Sandu Frunză despre o iubire pe care românii încă nu au trăit-o cu intensitatea binemeritată

Standard

Untitled-1Dacă s-ar întîmpla ca Dumnezeu să lase peste noi într-o zi întunericul, ar fi suficient să deschidem cărțile lui Lucian Blaga și ar izvorî din ele atîta lumină cît să poată să lumineze întreaga lume. Poetul luminii a cuprins în creația sa atît de multă viață încît vieții înseși i-ar fi de ajuns să se regenereze în momentele în care o criză ontologică ar apărea pe neașteptate.  Gîndirea lui Blaga este o inițiere în lumea ființei la care poate participa oricine dorește să se asume pe sine ca ființă umană în orizontul misterului propriei sale deveniri.

Ca filosof transilvănean, Lucian Blaga a oferit una dintre cele mai profunde înțelegeri a naturii umane, a pus cele mai frumoase trăsături pe chipul românesc al ființei și a oferit una dintre cele mai expresive explicații privind identitatea locuitorilor spațiului nostru cultural, cu specificul credințelor, trăirilor, a modului de a gîndi și a felului în care ne apropiem formele transcendenței, indiferent cît ar părea de îndepărtate și de inaccesibile.

Creația lui Lucian Blaga este plină de o magie a iubirii menită să ne hrănească cu misterul ei. Deși au utilizat cu rezultate foarte bune această modalitate de îmbunătățire a existenței lor, românii nu au beneficiat atît de mult cît ar fi putut să se transfigureze hrănindu-se cu energia acestei iubiri.  Opera lui Blaga rămîne mereu o poartă deschisă spre noi înșine, o poartă prin care fiecare dintre noi poate intra în propria sa lume, acolo unde cele mai specifice elemente ale naturii umane se dezvăluie în universalitatea ei.

Într-un proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, Editura Școala Ardeleană include una dintre cele mai semnificative lucrări în care se pune în valoare contribuția lui Blaga la revelarea spiritului. Este vorba despre cartea Lucian Blaga. Perspective Transilvane semnată de Mircea Popa.[1]

Criticul și istoricul literar, jurnalistul și savantul Mircea Popa își caracterizează volumul astfel: „E doar mica și modesta mea lacrimă de recunoștință pentru ceea ce a dat Poetul și Filosoful literaturii noastre, nemurind acest petec de pământ din Ardealul strămoșilor săi prin creația sa fără de moarte, considerată drept darul cel mai de preț pe care Ardealul unit cu Țara la 1918 l-a oferit spiritualității noastre și patrimoniului umanității”.[2] Aș comenta la acest pasaj doar că există o inadecvare a folosirii cuvintelor „mic” și „modest” în legătură cu tot ceea ce face în munca sa dedicată culturii române timp de cîteva decenii de profesorul Mircea Popa. Așa cum mi se pare că nu trebuie calificată în nici un fel ca fiind modestă iubirea lui Mircea Popa pentru cultura transilvăneană și mai ales pentru opera lui Lucian Blaga. Ceea ce a adus Mircea Popa în spațiul dezbaterilor culturale poartă amprenta lucrului frumos întocmit, de meșteșugar transilvan care are o bună știință de carte și care își îndeplinește în mod exemplar datoria față de beneficiarii săi.

Mircea Popa ne propune în acest volum reflecțiile sale prilejuite de evocarea lui Lucian Blaga cu ocazia întîlnirilor anuale de la Lancrăm. Textele sînt grupate în trei părți: „Bibliografice”[3], „Exegetice”[4] și „Prieteni, Exegeți, memorialiști, contestatari”[5]. Astfel, putem citi texte cu un fior liric de mare adîncime, cum ar fi „Lancrămul – satul cu sunet de lacrimă”. În același timp, criticul și istoricul literar ne supune atenției o serie de texte autobiografice, documente de arhivă, analize și relatări care ni-l pun într-o lumină mai puțin cunoscută pe Lucian Blaga și chiar pe o parte a celor ce au marcat dezvoltarea sa, cum ar fi: „Isidor Blaga – tatăl poetului”, „Tit Liviu Blaga – fratele poetului” sau „Unchiul poetului – profesorul Iosif Blaga de la Brașov”. Admirabil este demersul exegetic desfășurat de Mircea Popa în texte precum „Metafizică și iubire creștină la Lucian Blaga” sau „Eseul filosofic la Lucian Blaga”, texte în care profunzimea cunoașterii subiectului și capacitatea de a le face accesibile unui public larg devin principalele elemente persuasive. Din partea a treia, cititorul o să îndrăgească cu siguranță texte precum „Ion Agârbiceanu –„Sfînt părinte al literaturii române”” sau „Zevedei Barbu – un asistent „cu probleme””. Așa cum cred că se va lăsa fascinat de „În amintirile Monicăi Lazar”, care au o forță de sugestie deosebită cu privire la universul interior și la proiecțiile sentimentale ale lui Lucian Blaga asupra ființelor ce populau lumea sa.

