Cu Elena Abrudan despre comunicare, media și cultură

Standard

Sandu Frunză: Sînteți recunoscută ca fiind una dintre cele mai complexe personalități din științele comunicării. Departamentul de jurnalism pe care îl conduceți de mai mulți ani este una dintre cele mai dinamice și inovative structuri educaționale din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Care sunt direcțiile principale și înnoitoare pe care se dezvoltă azi formarea profesională a comunicatorilor în programele universității noastre? Cum răspunde sistemul educațional provocărilor pe care le aduce azi piața comunicării?

Elena Abrudan: Este o întrebare generoasă care merită un răspuns pe măsură. Trebuie să remarcăm că, în timp, s-a schimbat raportul între putere și cunoaștere. Față de vremea când cunoașterea avea nevoie de susținerea puterii, de finanțare și asigurare logistică pentru realizarea cercetărilor, elaborarea noilor teorii și deschiderea de noi drumuri, acum cunoașterea este putere, în sensul că puterea aparține celor mai relevante domenii ale cunoașterii. Iar poziționarea studiilor universitare de științe ale comunicării pe un domeniu relevant al cunoașterii, cum este domeniul IT&C, .conduce la schimbări majore în metodele de predare și accesare a cunoștințelor, precum și în elaborarea, furnizarea, dar și accesarea și consumul informațiilor de către specialiști și de către un public tot mai larg. Practic, este vorba și de creșterea importanței domeniului nostru pe de o parte în ansamblul științelor umaniste și sociale, pe de altă parte în ansamblul domeniilor relevante ale cunoașterii. Detaliez aceste aserțiuni.

Trecerea presei în online, fie din pricina lipsei finanțării, fie a distanțelor la care trebuie să ajungă informația, în era globalizării și a imposibilității de a transmite informația în format print, în timp real, iar mai nou, din cauza pandemiei care ne-a obligat la izolare a condus la digitalizarea tuturor formelor comunicării. Această oportunitate a fost folosită de comunicatori într-o modalitate eficientă, prin apariția variantelor online ale ziarelor, revistelor, campaniilor de presă și de publicitate, prin mutarea comunicării cu mediul politic, administrativ și economic în formate online. Iar dezvoltarea rețelelor de socializare a deschis o cale facilă pentru toți cei care erau interesați să-și transmită mesajele unui public larg. Pe de o parte, asta a înseamnă că nu toți cei care comunică azi sunt specialiști în comunicare, deci nu sunt respectate normele deontologice ale profesiilor din jurnalism și comunicare. Pe de altă parte, posibilitatea de a fi anonim în mediul online, de folosi conturi false și faptul că viteza cu care sunt distribuite informațiile în online îngreunează verificarea acestora a facilitat răspândirea a ceea ce numim acum fake news. Această situație sporește importanța educației media în rândul studenților și, mai larg, în rândul întregii populații. Încă din copilărie, apoi în perioada adolescenței și a maturității, este bine ca cetățenii să fie cuprinși în programe educaționale care să le ofere și elemente de educație media. Iar universitățile și-au asumat rolul pe care trebuie să-l joace în acest proces. De exemplu, în Universitatea Babeș-Bolyai sunt organizate programe post universitare, cursuri la distanță, cursuri de învățare de-a lungul întregii vieți și cursuri specializate, care au un public numeros și eterogen în ce privește vârsta și nivelul de educație al participanților. Cadrele didactice se implică benevol în aceste activități tocmai pentru că înțeleg importanța lor. La nivelul Departamentului de Jurnalism și Media digitală există deja în curriculum cursuri de educație media, această componentă regăsindu-se parțial și în varii cursuri specifice acestei specializări. Desigur, la nivelul specializării noastre, educația media trebuie susținută de o pregătire serioasă, menită să asigure însușirea de către studenți a unor cunoștințe și abilități tehnice, ajutată de achiziționarea celei mai noi tehnologii în domeniu. Deși este vorba de sume consistente, s-au făcut pași importanți în dotarea studiourilor și laboratoarelor la cele mai înalte standarde. Înțelegem cu toții, că achiziționarea și folosirea dispozitivelor și programelor oferite de implementarea noilor tehnologii este o necesitate în condițiile circulației informațiilor în plan global. Tocmai de aceea, încă în 2010 noi am organizat primul program de Media Digitală la noi în țară, o specializare cu un curriculum orientat spre înțelegerea și însușirea tehnicilor de comunicare în era digitală. Noi am înțeles de la început că pentru a fi un actor important pe piața comunicării trebuie să fim la același nivel cu instituțiile de învățământ din Occident, atât ca pregătire, ca nivel de cunoaștere, cât și ca logistică, ca posibilitate tehnică de a accesa inovațiile digitale și schimbările care le urmează în plan tehnic și informațional. Faptul că inovațiile apar și se implementează într-un ritm accelerat, face necesară adaptarea și schimbarea vechilor conținuturi și metode de management al conținuturilor și al resursei umane participante la acest proces, lucru valabil atât în instituțiile de învățământ, cât și în instituțiile media.

Sandu Frunză: Există azi o tendință, în discursul public internațional, de a credita ideea că umanitatea se află într-o criză profundă și de a lega starea de criză pe care o parcurge societatea contemporană de o criză de natură morală specifică omului occidental. Credeți că putem particulariza această perspectivă și să spunem că atunci cînd se vorbește de o criză pe care o traversează comunicarea mediatică am putea să o asociem cu o diminuare a interesului pentru practicile etice în discursul mediatic?

Elena Abrudan: În răspunsul meu anterior, am atins parțial această problematică, spinoasă, de altfel, pentru că afectează producătorii de conținuturi media, consumatorii și chiar poate să indice o scădere a standardului etic în societate. Ei bine, în momentul în care presa a devenit o afacere, conținuturile difuzate publicului larg vizau spectaculosul, chiar și cu prețul renunțării sau doar atenuării unor norme deontologice, specifice jurnalismului. După primele manifestări, jurnaliștii au găsit soluții pentru rezolvarea acestei situații și rămânerea în cadrul deontologic al presei de opinie. Însă noile tehnologii permit accesul tuturor la comunicare în spațiul public: jurnaliști, comunicatori și simpli cetățeni, își aduc contribuția la diversificarea informațiilor difuzate publicului, prin noile formate și rețele specifice mediului online. Din păcate, lipsa specializării și înregistrarea evenimentelor în format audio-video, prin folosirea unor dispozitive mai puțin performante, a condus la scăderea drastică a calității conținuturilor și, uneori la încălcarea normelor eticii jurnalistice. De asemenea, numărul mare de discursuri și viteza cu care apare informația în mediul online permite anonimatul autorilor și lipsa verificării temeinice a informației ceea ce predispune, de asemenea, la încălcarea normelor etice. 

Pledoaria mea pentru necesitatea educației media la toate vârstele presupune tocmai posibilitatea eliminării acestor neajunsuri, care acum pot să pară unora ca scădere a interesului pentru moralitate în comunicarea mediatică. Eu cred că nu întotdeauna este vorba de rea voință, deși ne confruntăm cu destule situații în care scopul evident este manipularea opiniei publice. Prin accesul la educație media, în cazul publicului larg și prin accentuarea specializării și achiziționării abilităților de producție, difuzare și consum al conținuturilor media, în condițiile digitalizării formelor de comunicare, în cazul studenților și profesioniștilor media, credem că se poate reduce simțitor numărul celor mai puțin interesați de normele etice și, implicit, se poate asigura o bază care să permită analiza și discernerea a ceea ce este adevărat sau fals în discursurile care populează spațiul public. 

Sandu Frunză: Mi-au reținut atenția două tendințe în discursul despre ceea ce se întîmplă azi în comunicarea mediatică: pe de o parte, o perspectivă care subliniază excesiv elementul crizei în care se află azi jurnalismul – cu sublinierea îndepărtării acestuia de creația culturală și de ideea promovării interesului pentru cultură; iar pe de altă parte, perspectiva care arată că ne aflăm în etapa dezvoltării unui nou tip de cultură, cultura de masă – iar jurnaliștii joacă un rol important nu numai în difuzarea acestei culturi, ci și în apariția și dezvoltarea ei. Aș dori să vă întreb: cît de confortabil se simte un om de cultură în domeniul comunicării mediatice? În ce măsură are el responsabilități în raport cu cultura? Cît de importantă este educația culturală în formarea unui specialist care dorește să activeze în domeniul comunicării și cît de mult îi va folosi în practicile sale profesionale?

Elena Abrudan: Cred că trebuie să luăm în considerare funcția de integrare socială a culturii și a comunicării care folosesc un limbaj simbolic pentru a transmite întreaga experiență cognitivă și practică a indivizilor. Ne amintim că Umberto Eco considera cultura ca proces de semnificare și de comunicare care se produce simultan, existența codurilor de semnificare comune permițând transmiterea și interpretarea mesajului, deci realizarea actului comunicării. În era postmodernă, asistăm la o nouă realitate culturală, care presupune o schimbare de paradigmă, renunțarea la concepțiile culturii clasice și dezvoltarea unor stiluri care înainte erau periferice. Pentru a-mi construi răspunsul, dintre caracteristicile paradigmei culturale postmoderne amintesc aici doar ștergerea granițelor dintre cultura înaltă a elitelor și cultura de consum, coborârea artei în cotidian, apropierea între artă și tehnică și omniprezența comunicării mediatice. Aceste caracteristici sugerează o nouă formă de civilizație, post-industrială și cu o economie bazată pe cunoaștere, în sensul că aceasta trebuie să fie performantă economic și să aibă ca rezultat aplicații tehnice care să contribuie la optimizarea funcționării societății. Acum este recunoscută contribuția economică a artei în societate datorită posibilității de a crea noi locuri de muncă, în instituții de cultură, în turism și dezvoltare sustenabilă. Pe de altă parte este acum recunoscută capacitatea expresiei artistice de a rezolva probleme sociale și de a transmite valori prin realizarea de produse artistice implicate în procesul de reflectare a realității prin accentuarea și interogarea problemelor existente în societatea contemporană. Treptat, pe lângă literatură, pictură, fotografie, artă stradală, artă digitală, s-au dezvoltat industriile culturale și creative care promovează artele aplicate (design graphic, design industrial, design de moda și design interior) și proiecte inovative cu o puternică componentă creativă, capabile să atragă artiști cu propuneri înnoitoare și adeziunea unui public larg, interesat de implicarea artei în rezolvarea problemelor cetății.

Înțelegerea rolului culturii și artei în societate conferă importanță sporită reflectării în media a evenimentelor culturale și lărgește aria subiectelor acoperite de jurnalismul cultural, accentuând componenta economică prin recunoașterea necesității sporirii valorii economice și sociale a activităților creative. Obiectul jurnalismului cultural este arta și activitatea creativă, dar și politicile culturale, instituțiile și actorii culturali. Arta include literatura, artele vizuale, muzica, filmul, teatrul, dansul, fotografia, arhitectura si designul. Aceste domenii ale artei fac parte din cultura înaltă (high culture) și / sau din cultura populară (pop culture). Cultura de masa include și televiziunea, radioul, filmele și jocurile digitale. În sens larg, cultura include totul, de la gastronomie și grădinărit la arhitectura peisagistică și start-upuri inovative. Acoperirea mediatică a subiectelor culturale și artistice poate influența politicile culturale și poate crea un public pentru artă, iar trecerea jurnalismului cultural în mediul online facilitează extinderea comentariilor în mediul de Business, Travel și Lifestyle. În era globalizării, comunicarea culturală se adresează unor straturi sociale diferite, grupuri de vârstă diferite, țintește diferite segmente de public sau domenii: femei, copii, tineret, automobilism filatelie, pescuit. modă, sport. Detaliez în continuare câteva aspecte ce țin de genurile jurnalismului cultural, stilul, importanța jurnalismului cultural ca formă de exersare a gândirii critice și misiunea jurnalistului cultural.

Cele mai importante forme ale jurnalismului cultural în print sau online sunt, recenzia, eseul, cronica, interviul, portret/profil și reportajul. Dar, evenimentele culturale sunt acoperite și în însemnări culturale, postări pe bloguri sau comentarii. Indiferent de forma în care alegem să abordăm evenimentele culturale, pe lângă descrierea obiectivă a produsului cultural comentat și promovarea sau sancționarea lui, ținând cont de publicul căruia ne adresăm, textul trebuie să cuprindă și aprecieri critice care favorizează exprimarea vocii personale a jurnalistului. Spiritul critic poate fi până la un punct o formă a exprimării subiectivității pretinse de Jurnalismul cultural, dar poate să fie mai mult decât atât. Abordarea critică joacă un rol important în sprijinirea industriilor culturale și creative și ajută artiștii să se dezvolte și să evolueze spre zone noi, neexplorate încă, fiind totodată un factor major în formarea publicului pentru evenimente culturale și artistice. Totuși, abordarea critică a produselor culturale este independentă față de marketing sau valoarea economică a produselor culturale analizate. Atitudinea critic-evaluativă se aplică produsului artistic, și autorului, fiind responsabilă de argumentele pe care le aduce în sprijinul opiniei exprimate și limbajul în care se adresează în funcție de publicul țintă . 

Pe de altă parte, jurnaliștii culturali pot avea rol de mediatori între evenimentele culturale și public. Ei sunt cei care pot traduce terminologia specializată pretinsă de abordarea critică într-un limbaj accesibil publicului larg. La fel de important este ca ei să poată observa noutatea propusă de artiști, direcția în care evoluează arta și să transmită aceasta încercând să formeze gustul publicului, mergând uneori chiar împotriva opiniei publice. Astfel, misiunea jurnalistului cultural se extinde dincolo de acoperirea evenimentelor culturale și recenzarea produselor și manifestărilor artistice, prin cercetarea pieței de artă, cunoașterea valorilor tradiționale și a noilor veniți în spațiul cultural. E bine să existe cât mai multe interviuri, reportaje și portrete despre artiști, galeriști, curatori, regizori, actori, muzicieni, instituții de cultură și artă, muzee, centre culturale, spectacole, târguri și festivaluri, instituții media care prezintă și organizează dezbateri pe teme culturale, site-uri culturale și de artă sau chiar despre proiectele administratei locale pe cultură și industrii creative sau proiectele inovative propuse de companiile centrate pe tehnologia informației și comunicării. Această perspectivă complexă asupra fenomenului cultural poate să atragă și să formeze un public pentru evenimentele culturale și să atragă tinerii spre consumul de artă și chiar să-i motiveze să devină antreprenori sau manageri culturali. Pentru a facilita pregătirea tinerilor dornici să activeze într-un domeniu care presupune un background cultural vast, specializare și capacitatea de a avea inițiative antreprenoriale, în curriculumul Departamentului de Jurnalism și Media Digitală sunt prevăzute, la nivel licență și master, cursuri de Jurnalism cultural, Comunicare vizuală, Managementul industriei de carte, Cultură vizuală, Management media, Comunicare simbolică, Cultura media, Management cultural, Antreprenoriat în media digitală, Economia bunurilor simbolice. De un real folos sunt și proiectele de presă scrisă, fotojurnalism, în audio-vizual sau grafică digitală realizate de studenți și prezentate în cadrul evenimentului Zilele Culturii Media pe care îl organizăm anual.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca personalitate culturală, profesoară, cercetătoare și creatoare în științele comunicării – cum vă circumscrieți contribuția personală pe care o aduceți în planul creației culturale și în cel al cercetării științifice în domeniul comunicării?

