Sandu Frunză despre un elogiu adus limbii române și folcloristicii românești

Standard

dan cepraga dhc


Am ajuns la un asemenea grad de învrăjbire a românilor contra românilor și a românilor împotriva oricărei alterități încît ni se poate părea un eveniment cu totul ieșit din comun  faptul că trăim un moment de normalitate al manifestării prieteniei, deschiderii și respectului pentru celălalt. Preocupați în prea mare măsură de valorile absolute ale definirii religioase, culturale și politice, am ajuns să uităm faptul simplu de a pune respectul ca fundament al clădirii relațiilor intersubiective, al structurării raporturilor instituționale, al utilizării recunoașterii ca instrument de ierarhizare a valorilor aflate în dialog și conexiune permanentă.

Am avut bucuria de a trăi un moment de afirmare a normalității cu ocazia acordării titlului onorific de Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea tînărului Prof. univ. dr. Dan Octavian Cepraga de la Universitatea din Padova. Ceremonia desfășurată pe data de 15 noiembrie 2018 a fost, pe de o parte, o sărbătoare a prieteniei, a profesionalismului  și a recunoașterii româno-române, iar pe de altă parte, un elogiu adus limbii române și folcloristicii românești. Universitatea din Oradea, prin reprezentanții săi oficiali și prin vocea entuziastului prof. univ. dr., dr. habilitat Sorin Șipoș, l-au omagiat pe Dan Octavian Cepraga, un român care a ajuns Professore Ordinario la Universitatea din Padova printr-un efort extraordinar de promovare a limbii române, a culturii române și a bogățiilor inepuizabile ale folclorului românesc.

Am perceput această sărbătoare a limbii și culturii române în primul rînd ca pe un act  de normalitate prin care o comunitate academică din România face un gest de prietenie și de recunoaștere pentru un român de succes din lumea occidentală, care a reușit în occident promovînd o parte luminoasă a sufletului cultural românesc.

În al doilea rînd, am găsit în această sărbătoare un bun prilej de a marca Centenarul românesc prin afirmarea necesității de a ne deschide spre dialog și de a răspunde creator la toate provocările pe care le aduce contactul nostru cu alteritatea, într-o lume în care identitățile particulare trebuie să fie parte constructivă a unei realități edificată pe aspirațiile umaniste ale valorilor globale.

Una dintre ideile importante pe care am desprins-o din prelegerea magistrală susținută de Dan Octavian Cepraga a fost aceea că o asemenea deschidere, în procesul confruntării cu universalitatea, a avut un rol decisiv în formarea noastră identitară și în intrarea noastră în dialogul popoarelor: „La originea procesului de formare a națiunii române moderne – ne spune profesorul DhC Dan Octavian Cepraga – nu vom găsi nicidecum închiderea identitară a etnonaționalismului sau căutarea obsedantă a „specificului național”. Dimpotrivă, limba noastră literară modernă și conștiința națională modernă se nasc amîndouă dintr-o deschidere liberă și generoasă spre alteritate, amîndouă și-au definit și întărit trăsăturile specifice și originale prin asimilarea și însușirea elementelor venite din afară, s-au recunoscut pe sine, și-au descoperit propriile posibilități datorită dialogului și confruntării cu celelalte limbi și culturi europene”.[1]

Distinsul Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea ne-a convins de faptul că una dintre modalitățile de situare în dialog a valorilor culturii române este oferită de punerea în valoare a folclorului românesc. Pledoaria sa pentru cercetarea și diseminarea culturii populare se situează dincolo de orice formă de autohtonism. Ea are în vedere participarea într-o modalitate specific românească la valorile de profunzime ale condiției umane – percepute ca mod specific de situare în orizontul general al existenței, ca angajare personală și comunitară în cîmpul manifestării universale a sacrului, ca participare autentică la semnificațiile profunde ale ființei.