Unul dintre cele mai reprezentative texte pentru dimensiunea culturală a acestui volum este „Mitografia ființei”.[6] Mircea Popa ne convinge de faptul că „De-a lungul istoriei noastre literare, doar trei scriitori s-au bucurat în viață, dar mai ales după moarte, de o admirație generală, ferventă și fanatică, de adevărata mitografie literară. E vorba de Eminescu, Blaga și Nichita Stănescu. Fiecare a rodit în jurul lui o legendă, devenită cu timpul un loc comun al istoriei literare”.[7] Dacă ne gîndim la Lucian Blaga, dincolo de această mitologie în care fiecare din cei ce intrau în lumea lui Blaga căpătau, la rîndul lor, o dimensiune mitologică, rămîne să constatăm că sîntem încă în plin proces de revelare a misterului, luminii, tăcerilor și a reflecțiilor filosofice și spirituale cuprinse în năzuința sa de a da o dimensiune europeană a creației românești.

Cartea lui Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, este o dovadă în plus că scrierile lui Blaga ne invită mereu la trăirea unei iubiri pe care nu am explorat-o încă îndeajuns. Gîndirea luminoasă a lui Lucian Blaga poate funcționa ca o terapie existențială prin care spațiul românesc se poate curăți, ilumina și desăvîrși într-o experiență în care energiile divine sînt puse împreună într-un efort de creație comun.

 

 

[1] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2018).

[2] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 7.

[3] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 9-126

[4] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 127-212

[5] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 213-348.

[6] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 193-200.

[7] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 193.

Reclame

Sandu Frunză despre un demers privind etica publicării lucrărilor științifice

Standard

Dinu, Savoiu, Dabija

Etica cercetării pare să fie una dintre cele mai prezente încercări de modelare a spațiului public românesc. Nici o altă sferă a comportamentului moral nu pare să fi trezit atît de mult interes, să fi provocat atîta rumoare și să fi stîrnit atîtea pasiuni cum s-a întîmplat în cazul discuțiilor publice pe teme de încălcare a eticii cercetării. Faptul că o serie de personaje publice, cu o vizibilitate foarte mare, au fost asociate cu ideea de încălcare a normelor de etică a cercetării și publicării a dus la o vizibilitate mereu crescută a acestei problematici în rîndul publicului larg. Interesul acestuia, foarte scăzut pînă atunci, a devenit din ce în ce mai mare datorită mediatizării unor încălcări ale eticii cercetării și publicării de către personaje cu o prezență foarte pronunțată în comunicarea mediatică și în funcțiile publice. Strîns legate de ceea ce putea să fie interesant pentru publicul consumator de mesaje mediatice, dezbaterile au vizat, în timp, o paletă foarte largă de probleme – printre care am putea aminti încălcări ale eticii ce merg de la dobîndirea abuzivă a calității de autor al unei publicații, la utilizarea ne-etică a unor fonduri de cercetare, pînă la discuții extinse despre plagiat și fenomenul dezvoltării unei producții de publicații științifice în închisorile românești.

Dincolo de aspectele savuroase ale unor asemenea scandaluri publice, putem remarca în ultimii ani o preocupare sporită, în rîndul diferitelor categorii de profesioniști implicați în activități de cercetare, de a fixa standarde definitorii pentru trasarea cadrelor etice și juridice de desfășurare a activităților de redactare a textelor, de evaluare și de publicare a rezultatelor cercetării. Una dintre cele mai valoroase lucrări de etică a cercetării ne este propusă, într-o a doua ediție, de Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu și Dan-Cristian Dabija în lucrarea A concepe, a redacta și a publica un articol științific. O abordare în contextul cercetării economice. [1]

Deși își propune o aprofundare a ceea ce putem găsi ca practică a cercetării și a ceea ce este dezirabil să se întîmple în domeniul științelor economice, lucrarea are foarte multe elemente valoroase pentru etica cercetării în general. Ea poate fi folosită ca o resursă de informare și învățare pentru tineri cercetători și specialiști din diverse ramuri ale științei. Sperăm că această abordare complexă a eticii cercetării în domeniul economic – făcută de Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu și Dan-Cristian Dabija – să servească drept model pentru alți profesioniști ce activează în cercetarea științifică. Eticienii cu preocupări de aplicare a principiilor generale ale eticii cercetării în domenii particulare de cercetare și expertiză ar putea folosi acest tip de demers pentru circumscrieri și clarificări pentru fiecare dintre marile domenii în care sînt clasificate ramurile cercetării științifice.

Pînă la elaborarea unor publicații specifice pe domenii, volumul de față ni se propune ca un excelent instrument (în primul rînd pentru cercetătorii din domeniul științelor economice, dar și pentru cei din alte domenii) pentru doctoranzi, masteranzi, tineri cercetători, dar și pentru cadrele universitare interesate de deontologia cercetării. Ne sînt expuse aici îndeosebi instrumentele etice pe care le putem utiliza în elaborarea articolelor științifice. Fiind atît cadre didactice și cercetători, cît și redactori ai unei reviste cu o foarte bună vizibilitate internațională, autorii pun în valoare experiența lor în lucrul cu textele și cu autorii. Cartea este valoroasă nu numai din punct de vedere al reflecțiilor de etică aplicată, ci și pentru că ne orientează pașii de la activitățile ce vizează conceperea unui articol, la regulile de redactare și la problemele multiple pe care le ridică activitatea de publicare a rezultatelor cercetării. Este vorba despre un ghid practic ce ne oferă o perspectivă sistematică asupra proceselor premergătoare și a demersurilor specifice activității de publicare a articolelor științifice.