Elena Abrudan: În virtutea profesiei mele, întotdeauna am încercat să realizez și să mențin un echilibru între activitatea de predare, cercetare și creație. Trebuie să mărturisesc totuși, că o bună perioadă de timp am acordat o atenție sporită activității didactice și cercetării, pentru că performanța profesională se obține și este susținută de o serioasă muncă de cercetare. În plus, nu poți să fii un bun specialist dacă nu cunoști cele mai noi tendințe de dezvoltare în domeniul tău. Asta presupune cercetare, elaborare de lucrări științifice, participare la conferințe, organizarea de evenimente și proiecte inovative pentru studenți. Toate acestea m-au ajutat să inițiez și să organizez programele de licență și master pe care le avem acum în cadrul Departamentului de Jurnalism și Media digitală, proiectele extracurriculare, centrele de cercetare și un colectiv alcătuit din cadre didactice titulare și asociate, colaborarea cu profesioniști media, cu alumni, într-un cuvînt, să asigur managementul Departamentului nostru. Lucrările științifice și proiectele extracurriculare de producție media organizate la nivelul Departamentului – Studentpress, RadioUBB Online, UBBTV, Media Project – ne-au ajutat să dezvoltam noi programe, cursuri și proiecte care să răspundă provocărilor actuale: pe de o parte digitalizarea, pe de altă parte creativitatea și alte abilități specifice domeniului.

Ca exemplificare a diversității de orientări și direcții de dezvoltare pe care le propunem studenților am amintit anterior programul de Jurnalism Română, Maghiară și engleză, specializarea Media digitală și mai menționez programele noastre de masterat: Producție media, Media Communication, Management media, Digital Media & Game Studies. 

O parte din programele și cursurile menționate anterior au fost inițiate de către mine, la nivel licență, master și în cadrul Școlii doctorale, cu un dublu scop: acela de a-i ajuta pe studenți să devină specialiști în comunicare și pentru a facilita apropierea tinerilor de lumea artei, a culturii înalte, care pretinde o inițiere, o cunoaștere profundă a codurilor și tehnicilor de exprimare folosite de artiști în arta modernă/postmodernă și contemporană; această cunoaștere fiind chiar una dintre condițiile atingerii excelenței în Jurnalismul cultural. În paralel, mi-am exersat abilitățile de Jurnalist cultural, eseist, critic literar și de artă prin reportajele, eseurile și comentariile pe marginea operelor literare și de arte plastice publicate în presa culturală și în volume colective realizate împreună cu studenții și cu colaborarea colegilor din filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor: ”Lucian Blaga. Imagine și cuvânt”, ”Scriitori Clujeni în dialog”. În același registru se înscriu și proiectele de grafică digitală și de interviuri video, organizate cu studenții în cadrul Centrului Media UBB. 

Sandu Frunză: Ne așteptăm ca actuala pandemie să aducă schimbări radicale în toate domeniile de activitate. Există voci care spun că pînă și condiția umană trebuie redefinită și reconstruită din perspectiva unei noi filosofii de viață. Dumneavoastră, care sunteți o participantă activă la construcția instituțională și la dezvoltarea științelor comunicării, cum credeți că va evolua jurnalismul în etapa viitoare? Care sînt tendințele pe care le vedeți venind în fluxul principal al culturii comunicării media?

Elena Abrudan: Într-adevăr, după perioada de încercări de modernizare a conținutului și a infrastructurii necesare comunicării în era noilor tehnologii, o perioadă marcată de apetența românilor pentru folosirea celor mai noi dispozitive și trecerea procesului comunicării în online, constatăm că instituțiile media și școlile de jurnalism și comunicare au trecut prin greutăți, mai ales datorită lipsei finanțării și a inerției unei părți a comunicatorilor care au împiedicat adaptarea suficient de rapidă în utilizarea noilor tehnologii. Nu e cazul nostru, consider că noi am sesizat din timp schimbările și am făcut pașii necesari prin direcționarea studiului comunicării digitale. Dar e nevoie acum să reflectăm asupra câtorva aspecte care ar putea facilita rezolvarea problemelor referitoare la producția și difuzarea conținuturilor în mediul online și care ar permite trecerea spre o formulă managerială care să fie viabilă în viitor. Este nevoie de o analiză lucidă a situației în care se află jurnalismul ca și profesie și studiile de jurnalism la ora actuală. Iar primul aspect se referă la managementul abundenței de informații în mediul virtual. 

Creșterea cantității de informații disponibile și a vitezei de difuzare a informațiilor mută accentul de pe culegerea de informații și editare la managementul acestei abundențe în sensul de a evita ca această cantitate să erodeze credibilitatea obținută prin informații bine verificate. Digitalul reașază modalitatea în care circulă informația și facilitează accesul la cunoștințe. Se accentuează tendința publicului de a se informa din mediul online fapt care accentuează necesitatea dobândirii competențelor de comunicare în mediul online. Până acum școlile de jurnalism au reacționat la această situație prin organizarea unor noi programe și cursuri specializate care au ca scop pregătirea tinerilor comunicatori să adapteze și să reînnoiască producția de conținut conform noilor cerințe pretinse de circulația informației în mediul online. Instituțiile de presă au încercat să se adapteze prin trecerea în online și folosirea tinerilor comunicatori, mai abili în utilizarea noilor tehnologii.

E nevoie acum și de o transformare a conținuturilor jurnalistice care trebuie adaptate la necesitățile utilizatorilor de informații în mediul virtual. A crescut importanța rețelelor de socializare și a agregatoarelor de știri ceea ce schimbă modul în care este consumată informația în mediul online. Tendința publicului spre entertainment pretinde crearea unor materiale atractive, provocatoare și spectaculoase care să atragă atenția și să fidelizeze consumatorii. Acest lucru nu trebuie să scadă valoarea conținutului; dimpotrivă, trebuie menținută preocuparea pentru livrarea unor informații relevante și menținerea spiritului critic în abordarea subiectelor. Această situație accentuează necesitatea schimbării modelului de management al organizației prin promovarea unor jurnaliști valoroși care să beneficieze de independență în realizarea sarcinilor și adaptarea conținuturilor la schimbările din era digitală. Se impune de asemenea recrutarea talentelor de top, specializarea continuă a tuturor jurnaliștilor din redacție, pentru a fi la curent cu noutățile de ordin tehnologic care apar cu rapiditate și se schimbă constant. Școlile de Jurnalism și comunicare răspund la aceste exigențe prin organizarea de cursuri specializate, intership-uri și proiecte extracurriculare prin care tinerii au ocazia să se specializeze și să colaboreze cu profesioniști media de succes.

O altă cerință este necesitatea găsirii unui model de afaceri care să susțină jurnalismul și, implicit, independența editorială a instituției de presă. Orientarea jurnaliștilor spre criterii de calitate normative cum ar fi relevanța, corectitudinea, caracterul actual sunt factori care sporesc valoarea de brand a instituției de presă, ceea ce este de natură să atragă un public dispus să plătească pentru conținutul livrat în mediul online. Deocamdată există câteva organizații mai noi care se susțin din donații (Recorder.ro, Rise Project, Casa jurnalistului) sau vânzarea revistelor print la chioșcuri sau prin abonamente (Decât O Revistă). Din aceste exemple înțelegem că nu toți managerii sunt de acord cu un model sau altul, căutarea modelului de afacere rămâne deschisă în continuare. Dar atragerea susținerii financiare de la populație se bazează pe calitatea conținuturilor livrate publicului și, mai larg pe credibilitatea informațiilor difuzate care contribuie decisiv la construirea brandului unei instituții de presă. Valoarea brandului poate să atragă consumatorii, să-i fidelizeze și să-i determine să contribuie la susținerea financiară a instituției de presă respective. Mai adăugăm imperativul promovării unor comunicatori și jurnaliști valoroși care să fidelizeze publicul prin livrarea unor conținuturi relevante și să ajute la formarea tinerilor comunicatori. Organizarea în școlile de jurnalism a programelor de masterat și a cursurilor de management media, crowfunding și antreprenoriat în media digitală pot să faciliteze organizarea de start-up-uri și introducerea inovațiilor necesare înnoirii procesului comunicării în era digitală.

În plus, spiritul critic și abordarea comunicării din perspectivă etică presupune respectarea criteriilor de calitate și abordarea critică a informației, prin urmare trebuie să avem în vedere educația media încă din școală. Ea poate să faciliteze însușirea abilităților de analiză a producției media, a gândirii critice și, implicit, abordarea din perspectivă etică a conținuturilor și practicilor de comunicare în mediul online. 

Sandu Frunză despre mascați și dansul măștilor

Standard

„Toate spiritele profunde au nevoie de o mască”, afirma Friedrich Nietzsche. În cultura populară sîntem obișnuiți cu prezența mascaților în acte ceremoniale, care cel mai adesea funcționează după o logică a luptei dintre bine și rău în care, adesea, răul este alungat, transgresat, metamorfozat, chiar dacă nu este învins. Ele mai pot fi ritualuri de trecere în care puterile vieții și forțele morții intră într-o dialectică simbolică în care mascații pun în mișcare această energie a vieții care ne face de neînvins. Purtarea măștii și jocul măștilor are acest rol al celebrării energiei vitale din noi, care ne pune în slujba noastră, în slujba comunității, în slujba vieții ca atare. 

Sesizăm astfel că masca are o funcție socială. Ea vine să pună în valoare orientarea noastră spre protejarea vieții și reflectă, în jocul ei, o ritualizare a nevoii comunitare de protecție și de securitate. Dar această semnificație socială a măștii nu și-ar putea îndeplini rolul său comunitar fără asumarea ei la nivel personal, fără o intrare a individului în dansul ritual al măștilor. Semnificativ este pentru discuția noastră faptul că în tradiția creștină am preluat o semnificație a termenului grecesc persona, care înseamnă mască. În acest caz avem o intimitate maximă dintre mască și purtătorul ei. Persoana este un individ care îmbracă o anumită structură relațională, care îl integrează în dinamica relațiilor dintre persoana umană și persoana divină. Dansul măștilor este aici unul al relațiilor interpersonale, care îl scot pe individ din înstrăinare și îl orientează spre ceea ce are el cel mai propriu. În acest fel, masca nu mai este doar un element de protecție și securitate însoțit de sacru, ci și un simbol al autenticității, al regăsirii de sine ca persoană și ca participant la o construcție comunitară interpersonală. Fiecare își poartă cu eleganță masca, deoarece este un element distinctiv al participării responsabile la orientarea comunității spre cultivarea binelui și spre construcția unei culturi în care binele este dominant. 

Masca este un simbol al transgresiunii și proximității. Ne este greu să înțelegem azi semnificația pozitivă a purtării măștii deoarece, în condițiile ideologiei distanțării sociale, individul se trezește singur, izolat, însingurat, fără chip și înstrăinat de masca sa. Masca medicală, masca de protecție este semnul unei amenințări și al imposibilității de a fi protejat și de a te simții protejat. Cu toate acestea, masca rămîne un simbol pentru un dans al vieții desfășurat pe registre de o mare diversitate, sub semnul coincidentia oppositorum.

Dar nu despre mască vreau să vorbesc aici. Ci despre o provocare culturală pe care ne-o face Editura Spandugino oferindu-ne o nouă ediție a cărții Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării.[1] Autorul cărții este George Bondor, profesor universitar, editor de reviste și coordonator de proiecte culturale,  cu o recunoaștere mare printre specialiștii în reflecția filosofică și în practicile hermeneutice. George Bondor este unul dintre cei mai creativi și expresivi filosofi, cu o capacitate aparte de a îmbina rigorile reflecției și argumentării filosofice cu expresivitatea gîndului filosofic, cu estetica luminoasă a contemplării filosofice.[2]

Dansul măștilor ne introduce în lumea conceptelor, a analizelor, a interpretărilor, a deconstrucțiilor, a reevaluării valorilor, a răsturnărilor hermeneutice și a creativității filosofice specifice lui Nietzsche. George Bondor, unul dintre cei mai rafinați și fideli cunoscători ai filosofiei aici abordate, ne pune în fața unei prezentări sistematice a cîtorva concepte din filosofia nietzscheeană, precum: forța, voința de putere, valoarea și evaluarea, puterea și dominația, genealogia, nihilismul, interpretarea, critica metafizicii. Astfel, sîntem familiarizați cu genealogia moralei, a limbajului, a cunoașterii și a religiei, dar și cu viziunea asupra modernității și asupra istoriei. Desfășurînd o critică a metafizicii pe fundalul unei filosofii a interpretării, George Bondor ne etalează (cu o bucurie intelectuală demnă de entuziasmul lui Nietzsche) secvențe privind critica ontologiei, critica teologiei, critica cosmologiei sau critica psihologiei. O asemenea deconstrucție metafizică este realizată în spiritul lui Nietzsche și pentru punerea în valoare a filosofiei sale din perspectiva bogăției ideatice cu semnificații plurale pentru omul de azi, cu universul său relațional.

Propunîndu-ne o filosofie a interpretării, George Bondor ne oferă cea mai bună portiță de intrare în filosofia lui Nietzsche. Este important să înțelegem că aici „Interpretarea este un concept pur operativ, depotențat și depozitivat, un operator filosofic fluid care exprimă atât felul de a fi al lumii și al omului, cât și labirintul gândirii lui Nietzsche. În marginea acestui termen nu aflăm o doctrină sau un sistem, și nici măcar răspunsul la vreo problemă formulată pedant. La capătul întâlnirii cu Nietzsche rămâne doar actul ca atare al filosofării, și nimic mai mult”.[3]

Volumul Dansul măștilor relevă faptul că interpretarea are la filosoful german două sensuri. Mai întîi, interpretarea este o activitate umană prin care sînt create măștile, iluziile, aparențele, simulacrele. În al doilea rînd, este o activitate însoțită de punerea în mișcare a voinței de putere și a proceselor de evaluare. Ni se atrage atenția asupra faptului că aceste două sensuri ale interpretării însoțesc deopotrivă lumea omului și cea a realității dinafara lui. Ceea ce particularizează voința de putere manifestată la nivel uman de cea manifestată din lumea non-umană este faptul că interpretarea umană este perspectivală și se află în strînsă relație cu valoarea cu care realitățile sînt investite de către om. Astfel, valorile nu sînt doar cele mai importante instrumente de exercitare a puterii de către om, ci și cele prin care se potențează lumea măștilor și dansul lor în sfera realității. 

