopedic, dar să fii lipsit de caracter, adică de Bun-simț. Invers, poți  să ai Bun-simț, dar să fii lipsit de cultură, să fii „un om simplu”, cum se spune. Și oamenii simpli au viziunea lor, care de regulă este religioasă. Relația dintre Filosofie – ca Metafizică – și Teologie, este și azi una deschisă și problematică. Oricum, pe latură exoterică, majoritatea copiilor primesc o instrucțiune și o educație religioasă, încă din familie, iar cu Filosofia iau contact abia la Liceu (nu la cel al lui Aristotel). Din păcate, prin inițiativa unui „filosof” coleg, ajuns Ministrul Învățământului, ponderea Filosofiei în Licee a scăzut dramatic. În acest context, recentele inițiative privind „Educația filosofică a copiilor” sunt absolut binevenite, iar aici eu vă aduc un cuvânt de laudă, d-voastră și soției, doar ca un fost Profesor.

Personal, aș putea ilustra ideea nevoii de Filosofie a copiilor, printr-o secvență biografică personală. Ca tot omul, am fost și eu copil. Mama Silvia era o ființă profund religioasă și era solista Corului bisericesc din comuna Teaca. Tata Victor a fost mai mulți ani prizonier de război în Siberia. Frecventa Biserica doar duminical, sau de sărbători, dar avea și unele îndoieli în materie de credință. În Teaca, părintele Narița organiza, în fiecare Sâmbătă, lecții de educație religioasă a copiilor, la care participam constant. Ajuns la liceul „Al. Papiu Ilarian”, la internat, într-o noapte nu am mai putut adormi. Pentru prima dată în viața mea, am intuit vag, tulbure, dar am intuit Infinitul spațial. Atunci au început îndoielile și întrebările. Am stat de vorbă cu un admirabil Pedagog, iar dânsul m-a orientat spre cărțile de Filosofie, care erau în Biblioteca Liceului. Am început cu „Dialogurile” lui Platon și am mers mai departe. La Liceu nu se preda Filosofia, deci Pedagogul a avut rolul pe care inițiatorii recentei mișcări privind educația filosofică a copiilor, îl au astăzi. Această mișcare are o premisă psihologică și epistemologică mult mai temeinică decât s-ar putea crede. Dacă folosim cuvântul „orizont”, în înțelesul lui Lucian Blaga, copiii, aflați în pragul adolescenței, au un orizont perceptiv, inclusiv spațio-temporal, mult mai amplu decât cred maturii, adică mulți dintre aceștia. Unul dintre copiii mei, cam pe la 8-9 ani, m-a întrebat:  „Tată, dar eu unde eram, pe când încă nu eram?”

NB. Ca o completare istorică, cele mai multe viziuni filosofice aveau și un model uman dezirabil, promovând, ca o virtute fundamentală, Înțelepciunea. Ea a fost exprimată și ca „Simț al măsurii”, încă de la Aristotel. Inclusiv Jean Piaget face distincția între „Iluziile cognitive” ale Filosofiei și „Înțelepciunea” ei. Dar simțul măsurii îl găsim și în cultura populară, în zicătoarea „Ce-i prea mult nu-i sănătos”. Aceasta înseamnă că orice consiliere filosofică trebuie să se miște între ce ne spun filosofii și ce ne spune Bunul-simț, prezent categoric în simțul comun  și Bunul-simț al oricărui popor. Dacă nu mă înșel, recentul promotor al ideii „consilierii filosofice”, adică Lou Marinoff, merge chiar pe această idee. A găsi o conjuncție între vârful Piramidei (Metafizica) și baza ei (oamenii simpli) este o operație și o operă profund umană, una de Omenie.

Sandu Frunză: Vă prețuim ca etician, ca metafizician, ca filosof al sensibilității și practician pe terenul culturii, dar mai ales ca Profesor. De-a lungul anilor, ați predat mai multe discipline. Cum ați asigurat aspectul lor practic – cel pe care l-am putea asocia astăzi cu idea de filosofie aplicată și de practici filosofice?

Tudor Cătineanu: Într-adevăr, înainte de a ajunge și la Mass-media, am avut o lungă carieră didactică, predând mai multe discipline teoretice. După terminarea „Facultății de Filologie” (1964), am fost Profesor la Sighișoara. Am fost și Director-adjunct, responsabil cu un „Cămin de fete orfane”, aflat lângă școală. A fost o experiență șocantă, să văd atâta suferință la niște copii nevinovați, loviți de soartă. Aici am învățat lecția diferenței dintre „a critica”, „a indica” „a sfătui” și „a ajuta” efectiv. Orientarea mea fundamentală, ca dascăl și om, rămâne una constructivă. Într-o situație dezastruoasă, de pustiu, chiar dacă se ivește doar un firicel de iarbă verde, trebuie („se cuvine”, „se cade”, ar spune Constantin Noica) să avem grijă de el, de acel firicel. Ajuns la Universitatea clujeană, după apariția „Codului eticii și echității socialiste”, am lucrat ca un sclav ca să elaborez Cursul de Etică. El a apărut în două volume,  fără nici un citat din Ceaușescu sau din Documentele PCR. Presupun că și aceasta era o lecție virtual „practică”, pentru studenți, pentru alți autori și cititori. Și Althusser vorbea despre „practica teoretică”. După 1989 am propus la Ministerul Învățământului introducerea Retoricii în Învățământul universitar. Propunerea s-a aprobat, dar tot eu m-am obligat să elaborez Cursul de Retorică, predat mai apoi de către Ștefan Maftei. Funcția fundamentală a Retoricii este capacitatea ei persuasivă, de formare a convingerilor. Aici, distingem trei concepte: certitudinea (C1) care este științifică, apoi convingerea (C2) care este morală, și credința (C3) care este religioasă. Relația Pro-Contra este fundamentul Retoricii, iar aici dialogul, esențial pentru informația și formarea caracterelor, are un spațiu nelimitat. La toate cursurile și seminariile mele, am mers pe valorificarea pozitivă a ceea ce este virtual pozitiv în poziția ascultătorilor, nu pe îndoiala, rezerva, critica sau pe „desființarea” lor.