 

[1] Dan Octavian Cepraga, „Limbă și națiune: despre importanța traducerilor în procesul modernizării limbii române literare. Lectio magistralis”, în Laudatio pentru acordarea titlului onorific Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea Domnului Prof. univ. dr. Dan Octavian Cepraga, Universita degli Studi di Padova, (Oradea: Universitatea din Oradea, 15 Noiembrie 2018), 19.

Reclame

Sandu Frunză despre o revistă la fel de bună precum autorii pe care îi publică

Standard

SIGLA 51

Numărul 51 al Journal for the Study of Religions and Ideologies a fost lansat în cadrul întîlnirii SCIRI din 5 noiembrie 2018. Ea ne apare astăzi ca cea mai bine plasată revistă în ierarhiile internaționale dintre revistele Universității Babeș-Bolyai – universitate situată pe primul loc între universitățile din România.

Journal for the Study of Religions and Ideologies este o publicație academică cu profil de studii religioase interdisciplinare. Publicarea ei se realizează cu sprijinul unui grup internațional de cercetători cu preocupări în abordarea interdisciplinară a fenomenului religios.

Revista publică analize ale fenomenului religios cu perspective ce vin dinspre studiile religioase, filosofia religiilor, etică, teologie, filosofie politică și științe politice, teoriile comunicării, antropologie, sociologie etc.

Este prima revistă din România indexată în Arts & Humanities Citation Index and Current Contents: Arts & Humanities, ISI Web of Knowledge, baza de date ISI numită apoi Thompson-Reuters, azi numită Clarivate Analytics.

De asemenea, este cuprinsă în alte baze de date internaționale semnificative cum ar fi SCOPUS; EBSCO; Pro-Quest; J-Gate; Gale; CEEOL; Index to the Study of Religions Online (Brill); ERIH PLUS și altele.

Journal for the Study of Religions and Ideologies este recunoscută ca una dintre cele mai semnificative reviste pe plan internațional.

SCImago Journal & Country Rank situează Journal for the Study of Religions and Ideologies în evaluarea pentru anul 2017 pe locul 37 din cele 432 de reviste luate în calcul pentru domeniul studii religioase. Au fost ani în care revista a fost și mai sus în ierarhia mondială a revistelor, acum e situată pe poziția 37. Nu am cunoștință de nici o altă revistă a UBB care să fie situată pe o poziție atît de bună în ierarhia revistelor pe domeniul lor de referință. Journal for the Study of Religions and Ideologies este jurnalul cel mai bine plasat în ierarhizarea internațională a propriului său domeniu, comparativ cu toate celelalte reviste ale UBB față de propriul lor domeniu de cercetare științifică.[1]

Journal for the Study of Religions and Ideologies este foarte importantă atît din punct de vedere științific cît și cultural deoarece, pe de o parte, își propune o promovare a cercetătorilor de la UBB și de la Universitățile din România în contextul studiilor religioase globale, iar pe de altă parte, încearcă să pună în dialog cercetătorii din România cu cei din alte spații culturale.

Există o tendință nefericită în România de a valoriza într-o manieră diferită revistele publicate în România față de revistele publicate înafară. Este știut că aceleași standarde sînt aplicate tuturor revistelor atunci cînd ele sînt cuprinse în bazele de date internaționale, cu atît mai mult atunci cînd este vorba despre cea mai rîvnită dintre bazele de date: baza de date ISI, numită apoi Thompson-Reuters, azi numită Clarivate Analytics. În mod paradoxal, românii consideră că revistele apărute în spațiul nostru cultural sînt inferioare în raport cu celelalte reviste și în evaluări recurg, uneori, la acordarea de punctaje diferite pentru articole apărute în reviste publicate în alte țări și cele publicate în România, în totală contradicție cu recunoașterea internațională de care se bucură aceste reviste prin faptul că sînt cuprinse în aceleași baze de date, nu separat, ci împreună cu revistele internaționale din domeniu. Ceea ce înseamnă că îndeplinesc aceleași standarde internaționale.