Dacă pornim de la premisa că „Toate spiritele profunde au nevoie de o mască”[4] –  așa cum afirmă Nietzsche într-un paragraf citat de George Bondor –  putem, pe de o parte, să începem să ghicim de ce filosoful crede că trebuie să facă uz de măști, iar pe de altă parte, să înțelegem tendința cititorului de a porni pe calea experimentării apariției și punerii măștilor, dar și pe cea inversă, a devoalării și demascării. Acest joc al măștilor este revelat de George Bondor ca unul structural modului de a filosofa a lui Nietzsche. Astfel, deși constatăm că există o tendință generală a filosofilor de a introduce noi termeni în vocabularul filosofic, atunci cînd filosoful german o face, el are în vedere și adăugarea de noi conținuturi pe care le atașează acestor termeni. Mai mult, ei sînt instrumentalizați sub forma unor concepte care „nu sunt definitive, împlinite, închise, înfășurate în propria ființă. Nu sînt vehicule ale comunicării, mijloace de împărtășire fără rest a ideilor de-a gata, oglinzi fără cusur ale unei gîndiri deja realizate. Dimpotrivă, fiecare nou concept este plural, fluid, indecis, participînd plenar la experiențele gîndirii, iar uneori chiar provocîndu-le”.[5] Însă, filosofia lui Nietzsche ne surprinde nu numai prin polimorfismul exuberant al dinamismului conceptual, ci și prin faptul că anumite idei „au o prezență fulgurantă, apărând și dispărînd parcă fără motiv”.[6] Pe lîngă acestea, o dată ce am intrat în labirintul gîndirii nietzscheene sesizăm că reflecția filosofică stă mereu sub semnul unui asediu, creația filosofică este o permanentă stare de război, iar pacea nu se arată nicidecum ca o stare salvatoare la care ar trebui să se ajungă la capătul unei lupte devastatoare. Acest context ne este prezentat ca o luptă a eliberării de sub presiunea tuturor iluziilor, a tuturor încorsetărilor și a tuturor măștilor sub care libertatea noastră metafizică ar putea fi cuprinsă. 

„Filosoful trebuie să fie un bun dansator”[7], ne spune George Bondor citindu-l pe Nietzsche. Lectura sa îl aduce pe filosof pe scena unui dans al măștilor în care este implicat nu numai reflexiv, ci cu întreaga viață. În acest spectacol existențial, „Măștile autorului nu ascund un chip ultim, un mod de a fi cu linii bine conturate. Din spatele lor se ivesc alte măști, iar toate trimit unele la celelalte, pierzîndu-se într-o horă pe care o conduce ba una, ba alta. Tocmai rețeaua în care ele se găsesc ne-ar putea sugera ceva semnificativ”.[8] Acest tip de imaginar nu însoțește numai modul de situare a filosofului în lume, ci, potrivit lui Bondor, vizează și elementele centrale ale filosofiei nietzscheene: „Toate exercițiile genealogice, toate experimentele la care ne invită exprimă dansul universal al măștilor, un joc al suprafeței cu ea însăși în care pretinsa profunzime, interioritatea, adâncimile de tot felul se dovedesc a fi derivate, secunde, înșelătoare. Instanțierile culturii, văzute adesea ca valori supreme, apar în sfârșit drept o sumă de costume, o paradă de măști ce îmbracă aparența unor chipuri. Cultura deci nu este altceva decît derularea acestui cortegiu de măști, de iluzii, de aparențe, este carnavalul putred, dar totodată orbitor al lumii”.[9]

Exegetul lui Nietzsche, constată că filosofia are un rol important în crearea acestui spectacol al măștilor, dîndu-i o aparență suplimentară de profunzime. Incursiunile sale nu fac altceva decît să adîncească și mai mult iluziile culturii. Această potențare a spectacolului omului și al lumii ne conduce spre o existență în care o suită de măști ne trimit, în mod repetat, spre alte măști. Astfel, înțelegerea filosofiei nietzscheene ne invită la un dans al măștilor în care „Eul, conștiința, spiritul, substanța, lucrul în sine, lumea, ființa, cauza și efectul, legea și necesitatea, Dumnezeu – toate îi apar filosofului, acestui genealog crud prin excelență, drept simple iluzii, aparențe, măști”.[10]

Interpretarea are într-un asemenea context tocmai rolul de a desemna acest dans al măștilor. Ea trebuie să deconstruiască în primul rînd măștile metafizice, acestora urmîndu-le mai apoi toate celelalte măști.[11] Întregul spectacol al măștilor are o logică a devenirii lui. El este menit, printre altele, să utilizeze valorile în vederea depășirii nihilismului modernității, prin consumarea pînă la capăt a acestuia și deschiderea unei ere care face posibilă apariția supraomului.[12] Dar acesta este începutul unei alte discuții, pe care am putea să o amintim cu altă ocazie. Din perspectiva unei filosofii a interpretării, trebuie să reținem că „Modul în care introducem în lucruri sensuri și valori se află în dependență de forțele ce acționează în noi, de tipul de voință pe care îl întruchipăm, adică de tipul de om pe care îl realizăm, clipă de clipă, în propria noastră viață”.[13]

Pornind de aici, dacă doriți, puteți să vă întoarceți să reflectați la discuția despre mascați și măști. Eu am să mai fac doar o mențiune cu privire la cartea lui George Bondor despre Nietzsche – pe care o văd ca pe o carte a bucuriei de a filosofa, cartea filosofiei ca bucurie a vieții și ca viață ce merită trăită.


[1] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, Ediția a doua, (București: Editura Spandugino, 2020). Prima ediție a cărții a apărut la Editura Humanitas în 2008 și a fost distinsă cu Premiul Ion Petrovici al Academiei Române pe anul 2008, în domeniul filozofiei.

[2] Un bun mod de a vă întîlni cu George Bondor este să intrați în lumea dialogului de pe blogul meu personal: „Cu George Bondor despre practicile filosofice și deschiderile filosofiei în vremea pandemiei”, Iunie 22, 2020.

[3] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 328-329.

[4] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 29.

[5] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 19-20.

[6] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 23.

[7] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 27.

[8] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 30.

[9] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 30.

[10] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 30.

[11] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 34.

[12] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 192.

[13] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 120.

Sandu Frunză despre Agamben, epidemia ca politică și ideologia distanțării sociale

Standard

Trăim vremuri cu încărcătură emoțională maximă. Probabil nici o altă populație nu ne-a stîrnit mai multă empatie la începutul acestei pandemii decît cea a Italiei. Eram și noi în România închiși în casă, cu libertățile ciuntite; cu acces foarte limitat la informații privind dușmanul nevăzut care ne amenința; cu bătrînii izolați de comunitate, de familie și de propria lor demnitate umană; cu tot evantaiul de lipsuri în ceea ce privește capacitatea noastră de a ne proteja și a ne simți în siguranță; cu accesul limitat la măștile protectoare pe care unii le înjurau și alții și le doreau în condițiile în care erau greu de procurat, cam tot așa cum azi simțim că sîntem depășiți de posibilitatea de a avea acces la vaccinul salvator; cu greutatea de plumb a amenințării apocaliptice care însoțea intervenția repetitivă a reprezentanților comunicării guvernamentale; cu unele abuzuri ale autorităților care te amendau pentru că nu ai știut să completezi corespunzător formularul ce-ți dădea o anumită posibilitate de mișcare; cu lipsa accesului familiei la cei decedați și la ceremoniile legate de ritualurile de trecere în post-existență și multe altele. Cu toate acestea, prin comparație, nimic nu părea mai sinistru și mai apocaliptic decît atmosfera apăsătoare din „lagărul” italian. Privită din exterior, Italia părea forma cea mai extremă a limitărilor aduse de starea de urgență.

Filosoful italian Giorgio Agamben ne propune o privire din interior asupra stării de excepție. Cartea Epidemia ca politică. Unde am ajuns?[1] este strigătul de disperare al unui individ care își vede suspendată propria umanitate și care se vede redus la viața nudă. Volumul de față cuprinde plînsul în amurg al unei ființe umane, care dorește să rămînă om și nu are în fața cui să își exprime disperarea că a fost suspendat din propria sa existență descrisă în termenii mentalității democratice occidentale. Probabil că nimeni nu l-ar fi băgat în seamă pe acest om căruia starea de urgență îi răpise toate reprezentările pe care le avea despre sine ca individ exersat în practicile societății democratice. Însă, vocea prin care vorbește este cea a lui Giorgio Agamben, unul dintre cei mai citiți și controversați filosofi contemporani. 

Ne-am obișnuit cu faptul că Agamben are mereu tentația de a duce interpretările sale pînă la consecințele ultime ale gîndirii și interpretării. Nuanțele sale sînt adesea însoțite de această împingere la extrem. Lucru vizibil, cu deasupra de măsură, și în volumul de față. Tocmai de aceea, filosoful poate fi urmat (de către cei care ar dori să facă acest lucru) în interpretările sale doar pînă undeva dincolo de jumătatea drumului. Mai departe este dificil să mergi pe calea aleasă de el. De altfel, o parte dintre publicații au fost rezervate față textele mult rîvnitului autor. Despre unul dintre textele cuprinse în volum aflăm că a fost comandat și apoi refuzat de Corriere della Sera.

Compusă din cîteva articole și interviuri, volumul Epidemia ca politică aduce cîteva idei fixe, simple și împinse la extrem. De menționat că ediția românească are trei texte în plus, puse la dispoziție de autor pentru ediția românească, față de ediția italiană după care Alex Cistelecan a făcut traducerea. O realizare editorială deosebită. O carte densă, deși repetitivă, care te ține captiv, dar este și insidioasă în felul ei de a strecura, undeva într-un cotlon al conștiinței tale, îndoieli în raport cu toate certitudinile pe care le aveai în legătură cu statutul tău privilegiat de locuitor al culturii, creativității și spațiului libertăților specific occidentale.

Nu am să intru în controversele stîrnite de publicarea articolelor lui Agamben. Nici nu am să rezum ideile cărții. Intenționez doar să semnalez și să menționez o triplă neîncredere de care este mînat discursul integrator al acestei cărți.

În primul rînd, este vorba despre o neîncredere în știință. Încă de la începutul pandemiei filosoful s-a poziționat cu mult scepticism față de situația sanitară, poziție alimentată parțial și de lipsa informațiilor și de ezitările de moment pe care nu numai unele personalități ale lumii medicale internaționale, ci și organisme sanitare mondiale le-au avut în raport cu gradul de amenințare a noului virus și a bolii declanșate de acesta. Epidemia, recunoscută azi ca o pandemie care a afectat viețile tuturor locuitorilor planetei, infirmă rezervele exprimate la începutul epidemiei de către Agamben, care vedea răspîndindu-se un virus din mulțimea celor care există și o boală asemănătoare cu orice altă gripă. Desigur, cei puțini, care au rămas pînă azi la asemenea convingeri pot să își găsească în scrierea lui argumente pentru „blîndețea” virusului și pentru alte teorii conspiraționiste. Însă, neîncredrea sa are la bază ceea ce el consideră a fi tendința actuală de transformare a științei și a viziunii asupra noului virus într-o religie. El afirmă: „Am scris cu altă ocazie că știința a devenit religia timpului nostru. Analogia cu religia trebuie luată literalmente: teologii declarau că nu pot defini în mod clar ce este Dumnezeu, dar cu toate acestea, în numele Lui dictau oamenilor reguli de conduită și nu ezitau să-i ardă pe rug pe eretici; virusologii admit că nu știu precis ce este un virus, dar în numele lui pretind a decide în legătură cu modul în care trebuie să trăiască ființele umane”.[2]

Agamben consideră că este periculos să le acordăm oamenilor de știință și medicilor creditul și competența în rezolvarea unor probleme care sînt, de fapt, etice și politice, deoarece astfel de probleme legate de guvernarea epidemiei, ar trebui să fie rezolvate de instanțele specifice guvernării democratice.

O a doua neîncredere majoră este  neîncrederea în politică. El are în vedere în primul rînd faptul că prelungirea stării de excepție tinde să devină parte a vieții cotidiene, a vieții percepută sub semnul normalității.

Caracteristic stării de excepție sau stării de urgență este faptul că sînt abolite principiile separării puterilor pe care se întemeiază democrația. Agamben dorește să atragă atenția asupra faptului că toate demersurile făcute în starea de urgență deschid posibilitatea construirii în perioada post-pandemică a unui aparat ideologic totalitar, cu forța unei ideologii bazată pe „instaurarea unei terori sanitare, a unui fel de religie a sănătății”.[3] Un asemenea sistem politic își datorează puterea faptului că omul a fost redus strict la condiția sa biologică, refuzîndu-i-se nu doar orice dimensiune socială, politică sau spirituală, ci și orice dimensiune umană.[4]

O modalitate de îmbinare a ideologiei sanitare cu cea politică se relevă în faptul că există deja toate evidențele că „așa-zisa „distanțare socială” va deveni modelul politicii care ne așteaptă”.[5] Agamben consideră că „Este legitim să ne întrebăm dacă o atare societate va mai putea să se definească umană, sau dacă pierderea raporturilor sensibile, a chipului, a prieteniei, a iubirii va putea fi realmente compensată de o securitate sanitară abstractă și probabil cu totul falsă”.[6] Faptul că în loc de „distanțare fizică” sau „distanțare personală” (care ar trimite la un discurs apropiat de cel medical) se preferă pe plan global folosirea sintagmei „distanțarea socială” este pentru filosoful italian dovada faptului că se are în vedere un obiectiv de natură politică, el vizează tipul de guvernare pe care îl au în vedere cei care pun în mișcare și reglementează potrivit acestui principiu. Este vizată o societate în care interacțiunile umane directe sînt înlocuite de interacțiuni mediate, îndeosebi prin ținerea la distanță pe care o face posibilă interacțiunea mediată de digitalizare și dezvoltarea inteligenței artificiale.

Pe acest fond Agamben își exprimă cea de a treia neîncredere, care vizează capacitatea ființei umane de a se auto-apăra în fața acțiunii aparatului birocratic al ideologiei sanitare. 

Potrivit filosofului, această neputință are la bază faptul că discursul sanitar ne-a obișnuit cu ideea că celălalt este răul absolut. Nu mai poate fi creditat nici un membru iubit al familiei, nici prietenul, nici părintele, nici copilul, nimeni nu mai poate fi atins deoarece este un posibil izvor de contagiune, de boală severă sau chiar de moarte. Cel apropiat de fapt nu mai există, el nu mai are chipul persoanei îndrăgite și nu mai poate fi altceva decît un izvorîtor de frică. Aproapele nostru trebuie ținut la distanță și trebuie recurs la toate mijloacele care pot să ne țină la distanță față de ceilalți. Noul tip de comunitate nu mai vizează idealul comuniunii, ci al unei comunicări intensificate, dar menită să ne țină la distanță în raport cu celelalte ființe umane. Agamben cheamă la revoltă împotriva unui asemenea model al condiției umane.

Spaima de care filosoful este cuprins și care poate cu ușurință să trezească, unora, fie interesul, fie atașamentul, este legată de faptul că sistemul terorii, specific perioadelor guvernate prin mecanismele obișnuite stării de urgență, ar putea să fie continuat în exercitarea sa și după încheierea epidemiei.7 Cartea se dorește și un asemenea semnal de alarmă, care atrage atenția asupra unei posibile destructurări a democrației occidentale sub presiunea unei dictaturi sanitare și prin instaurarea distanțării sociale indusă de înlocuirea relațiilor interumane de către  forme ale unui simulacru al intersubiectivității digitale.

Agamben ni se adresează cu puterea plîngerilor lui Ieremia și cu disperarea unui Iov, dezbrăcat de haina sa biblică și aflat sub presiunea unei religii seculare pe care o percepe ca o amenințare la adresa spiritului occidental care a născut-o. În același registru simbolic, războiul pe care îl duce Agamben cu pandemia ca politică și noua religie a medicalizării vieții noastre seamănă mult cu lupta lui Iacob cu Îngerul. Ne așteptăm și sperăm ca la capătul acestei lupte filosoful să fie îmbunătățit și salvat. 