Faptul că, urmînd intențiile autorilor, încerc să extind importanța cărții pentru diferite categorii de public, nu înseamnă că vreau să o prezint ca pe o carte de popularizare. Este vorba de un demers deosebit de complex, un travaliu făcut de specialiști și destinat actualilor și viitorilor profesioniști. Cartea abundă în tabele, grafice, clasificări sau soluții practice, fiecare dintre acestea cerînd o discuție mai largă decît cea pe care ne-am propus-o în acest text. În capitole precum: Cercetarea economică și comunicarea rezultatelor acesteia, în contextul general al cercetării științifice, Structura și optimizarea citării unui articol științific, Redactarea unui articol științific, Plagiatul, legislația antiplagiat și etica cercetării, Evaluarea performanței științifice în mediul universitar economic, Baze internaționale  de date în domeniul științelor economice, Criterii relevante în alegerea revistelor științifice din domeniul economic, Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu și Dan-Cristian Dabija desfășoară un demers original și unic în cultura științifică românească.

Dar, dincolo de caracterul său sistematic și științific, volumul „A concepe, a redacta și a publica un articol științific este, realmente, un ghid prietenos pentru cei care doresc să conceapă studii reprezentative și convingătoare”, după cum afirma Silviu Negruț.[2] Astfel, constatăm că autorii au reușit să se achite de una dintre sarcinile majore asumate cu acest volum: să evidențieze „aspectele esențiale ce țin de elaborarea unui articol științific, interesant prin conținut și atractiv ca formă de prezentare, deci cu șanse sporite de a fi acceptat și publicat într-o revistă de prestigiu din fluxul principal de publicații, garantîndu-se astfel valoarea originală a rezultatelor cercetării”.[3] O dată cu A concepe, a redacta și a publica un articol științific, Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu și Dan-Cristian Dabija ne propun o carte despre muncă susținută, rigoare, gîndire strategică, performanță, respect și comportament etic în planul cercetării și al vieții universitare.

 

[1] Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu, Dan-Cristian Dabija, A concepe, a redacta și a publica un articol științific. O abordare în contextul cercetării economice, Ediția a II-a, (București: Editura ASE, 2017).

[2] Silviu Negruț, Blurb de pe coperta a IV-a a cărții A concepe, a redacta și a publica un articol științific. O abordare în contextul cercetării economice.

[3] Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu, Dan-Cristian Dabija, A concepe, a redacta și a publica un articol științific. O abordare în contextul cercetării economice, 8.

Sandu Frunză despre invitația la inocență într-o lume care și-a pierdut candoarea

Standard

oana-boc

Poezia ne face liberi. Fără un sentiment acut al libertății, existența umană și-ar pierde dimensiunea sa poetică. Este una dintre explicațiile pentru care poezia va rămîne un factor cultural semnificativ în orice cultură construită pe idealul comunicării. Dialogul ține de o cultură a oamenilor liberi. Numai oamenii liberi pot avea relații de dialog. În plan social-politic putem spune că numai o lume în care comunicarea devine centrul organizator al întregii existențe face posibilă societatea democratică. Sistemele totalitare pervertesc natura umană, schematizează relațiile interumane, golesc de conținut iubirea, morala și conviețuirea tocmai pentru că distorsionează sau întrerup căile spre dialog. Prin intermediul dialogului instaurăm relațiile democratice, așa cum dialogul este măsura relațiilor între egali în comunicarea interpersonală. Într-un asemenea sistem, ceea ce contează este conectivitatea, relația, construită în comunicare.[1] Comunicarea este condiția de posibilitate a oricărei cunoașteri, a oricărei etici, a oricărei ființări. Din perspectiva unei poetici a comunicării, putem spune că dialogul poate căpăta una dintre cele mai expresive forme în metaforele iubirii, ale restaurării relațiilor existențiale sau ale regăsirii de sine a omului ca ființă cosmică aflată într-o strînsă conexiune cu mediul și cu celelalte ființe înconjurătoare.

Dialogul devine, astfel, un instrument de legitimare individuală și comunitară. Precum în societatea modernă cunoașterea era cea care dădea legitimitate, în societatea postmodernă comunicarea ia locul cunoașterii, așa cum (în ultimii ani) a arătat, într-o manieră aproape profetică, filosoful Aurel Codoban. Dialogul este apanajul omului democratic, el nu se poate construi decît în lumea în care subiectul care comunică îl concepe ca pe un egal pe subiectul căruia i se adresează și care îi răspunde. Iulia Grad a evidențiat foarte bine faptul că modul în care aceste elemente au fost valorizate în realitatea virtuală ne-a dovedit rolul decisiv al comunicării în devenirea umană[2] într-o epocă pe care o putem numi postmodernă, deși deja există suficienți autori care o descriu ca fiind post-umanistă.

Indiferent de etichetele pe care le-am putea afișa, deja sîntem într-un moment în care dezvoltarea tehnologică redeschide omul spre poezie și filosofie, adică spre libertate și spre asumarea ei reflexivă. De aceea o filosofie a comunicării ar trebui să stea la baza formării oricărui intelectual în societatea actuală și ar trebui să fie unul din factorii majori care să structureze discursul în educația asociată cu domeniile științelor sociale, științelor comunicării și a științelor umaniste.