În ce ne privește, nu există nici o diferență între autorii români și cei din centrele universitare din întreaga lume. Ei se bucură de același tratament și sînt promovați în dialogul de idei internațional pe care îl deschide JSRI.

Printre autorii Journal for the Study of Religions and Ideologies se numără Robert Bernasconi, Recep Boztemur, Ștefan Bratosin, Clemens Cavallin, Reuven Firestone, Michael Fishbane, Warren Zev Harvey, Moshe Idel, Michael S. Jones, Wilson Muoha Maina, José Igor Prieto-Arranz, Vojin Rakic, Richard Rorty, Marianna Ruah-Midbar Shapiro, Leonard Swidler, Peter Van der Veer, Jakobus Martinus Vorster, Elliot R. Wolfson, Erdoğan Yıldırım și alții

Sau cunoscuți autori români precum Ștefan Afloroaei, Sandu Antonio, Elena Abrudan, Ioan Biriș, Virgil Ciomoș, Ioan Chirilă, Aurel Codoban, Ștefan Cojocaru, Codruța Cuceu, Mircea Dumitru, Mihaela Frunză, Ramona Hosu, Adrian Paul Iliescu, Marius Jucan, Karoly Veress, Ioan Vasile Leb, Jean Nedelea, Adrian Opre, Dan-Eugen Rațiu, Sorin Șipos, Hanna Orsolya Vincze și alții. Tineri cercetărori precum Iulia Grad, Nicolai Gori, Iulia Medveschi, Iulius-Marius Morariu, Mihnea Stoica, Nicolae Turcan și alții. Sau autori din ținuturi mai îndepărtate precum Mukhtar Umar Bunza, Abdullahi Musa Ashafa, Xin Mao, Keqian Xu, Forouzan Akrami și alții.

Journal for the Study of Religions and Ideologies apare începînd cu anul 2002, iar de 16 ani este indexată internațional și a deschis cercetătorilor posibilitatea de a publica într-o revistă indexată ISI, cu o mare vizibilitate.

Mulțumesc celor care de-a lungul anilor au lucrat în redacția revistei sau în bordul științific. Lor li se datorează în parte rezultatele excelente, iar cealaltă parte li se datorează autorilor cu totul speciali care au publicat texte de-a lungul timpului. O revistă bună se face cu autori foarte buni.

 

 

[1] Dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaște o altă revistă a UBB mai bine plasată, îl rog să îmi aducă la cunoștință ca în viitoarele prezentări publice să o evidențiez ca atare și să îi felicit pe colegii noștri.

 

Sandu Frunză despre bucuriile ”Sinteza”

Standard

sinteza imagSinteza. Revistă de gândire și cultură strategică ne-a adus, din nou, împreună. M-am întrebat cîndva: oare ce anume mă face să simt o stare de confort atunci cînd citesc revista Sinteza? Și nu m-am putut opri fără să îmi dau mai multe răspunsuri.

Unul dintre ele este legat de faptul că eleganța pastelată și cuceritoare îți creează un sentiment irezistibil că nu poți să îți refuzi bucuria de a răsfoi o revistă tipărită în condiții grafice atît de îmbietoare.

Dincolo de sensibilitatea estetică cultivată de redacția revistei, un alt motiv este legat de faptul că echipa editorială Sinteza a reușit să creeze un produs cultural care să inspire încredere și să îți dea siguranța că te poți lăsa dus de valul lecturii fără să te trezești că ai ajuns în zone în care nu ți-ai dori să îți pierzi timpul. Acest sentiment creat de politicile editoriale de la Sinteza cred că e un lucru benefic din punct de vedere al culturii noastre media.

Un alt motiv important este legat de faptul că standardul de calitate al materialelor publicate este unul care reușește să îmbine dimensiunea cunoașterii cu cea a eleganței și accesibilității expunerii și dezbaterii argumentelor desfășurate pe parcursul textelor publicate.