[1] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, Traducere de Alex Cistelecan, (Suceava: Alexandria Publishing House, 2020).

[2] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 56.

[3] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 6.

[4] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 20.

[5] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 73.

[6] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 74.

7 Vezi și Ivan Zhyhal, Living under Coronavirus Conditions: Between ”Bare life” and Everyday Practices, Revista de Filosofie Aplicată, vol. 3, Supplementary Issue, (2020): 3-33.

Sandu Frunză despre binele care ți se întoarce pe neașteptate

Standard

Dintr-un spirit al responsabilității specific profesiei lor, profesorii au acceptat aproape necondiționat să intre în jocul limitărilor cu care s-au confruntat în procesul înscrierii pe listele de vaccinare. Deja o parte a lor au și făcut primii pași și au fost vaccinați. Profesorii au răspuns pînă acum chemării organizatorilor campaniei de vaccinare într-un număr mult mai mare decît capacitatea instituțională a sistemului sanitar din această etapă. De aceea, o mare parte a lor încă nu au prins un loc pe listele de așteptare.[1] Cei care au fost mai norocoși și-au lăsat la o parte comoditatea, nedumeririle și neîncrederea și au acceptat să meargă în orice localitate din județul lor sau din alte județe pentru a fi parte a demersului guvernamental de realizare a unui nivel cît mai bun de imunizare a populației. Această mobilizare în fața unui rău absolut adus în viețile noastre de pandemie, care ne amenință dinspre sfera invizibilului, are la bază și o responsabilitate specială: cea care ne spune că de starea de sănătate a fiecărui om poate depinde starea de bine a celor din jurul său.

Probabil că tuturor li s-a părut mai logic ca, pe vreme de pandemie, mobilitatea persoanelor între orașe sau județe să fie cît mai mică. Ceea ce ar fi presupus că dozele de vaccin ar fi fost aduse ele în orașele în care ei locuiau, în loc să pornească fiecare la momentul planificat înspre localitatea de vaccinare, cam așa cum ai merge în pelerinaj spre sfintele moaște eliberatoare. Dar dincolo de această logică personală, ei au acceptat capriciul guvernamental de a-i face părtași unui turism sanitar care avea o finalitate benefică și pentru ei ca indivizi și pentru comunitate – în perspectiva unei imunizări a unui procentaj cît mai mare dintre noi. Mi-am explicat de la început entuziasmul acesta necondiționat în asumarea responsabilității în raport cu ei și față de comunitate din perspectiva iubirii. Trebuie să iubești ceea ce faci pentru a putea fi profesor. Știam de la Dumitru Stăniloae că „Iubirea este sursa tuturor formelor de bine” și văd și acum, în perioada ce se scurge sub ochii mei, cum această idee se poate materializa. 

Printre cei care au intrat în logica acestei strategii care presupunea că individul trebuie să urmeze vaccinul și să se bucure de doza cuvenită, atunci cînd stocul din localitatea sa nu era accesibil, a fost și unul dintre prietenii mei mai tineri. Atunci cînd spun „tînăr” aș vrea să aveți în vedere o anumită relativitate. De-o vreme încoace, cu fiecare an pe care îl parcurg în existența mea, constat tendința că limita pînă la care împing vîrsta tinereții se tot extinde, în fața mea. Asta și pentru că am învățat de la Albert Camus că dincolo de absurdul ei, existența umană are frumusețea ei adusă de faptul că nașterea fiecărei clipe a vieții noastre trecătoare cuprinde în sine un miracol care are chipul unei eterne tinereți.

Prietenul meu a devenit, ca prin întîmplare, eroul unei povestiri frumoase. Spre deosebire de mine, care am apelat mai întîi la medicul de familie și abia apoi la Universitatea mea pentru a mă planifica, el s-a lăsat de la început pe mîna instituției sale pentru a-l programa. Nu a prins nici el un loc în Cluj-Napoca, deși i se părea firesc, din moment ce era profesor într-unul din cele mai importante centre medicale ale țării. Dar a avut surpriza că a fost repartizat într-un orășel transilvan. Întîmplător era chiar orășelul său natal, din care familia sa plecase de mulți ani. Păstrase legătura cu prietenii din oraș pînă la plecarea bunicilor săi în post-existență. Iar după aceea se întîmpla că din cînd în cînd cîte o persoană îl ruga să găsească cîte un loc la un spital, sau să-i sprijine să ajungă la vreun doctor specialist din Cluj pentru a se trata sau pentru a se opera, unora care susțineau că sînt ceva rude mai îndepărtate cu el chiar le-a făcut o vizită la spital, fără să își pună problema dacă sînt sau nu din același arbore genealogic. Deși nu are nici o legătură directă cu sistemul medical, prietenul meu nu a ezitat să le dea sprijinul său de mai multe ori cînd a putut să o facă. 

Acum l-a ajuns din urmă strategia planificării din campania de vaccinare, care îl punea pe el la dispoziția sistemului sanitar al orășelului natal. I s-a administrat deja prima doză. Toată lumea s-a purtat cu el extrem de profesionist și elegant, ca un „fiu al satului” ce era. Dar, în jumătatea de oră în care a stat pe acolo, pe lîngă condițiile impecabile ale centrului de vaccinare, a constatat că și cu ceilalți injectați personalul medical era deosebit de primitor și aveau o familiaritate foarte respectuoasă. Însă, lui i s-a întîmplat ceva suplimentar. Chiar persoana care l-a injectat și-a exprimat bucuria și i-a vorbit despre onoarea pe care o are orașul de a-l avea acolo. Mai mult, și-a exprimat recunoștința că la un moment dat o ajutase pe mama sa să ajungă la doctorul visat într-un spital clujean. Era bucuroasă că sistemul medical al orașului poate face ceva pentru el, care ajutase atîția oameni în suferință, în vindecarea lor sufletească, deși nu era medic. 

I-a fost greu să exprime în cuvinte emoția pe care a simțit-o. Dar ca totul să fie cu deasupra de măsură, la ieșirea din centrul de vaccinare îl aștepta, sfioasă, mama cadrului medical. Aflase de la o rudă că vine în oraș și că ar putea să îl vadă. Avea în mînă un mic aranjament floral și o cutiuță mică cu bomboane de ciocolată pe care le-a adus pentru soția prietenului meu. M-a mirat, pe mine de data aceasta, că brandul de ciocolată era chiar unul clujean. Nu am să-l menționez aici, deși preotul-antreprenor care îl produce îmi este cunoscut de mulți ani. 

Tînărul profesor de științe a fost atît de emoționat de acest gest încît a avut o reacție cu totul neobișnuită pentru această perioadă. Nu s-a putut abține și a îmbrățișat-o, deși nu mai făcuse asta cu nici o persoană dinafara familiei sale de aproape un an. Umanitatea sa răbufnise în sine atît de firesc încît a făcut abstracție de cît de important este a ne distanța. A fost unul dintre puținele momente în care, în ultimul an, s-a simțit în deplinătatea ființei sale.

Ascultînd povestea prietenului meu, mi-am amintit că una dintre convingerile larg răspîndite printre români este aceea că Binele făcut celui care are nevoie de el îți va fi răsplătit înzecit de către Dumnezeu, atunci cînd nici nu te aștepți.

În timp ce îmi povestea toate acestea într-o întîlnire online, bucuria iradia de pe chipul tînărului prieten și parcă străpungea ecranul laptopului meu spre a ajunge la mine și a mă cuprinde în pacea sa interioară. Mi-au răsărit în minte cuvintele poetului divin care ne îndemna: „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” (Psalmi 33:13).


[1] Putem să îi amintim și pe profesorii care încă nu au luat decizia de a se vaccina. Însă, cred că este onest să avem această discuție abia atunci cînd guvernanții vor avea efectiv capacitatea de a epuiza numărul mare al doritorilor care așteaptă să fie vaccinați.

Sandu Frunză despre vaccin și neîndurătoarea platformă

Standard

Într-o critică nedreaptă la adresa profesorilor din preuniversitar și a profesorilor universitari, un lider al PNL ne spune: „Speranța mea este ca dascălii și profesorii să se programeze pentru vaccinare și să fie creativi în gestionarea acestui moment. Spiritul didactic este în esență și un exemplu de civism, de educare publică”.

Îl respect mult pe distinsul profesor ieșean, cu care am foarte multe preocupări academice comune și pe care îl urmăresc cu plăcere pe linia activității sale universitare. Dar aș fi preferat ca această critică să fie însoțită de o critică la adresa incapacității guvernului de a asigura accesul profesorilor la o listă pe care să ne putem înscrie pentru vaccinare. Ca să își ascundă propriile neputințe, guvernanții își pot permite să ne învinovățească pe profesori, ca o categorie profesională generală, dar nu-și pun problema că cei care își doresc să se vaccineze ar trebui să aibă posibilitatea să o facă. 

Știu multe persoane care așteaptă să obțină un loc pentru vaccinare la Cluj-Napoca. Sînt destul de optimist să sper că și ei și eu îl vom obține cîndva. Dar nu pot să nu sesizez că în loc să fie concentrată atenția pe cei care doresc să se vaccineze sînt împroșcați cu noroi cei care nu doresc să o facă.

Pînă vom avea acces la o programare stăm cu umilință în fața platformei care atunci cînd sînt locuri nu funcționează, iar atunci cînd este accesibilă nu sînt locuri.

După experiența cu această platformă cred că gradul de neîncredere al populației în capacitatea guvernanților de a-i proteja și de a le asigura accesul la servicii de sănătate va scădea foarte mult.

Cred că după materialele video înduioșătoare din seria „Și eu mă vaccinez” (care trezesc în noi imaginarul și nostalgia din genericele de tipul serialului ”Tînăr și neliniștit”) lumea, în general, s-a convins că e bine să te vaccinezi. Însă, presiunea pe care o pune peste noi manipularea platformei de acces la vaccin cred că este menită să scadă entuziasmul nostru și încrederea noastră. 

Dacă aș interpreta presiunea psihologică și starea de anxietate produsă de relația cu această platformă din perspectiva teoriilor lui Foucault, cred că aș ajunge la concluzia că guvernanții noștri, în mod intenționat, ne țin în captivitatea neputinței în fața atotputerniciei platformei sanitare prin care guvernanții își manifestă puterea în chip discreționar. Nu am să fac o asemenea interpretare deoarece nu vreau să sune a teorie consipraționistă. Dar aș vrea mai multă onestitate intelectuală și mai multă eficiență din partea celor cărora le-am dat puterea de a decide ce se întîmplă cu viața noastră.

Sandu Frunză despre încredere și imunizare

Standard

Am un mare grad de încredere în știință. Este motivul pentru care mi-am manifestat deschis  încrederea mea în aspectele benefice pe care Noul Vaccin le poate aduce în viața noastră. Cu anumite nuanțe, pot accepta că din perspectiva eticii cercetării unele etape au fost derulate într-un mod mult mai rapid decît se obișnuiește în practicile bioetice. Dar dinamica vieții noastre este mult mai mare, în general în epoca digitalizării, a comunicării și colaborării științifice globale. Așadar, sînt gata să acord tot creditul unui produs farmaceutic cu ajutorul căruia viața noastră pandemică ar putea să fie îmbunățățită și readusă la parametri calitativi asemănători celor din viața noastră pe care o asociem cu ideea de normalitate. Vreau să fiu parte a procesului de imunizare și să particip la ea prin vaccinare – cu încrederea că aceasta este o asumare care îmi aduce un bine pe plan personal și contribuie la binele comunității din care fac parte. 

Această asumare a responsabilității am sesizat-o la foarte mulți dintre prietenii, colaboratorii și semenii mei, chiar dacă, în modul cel mai firesc cu putință, am întîlnit chiar în cercul meu restrîns atitudini de ambiguitate ori de nesiguranță în formularea unei decizii cu privire la imunizare sau am fost întîmpinat chiar și cu respingeri (în diverse forme) ale oricăror aspecte pozitive ale procesului de vaccinare.

Rapiditatea cu care guvernul României a pus în mișcare mecanismele viitorului proces de vaccinare a fost dătătoare de optimism. Asta pînă în momentul în care fiecare dintre noi a trebuit, în etapa a doua a campaniei de vaccinare, să ne confruntăm cu dificultatea guvernului de a comunica eficient și de a asigura accesul efectiv la vaccin. 

Astfel, am constat că într-o Românie care are idealul digitalizării extinse, noi avem o capacitate limitată de a pune la dispoziție o platformă funcțională care să dea posibilitatea persoanelor (din categoriile vizate într-o anumită etapă) să se înscrie pe listele de vaccinare și să se planifice, indiferent cînd ar fi momentul la care sistemul poate să satisfacă dorința de a se vaccina, cu respectarea criteriilor legate de etapele prevăzute în strategia de vaccinare. 

Pe de o parte, asistăm la o campanie susținută (chiar dacă neconvingătoare) de promovare a vaccinării și de persuadare a populației cu mesaje care să ducă la creșterea deciziei de vaccinare în rîndul populației, iar pe de altă parte ne lovim de puterea scăzută a guvernanților în asigurarea accesului la înscrierea numelor într-un tabel, la încadrarea persoanelor într-o planificare, iar apoi la dozele de vaccin ce urmează, treptat, să ajungă în sistemul nostru medical. 

Mi se pare discutabilă strategia, organizarea tehnică, capacitatea de planificare și implementare a programului de vaccinare. La aceasta se adaugă faptul că acțiunea guvernamentală lasă loc mesajelor și atitudinilor care fac să existe o doză mare de manipulare, cel puțin pe rețelele sociale, care au o pondere tot mai mare în ceea ce privește factorii de influențare a deciziilor populației.

Constatăm că rețelele sociale ne pun în fața unui război al românilor contra românilor. Pe de-o parte, un război între adepții vaccinării și antivacciniști. Un alt război între diferitele categorii sociale care suferă consecințele pandemiei, dar și un război de uzură al părinților împotriva profesorilor pe mai multe teme, inclusiv pe tema noastră de discuție. Astfel,  constatăm că pe rețelele sociale se pune problema ca părinții să aibă acces la datele medicale ale profesorilor, pentru a ști dacă aceștia s-au vaccinat sau nu. O altă modalitate a acestui război nevăzut capătă forma comunicării de propagandă în care ni se spune, de exemplu, că 50% dintre profesorii din învățămîntul preuniversitar refuză vaccinarea, ceea ce duce la o scădere a încrederii în profesori și în sistemul de educație. Se pare că îngrijorarea este destul de mare în legătură cu această categorie, dar nimeni nu pare să sesizeze partea pozitivă a unei asemenea statistici, cea care relevă că un procentaj de 50% dintre profesori sînt dornici să se vaccineze. Indiferent care ar fi procentajul doritorilor de a se vaccina din această categorie profesională, ar trebui să sesizăm că în această comunicare pe rețelele sociale se utilizează o metodă de manipulare care eludează capacitatea redusă a guvernului de a trasa o strategie coerentă și realistă și de a comunica politicile de sănătate pe care le propune. Poate ar trebui să fim în mai mare măsură concentrați pe capacitatea de a  asigura acestor profesori accesul, în condiții optime, la doza de vaccin pe care o merită din plin. După modul în care a început cea de a doua etapă a programului de vaccinare cu greu va mai fi recîștigată încrederea în acțiunea etică și eficientă a celor implicați în gestionarea ei.