Una dintre cele mai expresive forme de recuperare a comunicării ca dimensiune existențială intrinsecă naturii umane am găsit-o cultivată în volumul ”Scrisoarea Evei” semnat de Oana Boc.[3] Ni se relevă aici, prin mijlocirea expresivității poetice, o filosofie a comunicării în care trupul devine instrumentul total al comunicării. Oana Boc propune în poezia sa o mistică a corporalității în care corpurile îndrăgostite devin două structuri ale unui dialog spiritual. Sîntem obișnuiți, de la Gabriel Marcel și Martin Buber pînă la Mihai Șora și Aurel Codoban, să considerăm dialogul ca fiind o platformă ontologică pe care se poate construi întreaga existență. Cu Oana Boc dialogul capătă o dimensiune cosmică prin consistența și extensiunea pe care i-o dă iubirea. Iubirea ca formă de eliberare și ca asumare mai apoi a libertății devine un marcator existențial al comunicării.

Într-unul din poemele mele preferate se spune „Fără tine / sunt atât de singură și departe / ca sufletul / când de trupul lui se desparte”.[4] O asemenea perspectivă ne lasă imaginarul poetic să călătorească în zone diverse ale manifestării iubirii: de la iubirea ca împlinire prin dăruirea reciprocă, la iubirea ca imposibilitate de realizare în planul mundan, pînă la nivelul totalizării aspiraționale a iubirii ca unire și dialog în misterul visului lui Dumnezeu. Nici abandonul, nici sacrificiul, nici arderea de tot nu pot să stăvilească entuziasmul erotic al Oanei Boc. Ea are ca suport motivațional nostalgiile androginice, aspirațiile iluminării dialogului lăuntric, extazul regăsirii trupurilor prin transcenderea cărnii, fiecare dintre acestea regăsindu-se, în diverse formule poetice, ca principii transfiguratoare ale erosului. Autoarea se află într-o permanentă luptă și regăsire de sine în această reconstrucție mistică a erosului cînd împlinit, cînd pierdut, cînd regăsit într-o lumină nouă. Așa cum putem desprinde, de exemplu, din versurile: „În trupul tău în flăcări / am coborât cu trupul meu în flăcări, / atunci când m-ai strigat / la fel cum strigă noaptea după lună, / noaptea aceea imensă și plină / în care am răsărit prinși împreună / într-o nepământeană și rotundă lumină”.[5]

Într-o lume în care sexualitatea și-a pierdut candoarea, Oana Boc recuperează un cosmos în care „perfecțiunea se atinge prin recunoașterea și fructificarea, împreună, a scindării intime. Eva e gata oricând să muște a doua oară din mărul oprit, căci uniunea visată a celor doi e, pentru ea, una a împlinirii prin celălalt, prin adâncă recunoaștere reciprocă”[6], așa cum remarca Irina Petraș.

Folosind o structură mitică de modelare a dialogului trupurilor mînate de jocul erotic, Oana Boc restaurează inocența erosului care se hrănește din metamorfozele umane ale iubirii. Numai prin firescul său omenesc, erosul poate fi trăit în lumina divină și în transfigurarea întunericului său. „Dar vreau să te pătrund, să te cunosc / și să-nțeleg / de ce ne pierdem uneori, / de ce de tine mă dezleg, / când eu nu pot să fiu decât a ta și tu nu poți să fii decât al meu, / fiindcă nu poți iubi așa frumos / pe-altcineva, / decât pe mine, Eva ta, / ața cum ne visase-adesea Dumnezeu”[7], scrie Oana Boc într-o doxologie a iubirii în care corporalitatea mediază experiența sacrului prin autenticitatea manifestării și întrepătrunderilor ei.

Trupul, lumina și iubirea sînt trei instrumente poetice cu care Oana Boc reconstruiește inocența într-o lume care și-a pierdut candoarea.

 

[1] Buber, Martin, Eu și Tu, Traducere și prefață de Ștefan Aug. Doinaș, (București: Humanitas, 1992).

[2] Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gândirea lui Martin Buber, (Cluj: Eikon, 2013).

[3] Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, Postfață de Irina Petraș, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2017).

[4] Oana Boc, „Fără tine”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 79.

[5] Oana Boc, „Lună plină”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 84.

[6] Irina Petraș, „Postfață: Cuvintele iubirii, cuvintele puterii”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 89-90.

[7] Oana Boc, „Scrisoarea Evei”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 8.

Sandu Frunză despre terapeutul care a îmblînzit moartea

Standard

yalom - psihoterapie existențială

Nu cunosc nici un alt autor care să fii umanizat moartea într-o manieră atît de naturală cum a făcut-o Irvin D. Yalom. Teoretician inspirat, literat fermecător și terapeut cu o forță de convingere foarte puternică, Irvin D. Yalom este un dar prețios făcut culturii române prin intermediul traducerilor publicate de cîteva dintre editurile semnificative din România. În topul preferințelor mele a rămas cartea „Psihoterapia existențială”[1], în traducerea lui Bogdan Boghițoi și avîndu-l ca redactor pe Victor Popescu, publicată de Editura Trei.[2] Este vorba despre cea mai importantă dintre lucrările științifice ce poartă semnătura lui Irvin D. Yalom.[3]