În anul 1978, în Programa „Catedrei de Filosofie” a fost introdus cursul de „Teoria și practica Presei”, care se preda până atunci numai la „Universitatea” din București. Profesorul Nicolae Kallós mi l-a încredințat mie. Am lucrat o vară întreagă în biblioteca de la „Ștefan Gheorghiu”, pentru a elabora cursul. Practica , împreună cu studenții – între care era  și Vasile Sebastian Dâncu – o făceam la revistele clujene: „Făclia”, „Tribuna”, „Steaua”. Din păcate, dacă înainte de revoluție, Presa era subordonată Dictatorului, după revoluție, ea a devenit liberă, fiind apoi marcată de libertinism și libertinaj. Încercările de a elabora un  Cod, fie el etic sau deontologic, au eșuat, în pofida strădaniei unor oameni de valoare, cum este Cristian Tudor Popescu. Mass-media se află azi la cel mai scăzut nivel al său din ultimele decade, ceea ce este evident în modul diferit, dar și conflictual, în care abordează Pandemia. Semnificative sunt aici mai ales „Dezbaterile” cu mai mulți invitați. Fiecare vine cu  opinia lui „personală”, iar dezbaterea devine o zbatere, un „infern al opiniilor”, fără nici o undă de consens sau o concluzie, încât privitorul pleacă și mai nedumerit decât a fost înainte de Dezbatere (adică „Des-zbatere”).

Sandu Frunză: Ca filosof și etician aveți și o expertiză extinsă în comunicarea mediatică și deontologia mass media. Textele dumneavoastră privitoare la deontologia mass-media sînt o bibliografie ce nu mai poate fi ocolită nici de teoreticienii eticilor profesionale, nici de practicienii preocupați de deontologie. Dincolo de fenomenul mediatic și deontologia sa, ce așteptări ar trebui să avem de la deontologie în perspectiva vieții noastre practice?

Tudor Cătineanu: În sfârșit, intră pe rol și Deontologia. Cuvântul „deontologie” circulă glorios în toate spațiile verbale, dar latura lui practică, aplicativă, exoterică, dacă vreți, pare rămasă în somn, într-unul cu vise frumoase. Am publicat la editura „Lambert” o carte apărută ulterior și în limba română: „Deontologia Opiniei între Etică și Retorică”. Deontologia este o disciplină mixtă, sau de intersecție. Ea încearcă să găsească o conexiune optimă între două tipuri de valori: valorile etice, sau morale și valorile profesionale. În esență, primele implică Bunul-simț, secundele implică eficiența și calitatea realizării  produselor. În principiu, sunt posibile atâtea Deontologii câte Profesiuni există. Putem face aici o analogie cu „Decalogul”. Decalogul iudeo-creștin este un Cod religios. Dacă îi analizăm structura, putem vedea că doar primele 4 Norme (Porunci) sunt religioase, celelalte 6 fiind etice (morale). Similară este și situația din „Codul lui Hippocrat”, în care sunt intim corelate Normele medicale cu Normele etice (morale). Toate codurile deontologice se confruntă cu problema proporției dintre componenta etică (morală) și componenta profesională a oricărei Norme din același Cod. Aici se poate cădea în două extreme: ori în moralizarea vagă, ori în tehnicismul îngust.

Sandu Frunză: Pe plan internațional există o tendință de profesionalizare a practicilor deontologice și a apărut o ofertă extinsă în ceea ce privește consultanța etică. Cum credeți că se va dezvolta consilierea și consultanța etică în spațiul nostru cultural?

Tudor Cătineanu: Dacă este vorba de „consultanță”,cuvântul este destul de echivoc, fiind și plurivalent. Și George Călinescu zicea poetic: „Consult toți filosofii / Pe Platon și Socrat / Să văd dacă pantofii / Sunt semn c-a existat”. Era vorba de Otilia, care a plecat definitiv. În mod serios – deci ne-poetic – un consultant este un specialist autentic, într-un domeniu sau altul. El oferă, de regulă, contra-cost, idei, sfaturi, sugestii, celui care l-a angajat în calitate de consilier. În ce privește consultanța etică, eu nu prea îi văd rostul și mi se pare că nu este deocamdată validată ca post oficial la „Resurse umane”. În principiu, dacă cel care o cere este un om moral, nu are nevoie de consultanță etică, iar dacă este imoral, cu atât mai puțin; el va face „cum îl taie capul”, sau va face „cum vrea el, pentru că el poate”. Evident că rămâne deschisă problema consultanței cu salariații, cu subalternii Șefului. Consultanța juridică este cu totul altceva, dat fiind haosul interpretabil sau labirintul juridic din țara noastă, cel puțin azi. În acest context, și consultanța deontologică își poate găsi locul potrivit, întrucât cel care o oferă stăpânește egal atât valorile etice (morale) cât și valorile profesionale (juridice). Dacă nu se recurge la cele două consultanțe, în locul mustrărilor etice, moralizatoare, va veni, cândva, cumva, sancțiunea vieții reale.

Sandu Frunză: De la apariția pandemiei se promovează ideea că, după această experiență, umanitatea nu va mai fi la fel, lumea va suferi modificări radicale în chiar țesătura ei intimă. Se presupune că avem o lecție de învățat din această criză și că va trebui să ne însușim un nou mod de raportare la natură. Vă rugăm să ne spuneți: cum credeți că va arăta lumea în care urmează să trăim? Cum vedeți viitorul Planetei Pămînt după această pandemie?