Situația delicată în care ne aflăm se poate vedea și în incapacitatea de a asigura accesul la vaccinare a profesorilor din învățămîntul universitar, în orașul universitar din care ei fac parte.

Starea de criză în rezolvarea acestei probleme este vizibilă și prin în faptul că a dus la critici din partea unor voci cu respectabilitate și încredere maximă din mediul universitar.

De exemplu, presa ne relatează că Rectorul Daniel David, una dintre cele mai autentice și credibile voci în mediile științifice și didactice naționale și internaționale, a afirmat, printre altele, că platforma de programări și metoda folosită pentru cea de a doua etapă a campaniei de vaccinare reprezintă o catastrofă.[1] Dacă nici vocea profesorului Daniel David, Rectorul celei mai prestigioase Universități din România, nu îi sensibilizează pe guvernanți, putem avea motive să fim rezervați, nu numai față de mecanismele privind programarea pentru vaccinare, ci și în ceea ce privește încrederea în eficiența acțiunii guvernamentale în gestionarea pandemiei și a vieții publice.

Desigur, o parte din dificultățile pe care le au românii le regăsim și în alte țări europene,  în special datorită numărului limitat de doze de vaccin care sînt disponibile în acest moment. Însă, din dezorganizarea pusă în lumină de începutul celei de a doua etape a campaniei de vaccinare este evident că o mare parte a disfuncționalităților derivă din abilitatea scăzută a guvernanților noștri de a pune în valoare beneficiile pe care le avem în calitate de cetățeni europeni aflați într-o perioadă de criză majoră. În situația dată, greu de schimbat, cred că e bine să fim optimiști și să facem cît mai multe exerciții pentru a ne spori încrederea în elitele guvernamentale. Optimismul face casă bună cu creșterea imunității.


[1] I. H., Vaccinarea în universități. Rectorul UBB: Platforma de programări este făcută fără cap, o catastrofă. Ne transformă în call center / Rectorul Universității București: Există și o mare inechitate, HotNews.ro, Luni, 18 ianuarie 2021, https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-24547649-vaccinarea-universitati-rectorul-ubb-platforma-programari-este-facuta-fara-cap-catastrofa-transforma-call-center-rectorul-universitatii-bucuresti-exista-mare-inechitate.htm

Sandu Frunză despre moartea Distinsei Doamne

Standard

Bucuria adusă de splendoarea zăpezii, îndelung așteptată, mi-a fost umbrită de numeroasele anunțuri ale acestei perioade în care era vestită moartea. Se pare că în această perioadă experiența morții  a căpătat vizibilitate prin intrarea în eternitate a unor personalități și în mediile teologice și în mediile culturale și în comunitățile științifice, dar și printre ființele cărora le-a fost dat rolul magistral de a fi oameni obișnuiți, de a purta povara umanității noastre și de a devenii aleși tocmai prin caracterul reprezentativ a ceea ce sîntem în esența condiției noastre umane. Ne este la îndemînă să vorbim despre exemplaritatea celor pe care îi asociem cu elitele comunității noastre. Ne este însă mai dificil (deși nu ar trebui să fie așa)  să găsim exemplaritatea în cei care întrupează însăși condiția umană.

De ce omul ca toți oamenii nu stă sub semnul unicității, a excepționalului în imaginarul nostru? Probabil nu pentru că este atît de comun încît îl percepem sub semnul familiarului, ci pentru că omului obișnuit nu i se poate resemnifica, decît cu dificultate, moartea. Ea nu poate fi transfigurată ca în cazul personalităților pe care le punem sub semnul unei manifestări a unicității care le asociază unei eternității vii, înalte și cu o putere de a influența viața celor pe care i-au lăsat în urmă. 

Putem constata că avem cel puțin trei reprezentări ale eternității. Una destinată personalităților exemplare, o eternitate strîns legată de viața ca atare, concepută ca un fel de continuitate în registrul simbolic în care prezența celui eternizat rămîne o constantă a vieții cotidiene, o eternitate care le dă posibilitatea celor plecați să fie în transcendență, dar în același timp și printre noi. Și avem o a doua perspectivă asupra eternității, concepută ca separată de lumea noastră, care nu le mai dă loc de prezență celor eternizați decît prin intermediul cimitirelor. Aceasta este eternitatea pe care le-o rezervăm oamenilor obișnuiți, pe care îi izolăm în eternitatea lor și ne rezervăm nouă dreptul de a-i re-vizita, atunci cînd o să sosească vremea potrivită pentru noi.

Există, însă, și un al treilea sens al eternității, pe care îl legăm de orizontul infinit al lumii noastre interioare. Aici putem să îi plasăm pe aleșii sufletului nostru, pe cei pe care îi admirăm sau îi înconjurăm cu iubirea noastră. În infinitul interior, diferențele dintre cei eternizați pot să dispară, depinde de noi cum îi facem locuitori ai acestui univers.

Am ajuns pe acest teritoriu al reflecțiilor despre moarte nu dintr-o nevoie metafizică, ci pentru că azi este înmormîntat trupul mamei unei prietene dragi. Distinsa Doamnă a avut darul divin de a trece dincolo de vîrsta de 93 de ani.[1] Ce viață frumoasă și ce viață împlinită! A fost o ființă care a trăit frumos, a dăruit celorlalți atît de mult cît a fost în puterea ei, s-a bucurat cînd a avut ocazia să se bucure, a suferit atunci cînd i-a fost dat să sufere și a slujit celorlalți cu toată puterea pe care o avea. Dar mai ales avea darul de a-i face pe ceilalți să se simtă bine și să fie împliniți, avea darul recunoașterii și recunoștinței așa cum numai oamenii aleși pot să îl aibă. A trăit cu intensitate și a murit greu sub suferința sa din ultima perioadă  deoarece nici măcar moartea (în decența ei) nu a considerat că e potrivit să despartă de noi o viață exemplară pentru toți.

Probabil avea dreptate filosoful antichității care încerca să îmblînzească moartea spunîndu-ne că ea este dincolo de orice durere, fiindcă experiența ei se situează dincolo de ceea ce nouă ne este dat să trăim. La fel de îndreptățit pare filosofului secolului XX care ne reamintește că nu putem avea experiența morții decît ca moarte a celorlalți. Iar asta ar trebui să ne plaseze dincolo de optimism sau pesimism. Ca trecători prin secolul XXI poate ar fi bine să înțelegem că moartea celorlalți ne dezvăluie faptul că moartea este o oglindă în care să ne vedem chipul, să ne vedem așa cum sîntem, noi cei rămași în urma celui plecat în eternitate.

Privindu-mă în această oglindă mă întreb: cui ar trebui să dau, mai degrabă, dreptate: lui Mircea Eliade, atunci cînd afirmă că toți sîntem datori cu moartea noastră pentru a deveni nemuritori, că trebuie să murim mai întîi ca să ne putem dobîndi eternitatea, sau să îl creditez pe Seneca, de la care am înțeles că murim în fiecare zi, deoarece în fiecare moment se ia o parte vieții, aceasta se împuținează, descrește pînă acolo unde lasă loc doar opusului ei? Presupune moarte un moment al transcenderii, ca un fel de ritual de trecere în care noi ne inițiem în viața noastră de nemuritori, sau moartea este un însoțitor al vieții care crește pe măsură ce viața scade? Nu am încă un răspuns la problema morții. Mă văd obligat să îl amîn. Poate pentru că îmi vibrează în suflet amintirea vorbelor lui Confucius care se întreba: „Dacă nu cunoaștem viața, cum putem cunoaște moartea?”

Ca să nu mă las biruit acum de astfel de interogații am să termin abrupt, pe un ton optimist, cu un îndemn la trăirea bucuriilor vieții și a întîlnirilor admirabile cu oameni ca toți oamenii, inspirat de cuvintele ÎPS Bartolomeu Anania: „Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost mai are să trăiești, să speri, să te lupți”.


[1]Nu îi menționez aici numele (deși aș dori să fac asta) doar pentru că în situația dată nu am găsit soluția pentru a cere acordul familiei pentru a face această precizare.

Sandu Frunză despre empatia Universității Babeș-Bolyai cu cei vulnerabili

Standard

Cred că cea mai bună veste pentru această săptămînă este cea a întîlnirii de lucru dintre conducerea Universității Babeș-Bolyai și delegația Comisiei ONU pentru Refugiați (UNHCR), reprezentată în România prin doamna Nisreen Rubaian.

O perioadă de criză majoră cum este cea pe care o parcurgem în prezent poate avea ca efect și faptul că trăindu-ne propriile noastre vulnerabilități am putea fi tentați să avem o sensibilitate scăzută în raport cu cei care au un grad mai mare de vulnerabilitate decît noi. Micile noastre suferințe sau disconfortul cotidian adus de unele aspecte ale crizei pandemice ar putea să ne facă să nu mai vedem sau să facem abstracție de suferința semenilor noștri – a celor de aproape sau a celor mai de departe.

Universitatea Babeș-Bolyai își dezvăluie, încă o dată, vocația sa umanistă prin interesul arătat străinului, marginalului, celui defavorizat de soartă, celui discriminat de viață, celui nedreptățit de conjuncturile sociale sau politice, celui a cărui vulnerabilitate pare să fie greu de depășit. Și adesea este aproape imposibil de depășit dacă nu se pun în joc resursele comunității, resursele umaniste ale celor care ar putea, sub diferite forme, să acorde sprijin, să iasă din indiferență, să fie empatici și activi în raport cu problemele semenilor lor.

Adesea ne este frică de alteritate, de violența imaginarului simbolic cu care este învăluit străinul, ne este dificil să ne apropiem de cei care gîndesc și trăiesc altfel decît noi sau pe care îi percepem ca fiind total diferiți de noi. Pînă la un punct este firesc să avem astfel de trăiri, care cel mai adesea nu sînt legate de ceva negativ, ci mai degrabă de o ambiguitate care ne înconjoară sau pe care o cultivăm în raport cu alteritatea. Însă, grija pentru celălalt face parte din modul de a fi al omului ca parte a societății civilizate. E un semn de civilitate și de civilizație. Este un semn de asumare și deschidere culturală faptul că reușim să ne depășim instinctele de respingere în raport cu „străinul” și punem în joc o etică a grijii pe care o manifestăm ca starea firească a condiției noastre de oameni creatori de civilizație.

De data aceasta este vorba de refugiați. Oameni cu viețile distruse, care vin spre noi nu ca spre un pămînt al făgăduinței, ci ca spre niște ființe asemenea lor, ființe care au o minte, un suflet și care se desăvîrșesc prin dimensiunea spirituală semănată în ei încă în actul creației dintru  început. Despre acești oameni vreau să susțin că a fost vorba în întîlnirea dintre Rectorul Daniel David și reprezentanta UNHCR Nisreen Rubaian.[1]

O asemenea întîlnire nu e deloc surprinzătoare. Ea vine cumva de la sine. Îmi vin pe moment în minte cel puțin 3 aspecte:

  1. Universitatea Babeș-Bolyai este un spațiu al pluralismului, al multiculturalismului, al creației științifice de performanță și al orientării clare a practicilor academice spre rezolvarea problemelor comunității
  2. Universitatea Babeș-Bolyai are în memoria sa comunitară experiența efectivă a înstrăinării și refugierii, astfel încît experiența organizațională este îmbogățită cu această tradiție a vulnerabilității care se poate transforma într-un act de dezvoltare ulterioară și de maximizare a creativității
  3. Rectorul Daniel David este nu numai un profesor și psiholog clinician cu reputație internațională, ci și un fin cercetător în psihologia interpersonală și în psihologia comunitară. Astfel că este un bun exemplu de leadership organizațional care se poate oferi ca model de asumare și de dezvoltare a vocației științifice și umanitare intrinseci a Universității noastre.

Ca să înțelegem cîte ceva despre rolul pe care îl are Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite (UNHCR), am să menționez faptul că are misiunea „să conducă și să coordoneze operațiuni internaționale pentru protecția refugiaților. Scopul său principal este acela de a apăra drepturile și bunăstarea refugiaților. Luptă pentru a se asigura că toată lumea își poate exercita dreptul de a solicita azil și de a găsi refugiu într-un alt stat, cu opțiunea de a se reîntoarce acasă voluntar, de a se integra local sau de a se restabili într-o altă țară. De asemenea, UNHCR are și un mandat pentru a ajuta oamenii fără cetățenie (apatrizii). Începând cu anul 1950, UNHCR a ajutat zeci de milioane de oameni să-și reia viața cu demnitate. Astăzi, peste 9,300 de angajați, în peste 123 de țări continuă să ajute aproximativ 43,8 milioane de refugiați, strămutați intern și apatrizi din întreaga lume”.[2]

Într-un interviu realizat de jurnalista Cristina Cileacu (pe care îl puteți urmării la linkul de la finalul textului) reprezentanta UNHCR Nisreen Rubaian releva faptul că oricine poate face diferența în acordarea de sprijin pentru refugiați.[3] Cred că întîlnirea dintre Rectorul Daniel David și reprezentanta UNHCR Nisreen Rubaian a avut în vedere îndeosebi această dimensiune legată de condiția umană, cu toate implicațiile instituționale, comunitare și sociale pe care le poate avea în situația de maximă vulnerabilitate a refugiaților.

Însă, dincolo de alte tematizări și colaborări specifice, părțile implicate „au angajat un protocol strategic de colaborare, cu scopul major de a contura un cadru general necesar unei colaborări concrete pe termen lung între cele două entități, cu accent pe creșterea nivelului și a calității procesului de informare, precum și pe promovarea zonelor de interes și oportunitate pe care studenții Universității Babeș-Bolyai le pot accesa  la nivelul studiilor universitare și postuniversitare în ceea ce privește protecția internațională, aspectele legate de situația refugiaților și a apatrizilor”, așa cum reiese din comunicatul UBB.[4]

  • Fotografia ce însoțește textul meu a fost preluată de pe site-ul UBB, ea însoțește Comunicatul UBB.

[1]Întâlnire între Conducerea UBB și reprezentanții în România ai Comisiei ONU pentru Refugiațihttps://news.ubbcluj.ro/intalnire-intre-conducerea-ubb-si-reprezentantii-in-romania-ai-comisiei-onu-pentru-refugiati/?fbclid=IwAR1pOCnn22hinbZThOXnoDVSQ_aaKMHELC81CF8OKU3Wjxpvxi8vsy2zWEI

[2]Nisreen Rubaian, Reprezentantul Special al UNHCR în România, în dialog cu studenţii SNSPA http://snspa.ro/nisreen-rubaian-reprezentantul-special-al-unhcr-in-romania-in-dialog-cu-studentii-snspa/

[3]Ce aduc refugiații comunităților care îi primesc. Interviu cu Nisreen Rubaian, reprezentant UNHCR, Jun 26, 2020,https://www.youtube.com/watch?v=tgDZCK4IVCw

[4]Întâlnire între Conducerea UBB și reprezentanții în România ai Comisiei ONU pentru Refugiațihttps://news.ubbcluj.ro/intalnire-intre-conducerea-ubb-si-reprezentantii-in-romania-ai-comisiei-onu-pentru-refugiati/?fbclid=IwAR1pOCnn22hinbZThOXnoDVSQ_aaKMHELC81CF8OKU3Wjxpvxi8vsy2zWEI

Sandu Frunză despre Holocaust și enciclopedia evreilor transilvăneni

Standard

Impresionantă prin ținuta ei editorială, prin mulțimea datelor, a imaginilor, a hărților și informațiilor pe care le propune este „Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord” semnată de Randolph L. Braham și Zoltán Tibori Szabó. Cartea a fost tradusă din limba maghiară de Andrea-Julika Székely Ghiță și publicată de Editura Cartier sub egida Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”.