Față de alte volume ale autorului, cartea Psihoterapia existențială pare să aibă un public mai restrîns datorită nivelului mai ridicat de teoretizare și analizelor aplicate mai de profunzime. Deși este un tratat ce se adresează mai ales psihoterapeuților și clinicienilor, nu este mai puțin o carte utilă tuturor profesioniștilor preocupați de studierea comportamentului uman dintr-o perspectivă interdisciplinară. Însă, pe lîngă erudiție și analize de specialitate, Yalom ne oferă și foarte multă înțelepciune, se adresează registrului sensibilității și minții noastre creative, utilizează un limbaj foarte bine dozat, simplu și elegant în construcția ideatică, astfel încît cartea de față poate fi citită cu mult folos de orice persoană cu deschideri culturale și cu interes pentru descifrarea unor nuanțe privitoare la condiția umană și la comportamentul uman. Înțelepciunea recuperată pe fondul unei tradiții existențialiste deschide spre un public foarte rafinat, cu preocupări de consiliere existențială și cu o reală fascinație metafizică în fața modului de situare a omului în lume și în confruntarea cu datele imediate ale existenței.

Deși sînt destinate modelării unui mediu dominat de relația dintre terapeut și pacienții săi, reflexiile existențiale aduse în fața noastră de Irvin D. Yalom trec dincolo de pereții cabinetului clinicianului sau psihoterapeutului, deoarece „terapia existențială solicită atenție prin aceea că se bazează pe un fond ontologic ferm, pe cele mai profunde structuri ale existenței umane. Un alt motiv e acela că are fundamente umaniste și e singura paradigmă terapeutică aflată într-un deplin acord cu natura extrem de personală a întreprinderii terapeutice. În plus, paradigma existențială acoperă un teren vast: ea valorifică descoperirile multor filosofi, artiști și terapeuți cu privire la durerea și consecințele salvatoare ale confruntării cu grijile fundamentale.”[4]

Irvin D. Yalom înscrie terapia existențială în rîndul terapiilor dinamice. Acestea au ca premisă esențială faptul că „există forțe aflate în conflict în interiorul individului și că gîndirea, emoțiile și comportamentele, atît cele adaptative, cît și cele psihopatologice, sunt rezultatul acestor forțe aflate în conflict”.[5] Plecînd de la această premiză comună, psihoterapia existențială se desparte de celelalte terapii dinamice. În acest caz, conflictul fundamental „nu e un conflict cu tendințele instinctuale reprimate și nici unul cu adulții semnificativi internalizați, ci un conflict care decurge din confruntarea individuală cu datul existenței”.[6] Situînd în centrul terapiei existențiale grijile fundamentale ale ființei umane, Irvin D. Yalom examinează semnificațiile fiecărei griji existențiale în parte, evidențiază tipurile de conflict care iau naștere prin confruntarea cu aceste griji și stabilește strategii eficiente din punct de vedere terapeutic. Pe acest fundal, patru griji fundamentale sînt analizate de către Irvin D. Yalom ca dat al existenței umane: moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens.

Din tratatul psihoterapeutului american aș dori să mă opresc în acest moment numai asupra unui singur dat existențial, unul care înrîurește toate celelalte griji și nu poate fi gestionat decît în strînsă legătură cu celelalte griji existențiale: moartea. Dacă este să o privim separat, din perspectiva dinamică îmbrățișată de autor, moartea ne relevă o puternică tensiune interioară ce se construiește în jurul conștientizării caracterului inevitabil al morții, pe de o parte, și dorința arzătoare de a rămîne în planul existenței, pe de altă parte. Probabil că mulți dintre cititorii acestor rînduri sînt deja familiarizați cu afirmația lui Yalom din Privind soarele în față: „Cred cu tărie … că înfruntarea morții ne dă ocazia … să revenim la viață într-o manieră mai bogată și mai empatică”.[7] În felul acesta este circumscrisă o filosofie optimistă asupra morții, o înțelepciune luminoasă asupra vieții și o proiecție calmă asupra relaționării cu manifestarea finitudinii.

Din tratatul de psihoterapie existențială putem afla că „viața și moartea sunt interdependente; ele există simultan, nu consecutiv; moartea murmură permanent sub membrana subțire a vieții și exercită o influență vastă asupra experienței și actelor noastre”.[8] Regăsind moartea ca motiv principal al angoaselor noastre existențiale, Yalom ne propune psihoterapia existențială drept cea mai adecvată modalitate de a îmblînzi moartea. El propune terapeutului să joace rolul unui îmblînzitor, avînd în vedere că orice negare a vieții se răsfrînge negativ asupra situării în existență a ființei umane. Tocmai de aceea, acceptarea ideii morții ca un fapt de viață, ca o idee salvatoare ce se îngemănează cu ideea vieții, poate să acționeze ca „un facilitator pentru imersiunea în moduri mai autentice de viață și ne sporește plăcerea de a trăi”.[9]

În terapia existențială, tematizarea morții are un rol crucial deoarece experiența vieții în orizontul morții este o experiență cardinală pentru orice existență umană. Tocmai de aceea, una dintre concluziile la care Irvin Yalom ajunge este că „reconcilierea cu moartea contribuie la sentimentul că viața are savoare”.[10] Fie că e o sursă de angoasă, fie că e o sursă de motivare puternică, moartea joacă aici rolul unui dat existențial ce modelează comportamentul uman. Angoasa de moarte poate fi un factor determinant în dezvoltarea psihopatologiei, așa cum poate fi și un factor creator în dezvoltarea unei filosofii de viață care să facă productive angoasele noastre pe terenul creației metafizice. Această îmblînzire a morții nu este altceva decît o formă autentică a luptei cu moartea și a luptei cu viața ca atare.