Tudor Cătineanu: În ultima mea carte, „Retorică și Metafizică”- apărută la Editura Academiei Române, 2019 – am un capitol numit „Natură și Cultură”. Între cele două niveluri ale Existenței, există cel puțin 7 relații, nu doar una sau două. Un clasic al Filosofiei  zicea că „Natura se răzbună pentru oricare secret pe care omul i-l fură”. În românește ar merge „Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!”. Ideea unificării planetare este absolut corectă, întrucât planeta Pământ este doar una, în întreg Universul. Un istoric al arhitecturii poate evidenția că toate casele apărute pe suprafața Pământului, dincolo de toate diferențele specifice dintre ele, au și un nucleu comun, o matrice identică. Tot așa, un etician poate constata că, dincolo de toate diferențele de domeniu, de formulare sau de stil, toate proverbele și zicătorile populare au și o latură de consens, de care se ocupă disciplina numită Paremiologie. De aceea a și fost formulată ideea unei limbi univerale, a pământenilor, pentru care Constantin Noica a propus cuvântul românesc „ÎNTRU”. Dincolo de optimismul naiv și pesimismul steril, eu cred că așa cum s-a descurcat de la „hommo himeris” (omul cavernelor) până în ziua de azi (omul castelelor sau a caselor supra-etajate), tot așa se va descurca și mai departe, probabil întru Eternitate.

În Natură există doar Legi, nu și excepții de la Legi, hazardul mascând  doar provizoriu, alte Legi, încă necunoscute. În societate și în cultură există doar Norme sau Reguli, în care pot fi prezente și excepțiile. „Legile juridice”, deși le numim „Legi”, sunt doar Norme sau Reguli, omenești fiind ele, fără excepție. În ultima vreme, cu ocazia acestei Pandemii nedemne, unii juriști transformă excepțiile în alte Reguli, lăsând astfel deschisă calea  Pandemiei, nu cea a Omeniei.

Cu Cristian Iftode despre filosofia ca mod de viață și consilierea filosofică în situația de criză pandemică

Standard

iftode

Sandu Frunză: Sînteți unul dintre cei mai creativi gînditori din generația tînără de filosofi. Cred că trebuie remarcată contribuția constantă pe care o aduceți la promovarea și dezvoltarea filosofiei aplicate și a practicilor filosofice în contextul cultural românesc. Putem constata că după un deceniu de la apariția ei, cartea dumneavoastră Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” rămîne una dintre cele mai valoroase contribuții la înțelegerea consilierii filosofice. Aș dori să ne spuneți: în ce măsură asumarea filosofiei ca mod de viață poate fi o soluție benefică pentru traversarea crizei și pentru găsirea de soluții de conviețuire cu consecințele crizei la nivel personal?

Cristian Iftode: Vă mulţumesc pentru aprecierea extrem de generoasă a activităţii mele de până acum. Sunt perfect conştient că, în ultimii ani, dumneavoastră şi Mihaela Frunză, la Cluj, sau colegii de breaslă care au creat, la Universitatea de Vest din Timişoara, programul masteral cu participare internaţională Philosophical Counselling and Consultancy (Claudiu Mesaroş, Florin Lobonţ etc.), faceţi mai mult decât mine pentru promovarea efectivă a practicii filosofice în România. Despre cartea publicată acum 10 ani, realizez că a rămas, cumva, „eticheta” mea în mediul filosofic românesc, în timp ce, în Vest, studiile mele publicate, atâta cât şi-au găsit receptare, mă recomandă, mai curând, ca reviewer atunci când vine vorba de aplicarea gândirii lui Foucault la bioetică sau la politici publice. Asta e piaţa de idei… Îmi propun, oricum, să strâng o parte dintre aceste studii într-un volum de sine stătător în limba română, chiar dacă nu este proiectul meu major, în prezent. Foucault, prin cursul său din 1982 Hermeneutica subiectului, alături de Pierre Hadot, sunt, de altfel, „vinovaţii” principali pentru cotitura mea de acum mai bine de 10 ani, de la teme predilecte de ontologie şi filosofia limbajului, înspre etica sinelui şi dimensiunea terapeutică a filosofiei. Cu Filosofia ca mod de viaţă, carte scrisă în vreo 2-3 luni, în timp ce ţineam un curs omonim, se confirmă încă o dată dictonul latin: Habent sua fata libelli… Era o carte asumat imprudentă, cu accente de manifest, vorbind cu tupeul unui tânăr asistent despre roadele practice ale unei întregi vieţi filosofice, îngroşând tuşele, pentru a provoca zgâlţâirea turnului de fildeş al filosofiei academice de la noi. A generat reacţii mixte dar, mai important decât orice, a suscitat interes şi polemici, aşa cum, din păcate, se întâmplă mai rar în mediul nostru filosofic, cu alură mai curând „inter-autistică”, dacă e să împrumut un cuvânt de la Sloterdijk, nimerit pentru a ilustra paradoxul „conectivităţii izolate” în care, iată, am ajuns să ne ducem zilele. În cei 10 ani care s-au scurs, sunt fericit să constat că această turnură practică, aş zice chiar performativă, a filosofiei contemporane, şi-a pus amprenta şi asupra peisajului cultural de la noi, iar cartea mea de atunci nu mai constituie o apariţie insolită.