Zoltán Tibori Szabó este una dintre cele mai semnificative personalități din corpul profesoral al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării. Este cunoscut ca jurnalist, cercetător, redactor sau cadru didactic, de fiecare dată sub semnul excelenței și al creativității. Randolph L. Braham a fost unul dintre cei mai apreciați cercetători ai Holocaustului din Ungaria și România, cu o operă impresionantă și cu o prestigioasă activitate internațională. Alături de aceștia îi găsim ca autori în elaborarea Enciclopediei pe Kinga Frojimovics, Ágnes Hegyi, Rita Horváth, Dániel Lőwy, Yitzhak Perri (Friedman) și István Végső. Cei 8 autori, cărora le datorăm acest demers științific foarte valoros, desfășurat pe 568 de pagini, viețuiesc în spații culturale foarte diverse, cum ar fi Israel, Ungaria, România și Statele Unite ale Americii.

Dacă veți răsfoi volumul, o să vă convingeți singuri de faptul că „Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord” este extrem de importantă ca resursă de date și informații privind toate comunitățile din Transilvania de Nord existente în 1944, indiferent că este vorba de comunitățile mari sau de unele de mici dimensiuni. În felul acesta, avem o hartă excelentă pentru ceea ce se întîmplă în acest teritoriu oferindu-se în ordine alfabetică toate localitățile unde trăiau evrei, cu date relevante în perspectivă demografică și cu statistici privitoare la populația israelită din respectivele localități. 

Pe lîngă introducerea generală, pentru fiecare dintre cele 12 capitole care analizează situația evreimii între anii 1940-1944, ni se oferă scurte introduceri legate de istoria și tragedia trăită de comunitatea respectivă. În felul acesta, partea geografică și istorico-demografică este întregită cu o dimensiune reflexivă care ne apropie de orizontul unei interiorizări a experiențelor trăite de evreii din Transilvania de Nord în perioada catastrofei ce a lovit comunitățile evreiești din această regiune. La final, ni se oferă și un studiu despre evoluția postbelică a evreimii din Transilvania. Totodată, beneficiem de index de nume proprii și denumiri geografice, de explicații de vocabular pentru cuvintele și expresiile străine utilizate în Enciclopedie, dar și de o listă a trenurilor morții. 

Enciclopedia este valoroasă atît pentru profesori, studenți sau cercetători care doresc să studieze tragedia evreilor transilvăneni, cît și pentru publicul cultural mai larg, interesat de istoria și memoria acestor comunități. Parcurgerea unei asemenea cărți este o experiență cutremurătoare în registru afectiv și o experiență specială, ziditoare sub aspectul cunoașterii și înțelegerii.

Cu Virgil Ciomoș despre psihanaliză, terapie și filosofie

Standard

Sandu Frunză: Sînteți apreciat ca fiind unul dintre cei mai importanți filosofi pe care îi are cultura română. Aveți o recunoaștere națională și internațională în calitate de creator de filosofie și ca filosof practician. Ați avut un impact deosebit în dezvoltarea învățămîntului filosofic clujean din ultimii ani. Aveți meritul de a fi introdus în România primul curs universitar de consiliere filosofică. Aș dori să vă întreb: Cum se încadrează un asemenea curs de terapie și consiliere filosofică în preocupările filosofice de la noi? Care este impactul lui în formarea tinerilor ce urmează un program universitar de specializare în filosofie? 

Virgil Ciomoș: Simt că la această primă şi complexă întrebare va trebui să răspund mai pe larg. Nu pentru că amănuntele parcursului meu ar fi „interesante” ci pentru că ele relevă de un mediu universitar (şi nu numai) care era deja pregătit şi în care am avut şansa de a mă integra. De altfel, destinul fiecăruia dintre noi este marcat, aparent paradoxal, de nişte întâmplări, fie ele fericite. Întâmplări care îşi revelează, de regulă, sensul abia retroactiv. Dacă este să privesc, așadar, în urmă, ar trebui să mă opresc, în mod rezonabil, la întâmplările care ne sunt mai apropiate. Între ele, ar fi întâlnirea cu Părintele Nicolae Steinhardt, una, din nou, „accidentală”, așa cum am avut cândva prilejul s-o evoc în postfaţa Jurnalului fericirii.  De ce am reţinut-o? Mai întâi pentru că, pentru el, viaţa monahală constituia un mod anume de a practica etica şi nu doar de a reflecta despre ea. Or, cum se ştie, psihanaliza lacaniană, reduce toate afecţiunile psihice la un mod anume de poziţionare etică a persoanei în faţa a ceea ce o depăşeşte: în gândire, în imaginaţie sau în percepţie. Fie acesta Dumnezeu sau, cum spune Lacan, „Marele Celălalt”.  Regăseam, astfel, sensul originar, grecesc, al filo-sofiei, acela de a fi (doar) o anticameră a Sofiei, a înţelepciunii, prin urmare. Or, pentru înţelepţii Greciei antice, Sofia presupunea un fel de a fi in esse – în fiinţă –, iar nu doar de a discuta despre ea – dicitur. Apoi, pentru că Părintele Nicolae de la Rohia era, oricât ar putea părea de incredibil, nepotul lui… Freud. Îşi amintea, cu amuzament, dar şi cu duioşie, de discuţiile cu unchiul său – marcate de entuziasmul, uneori debordant al nepotului –, de casa lui de la Viena, în care îi fusese oaspete, dar mai ales de covorul de pe celebrul divan din cabinetul său, un covor… românesc, pe care soţia îl adusese din Bucovina. A doua întâlnire a fost cu un alt Părinte, Andrei Scrima, care, fără să ştiu atunci, se folosea în seminariile lui private, la care am avut privilegiul să particip, de întreg arsenalul psihanalizei lacaniene: refulare originară, denegaţie, întoarcerea refulatului, forcluziunea Numelui Tatălui, gnoză barată etc. etc. Aş putea spune că prima mea analiză personală a început – încă o dată: fără să ştiu – cu el. Spun „aş putea” pentru că a fost mult mai mult decât atât. În sfârşit, pornit pe urmele lui – care îmbinau (între multe altele) fenomenologia (Heidegger a îngenunchiat în faţa lui, cerându-i binecuvântarea) cu psihanaliza (după trecerea lui la cele veşnice, am găsit în biblioteca de la Bucureşti inclusiv seminariile lui Lacan) –, am ajuns (ca profesor invitat) în mediul universitar francez, în care cele două convieţuiau într-un mariaj care m-a surprins de la bun început: colega mea din Departamentul de Filosofie al Universităţii din Poitiers – Kim Ong – preda şi psihanaliză, un alt coleg de Departament – Jean-Christophe Goddard – conducea o teză de doctorat despre Denegaţia la Hegel şi Freud, propusă de directorul Spitalului de Psihiatrie din acelaşi oraş – Alain Cardon, cu care aveam să mă împrietenesc, și care mi-a oferit să asist la primele mele prezentări de pacient –, Christian Hoffmann, decanul Facultăţii de Psihologie, psihanalist instalat, prieten apropiat al lui Lacoue-Labarthe şi al lui Nancy (mari filosofi francezi, cu care fusese coleg la Strasbourg), m-a invitat să fac cursuri despre Merleau-Ponty studenţilor lui psihologi, iar gazda mea – Alain Harly, prieten cu Alain Cardon şi cu Christian Hoffmann  – fondase de curând, tot la Poitiers, Şcoala de Psihanaliză din Centru-Vest. „Eşti dirijat!”, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, Părintele Andrei. Mai târziu, aveam să intru într-o foarte fructuoasă colaborare și cu alţi colegi francezi. La Sorbona, de pildă, au fost Jocelyn Benoîst şi Renaud Barbaras care, împreună cu regretatul meu prieten – Guz-Félix Duportail –, au contribuit la crearea unei platforme internaţionale de filosofie şi psihanaliză. Dar și la Universitatea Lyon 3, unde am fost invitat de Jean-Jacques Wunenburger, care preda pe atunci Merleau-Ponty împreună cu Lacan. Unul dintre colegii noştri de “platformă” – profesorul Rudolf Bernet, fostul director al Arhivelor „Husserl” de la Louvain – a trecut chiar dincolo de frontieră și a devenit, ca și mine, psihanalist practician. 

Pe de altă parte, am avut oportunitatea de a crea în universitatea noastră un master francofon de „Filosofie franceză”, care a beneficiat de multiple susţineri internaţionale şi, în acest fel, de posibilitatea de a invita pe câţiva dintre cei mai mari fenomenologi contemporani. Mai ales pe regretatul academician belgian Marc Richir, primul care mi-a semnalat legătura dintre fenomenologie şi psihanaliză în şi prin opera lui Merleau-Ponty (prieten apropiat al lui Lacan, de altfel), respectiv, impactul fenomenologiei asupra psihiatriei prin teoria și practica lui Binswanger – elev, simultan, al lui Husserl, Heidegger şi Freud –, fondatorul unei ramuri a psihiatriei care se revendică, în mod deschis, de la fenomenologie. Evident că impactul asupra mea a fost uriaş. Mai ales pentru că am descoperit că o serie întreagă dintre principiile fenomenologiei îşi găseau verificarea şi mail ales eficacitatea în… psihiatrie. Că exista, aşadar, o clinică psihiatrică inspirată de filosofie şi că, dacă este să ne referim aici la Lacan (mai ales), psihanaliştii făcuseră mai mulţi paşi spre fenomenologie decât fenomneologii spre psihanaliză. Într-adevăr, seminariile lui Lacan sunt pline de analize ale unor texte fundamentale din Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Occam, Descartes, Kant, Hegel, Husserl, Pierce, Heidegger (din care a tradus şi pe care l-a şi invitat personal la Paris), Wittgenstein, Austin etc. Nu puteam, aşadar, să nu introduc în planul de învăţământ de la Filosofie câteva cursuri speciale – Fenomenologie şi Psihanaliză sau Corp şi Limbaj – care urmăreau, aşa cum spuneţi, să pregătească, să frăgezească măcar, pe studenţii noştri pentru destinaţia practică a filosofiei însăşi. 

Tot „întâmplarea” a făcut ca, după câţiva ani, să-l întâlnesc la Timişoara pe colegul meu, Florin Lobonţ, care, întors din Marea Britanie, nutrise acelaşi gând de a crea un master de “Consiliere filosofică”. M-am bucurat, așadar, să colaborez cu Universitatea de Vest din Timişoara, oraş în care începusem, de altfel, activităţile de introducere în psihanaliză la Spitalul de Psihiatrie „Eduard Pamfil” (mare psihiatru român, format de Henri Ey, coleg al lui Lacan la Saint-Anne), și anume, graţie profesorului Mircea Lăzărescu, prieten apropiat al lui Noica şi bun cunoscător al fenomenologiei, şi ucenicului său, dr. Lucian Ile. Impactul acestor iniţiative asupra studenţilor de la Filosofie a fost şi este unul major. Sincer vorbind, îmi este uneori ruşine de succesul pe care îl am în faţa lor, succes care se datorează în exclusivitate tezaurului de experienţă umană pe care acest gen de filosofie şi acest gen de a introduce psihanaliza ni l-au transmis până astăzi. Mai toate lucrările de licenţă, master şi doctorat pe care le-am condus din acel moment au avut o referinţă directă la psihanaliză şi, implicit, la interesul pentru filosofia practică. Este, de fapt, şi unul dintre puţinele argumente pe care le pot invoca pentru a-i ajuta să răspundă părinţilor lor, care se întreabă: „La ce bun filosofia?”. „La ce-ţi folosește ea în viaţă?”. „Din ce vei trăi ca filosof?”. 

Se poate, desigur, practica filosofia ca un fel de ghid, mai mult sau mai puţin luat în seama, pe lângă alte discipline precum istoria, literatura, arta etc. Dar, chiar și așa, în ultima vreme, facultăţile cu pricina preferă să-şi formeze proprii lor filosofi… Aici, însă, este vorba de un domeniu care emerge din filosofia însăşi şi căruia îi lipsea un singur lucru: să înțeleagă că singura experienţa apropriată pentru testarea filosofiei teoretice este clinica psihiatrică și, în acest fel, să răspundă la provocarea pe care suferinţa psihică ne-o adresează de tot atâtea secole. Ce vremuri triste am ajuns să trăim, exclamă Lacan, în care cei care se mai ocupă de „realităţile transcendentale” se găsesc mai degrabă în spitalele de psihiatrie! Nu pot decât să sper că această orientare a filosofiei pentru latura ei practică şi, implicit, pentru consiliere şi psihanaliză, să fie continuată de urmaşii mei din Departamentul de Filosofie. Oricum, studenţii noştri absolvenţi au posibilitatea de a dezvolta acest interes fie mergând la Timişoara, fie urmând cursurile de pregătire pe care Forumul Câmpului Lacanian din România, pe care l-am creat acum câţiva ani, le oferă în mod gratuit.

Sandu Frunză: Consilierea filosofică a devenit vizibilă și în preocupările filosofilor și practicienilor din România. Există posibilitatea ca în viitorul apropiat acest tip de consiliere să fie o prezență semnificativă pe piața românească o ofertei de consiliere?

Virgil Ciomoș: Încă din anii ’90 am ştiut că există cabinete de consiliere filosofică în Occident. Unul dintre colaboratorii departamentului nostru, mai precis, al secţiei sale germane, profesorul german Hans-Klaus Keul, mi-a confirmat că, pe lângă vocaţia sa pedagogică de filosof – de care studenţii noştri au profitat din plin – deschisese şi un cabinet de consiliere filosofică. Mai mult, aflasem că Germania găzduia, în acei ani, unul dintre congresele mondiale ale filosofilor care activau în acest cadru. Îmi amintesc chiar, ca anecdotă, că unul dintre „pacienţii” lui cei mai „hotărâţi” era director la BMW şi că parcursul „pacientului” a durat aproape un an. Împărtăşisem cu el rolul crucial pe care l-a jucat Kant în filosofia modernă şi mai ales importanţa consecinţelor dialecticii transcendentale din Critica raţiunii pure, care ne avertiza asupra naşterii a două periculoase „maladii ale spiritului”: aparenţa, respectiv, iluzia transcendentală. Despre maladiile spiritului aveau să mai vorbească mulţi alţii, de la Hegel la Wittgenstein şi, apoi, de o manieră clinică explicită, Henri Maldiney (a se vedea mai ales Penser l’homme et la folie), dar şi Marc Richir sau Jacques Garelli, pe care i-a adus pentru prima oară în România profesorul Ion Copoeru (cu preocupări foarte apropiate de ale noastre). Nu mai vorbesc de prietenii mei parizieni, Renaud Barbaras şi Guy-Félix Dupotail, afiliaţi unor mişcări psihanalitice acreditate. La noi, îl putem aminti, desigur, pe Noica, cu cele Şase maladii ale spiritului. Din punct de vedere instituţional, însă, trebuie să-l menţionăm deocamdată doar pe colegul nostru de la Timişoara, profesorul Florin Lobonţ, singurul care a pus pe roate un master internaţional de consiliere filosofică. M-am gândit, aşadar, să pun umărul la această lăudabilă întreprindere cu cursuri de introducere în clinica psihanalitică şi cu organizarea unei practici pentru studenţi la Spitalul de Psihiatrie din Timişoara. 