 

[1] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2010). Dacă nu aveți timpul necesar pentru a parcurge și savura întreg tratatul de psihoterapie existențială, vă propun să vă oferiți cel puțin bucuria mentală de a citi subcapitolul „Conceptul morții la copii”, paginile 95-134.

[2] Pe lîngă un excelent redactor, Victor Popescu este și un foarte bun traducător. Dintre lucrările traduse la Editura Trei putem aminti: Thomas Gordon, Părintele efficient, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2014) sau Rollo May, Descoperirea fiinţei. Fundamentele analizei existenţiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2017). Printre traducerile realizate de Bogdan Boghițoi putem menționa: Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson, Comunicarea umană. Pragmatică, paradox şi patologie, Traducere de Bogdan Boghițoi, (București: Editura Trei, 2014) sau Erich Fromm, Omul pentru sine. O cercetare asupra psihologiei morale, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2017). Rollo May a fost considerat unul dintre reperele sale importante de către Irvin D. Yalom. O prezentare a cărții sale Descoperirea fiinţei poate fi urmărită pe acest blog: „Sandu Frunză despre comunicarea și descoperirea ființei”.

[3] Printre lucrările în care prevalează preocupările științifice ale autorului menționăm: Irvin D. Yalom, Molyn Leszcz, Tratat de psihoterapie de grup, Traducere de Simona Reghintovschi şi Anatol Reghintovschi, (București: Editura Trei, 2008); Irvin D. Yalom, Ginny Elkin, Cu fiecare zi mai aproape. O psihoterapie povestită de ambii participanţi, Traducere de Smaranda Nistor, (București: Editura Trei, 2009); Irvin D. Yalom, Călăul dragostei. Şi alte poveşti de psihoterapie, Traducere de Smaranda Nistor, (București: Editura Trei, 2008); Irvin D. Yalom, Selecţie din opera unui maestru al terapiei şi al povestirii, Traducere de Bogdan Boghiţoi, Mihaela Costea, Smaranda Nistor, Anatol Reghintovschi, Simona Reghintovschi, Luana Schidu, Carmen Toader, (București: Editura Trei, 2013).

[4] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2010), 557.

[5] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 14.

[6] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 16.

[7] Irvin Yalom, Privind soarele în față. Cum să înfrângem teroarea morții, Traducere de Ștefania Mihalache, (București: Editura Vellant, 2011), 15.

[8] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 43.

[9] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 47.

[10] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 55.

Sandu Frunză despre dorința de a trăi împreună cu tine autenticitatea

Standard

estiofiintaPentru că ne-am obișnuit să ne întîlnim în mediul virtual și să gîndim diverse aspecte ale realității, aș dori să îți propun să explorăm împreună lumea dezvoltării personale. Folosesc în acest scop faptul că, în curînd, o să apară noua mea carte. Ea poartă titlul „Ești o ființă autentică” și are subtitlul „Despre tine, filosofie, comunicare, dezvoltare personală și leadership”. Este chiar o carte despre tine. Dacă ai avut curiozitatea să citești recentele mele texte despre dezvoltarea personală, publicate în diverse reviste, cred că deja știi acest lucru. Volumul cuprinde cele mai semnificative texte pe care le-am scris pe această temă și sînt publicate acum de Editura Eikon prin purtarea de grijă a editorului Valentin Ajder.

Pentru moment, doresc să vezi cuprinsul cărții. Sper că începînd cu săptămîna viitoare îți vei oferi bucuria de a răsfoi această carte concepută astfel încît să putem trăi, împreună, cîteva dintre bucuriile minții, bucuriile sufletului și ale experienței personale a întîlnirii cu viața ca atare.

Cuprins

 Leadership și filosofia autenticității

Cap. I

Leadership etic, religie și dezvoltare personală în contextul crizei globale

Criza leadership-ului și violența religioasă

Criza leadership-ului, singularitatea, condiția umană și fragilitatea ei

Leadership etic și valori profesionale

În loc de concluzii: de la dezvoltarea personală la eficiența managerială

Cap. II

Axiologia, leadership-ul și etica managerială

Necesitatea revalorizării tuturor valorilor

Religia de după religie

Valorile ca grilă de interpretare a realității organizaționale și ca instrumente ale acțiunii manageriale