Dar e cazul să vă răspund la întrebarea punctuală, chiar dacă este una extrem de complexă. În linii mari, se cuvine spus că filosofia asumată nu doar ca un corpus discursiv, ci ca practică şi mod de viaţă (cu stilistici existenţiale diferite, în funcţie de diferitele curente şi şcoli), îşi găseşte proba, dar şi justificarea, mai ales în ceea ce putem numi, generic, situaţii de criză existenţială. Uzând de analogia extinsă cu practica medicală, ce subîntinde configurarea filosofiei mai cu seamă în epoca elenistică şi romană, vedem cum maeştrii spirituali porneau, întotdeauna, de la un soi de diagnostic purtând asupra cauzelor suferinţei şi nefericirii umane, oferind o metodă de investigaţie clinică, dar şi o medicaţie aferentă, concretizată printr-un ansamblu de tehnici ale sinelui sau exerciţii spirituale. Nimic nou sub soare, din această perspectivă, cu pandemia pe care o avem de înfruntat în 2020, şi consecinţele ei multiple, încă greu cunatificabile. În acest registru, am scris, pe la începutul izolării, pentru platforma Scena9, un eseu cu titlul Câteva lecţii stoice în vreme de pandemie, care s-a bucurat de o largă receptare. Departe de mine, însă, gândul de a face reclamă unui „stoicism pentru zile negre”, în condiţiile în care subiectivarea doctrinei stoice presupune, tocmai, să nu mai consideri că există zile negre şi zile albe, acceptând că absolut tot ceea ce se petrece ţine de o ordine necesară. Dar stoicii nu sunt fatalişti, nu cad pradă „sofismului leneşului” („Dacă e să mă îmbolnăvesc de Covid-19, o să mă îmbolnăvesc, indiferent ce aş face”), ci pledează pentru implicare în cetate şi simţ de răspundere civică, acestea combinate cu înţelegerea lucidă a tot ceea ce stă în puterea noastră să facem în fiecare împrejurare de viaţă. Iar apoi, se cuvine făcută o distincţie de importanţă majoră, cred eu, pentru toate şcolile de filosofie antice: aceea dintre cel pe cale de a deveni filosof (stoic sau sceptic sau platonician etc.), adică cel aflat în proces de formare, şi filosoful matur, veritabil. Fiind vorba, în aceste filosofii, de condiţii de spiritualitate, adică de un travaliu cu tine însuţi pentru a putea accede la adevăr sau la fericire, în toate putem depista ceva precum un moment decisiv al conversiei/convertirii spirituale. Chiar dacă discursul nu se schimbă, atunci, raportarea la acel logos (platonician sau stoic sau sceptic etc.) e diferită în cazul discipolului şi în cazul filosofului matur, care a trecut prin respectiva epistrophe sau conversio. E firesc, astfel, să fim mai receptivi la lecţiile stoice atunci când dăm de greu; dar dacă este să fim aleşi pentru această filosofie de viaţă, după ani de asceză filosofică, vom ajunge, ni se promite, la o viziune fără discriminări calitative cu privire la evenimentele de viaţă. Vom dobândi o armură sufletească aproape impenetrabilă.

Sandu Frunză: Un concept central în modul dumneavoastră de a filosofa este situarea autenticității în centrul activităților reflexive și al căutărilor de sine ale ființei umane. Cum poate trăi autentic omul ce traversează intervalul crizei determinate de pandemia de Coronavirus în condițiile în care o parte a libertăților individuale i-au fost suspendate? Putem trăi autentic ca oameni occidentali în condițiile diminuării unor trăsături ale ceea ce numim a fi modul de viață occidental?

Cristian Iftode: Din nou îmi adresaţi o întrebare complexă, pe mai multe planuri. La drept vorbind, dumneavoastră aţi publicat un volum despre autenticitate, un altul despre consiliere filosofică şi dezvoltare personală (având şi o versiune în engleză), deci poate era mai normal ca eu să fi fost cel care vă ia dumneavoastră acest interviu… E adevărat că, de la cartea din 2010 şi până astăzi, problema autenticităţii m-a bântuit constant. În ceea ce va fi continuarea volumului pe care sper să îl definitivez în această vară, după mai multe rescrieri, volum intitulat Viaţa bună. O introducere în etică, autenticitatea va avea capitolul ei, alături de alte registre indispensabile pentru propria căutare a vieţii bune, precum libertatea personală sau fericirea. Deocamdată, încerc să fac publică o teorie-cadru ţinând de palierul metaeticii (în sens foarte general), unde preferinţa mea pentru tiparul de gândire morală din etica virtuţii nu suprimă pledoaria pentru pluralism etic şi nevoia de continuare a proiectului doar schiţat de ultimul Foucault, al unei estetici a existenţei. Dar să revin la subiectul autenticităţii. Mi se pare unul dintre cele mai alunecoase concepte filosofice, odată ce mergem mai departe de etimologie, acceptând că e vorba de a fi sau a crede că sunt în posesia a ceea ce este cu adevărat „al meu”, într-un sens pe care îl doresc sau îl asum ca definitoriu. În linii mari, se vorbeşte despre un concept romantic de autenticitate, axat pe descoperirea de sine şi expresia publică neîngrădită a unei adâncimi lăuntrice sau a unui nucleu al personalităţii (Ch. Taylor este exponenţial pentru problematizarea acestei noţiuni) vs. un concept existenţialist de autenticitate, axat pe autocreaţie şi proiectivitate (Sartre rămâne, aici, de referinţă). Dar peisajul poate fi mult complicat. Cred, apoi, la fel ca şi Larmore sau Ferrara, în importanţa distincţiei dintre un sens prereflexiv al autenticităţii (spontaneitate neinhibată etc.) şi unul reflexiv, angajat, solicitînd, ulterior, un concept revizuit, care să echilibreze polul romantic al pasiunii cu acela existenţialist al angajamentului, rod al reflecţiei practice. În acest orizont de semnificaţie, fondul problemei autenticităţi sau al dificultăţii de a trăi autentic în societatea de hiperconsum ori în era capitalismului global nu se schimbă dramatic în situaţie de pandemie. E adevărat, „starea de excepţie” vine la pachet cu această îngustare a a drepturilor şi libertăţilor noastre, cu o intensificare a tehnologiei disciplinare şi de supraveghere sau chiar cu o anumită recădere într-o vârstă premodernă sau modern-timpurie a societăţii occidentale, din punct de vedere al strategiilor puterii de stat. Sunt teme şi temeri de cea mai mare importanţă, nu doar pentru libertarieni, ci pentru orice cetăţean şi intelectual responsabil, câtă vreme, în „esenţa” puterii disciplinare, e înscrisă tendinţa spre şi mai multă disciplină… Pe de altă parte, revenind la referinţa stoică, dar generalizând-o, o libertate matură implică înţelegerea lucidă a necesităţilor şi tranziţia de la polul rebel, copilăros, al nesupunerii „din principiu” la orice norme şi reglementări venite de sus, către polul pozitiv al libertăţii nu doar ca autonomie, ci şi ca autodisciplinare. Încă o dată, latura aceasta ascetică, de autocondiţionare, dacă vreţi, prin exerciţii zilnice de autopersuadare, prin repetiţie şi antrenament, vizând modelarea propriei „statui”, adică a propriului caracter, îşi vădeşte stringenţa. Chiar şi purtarea unei simple măşti poate deveni, atunci, prilej de exersare de sine, pe linia atenţiei, a răbdării, a respiraţiei controlate.