Cred că principalul avantaj al consilierii filosofice este că ea atinge însuşi fundamentul fiinţei umane. Desigur, mă veţi întreba care este acesta? Răspunsul ne vine din vremuri foarte îndepărtate, mai precis, din cele inspirate de tradiţia filosofiei greceşti şi, respectiv, a teologiei iudaice. Căci, aşa cum ştim, tema ultimă a filosofiei dintotdeauna, o spune deja Aristotel, este Fiinţa, iar tema ultimă a teologiei dintotdeauna, o spune deja Moise, este Persoana. Odată cu Moise avem (în Exod) chiar „sinteza” dintre acestea două: „Eu sunt Cel cel Sunt”, care înseamnă, într-adevăr, Fiinţa este Persoana. Sau, invers, Persoana este Fiinţa. Este destul de curios cum anume, pornind de la acest extraordinar adagiu, s-a putut ajunge astăzi la confuzia dintre persoana umană şi una sau mai multe dintre facultăţile sale: intelecţia, imaginaţia, percepţia, memoria, voinţa etc. Într-adevăr și din păcate, încă din antichitate fiinţa umană a fost definită mai degrabă prin intelect – nous –, partea ei „cea mai valoroasă”. Or, noi putem, totuși, fiinţa şi fără să gândim încontinuu. Putem fi, adică, atenţi, fără să avem vreo intenţie, fie ea fenomenologică. Altfel spus, noi existăm chiar şi atunci când nu gândim. Într-un fel, asta o ştia şi Descartes care, pentru unii, pare să fi confirmat tocmai „esenţa cognitivă” a persoanei umane pentru timpurile moderne. Dacă ar fi să ne apropiem, însă, mai îndeaproape de cogito-ul lui (care nu este un raţionament!), vom observa că el constituie doar prima parte a unei serii de propoziţii care se articulează, în mod hegelian, prin teză, antiteză şi sinteză: teza – există cogniţie umană, antiteza – întreaga noastră cogniţie poate fi efectul unui Geniu al Răului, aşadar, trebuie să ne îndoim de tot ceea ce cunoaştem, sinteza –  nu ne putem, totuşi, îndoi de faptul că cineva se îndoieşte. Cum se vede, concluzia lui Descartes nu priveşte un subiect al cunoaşterii ci unul al… îndoielii. În acest sens, el nu făcea decât să reia pe Socrate, care afirmase, cu multe secole înainte, că ştia doar faptul că nu ştie…

Subiectul însuşi rămâne, prin urmare, indeterminat din punctul de vedere al facultăţilor, iar, la rândul lor, facultăţile sunt doar… facultative pentru subiect. Cu aceasta trecem de la problema subiectului cunoașterii la aceea a subiectului recunoaşterii. Nu este un pas înapoi ci, așa cu arată Kant prin „deducția” transcendentală a categoriilor intelectului, unul înainte. Iar Hegel insistă: un subiect nu poate fi confirmat cu adevărat decât de un alt subiect. Problema consilierii filosofice, ca şi a psihanalizei, nu este una subiectivă ci inter- şi chiar trans-subiectivă. Or, indeterminarea persoanei umane rezidă – pentru toate societățile marcate de monoteism – în caracterul ei de singularitate. Prin comparație, religiile extrem orientale neagă această singularitate, iluzorie pentru ele. Şi știm, în plus, de la Aristotel că ştiinţa însăși nu are acces la singularitate, adică (inclusiv) la persoană. Legile sale sunt cu atât mai valabile cu cât sunt mai generale. Bio-logia, socio-logia şi toate celelalte discipline care se termină în –logie ţintesc ceea ce este comun, iar nicidecum excepţia, adică singularitatea. Astăzi, principiul de incertitudine din mecanica cuantică demonstrează că singularitatea fizică este cu adevărat indeterminabilă. Nu trebuie să evităm știința, dar trebuie să mergem până la limitele maturității sale. Adică nu înapoi ci mai departe. Mi se pare că ceea ce sugerează denumirea modernă de „psiho-logie” ignoră încă acest principiu. Urmarea? O consecinţă destul de curioasă: dacă psihicul uman este o singularitate şi dacă ştiinţa este doar a celor generale (generalul însuşi fiind contrariul singularului), urmează că sintagma psiho-logie este un oximoron. În acest sens, nu există o „ştiinţă a psihicului”. Pentru o astfel de cercetare ne trebuie ceva mai mult decât știința. Ne trebuie și etica, așa cum am mai sugerat. O etică nu a facultăților sufletului (ceea ce ar fi oțios) ci a modului în care acesta din urmă se folosește de ele. Sau de celălalt suflet…

Desigur, există o ştiinţă a facultăţilor psihicului: intelecţia, imaginaţia, percepţia, memoria, voinţa etc. Există, altfel spus, o psihologie cognitivă a facutăţilor psihicului. Când e vorba, însă, de subiectul uman singular, atunci nu mai e vorba despre cunoaştere ci de recunoaştere. Căci toate acestea nu se exercită de la sine – aşa cum se întâmplă în cazul unui calculator: nu gândirea gândeşte ci persoana (prin gândire), nu imaginaţia imaginează ci persoana (prin imaginaţie) etc. etc. De altfel, bolile psihice majore, cum este schizofrenia, afectează doar într-un mod secundar facultățile. Ea țintește, mai întâi, subiectul care le foloseşte. Iar dacă subiectul nu se mai poate folosi de una dintre facultăţile sale nu este de vină… facultatea ci el însuşi. Există, de altfel, cazuri în care intelectul –  în calitatea lui noetică – funcţionează perfect, dar subiectul este… para-noiac. Cel mai extraordinar exemplu rămâne acela al lui Gödel, autorul celebrelor teoreme de incompletitudine a sistemelor logico-formale. Căci și din nefericire, deşi “intelectualul” Gödel era unul „incomplet”, subiectul Gödel era… „complet”: a murit de inaniţie, având convingerea („completă”) că va fi… otrăvit. Caz tipic de para-noia. Asta înseamnă că şi cauzalitatea psihică relevă până la urmă tot de psihic, iar nu de neurologie, de genetică etc. care sunt doar nişte vehicule sau suporturi ale psihicului. 

În concluzie, cu cât persoana umană îşi va revendica mai ferm unicitatea (care derivă, insistă și Lacan, din monoteismul evreilor) cu atât terapiile filosofice şi psihanalitice vor fi mai recunoscute pentru capacitatea lor de a răspunde nevoilor ei. Cu cât societatea noastră va merge, însă, în direcţia unei uniformizări – ca să nu spun de-a dreptul, a unei gregarităţi (care permite, desigur, randomizarea statistică) –, cu atât nevoia de filosofie şi de psihanaliză (ca şi aceea de artă, care se exercită tot „în Nume Propriu”) va fi mai ocultată. Consecinţa este inevitabilă: pe fondul unor tot mai mari performanţe în intelecţie, imaginaţie, percepţie, memorie sau voinţă va urma o explozie a afecţiunilor psihice. 

Sandu Frunză: Sînteți psihanalist al École de Psychanalyse des Forums du Champ Lacanien din Franța și datorită personalității și influenței dumneavoastră practicile specifice acestei școli terapeutice au devenit importante și la noi. Cît de extinse sînt aceste practici? Cum se poate intra într-un program de formare pentru a deveni psihoterapeut? De ce acreditări are nevoie un filosof pentru a practica acest tip de terapie? Care este statutul profesional și recunoașterea de care se bucură un filosof care practică activități de consiliere și psihoterapia?

Virgil Ciomoș: Există, desigur, nişte motive pentru care m-am îndreptat spre această afiliere terapeutică. Primul şi cel mai important ţine, în general, de specificul „formării” în cadrul şcolilor de psihanaliză lacaniană. Pun aici termenul de formare între ghilimele pentru că el nu are acelaşi sens cu cel presupus de alte orientări terapeutice. Mai precis (şi cu precădere în psihanaliza lacaniană), „formarea” psihanalitică restituie terapiei sensul ei genuin, cel grecesc. Într-adevăr, „therapeutes” – care desemnează, astăzi, un formator în măsură să (re)formeze psihicul pacientului conform unor proceduri, un fel de „medic” şi, deci, „ghid” al sufletului de la care se aşteaptă „reţete” de viaţă – nu înseamnă la origine „stăpân” ci… „servitor”. Un psihanalist nu trebuie „să vorbească” ci „să asculte”, pentru a spune astfel. Mai mult, nu este vorba, aici, de a asculta discursul pacientului cât mai degrabă de a descifra ceea ce se înscrie în lacunele lui: lapsus-urile, cuvintele de spirit, actele ratate etc. Ceea ce este important se ascunde întotdeauna printre rânduri. „Ascultăm”, aşadar, nu zis-ul subiectului şi nici zis-ul predicatului unei propoziţii (apofantice) conştiente ci inter-zisul (apofatic) în şi prin care „se înscrie” inconştientul pacientului însuşi. Contrar cunoaşterii comune, (în)scrierea precede oralitatea. O constatare lacaniană pe care o va prelua, apoi, şi Derrida. 

Clinica psihanalitică nu este una a performanţelor ci a ratărilor. Căci, la fel ca în teologia paulină, locul simptomului (i.e. al căderii păcatului) coincide cu însuşi locul „salvării”. De altfel, pacientul vine la noi mai degrabă cu şi pentru ratările sale, fără să ştie, însă, că locul lor (im)propriu este chiar acela al „înscrierii” Perfecţiunii. Sintagma „a fi im-perfect” asta şi sugerează: „a-fi-în-perfect”, chiar şi dacă de o manieră ratată. Pe scurt, Perfecţiunea se înscrie (inconştient) în imperfecţiune, iar nu în performanţele noastre conştiente. Înaintea romanticilor, Kant, deja, vorbea (în arhitectonica transcendentală) despre Spirit şi despre singurul loc care îi este apropriat, şi anume, printre ruinele propriei noastre cunoaşteri (şi conştiinţe). Prin analogie, dacă şi actele noastre sunt mereu ratate din punctul de vedere al intenţiei lor (care ţinteşte Perfecţiunea), dacă ele au întotdeauna un rest, acest rest „inactual” este tocmai acela al… Perfecţiunii. De vreme ce restul relevă întotdeauna de Perfecţiune, îndrăzneşte să concludă Lacan, se vădeşte atunci că nimic altceva nu l-a preocupat mai mult pe Freud decât să demonstreze efectivitatea revelaţiei (im)proprii Perfecţiunii (în şi prin rest). Contrar a ceea ce s-a crezut, Perfecţiunea nu rămâne suspendată în posibil, fie el unul transcendental. Ea se înscrie în antr-actul dintre fenomene, ca fenomen secund, ca rest „fenomenal”, adică. Unul al Perfecţiunii. Nu spunea, oare, Sf. Pavel că aflăm despre dorinţa noastră doar după ce am săvârşit păcatul? Ocupându-se de resturi, psihanaliza vizează, încă o dată, Perfecţiunea. Din această perspectivă, restul nu este ceva de aruncat. El trebuie doar curăţat pentru ca locul (adică lacuna) în care fusese aruncat să poată găzdui altceva decât ratarea. Puterea stă în slăbiciune, insistă şi Sf. Pavel. De unde o celebră omofonie lacaniană, cea dintre forma arhaică a lui symptôme – sinthome şi saint homme – „om sfânt” –, respectiv, Saint Thomas (d’Aquin). Iată încă o confirmare (dacă mai era nevoie) a interesului lui Freud pentru originea comună a cuvintelor cu sens contrar. Simţim că am pierdut o Perfecţiune anume, pe care n-am avut-o, totuşi, niciodată… Sau, mai precis, una care a fost „odată”ca… niciodată. Iar faptul de a asuma această pierdere este singura „dovadă” că Perfecţiunea există „undeva”, „dincolo de mări şi ţări”. O variantă, vedem bine, a argumentului ontologic.

Cum putem presupune, „formarea” psihanalitică se structurează după trei mari piloni. Primul ar fi „formarea” teoretică în cadrul seminariilor şi cartelurilor organizate de şcoală. La ele participă nu numai cei care se iniţiază în psihanaliză ci şi cei deja „iniţiaţi”. Nu e cazul acum să intru în detaliile ierarhiilor „mereu temporare” introduse în statutele şcolii noastre. E suficient să spun că gradul „ultim” – care este atins după traversarea cu succes a încercării „pasei” –, este acordat doar pe doi ani… „Formarea” este, cum se mai spune, „continuă” tocmai că este dificilă. Seminariile lui Lacan sunt presărate de filosofie, matematică, logică, lingvistică, literatură, pictură, teologie, mistică etc., la cel mai înalt nivel. Filosofi precum Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Descartes, Kant, Hegel, Kierkegaard, Pierce, Heidegger, Austin etc., sau matematicieni precum Fermat, Euler, Cantor, Dedekind, Frege, Peano, Wittgenstein, Russel, Gödel, Markov, Klein etc. sunt printre autorii lui preferaţi. Dar şi Moise, Meister Eckhart, Ioan al Crucii, Tereza de Avila etc. Ca să nu mai vorbim despre Joyce şi Beckett şi despre tot ceea ce literatura vremii a dat mai valoros, inclusiv cea a suprarealiştilor (printre care Lacan a fost adesea numărat). Al doilea pilon priveşte stagiile clinice în spitalele de psihiatrie, mai precis prezentările de pacient, unde psihiatrii psihanalişti cu o mare experienţă în domeniu, ilustrează pe viu, în faţa începătorilor, cum anume se articulează un diagnostic diferenţiat. Al treilea şi cel mai important, este analiza personală, care poate merge până la momentul înfiripării dorinţei de a deveni tu însuţi psihanalist. Temă asupra căreia Lacan a insistat foarte mult. Pentru mine, alegerea analistului personal a determinat şi alegerea, implicită, a şcolii. 

Toate astea se întâmplă, cât priveşte şcoala noastră, în Europa, Asia, Australia şi în cele două Americi. Între ţările vizate, şi România. Ca o curiozitate, cea mai bună reprezentare o au ţările de limbă neolatină. Apoi, femeile sunt de departe majoritare. Membrii şi simpatizanţii şcolii sunt grupaţi în forumuri, care asigură toate activităţile legate de cei trei piloni. E suficient să te adresezi unui forum pentru a avea acces la o astfel de „formare”. Preţurile sunt, adesea, între un sfert şi jumătate din cele practicate în România pentru un parcurs asemănător. Filosofului nu i se cere o pregătire prealabilă anume. El trebuie doar să parcurgă „formarea” propusă de şcoala de psihanaliză pe care o alege. Nu este vorba de „laxitate” ci mai degrabă de importanţa esenţială a unui parcurs psihanalitic propriu-zis. Este ceea ce s-a tranşat deja în interiorul primei şcoli, cea creată de Freud, şi anume, în momentul în care întemeietorul ei a renunţat să mai ceară postulanţilor o diplomă de medic. Le-a cerut, însă, o foarte dificilă şi lungă formaţie psihanalitică, care nu este niciodată asigurată de şi printr-o „diplomă”! Totul depinde de rezultatul analizei personale. Cu alte cuvinte, poţi să ai doctorate şi publicaţii în domeniul psihanalizei, dar dacă nu ai trecut de această din urmă probă, nu primeşti drept de practică. Acreditarea se face la Paris, în faţa comisiei abilitate de către şi pentru întreaga şcoală. Este, aşadar, din start o acreditare internaţională, care îţi permite să practici psihanaliza oriunde în lume. Desigur, odată ce un număr anume de psihanalişti se grupează într-o ţară anume, ei pot să solicite şi acreditarea naţională. Dar, chiar şi fără acest parcurs psihanalitic, un filosof are posibilitatea de a deschide un cabinet de consiliere în virtutea competenţelor oficiale pe care diploma lui le acoperă în mod explicit.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca filosof, ca cercetător, ca formator și ca psihanalist – cum vă circumscrieți sfera de preocupări? Ce activități desfășurați în planul consilierii și terapiei filosofice? Dacă cineva dorește să beneficieze de serviciile dumneavoastră în calitate de consilier filosofic și psihoterapeut cum vă poate contacta?