În loc de concluzii: rolul reevaluării valorilor în viața organizațiilor

Cap. III

Seducție, comunicare și leadership

Erotism, teologie și seducție

Filosofia seducției și seducția comunicării

Practicile seducției presupun să ai o filosofie de viață

În loc de concluzii: bucuria de a fi și de a trăi

Cap. IV

Căutarea sensului, trăirea autenticității și leadership în spațiul public

Filosofia și influența ei în modelarea spațiului public

Critica filosofiei și marginalizarea ei

Rolul filosofiei în căutarea autenticității și sensului vieții

Filosofia ca resursă a modelării lumii de către lideri

Managerul public și leadership

În loc de concluzii: demnitatea filosofiei și utilitatea ei în leadership

Cap. V

Gîndirea pozitivă ca experiență a dezvoltării personale

Cogito-ul cartezian și valorizarea interiorității

Gîndirea și asumarea propriei vieți

În loc de concluzii: despre schimbarea schimbărilor

Cap.VI

Gîndirea pozitivă ca virtute morală și existențială

Mintea umană și corpul animal

Despre Dumnezeu, plăcerile sufletului și morala provizorie

În loc de concluzii: gîndirea pozitivă și realizarea personală

Bibliografie

Index

Sandu Frunză despre viață și moarte pe urmele lui Theophil Magus

Standard

teophil-magus_-_moarte-si-viata-roman-nuvele-povestiri-eikon-2017De multe ori am simțit cum cărțile îmi dau o nouă versiunea a mea. M-au ajutat, adesea, să trăiesc un destin literar sau unul aparținînd unei estetici existențiale. Așa cum nu mi-a fost deloc mică mirarea să constat că ele pot fi mai fidele decît toți cei pe care destinul poate să îi aducă, la un moment dat, în viața unui om. Însă, o modalitate specială de situare în experiență pe care o pot prilejui cărțile este cea care poate fi cuprinsă în ideea „întîlnirilor admirabile”, a întîlnirilor cu forme ale alterității care nu îți sînt proprii, dar pe care le poți trăi prin participarea la misterul adus de cuvîntul cărții sau de magia combinațiilor numărului restrîns de litere specifice unei limbi, realizate pe parcursul unui text, ce pare să aibă o deschidere nemărginită. Fiul meu mi-a atras atenția că unul dintre cele mai fermecătoare aspecte pe care le aduc cărțile în viața noastră este legat de această procedură magică prin care combinații diverse ale unor entități finite ne integrează într-un univers pe care îl putem percepe ca fiind infinit.

O astfel de întîlnire admirabilă mi-a fost oferită de recenta carte publicată de Leonard Oprea sub titlul Theophil Magus – Moarte și Viață.[1] O carte în spiritul reconfortant, dar în același timp devastator, cu care autorul ne-a obișnuit în cărțile sale. O „combinație de înțelepciune, mister și farmec literar”, cum bine sesiza Alex Ștefănescu[2], afirmație ce poate servi ca etichetă de marketizare a întregii opere a lui Leonard Oprea.

Mărturisesc că atunci cînd, pentru prima oară, un tînăr prieten a găsit de cuviință să îmi dedice cartea sa,[3] cea mai consistentă teză de doctorat despre Paul Ricoeur elaborată pînă acum, am considerat că este vorba despre un joc intelectual și de o complicitate intelectuală trăită în lumina unui magistru comun pe care îl aveam împreună cu Vasile Cătălin Bobb. Atunci cînd mi-am găsit numele în dedicația tipărită pe volumul lui Leonard Oprea, sub forma unei dedicații colective pentru cîțiva dintre prietenii săi, am simțit că numele meu participă la fenomenul unei integrări simbolice pentru care nu mă simțeam pregătit, dar care deja se realiza sub ochii mei, dincolo de participarea mea fizică sau mentală la misterul acestei incluziuni. Am trăit ca pe o mare provocare această formă de prezență a absenței pe care am păstrat-o în registrul meu existențial.

Pus într-o asemenea ipostază a prieteniei și a bucuriei de a fi împreună, am avut intuiția unui fenomen asemănător cu cel sugerat de titlul cărții Theophil Magus – Moarte și Viață. Este vorba despre relația privind prezența absentă sau absența prezentă specifică proximității și conviețuirii dintre Moarte și Viață. Una dintre cele mai provocatoare idei, ce străbate ca un fir comun cărțile lui Leonard Oprea, este cea care înfățișează viața ca energie și materie a iubirii și moartea ca matriță  în care este turnată viața. În felul acesta, viața capătă consistență și ne apare ca ceva valoros și dezirabil de construit și de desăvîrșit pînă la capăt – dar un capăt situat de Leonard Oprea undeva în nesfîrșirea transcendenței.

Deși perioada complicată pe care o parcurg mă împiedică să savurez volumul Theophil Magus – Moarte și Viață cu aceeași intensitate cu care am participat la feeria celorlalte cărți ale lui Leonard Oprea, nu pot să nu sesizez măiestria cu care autorul ne poartă la granița dintre real și imaginar, realitate cotidiană și ficțiune literară, dintre vulgaritatea și banalitatea vieții și misterul hristic al magicianului transilvan.

Cu cît citesc mai multe din textele sale, constat că în privința perspectivei magico-esoterice asupra vieții mă despart multe lucruri de Leonard Oprea. Dar ceea ce ne unește este mai ales taina de a trăi iubirea ca esență a vieții și de a percepe moartea ca pe o formă a iubirii. Însă, spre deosebire de mine, Leonard Oprea face din aceste elemente o formă de esoterism creștin, la care simt că eu încă nu am acces. Cu toate acestea, lectura cărților lui îmi dă posibilitatea să percep existența mai multor trepte de inițiere ce trebuie parcurse pentru a intra în lumea valorilor iudeo-creștine pe care le promovează figura și vocea profetică  simbolizată de Theophil Magus.

Pentru a ne situa în orizontul său sufletesc, dezmărginit de cele două granițe – a morții și a vieții – Leonard Oprea ne pune în situații demne de roman, nuvele, povestiri. Ca un cadru general al parcurgerii inițierii noastre, Leonard Oprea ne oferă, de fapt, crîmpeie din destinul său american, asumat sub forma tiparelor originare ale visului american, frînturi din destinul său românesc, pe care îl reabilitează prin reconstrucția de mituri puse în gura lui Theophil Magus, dar și proiecții pentru un destin viitor al omului postmodern orientat spre trăirea imaginarului său simbolic prin intermediul gesturilor, al faptelor de viață și al acțiunilor cotidiene.