Sandu Frunză: Asistăm azi la o zdruncinare a ideii atotputerniciei ființei umane în relația ei cu natura, cu lumea înconjurătoare. Fragilitatea ființei umane în lupta cu un „dușman necunoscut”, dublată de măsurile de izolare impuse de autorități ca parte a stării de urgență, ne așteptăm să ducă la o serie de dezechilibre la nivel personal, la o creștere în intensitate a angoaselor existențiale, la o pierdere a siguranței legate de sensul vieții și situarea noastră în lume etc. Cum poate consilierea filosofică să intervină – în satisfacerea nevoilor de diminuare a efectelor negative ale crizei resimțite la nivel individual – pe o piață a consilierii cum este cea românească?

Cristian Iftode: O situaţie precum cea cu care lumea se confruntă astăzi determină foarte repede tranziţia de la frica de pandemie la pandemia fricii, la un sentiment generalizat de panică, de anxietate, de vulnerabilitate a individului ca fiinţă vie. Cele mai întunecate spaime şi fobii ies, atunci, la iveală. În loc să devenim cu toţii mai solidari, se reactivează clişeele rasiste, xenofobe, se caută „ţapii ispăşitori” printre aceia care oricum nu ne plăceau sau ne speriau dinainte. Ne speriau – pentru că uităm, adesea, că în spatele oricărei ostilităţi sau uri faţă de un Altul generalizat stă o frică, o fobie primară, iraţională, dar care poate fi raţionalizată şi, atunci, controlată, ba chiar complet depăşită. Dar, pentru ca procesul cognitiv de revizuire a prejudecăţilor şi biasurilor să demeraze, e nevoie să fii făcut să empatizezi cu „străinul” sau chiar cu „duşmanul” aparent. E nevoie să te deschizi şi să rişti „expunerea”. Pentru toate acestea, consilierea filosofică, dialog cooperativ şi du-te vino neîntrerupt între referinţe filosofice sau argumente terapeutice din arhiva filosofiei şi probleme concrete ale persoanelor care caută această formă de consiliere, poate reprezenta un ajutor nepreţuit.

Sandu Frunză: Care sînt – din perspectiva dumneavoastră ca filosof practician, dar care își aduce o contribuție semnificativă și la predarea disciplinelor filosofice – tipurile de exerciții spirituale și de tehnici ale dezvoltării sinelui pe care ar putea să le ofere azi filosofii ca soluții practice ce pot fi integrate trăirii unei vieți bune și unei situări adecvate pe calea căutării personale a autenticității?

Cristian Iftode: Rămân, în mare, cele descrise şi practicate de antici. În cartea despre care vă vorbeam mai sus, Viaţa bună, încerc chiar o sistematizare, un soi de gradaţie a acestor exerciţii, urmând o cheie pe care aş prefera să nu o dezvălui acum. Dar problema cea mai importantă rămâne cum ne raportăm noi, cei din secolul XXI, la aceste tehnici milenare de concentrare, meditaţie, fortificare sufletească etc. Pot ele funcţiona la fel de bine, de eficace, fără adoptarea unei viziuni metafizice sau religioase singulare şi fără subiectivarea ei plenară, adică fără asumarea fără rezerve a unui anumit punct de vedere şi a unui singur vocabular final (în sens rortyan)? Dar oare mai putem face acest „salt de credinţă”, într-o eră a ironismului liberal şi a sinelui fragmentat şi multiplu, fără să ne miroasă a fanatism, a orbire consimţită, a îngustare a câmpului de posibilităţi? Răspunsul nu poate fi unul simplu, dar cert e că solicită ceea ce spuneam mai devreme: revizuirea conceptului de autenticitate cu care operăm, integrând în acesta, la un anumit nivel, chiar raportarea multiplă la propriul sine, pe mai multe „voci”. Pentru aşa ceva căutam să pledez şi într-un articol publicat în urmă cu nişte ani în prestigioasa revistă Journal for the Study of Religions and Ideologies, al cărei editor sunteţi.

Sandu Frunză: Discursul public conduce spre concluzia că după ieșirea din actuala criză medicală lumea va suferi schimbări fundamentale, că totul va fi altfel la nivel individual și comunitar. În felul acesta se creează un nivel de așteptare pe care este posibil să îl regăsim, cel puțin parțial, ca o realitate a vieții noastre din viitorul apropiat. În ce măsură putem să ne așteptăm și la o reinterpretare a sensului pe care o să îl dăm în viitor autenticității?