Virgil Ciomoș: Acum, că îmi puneţi această întrebare, realizez că fac, poate, prea multe… E vorba, evident, de „boala” tuturor pionierilor care descoperă un domeniu nou şi care vor să împărtăşească şi altora descoperirea lor – „boala entuziasmului”. Cu timpul, sper să fiu mai liniştit… Fac cursuri de „Fenomenologie şi Psihanaliză” la universitatea noastră şi la cea din Timişoara, susţin conferinţe şi particip la atelierele şi la cartelurile internaţionale organizate de şcoala noastră internaţională, particip cu conferinţe la colocviile internaţionale de fenomenologie şi psihanaliză, la congresele sau la conferinţele naţionale de psihiatrie, fac, uneori, prezentări de pacient în diferite spitale de psihiatrie româneşti, am format şi, apoi, acreditat Forumul Lacanian din România, ofer de 12 ani un seminar gratuit de formare în psihanaliză tuturor celor interesaţi, editez numere speciale ale unor reviste internaţionale, consacrate raporturilor dintre filosofie şi psihanaliză, editez şi traduc volume cu aceeaşi tematică (am deschis chiar o colecţie în acest sens, la Editura Şcoala Ardeleană) şi, desigur, am deschis un cabinet de dezvoltare personală, în care experienţa mea psihanalitică ocupă, evident, locul central. Nu neglijez, desigur, nici pregătirile necesare pentru acreditarea naţională a psihanalizei lacaniene şi a practicii sale. Suntem deja patru analişti români atestaţi la nivel internaţional, ceea ce deschide inclusiv perspectiva creării unui colegiu clinic în România. Va fi o bună oportunitate pentru noi de a integra în acest fel numeroasele conferinţe, zile şi ateliere de lucru pe care le organizez din 2004 pentru invitaţii noştri din străinătate, psihiatri şi psihoterapeuţi lacanieni de talie internaţională.  Între ei, mulţi apropiaţi ai lui Lacan, urmaşi ai lui la Sainte-Anne sau analizaţi de către maestrul însuşi.

În fapt, mariajul dintre fenomenologie şi psihanaliză pe terenul generos al clinicii psihiatrice este nu numai unul „natural” ci şi necesar de vreme ce el ne pune la adăpost de o altă „boală”, de astă dată nefericită, aceea de a reduce terapiile noastre la nişte protocoale de „bună intenţie”. Or, se poate întâmpla ca tocmai această „bună intenţie”, privată de o competenţă clinică adecvată, să conducă la eşecuri terapeutice sau chiar la malpraxis-uri. Pentru a da un exemplu, banal pentru psihanaliza lacaniană: cu cât un bărbat suferind de impotenţă sexuală se va mobiliza mai mult pentru a-şi „întări” eul conştient (prin persuasiune, prin ridicarea stimei de sine, prin exerciţii fizice sau de altă natură) cu atât va fi mai… impotent. Libidoul vine din inconştient (din conştiinţa transcendentală, ar spune fenomenologii) şi orice încercare conştientă de a-l „biciui” produce efectul contrar. S-ar putea crede, pe de altă parte, că psihanaliza este doar un efect derivat al fenomenologiei. Avem, ce-i drept, mărturiile lui Freud care atestă faptul că ceea ce a încercat el să facă reprezintă doar o continuare a cercetărilor lui Kant legate de diferenţa (divizarea) conştiinţei umane în una aperceptivă şi alta noumenală. În acest context, el afirmă în mod explicit că putem asimila inconştientul freudian cu conştiinţa transcendentală kantiană. De altfel, Freud era coleg la cursurile lui Brentano, cu… Husserl, creatorul fenomenologiei transcendentale. Acelaşi tandem avea să fie refăcut în Franţa, între fenomenologul Merleau-Ponty şi psihanalistul Lacan, care, deloc întâmplător, erau şi foarte buni prieteni. Psihanaliza aduce, însă, în plus ceea ce Freud numeşte prin „întoarcerea refulatului”. Dacă problema refulării originare apare deja  în Fenomenologia Spiritului a lui Hegel, întoarcerea refulatului, adică a Originii, în fenomenalitate, şi anume, în lacunele sale, este contribuţia decisivă a psihanalizei. De atunci, această descoperire a intrat şi în fenomenologie prin Merleau-Ponty însuşi, dar şi prin Maldiney, Richir, Garelli etc. Ce dovedeşte acest tip de fenomen secund? Că, încă o dată, transcendentalul nu este o simplă posibilitate, că restul lui inactual se actualizează şi el ca „rest”, mai precis, ca simptom. Cu cât subiectul neagă mai mult transcendentalul – să ne amintim de celebra dispută din anii ‘80 dintre filosofia continentală (adeptă a transcendentalului) şi cea analitică (care părea să-l conteste) – cu atât mai mult se apropie el de o afecţiune psihică. Negarea refulării originare, de exemplu, operaţie fundamentală proprie şi constituirii transcendentalului, defineşte pentru psihanaliză psihoza. Ideea că negarea transcendentalului conduce la psihoză m-a luat pur şi simplu de pe picioare. Se vădea, astfel, că fenomenologia nu era un curent filosofic printre altele şi că principiile sale puteau fi verificate… clinic. De aceea, pentru mine, de la fenomenologie la psihanaliză n-a fost decât un pas de făcut, nicidecum o „trădare”. Un pas inclusiv spre psihiatrie, de altfel, şi spre colaborarea cu colegii mei psihiatri. O colaborare cu atât mai importantă cu cât, în anumite situaţii, nu poţi începe o analiză cu cineva instabil din punct de vedere neurochimic. Avantajul este, de altfel, reciproc: fineţea psihanalizei permite recuperarea, cu o cantitate infimă de psihotrope, a unor cazuri imperceptibile altfel pentru psihiatri (a căror principală dramă este aceea de a li se fi furat timpul necesar pentru diagnoză şi pentru terapie). N-am pierdut nimic, dar am câştigat totul: continentul unui domeniu de cercetare – cel al simptomatologiei psihiatrice – despre care nu ştiam mai nimic. Cabinetul meu este rodul acestei mirabile întâlniri. Pentru cei interesaţi de mai mult decât atât, puteţi să le transmiteţi adresa mea de email.

Sandu Frunză: Există o tendință generală de a cultiva un stereotip cu privire la retragerea filosofului în sfera abstractă a reflecției filosofice. Practicile filosofice actuale încep să contrazică această perspectivă unilaterală asupra filosofiei. Cît de pregătit este învățămîntul filosofic, în plan global, să formeze practicieni care să intervină în societatea aflată în plină criză pandemică? În ce măsură ar trebui să ne așteptăm ca Universitățile să formeze astfel de specialiști și în ce măsură trebuie să apelăm la alte instanțe de formare profesională? Ce rol vor avea în viitorul imediat și cum vor contribui filosofii terapeuți și practicile terapeutice la retrasarea cadrelor noastre existențiale, la redefinirea condiției umane, la construirea unei vieți bune?

Virgil Ciomoș: Am constatat că, în formarea tinerilor filosofi, apare un moment critic, acela în care ei caută să fructifice ceea ce au învăţat pe băncile universităţilor. Două sunt alegerile pe care le fac de regulă. Prima, şi cea mai frecventă, este să profite de perspectiva comprehensivă pe care ţi-o conferă filosofia – care nu exclude ştiinţele „exacte” (formarea mea universitară a presupus şi fundamentele matematicii, logica simbolică, din care mi-am dat şi examenul final, fizica teoretică, genetica etc.) – şi să integreze alte domenii decât filosofia – de la ziaristică şi literatură la comunicare şi relaţii publice – îndepărtându-se încet, dar sigur, de filosofia însăşi. Un fel de regresie: de la filosofie – care se ocupă „de tot şi de nimic” (de omni et nullo) – la una sau mai multe dintre disciplinele care se ocupă cu ceva anume. Treptat, astfel de tineri sunt practic pierduţi pentru filosofie. O variantă a acestei prime alegeri este şi aceea de a-şi perfecţiona „instrumentele” – fac studii de matematică, de fizică, psihologie, literatură, limbi clasice etc. – pentru ca, în cele din urmă, să-şi piardă pasiunea iniţială pentru filosofie. Cea de-a doua alegere, pe care înţeleg s-o promovez printre studenţii mei, este aceea de a merge nu înapoi ci înainte cu filosofia, şi anume, în sensul în care l-am definit – acela de deschidere spre terapia maladiilor sufletului. Căci, reamintesc, tema (iar nu obiectul!) filosofiei este indeterminatul, iar nu determinatul, adică mai degrabă Fiinţa şi Persoana, care sunt libere de determinaţii. Odată cu marele Spinoza, filosofia devine o etică, iar odată cu Lacan, psihanaliza devine, şi ea, o etică. Foarte pe scurt, bolile psihice sunt consecinţa unor „deviaţii” etice. Tocmai această alterare etică a subiectului uman face ca un psihanalist să nu compătimească orbeşte cu pacientul său care suferă. Căci, aşa cum insistă Lacan, nu oricine îşi permite luxul unei psihoze… 

Consecinţa este de-a dreptul şocantă: de vreme ce există în lumea noastră atâtea probe de abatere de la sănătatea etică, înseamnă că există tot atâtea abateri de la sănătatea psihică. Din păcate, tocmai pentru că au devenit atât de comune, evenimentele psihotice grave – mai ales cele care se încheie cu ucideri în masă – sunt trecute cu vederea. Termenul de psihoză nici nu mai apare în DSM-urile psihiatrilor. Când preşedintele Hollande al Franţei a folosit acest cuvânt vis-à-vis de tragedia aviatică de acum câţiva ani din Alpi, când un pilot german – psihotic cu „acte în regulă” –  a prăbuşit în mod intenţionat un avion cu 149 de pasageri, a trebuit să retragă public termenul… Motivul pentru care psihiatrul acestui criminal n-a putut să intervină, înainte de tragedie, la superiorii pacientului său a fost rizibil: „confidenţialităţii datelor medicale”. Curios alibi (de ordin… „etic”)! Mai mult, „anchetele” făcute de reporteri printre cunoscuţii şi vecinii criminalului conturau portretul unei persoane mai degrabă agreabile şi bine crescute… Concluzia generală? Oricui i se poate întâmpla un astfel de „ghinion”… Or, clinica psihanalitică demonstrează că nu este aşa! Facem orice pentru a nu mai ajunge la etică! A celui în cauză, dar şi a celor din jurul lui. În fapt, toată lumea poate constata creşterea în trombă a indicelui de agresivitate în societăţile noastre contemporane: atentate, torturi, violenţă generalizată (dar mai ales şcolară, inclusiv la vârste fragede), iresponsabilitatea părinţilor, care îi lasă pe copii să „aleagă” şi să „descopere”… singuri. Ca şi când ar trebui să cerem elevilor noştri să descopere, singuri, teorema lui Pitagora… Să repete, adică, pe cont propriu, întreaga istorie a umanităţii. Ca şi când n-ar trebui să înveţe din greşelile părinţilor. O formă ipocrită de a acoperi dezinteresul unor părinţi pentru educaţia propriilor lor copii. Dar şi criza de timp în care am intrat cu toţii. Astăzi, tot mai mulţi lideri ai lumii prezintă simptome cu incidenţă psihiatrică. Distanţa dintre butonul roşu al declanşării războiului atomic şi psihoză devine tot mai mică. Nu mai vorbesc de închisorile noastre, tot mai ticsite, care, conform statisticilor occidentale, găzduiesc în proporţie de peste 40% deţinuţi cu afecţiuni psihiatrice. Aceasta este adevărata urgenţă a timpurilor noastre. 

Trebuie, aşadar, să ne regrupăm forţele. Filosofia care nu are o destinaţie practică este una fără substanţă. Ea devine doar expresia, îndoielnică, a unui lux de erudiţie – relativă, ca orice lux –, un fel de „loc cultural” populat cu „idei” care mai de care mai ciudate: fiinţa este materie, bunăoară. Ba nu, este reprezentare, concept, voinţă, energie etc. etc. Filosofia însăşi devine un fel de copac stufos în care fiecare pasăre – fiecare filosof, în ocurenţă – îşi cântă propria melodie, fără nici o preocupare pentru sin-fonie. De aceea, nu văd cum altfel ar putea fi restructurat învăţământul universitar la care vă referiţi decât plecând de la clinică. De la clinica psihiatrică, mai precis. Şi asta pentru un motiv foarte simplu: analitica oricărui fenomen presupune un fel anume de a descompune fenomenul – psihismul subiectului, în acest caz – în părţile sale componente. Or, aşa cum demonstrează Lacan, doar psihoza are această „calitate” de a prezenta, în mod separat, constituenţii (dezarticulaţi ai) psihismului uman. Sub o formă ratată (maladivă), aşadar. Dacă Dumnezeu, de pildă, şi etica (judecata) lui, conduce, după Kant, la ipoteza de la care pleacă orice fiinţă umană (care trebuie să creadă într-o judecată universală sui generis), asta nu înseamnă că, în limitele simplei raţiuni, putem avea şi certitudinea existenţei şi a judecăţii sale. Dacă am uitat, însă, că întreg comportamentul uman se defineşte, în mod implicit, în raport cu această ultimă instanţă, psihoza ţine să ne reamintească măcar de existenţa celei din urmă, şi anume, prin delirul sau halucinaţia „mistică”. Şi invers, pornind de la delirul sau de la halucinaţia psihoticilor, putem postula necesitatea unui ca şi cum kantian al existenţei lui Dumnezeu, pe care nevroticii înşişi tind adesea să-l oculteze. De unde raporturile strânse dintre religie (nu mistică!) şi nevroza obsesională, pe care Freud le-a demonstrat atât de convingător. În consecinţă, clinica psihiatrică ar trebui să fie placa turnantă menită să articuleze toate eforturile psihiatriei însăşi cu cele ale filosofiei, psihologiei şi nu numai. Putem, astfel, imagina forme „hibride” de formare destinate acelor studenţi ce sunt capabili să vadă în filosofie mai mult decât o speculaţie obsesională fără de sfârşit. În caz contrar, juisarea lor se va reduce la cultivarea unei îndoieli perpetue. Căci există şi o juisare de simptom…