Leonard Oprea este tragic, ritualic sau sacrificial, la fel cum este spumos, caustic și jovial – în funcție de situație – fie că vorbește despre înjurătură, despre vorba bună sau despre rugăciune. De fiecare dată cuvîntul potrivit este la el pentru că autorul are conștiința faptului că întotdeauna Cuvîntul este cu el.

 

[1] Leonard Oprea, Theophil Magus – Moarte și Viață. Roman, nuvele, povestiri, Prefață de Alex Ștefănescu, (București: Editura Eikon, 2017).

[2] Alex Ștefănescu, „Cum și-a salvat scrisul Leonard Oprea”, prefață la Leonard Oprea, Theophil Magus – Moarte și Viață. Roman, nuvele, povestiri, (București: Editura Eikon, 2017), 7.

[3] Vasile Cătălin Bobb, Hermeneutica şi problema răului în filosofia lui Paul Ricoeur, (Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2015).

Sandu Frunză despre filosofia spiritului dezvăluită de multiplele fețe ale teoriilor psihanalitice

Standard

dem zamfirescu

„Iubirea es­te sursa credinței” spunea Vasile Dem. Zamfirescu într-un interviu.[1] O astfel de afirmație ar putea fi pentru mine suficientă să-mi trezească dorința de a răsfoi masivul tom intitulat „Filosofia inconștientului”. De altfel, cartea sare în ochi în librării prin ținuta foarte elegantă, croită fiind, parcă, pentru a fi dăruită prietenilor cu diferite ocazii, chiar pentru simplul fapt că arată bine în rafturile bibliotecii personale. Pentru cei ce se lasă mai puțin impresionați de obiectul estetic reprezentat de această publicație, surprizele vor fi la fel de plăcute atunci cînd, la capătul unui demers îndelung de lectură (peste 600 de pagini), vor constata că țin în mînă una dintre cele mai valoroase cărți ale filosofiei românești de la începutul secolului XXI.

Cunoscut îndeosebi ca practician, teoretician și promotor al psihanalizei, Vasile Dem. Zamfirescu ne dezvăluie ființa sa filosofică în volumul Filosofia inconștientului.[2] Una dintre modalitățile în care se dezvăluie pe sine prin filosofie este sugerată de cuvintele autorului: „Așa cum filosofia tradițională s-a străduit să spună totul despre spirit din perspectiva conștientului, filosofia inconștientului abordează spiritul din perspectiva zonelor subliminale, mai superficiale sau mai profunde (inconștient personal, inconștient colectiv), relevate de psihanaliză. Ideea de inconștient este fundamentul pe care se clădește o viziune complementară despre spirit. În măsura în care reconsideră domeniile spiritului dintr-o perspectivă unică, demersul regăsește vocația sistemică a filosofiei, fără a urmări realizarea ei integrală”.[3] Este modalitatea prin care autorul se revelează pe sine prin intermediul hermeneuticii, eticii, esteticii, filosofiei științei, filosofiei religiei, fiecare dintre ele privite în oglinda apei inconștientului.

Sîntem obișnuiți din psihanaliza existențială ca practicienii să aducă în discursul psihanalizei tematizările filosofice, dînd consistență și creativitate filosofică psihanalizei și demersului terapeutic. Vasile Dem. Zamfirescu ne propune o întreprindere mult mai benefică pentru cultura română. El aduce psihanaliza în orizontul filosofiei făcînd-o să lucreze în beneficiul deschiderilor presupuse de o filosofie a spiritului. Inconștientul este fundamentul pe care crește o asemenea filosofie în slujba căreia sînt puse toate rezultatele psihanalizei, indiferent de școala care le-a produs.

Volumul de față aparține deopotrivă filosofiei și psihologiei, el prilejuiește o întîlnire dintre cele două discipline ce jalonează și dau măsura unei îndelungate cariere de teoretician și practician al psihanalizei și al filosofiei aplicate. Faptul că autorul vorbește despre  acest volum ca despre „cartea vieții” ne înfățișează nu numai dimensiunea auto-biografică a demersului său de cercetare științifică, ci și participarea la un efort comun, prezent în cultura română, de transmitere de la o generație la alta a preocupărilor pentru filosofia spiritului. Dintr-o asemenea perspectivă, Vasile Dem. Zamfirescu ne propune să înotăm în apele tulburi ale inconștientului și să ne regăsim împreună, prin mijlocirea psihanalizei, ca ființe ce dau contur unei întîlniri originare, care prilejuiește o participare la realitatea supraluminoasă a spiritului. Această reconsiderare a viziunii tradiționale asupra spiritului și culturii se realizează în Filosofia inconștientului, într-un mod magistral, prin apelul la exigențele gîndirii filosofice.

 

[1] Vasile Dem. Zamfirescu, „Iubirea es­te sursa credinței”, Psychologies, 18 august 2008.

[2] Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconștientului, Redactor Victor Popescu, Serie de autor, (București: Editura Trei, 2016). Ediția a treia a acestei cărți reunește, într-unul singur, cele două volume publicate în 1988 și 2001.

[3] Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconștientului, 16.