Mai am și alte motive, dar le voi expune, probail, cu altă ocazie. Vreau acum doar să îmi exprim bucuria că am putut participa la lansarea revistei Sinteza. Revistă de gândire și cultură strategică[1], organizată de Departamentul de Comunicare, Relații Publice și Publicitate din cadrul FSPAC, UBB. A fost vorba despre o lansare-dezbatere pe marginea noului număr, cu tema „Publicitatea – Fabrica de dorințe”. Au participat, cu entuziasmul lor și cu vorbe pline de sens, colegii mei prof. univ. dr. Delia Balaban, prof. univ. dr. Ioan Hosu și asist. dr. Mihnea S. Stoica. O invitată cu totul specială (inspirată, sistematică și cu o foarte bună intuiție a transformărilor ce vor avea loc în comunicare și publicitate) a fost Larisa Ghitulescu, consultant în domeniul comunicării și analist de media. Nu au lipsit nici redactorii inimoși ai revistei Sinteza. Publicul a fost peste așteptări și ca număr și ca participare la solemnitatea și bucuria momentului.

Am avut senzația că sînt parte a unui act de cultură autentică. Noi cei din universități, obsedați de ideea internaționalizării și a vizibilității internaționale, uităm adesea că pentru a fi occidental, european și internațional trebuie să fii în primul rînd important și recunoscut în propria ta cultură. Nu neglijez faptul că există tineri care se afirmă în occident și apoi sînt recunoscuți și în cultura lor proprie. Dar aceasta reprezintă mai degrabă o stare de excepție. Cei mai mulți dintre noi am putea dobîndi o reunoaștere mai largă abia după ce în cercul nostru cultural am reuși să punem în mișcare o forță creativă care să ne conecteze la rețelele globale. Revista Sinteza cred că este un asemenea pol al creativității în cultura românească. Nu găsesc ceva mai semnificativ, din punct de vedere al internaționalizării și al participării la structurile globale, decît acest tip de creație culturală și gîndire strategică.

 

[1] Sinteza. Revistă de gândire și cultură strategică, Nr. 56, septembrie-octombrie, 2018.

Sandu Frunză despre Efectul Echinox

Standard

Coperta Poanta - Efectul Echinox.cdrNu putem să ne imaginăm Clujul fără spiritul Echinoxului. El încă hrănește sufletul cultural al clujului universitar și va rămîne mereu o energie specială a universului său cultural, în continuă expansiune. Echinoxul și echinoxiștii reprezintă cel mai bine configurat curent literar dezvoltat în cultura românească începînd cu ultimele două decade ale comunismului românesc și încă foarte prolific pînă astăzi. E vorba despre curentul transilvan al valorilor alternative, al criteriilor ferme și al creativității celei mai înalte pe care cultura acelei perioade a făcut-o posibilă, chiar dacă a dorit să o țină într-o postură mai degrabă marginală. Majoritatea numelor lansate atunci au confirmat.  În unele cazuri confirmarea este evidentă mai ales prin ucenicii pe care i-au format și care au continuat să însuflețească brandul cultural al echinoxiștilor.

Nu fac parte din Gruparea Echinox, deși am petrecut multe ore în redacția revistei, înainte de 1989, în perioada în care revista era girată de profesorul Aurel Codoban, pe care Petru Poantă îl caracteriza ca „echinoxist și personaj remarcabil, cum s-a dovedit ulterior”[1]. Îl însoțeam des în drumurile sale prin redacție și în acest fel am învățat multe secrete ale vieții redacționale. Dar în relația mea cu echinoxiștii emblematică pentru mine a fost lecția de jurnalism pe care am trăit-o, împreună cu Dan și Christina, dar și cu alți tineri entuziaști care nu erau echinoxiști, în zilele revoluționare de dinainte de Crăciunul din 1989, cînd în Casa de cultură a studenților am participat la editarea unei publicații (în care am scris și eu un mic text) menită să consemneze, prin voci anonime, atmosfera de speranță ce anima atunci studențimea clujeană. Faptul că azi, împreună cu colaboratorii mei, editez o revistă cu o foarte bună recunoaștere internațională în domeniul umanioarelor poate fi explicat și prin experiența dobîndită în timp sub îndrumarea profesorilor mei Rodica Dragomir sau Livia Jebereanu, sau a jurnalistului, scriitorului, filosofului și echinoxistului Aurel Codoban.