Cristian Iftode: Cred că am răspuns parţial la această întrebare prin cele spuse mai sus. Aş adăuga însă un lucru: istoria ne învaţă că lumea a simţit foarte des stringenţa unor schimbări majore, fără ca acestea să se petreacă, sau petrecându-se abia multe secole mai târziu, când lucrurile „s-au copt”. Nu putem şti, în acest moment, cu certitudine, ce va urma. Dar aş atrage atenţia asupra unui risc special, care îi pândeşte tocmai pe adepţii „filosofiei ca mod de viaţă”, ai practicii filosofice: acela ca discuţiile despre filosofie ca „mod de viaţă” să ţină loc de un mod de viaţă autentic filosofic. Mereu se poate genera un nou pliu discursiv şi o nouă capcană: vorbesc despre filosofie ca mod de viaţă în loc să practic efectiv exerciţii spirituale; apoi atrag atenţia asupra riscurilor ca discursul să ţină loc de viaţă filosofică, iar acest metadiscurs ţine şi el loc de travaliu etic, mă mulţumeşte în chip înşelător ş.a.m.d. E indicat, pentru a nu ne sminti, să trăim mereu cu acest „argument al celui de-al treilea neom”, dacă îmi acceptaţi gluma, deasupra capului.

Cu Mihaela Miroiu despre practici filosofice și consiliere filosofică în trecerea prin lumea amenințată de pandemie

Standard

miroiu 2

Sandu Frunză: Numele dumneavoastră este identificat cu cel al filosofiei aplicate, al eticilor profesionale, al deontologiei politice și al bunelor practici în spațiul public românesc. Ultimii 30 de ani de filosofie românească sînt marcați de personalitatea dumneavoastră și de creativitatea filosofică pe care o aduceți în studiile de gen, în eticile aplicate și în filosofia feministă. Aș dori să ne spuneți: În ce măsură filosofii trebuie să se regăsească printre vocile puternice ale societății românești actuale? Ce poate filosofia oferi azi omului societății digitale?

Mihaela Miroiu: În 1993 am avut o discuție interesantă cu doi tineri filosofi care tocmai scriseseră o recenzie foarte critică la adresa manualului de filosofie pe care l-am coordonat. Era manualul de reformă. M-a frapat obiecția lor că nu poți înjosi filosofia dând exemple aplicate cu Freddie Mercury, Isaac Asimov sau plăcintă cu mere. I-am întrebat:

– Dar ce fel de exemple ați fi preferat în exercițiile aplicate pe texte filosofice?

– Desigur, au răspuns ei, exemple inspirate din Platon sau din Aristotel.

– Bine, dar ei ce fel de exemple foloseau?

– Din Atena timpului lor.

– În acest caz, nu e clar că, dacă le respectăm spiritul, e nevoie să dăm exemple din Atenele timpului nostru?

O să încerc să fiu aproape nepermis de utilitaristă.

De regulă, la ora actuală filosofia se studiază sau dezvoltă în instituții publice (universități, institute ale Academiei). Aceste instituții sunt finanțate din banii contribuabililor. Ei, contribuabilii, trăiesc acum (oricare este acel acum). Există înțelepciune general valabilă. O parte este populară, o altă parte ține de mai mult rafinament cultural, mai multă rigoare și este încastrată în filosofie. Scopul filosofiei este să îi ajute pe oameni să își pună ordine în gândire, să nu ia nimic drept garantat, să îi ferească de dogmatisme, să le ofere ancore morale, ghidări existențiale, să le ducă imaginația și creativitatea dincolo de limitele experienței. Aceste rosturi ale filosofiei există dintotdeauna și pentru oricine vrea să beneficieze de ea. Pe scurt: eu nu cred că filosofii sunt plătiți din bugetul public ca să discute numai între ei.  Puțini au forța să creeze perspective noi. Cei mai mulți propagă, dezvoltă, explică perspective preexistente. Ei bine, eu cred că filosofii trebuie să fie utili: cercetătorilor din alte domenii, creatorilor de artă și literatură, politicienilor, celor implicați în mișcări civice, instituțiilor profesionale. Dincolo de cei pomeniți, filosofia, deci filosofii, trebuie să le fie de folos copiilor, încurajându-le mirarea, adolescenților, învățându-i să caute sensuri și valori, maturilor, învățându-i să reflecteze asupra vieții lor, vârstnicilor, învățându-i să se însenineze și să își îmbrățișeze experiențele de viață.

Sandu Frunză: Este îndeobște recunoscută contribuția dumneavoastră la dezvoltarea eticilor profesionale, la sensibilizarea publicului și a profesioniștilor cu privire la practicile deontologice și la nevoia de codificare etică a comportamentelor în viața organizațională. Cum vedeți rolul consilierii etice pe o piață liberă și foarte ofertantă a diverselor forme de consiliere? Cît de pregătiți sînt eticienii din mediul universitar să ofere astfel de servicii? Cît de dezvoltată este oferta de consiliere etică pe care mediul academic o poate oferi celor care ar avea nevoie pentru îmbunătățirea activității lor în domenii precum cele ale economiei, ale politicii, ale culturii etc.?