Rememorez aceste lucruri pe fondul bucuriei pe care o trăiesc văzînd că este republicată cartea Efectul „Echinox” sau despre echilibru semnată de Petru Poantă (7 aprilie 1947 – 7 septembrie 2013), unul dintre cei mai creativi și plini de o lumină transmundană critici literari din cultura noastră. Scriitura sa este una ce întruchipează foarte bine „mitul tinereții veșnice”. Așa cum o dovedește foarte bine și cartea de față, Petru Poantă se remarcă prin faptul că este un bun cititor,  un riguros arhivar cultural, un hermeneut de o copleșitoare profunzime, un spirit al conexiunilor neașteptate și un critic cu un umor foarte subtil și modelat de o undă de prietenie.

Efectul „Echinox” sau despre echilibru este o mărturie a iubirii lui Petru Poantă pentru școala de educație literară și de formare culturală dezvoltată în jurul revistei Echinox. Volumul este însă valoros dincolo de empatia pe care o are autorul cu fenomenul pe care l-a trăit din interior și la dezvoltarea căruia a luat parte. Astfel, ne este prezentat contextul ideologic și nuanțele ce fac din Fenomenul Echinox o alternativă la curentele dominante ale ultimelor decenii ale comunismului românesc; ne sînt schițate filierele de gîndire și rețelele dezvoltate de membrii grupării Echinox, ne sînt oferite portrete spirituale ale celor ce au dat viață curentului cultural al Echinoxului etc. După cum mărturisea autorul însuși cu privire la această carte: „Efectul Echinox este, în primul rînd, o reverie eseistică și memorialistică. În al doilea rînd, este reconstituirea genezei unui fenomen literar, o geneză aproape voalată în oglinzile deformate ale criticii și istoriografiei prezentului. Scriu, așadar, despre nașterea revistei Echinox, despre primii ei redactori și, mai ales, despre uimirile, admirațiile și bucuriile mele legate de toate acestea”.[2]

Pentru a releva admirația și bucuria cu care criticul literar își abordează personajele, am să citez cîteva rînduri cuprinzînd un portret al uneia dintre scriitoarele mele preferate, pe care Petru Poantă o eternizează în imaginarul nostru: „S-a ipostaziat schizoid în femeie-cruciat, curtezană, erotofilă, iar în eseurile și studiile sale e preocupată de torționari și lagărele comuniste, precum și de istoria terorii în general. Există o bizară fervoare în aceste descinderi în subteranele tenebroase ale umanității și ale individului”.[3] Acest pasaj mi se pare semnificativ, pe de o parte, pentru a releva stilul autorului, iar pe de altă parte, pentru a înțelege complexitatea deosebită a personalităților pe care le aduce Echinoxul pe scena culturii române.

Așa cum ne-am obișnuit, Școala Ardeleană are inspirația de a reedita una dintre cele mai semnificative dintre cărțile necesare pentru înțelegerea contribuției pe care Clujul o aduce în cultura română. Efectul „Echinox” sau despre echilibru este nu numai cartea unei generații, ci și un bun izvor de inspirație pentru generația actuală, care mă aștept ca în spațiul nostru cultural să fie numită „generația centenarului”. Pentru a înțelege cît de actual este fenomenul Echinox, ar fi bine să ne oferim un moment în care să medităm la ceea ce pot să însemne pentru noi numele pe care le menționează autorul ca făcînd parte din „Gruparea echinoxistă (la 35 de ani de existență)”.[4] Cartea de față este despre acești eroi, cărora Petru Poantă le atașează o dimensiune mitologică.