Mihaela Miroiu: În 2001 am publicat o carte de etică profesională. Nu a fost reeditată. Nici nu prea cred că a fost predată în alte școli de etică. În 2004-2005 am făcut, împreună cu o echipă excelentă, o cercetare asupra eticii în universitățile românești (13 universități în eșantion). Am formulat o diagnoză, am făcut un proiect de Cod de etică universitară. Mircea Miclea era ministru. A citit cercetarea și proiectul de Cod. A dat un Ordin de ministru care obliga universitățile să aibă coduri și consilii de etică. Inițial universitățile l-au preluat, că era ordin. Apoi l-au adaptat scoțând tot ce le deranja. Mai bine zis, ceea ce deranja conducerilor. Tentative serioase pentru etică profesională, mai general, pentru etică aplicată au fost făcute și în școala doctorală a lui Valentin Mureșan și în centrul lor de etică. Aici este un locus cu potențial care poate să fie dezvoltat în sensul consilierii pentru firme și instituții. Dar eu cred sincer că nu sunt șanse mari. Și că subminarea acestor șanse vine, la ora actuală, din caracterul feudal al disciplinelor și domeniilor. Cum poți face filosofie aplicată fără sociologie, psihologie, economie, drept, științe politice? Pe ce te poți baza când vrei să oferi consiliere etică? Sunt de ajuns teoriile, sau trebuie să știi, să cunoști și analizezi instituțiile? Pe scurt, eu cred că va exista cerere de consiliere etică atunci când echipe mixte vor putea analiza comportamentul organizațional și vor putea oferi o orientare etică de dezvoltare, arătând și cum poate să fie profitabilă (nu neapărat ca bani, ci ca stare de spirt, încredere, cultură organizațională). Vestea proastă este că filosofii nu pot face singuri o astfel de ofertă. Vestea bună este că pot să o dezvolte de acum încolo. Asta înseamnă programe masterale interdisciplinare orientate pe scop și tematici doctorale comune în care să lucreze doctoranzii din domenii diferite. Să învețe să își dea unul altuia ceea ce știu, ca să poată să facă oferte instituțiilor și firmelor.

Cred că voi puteți dezvolta școala voastră clujeană în cel mai bun sens către o filosofie pentru instituții și oameni.

Sandu Frunză: Dacă cerem cuiva să spună care este primul cuvînt care îi vine în minte atunci cînd aude de filosofia feministă, cu siguranță va alege să rostească numele dumneavoastră. Recunoașterea de care vă bucurați în acest spațiu al creativității filosofice suprapune numele dumneavoastră, în cea mai mare măsură, ca o imagine de brand potrivită pentru studiile de gen și filosofia feministă din România. Avînd în vedere fragilitatea, neliniștea, însingurarea, disperarea în fața izolării, care au pătruns în casele și în sufletele noastre în această perioadă de criză, aș dori să ne spuneți: Cum poate filosofia feministă să contribuie la diminuarea vulnerabilității, a discriminării, a propagării practicilor sociale și politice negative? Cum ar putea consultanța etică și consilierea filosofică de inspirație feministă să aducă un plus în îmbunătățirea calității vieții noastre în perioada crizei pandemice?

 Mihaela Miroiu: Filosofia feministă înseamnă multe feluri de filosofare. În acest sens, există perspective filosofice diferite în feminism. Perspectiva pe care o îmbrățișez este o combinație interesantă între feminismul liberal și cel ecologist, păstrând fundamentele eticii grijii. Numele pe care i l-am dat este cel de teorie a convenabilității. Convenabilitatea (venire împreună, con-venire, inter-simțire) combină ceva din modul contractualist de gândire (convenția), cu trăirea ei, cu felul în care o resimțim. Pe scurt, este o îmbinare între empatie și alegere rațională. Nu intru în detalii. Detaliile se regăsesc în cărțile mele de filosofie feministă, Gândul umbrei și Convenio. Despre natură, femei și morală. Nu mă mir că, la un moment dat, profesorul Ilie Pârvu îmi spunea: Ceea ce faci tu este mai degrabă feminin/ism. Cu alte cuvinte, eu consider experiențele femeilor: sarcina, nașterea, leuzia drept centre ale unei filosofii care pleacă de la intuiția creșterii unei făpturi în interiorul alteia. Pe baza acestei intuiții se schimbă fundamental relația canonică sine-altul. Căci acel altul, în starea de sarcină, nu e deloc o alteritate radicală, cum nici egoul subiectului însărcinat nu este cel solipsist. Nu intru în detalii. Pot însă să îți răspund așa: adopt o filosofie prin care experiențele femeilor au deplină demnitate ontologică, epistemică și etică. Mai mult, ele ne ajută să extindem morala care derivă din acestea la alte făpturi, la cele non-umane. Să putem glisa de la antropocentrism spre biocentrism, căci noi suntem și natură. Avem semeni întru umanitate și semeni întru natură. Înțelegem acești semeni prin empatie: Și lor le este foame, sete, vor să respire, nu vor să sufere, vor să fie în siguranță, au propria sociabilitate față de noi. La ce ne poate folosi asta acum? Eu sunt uluită cât de mult s-au relaxat animalele în cele două luni în care ne-am restrâns năvala și raza de acțiune. Sunt căprioare care au născut lângă casă. Porumbei care și-au făcut cuib în geamul de la baia apartamentelor. Vulpi care se plimbă în voie prin parcuri. Pe terasa mea e o mare îmbulzeală de mierle și coțofene care vin să mănânce bobițele cățeilor. Ce vreau să spun cu asta, foarte pe scurt: 1. Femeile nu au de ce să se rușineze că sunt femei, ca experiențe naturale, și nu au de ce să nu facă o veritabilă cultură, inclusiv filosofică, din asta. 2. Dacă își depășesc complexele induse cultural, anume că experiențele lor naturale le apropie de animalitate, deci le depărtează de cultură și spirit, atunci pot avea deplină încredere în identitatea lor de femei și în demnitatea lor deplină. 3. Dacă au încredere, nu au de ce să se mai umilească. Pot să își asume autenticitatea, să aibă curaj, să trăiască pe deplin. Când sunt într-un asemenea stadiu pot să pună capăt șirului de dependențe, cele mai multe imaginare, față de bărbați și să le convertească în independență sau, mai bine, interdependențe. Eu știu că patriarhatul înseamnă o ordine socială, cultură etc. Dar știu la fel de bine că îl putem scoate din toate instituțiile, formal vorbind. El rămâne unde este dacă femeile nu îl scot din propria lor minte. De altfel, tu ai norocul să trăiești lângă cealaltă filosoafă feministă din țara asta (altele au plecat). Cred că îți este mult mai limpede decât oricui la ce folosește etica feministă.