[1] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Ediția a doua, (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2018), 65.

[2] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 5.

[3] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 157.

[4] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 159-161.

Sandu Frunză despre rezolvarea tuturor problemelor dificile prin apelul la comunicare și filosofie

Standard

marinoff - platon

Una dintre atitudinile maladive pe care o găsim larg răspîndită la omul postmodern este tendința sa de a asocia cu o stare învecinată bolii orice disconfort pe care nu și-l poate explica sau pe care nu îl poate controla. Cunoaștem o înclinație fără precedent înspre accesarea serviciilor medicale sau a celor asociate îngrijirii de tip medical. Sistemul de îngrijire se dezvoltă în felul acesta cu o amploare demnă de o societate a abundenței gata să ofere oricînd noi patologii și noi forme de intervenție în rezolvarea efectelor negative ce le însoțesc. Pe lîngă bolile trupului și cele ce țin de chimia creierului, se înmulțesc tot mai mult bolile pe care le putem asocia, în mod generic, sufletului. Dintre acestea se remarcă în primul rînd cele ce vizează spiritul, iar aici diversele forme de consiliere spirituală ne oferă soluții diverse ce vin dinspre consilierea realizată de către un guru motivațional pînă la cea mai învăluită în taină dintre tipurile de consiliere pe care le avem la dispoziție, consilierea obținută în relația de durată cu un duhovnic personal. În al doilea rînd, se dovedesc tot mai prezente bolile, afecțiunile, sindroamele asociate psihicului, ceea ce face aproape indispensabile formele consilierii adresate psihicului, cu toată complexitatea pe care o presupun, iar aici consilierea psihiatrică și mai ales cea psihologică au ajuns la performanța de a generaliza intervenția, uneori extrem de invazivă, a consilierului sau a personalului medical în zonele cele mai intime ale vieții umane. În al treilea rînd, iar aceasta nu înseamnă în ultimul rînd, avem o serie de neliniști și tulburări pe care le asociem cu dimensiunea noetică a ființei umane, iar în acest caz se dovedește în tot mai mare expansiune, și în tot mai mare măsură funcțională, consilierea de tip filosofic. Cititorul român are o cale privilegiată de acces la înțelegerea relevanței teoriei și practicii consilierii filosofice datorită efortului cultural și științific făcut de Editura Trei pentru editarea în limba română a lucrărilor filosofului Lou Marinoff.[1]

Cu lucrarea Înghite Platon nu Prozac!, filosoful ne introduce, pe de o parte, în lumea dezbaterilor privind efortul său de a impune consilierea filosofică drept un domeniu distinct al consilierii în spațiul cultural american, iar pe de altă parte ne oferă o incursiune fascinantă în lumea consilierii filosofice ca o modalitate de comunicare și dialog ce îi implică pe indivizii sănătoși cu toate probleme pe care le aduce în existența lor complexitatea vieții ca atare. Astfel, pe de o parte, el poartă o polemică intensă cu toate tendințele de supra-medicalizare a comportamentului uman prin etichetare psihiatrică și psihologică și cu monopolul pe care psihologia îl are asupra consilierii non-medicale. Pe de altă parte, filosoful ne propune o metodă în cinci pași prin care putem ajunge la o îmbunătățire a vieții noastre recurgînd la darurile pe care viața efectivă le oferă prin recursul natural la comunicare și filosofie.