Această perioadă de recluziune în spațiul privat pe timp de pandemie are câteva avantaje: a forțat bărbații mai retardați cultural (adică prizonierii unei lumi vetuste) să vadă munca de zi cu zi în casă, precum și faptul că pruncii nu cresc ca ciupercile după ploaie. I-a forțat să vadă că mâncarea nu apare pe masă, ci este muncită. Că rufele nu se spală, calcă și pun în dulap, ci sunt spălate și puse de cineva. Unii cu bun simț s-au gândit că e bine să dezlege misterul apariției mâncării pe masă și al rufelor curate și călcate din dulap. Partenerele lor au văzut că bărbații au mâini pentru frământat aluat și i-au iubit pentru asta. Cam greu să mai accepte de acum încolo că ei nu sunt în stare să facă ceva prin casă. Unele femei și unii bărbați au descoperit că nu știu de ce trăiesc sub același acoperiș. Și că e păcat să își irosească viețile. Bărbații singuri au devenit mai autonomi, fiindcă nu au mai putut recurge la servicii plătite de hrănire și îngrijire. Femeile singure erau deja autonome, în acest sens. Între timp au putut să își reevalueze viețile.

Și unii și alții cred că am învățat ceva mai substanțial despre ceea ce ne e necesar în mod vital și ce nu. Despre dezvoltarea și prosperitatea interioară, care chiar nu depind de exhibiționismele achizițiilor materiale. Despre solidaritățile altora cu noi și ale noastre cu ei. Despre marile afinități elective în vremuri de incertitudine. Despre superficialitatea și precaritatea keep-in-touch-urilor de zi cu zi. Despre o mai prezentă și palpabilă simbioză între rațiune și sentiment, între trup și suflet. Sau doar despre singurătate (indiferent cât de mare e familia). Filosofia feministă ajută. Ea are rolul să îi limpezească pe bărbați despre femeile acelea etern de neînțeles. Și pe femei ca să se accepte cu drag, indiferent dacă le validează vreo privire exterioară sau ba.

Sandu Frunză: Dumneavoastră personal –  ca femeie activă și creatoare de bune practici, de teorii relevante și de atitudini exemplare – cum vă circumscrieți locul pe care vi-l doriți pe terenul acțiunilor etice și al practicilor filosofice?

 Mihaela Miroiu: Am hotărât că timpul meu în instituții trebuie să se încheie în această toamnă. Și că voi trăi în ordinea lui vreau, mai degrabă decât în cea a lui trebuie. Nu voi intra în nicio criză existențială pentru că nu va mai scrie pe mine: prof. univ. Nu cred că dacă nu avem funcții sau titluri profesionale ne aneantizăm. Mai ales dacă în timp ce le-am avut am făcut tot ce ne-a stat în putință să lăsăm ceva în urmă. Ce vreau să fac mai departe, în sensul propus de tine? Voi continua să scriu, mai ales literatură. În tinerețe am renunțat la literatură pentru filosofie, apoi la filosofie pentru științe politice. Acum mă întorc la literatură cu tot ceea ce știu și sunt în acest stadiu. Prin urmare, practica mea filosofică și etică se vor scufunda în literatură. Desigur că voi mai consilia partide și politicieni pe problemă de etică și ideologii politice. Oricum am făcut-o mereu pro bono. Desigur că voi veni bucuroasă spre colegii mei mai tineri de la alte universități, dacă au nevoie de mine. În mod special cei de la Sibiu, Cluj și Timișoara. Și, pe cât se poate, voi continua să îmi ajut semenii din rețelele sociale să internalizeze mai bine sensurile etice ale experiențelor individuale și colective. Mă voi bucura neîngrădit de dimensiuni ale culturii spre care m-am cenzurat să merg, ca să îmi fac bine partea mea de profesie. În rest, o să îmbrățișez în fiecare zi cerul și pământul, mirându-mă tot mai mult de miracolul absolut al naturii.

Sandu Frunză: Este criza actuală atît de profundă încît la ieșirea din criza medicală pe care o parcurgem să ne putem aștepta la nouă atitudine în fața vieții, a persoanei, a ființei umane fragile care își revendică un rol de centru al universului? Suspendarea unor libertăți, care a afectat viața noastră în această perioadă, va funcționa ca un impuls pentru nevoia de rescriere a povestirii vieții noastre pe baza unor valori autentice, de retrasare a liniilor definitorii ale lumii postpandemie?

Mihaela Miroiu:  Dacă durează mai puțin de șase luni, nu cred că va avea o amprentă atât de profundă. Ne va învăța ceva, dar nu ne va schimba foarte semnificativ. Probabil că accentul pe comunități medii și mici va crește. Glocalizarea va fi progenitura contextuală a globalizării. Probabil (căci nu pot spune altminteri …. filosofii ăștia nu sunt siguri de nimic 😊) vom rămâne cu ceva mai multă sobrietate în relațiile interpersonale, cu excepția familiei și prietenilor foarte apropiați. Probabil copiii și cei tineri au învățat că ocrotirea și grija merg și dinspre ei spre maturi și vârstnici. Probabil că vom înțelege că traiul în natură, chiar la sat, este de preferat stupilor urbani. Iar dacă suntem ceva mai feminiști, filosofic vorbind, vom învăța că nu suntem nici măcar buricul relativ al pământului, ci parte a acestuia. O parte unică, demnă de o viață unică. Dar numai și numai o părticică ce poate să aleagă să fie sol fertil sau steril lumii care vine.