Una dintre căile consilierii filosofice, pe care o găsim în scrierile lui Lou Marinoff, este cea sintetizată în acronimul PEACE. Este relevant modul în care este construit numele acestei metode deoarece este de natură să releve importanța pe care o poate avea asumarea filosofică a propriei existențe. Faptul că ai ajuns la conturarea unei filosofii de viață aduce cu sine o pace interioară ce nu înlătură problemele, dar îți oferă fundalul pentru rezolvarea tuturor problemelor dificile. Mai mult decît atît, nu se poate ajunge la pacea socială și armonia între ființele umane fără năzuința apelului la o filosofie a dialogului în toate situațiile comunicării interumane. Filosofia devine, astfel, pentru indivizi o formă de terapie existențială distinctă în raport cu practicile psihiatrice sau cele psihologice și conexată cu practicile filosofice pe care le găsim în sistemele de gîndire puse la dispoziție de istoria filosofiei universale. Pentru susținerea acestui demers, „spre deosebire de terapie,
 în sensul clasic, larg acceptat al termenului, consilierea filosofică însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntați cu probleme non-patologice”.[2] Consilierea filosofică este propusă de Lou Marinof ca o terapie adresată sferei noetice, care are puterea de a unifica dimensiunea fizică, dimensiunea socială, dimensiunea personală și dimensiunea spirituală specifice condiției umane a omului postmodern. Tocmai de aceea ea este benefică în plan personal, dar este eficientă și în relațiile de grup, în dezamorsarea situațiilor conflictuale și în reconstrucția în comunicare a relațiilor comunitare și instituționale. În felul acesta, filosofia se instalează ca dialog și devine eficientă în viața indivizilor, grupurilor și organizațiilor prin forța deosebită pe care o are situarea în orizontul comunicării. La baza dialogului poate sta gîndirea unui filosof, a unei școli filosofice sau o serie de crîmpeie de filosofie pe care consilierul le poate invoca în concordanță cu problema și situația pe care trebuie să le rezolve. Însă, finalitatea demersului consilierii filosofice este cel mai bine vizibilă în faptul că fiecare persoană în parte are posibilitatea de a dezvolta propria sa filosofie de viață, în baza căreia să se pună mai bine în valoare pe sine în comunicarea continuă cu ceilalți.

Această carte nu poate lipsi din biblioteca nici unei persoane care se iubește pe sine atît de mult încît dorește ca din această abundență a iubirii să îi hrănească cu darurile iubirii și pe cei din jur. Iubirea, de fapt, există doar în măsura în care este comunicată și devine lucrativă în relația cu ceilalți. O iubire intensă își dovedește valoarea doar prin faptul că e împărtășită în cadrul unor acțiuni care îi au în vedere în mod efectiv pe ceilalți.

Înghite Platon nu Prozac! Aplicarea înţelepciunii eterne la problemele de zi cu zi trebuie să fie prezentă pe masa filosofilor, a trainerilor și a practicienilor de dezvoltare personală deoarece, fie că e vorba de o situație terapeutică sau de una de nevoie de creștere personală, e preferabil ca înainte de a recurge la alte forme de îmbunătățire a vieții noastre să ne îmbunătățim recurgînd la calitatea noastră de ființe gînditoare – reflexive și orientate spre comunicare prin chiar natura lor.

Cartea lui Marinoff este un instrument ce ar trebui utilizat pe scară largă de către psihologi și psihiatrii, de către cei ce practică diverse forme de consiliere și de îngrijire. Este o carte ce ne ajută să vedem limitele abordării disciplinare și nevoia de extindere continuă spre sfere interdisciplinare pentru a avea o înțelegere cît mai adecvată a condiției umane și a complexității fără precedent a vieții omului postmodern. Dar, în primul rînd este o carte ce trebuie parcursă de toți cei care au o sensibilitate filosofică ce poate fi creativă în viața lor, respectiv de cei ce nu știu că o au, dar pot să și-o pună în valoare prin apelul la un consilier existențial.

 

[1] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac! Aplicarea înţelepciunii eterne la problemele de zi cu zi, Traducere, note și studiu introductiv de Florin Lobonț, (București: Editura Trei, 2010); Lou Marinoff, Puterea lui Tao. Cum să-ți găsești liniștea în vremuri tulburi, Traducere și note de Florin Tudose, (București: Editura Trei, 2015); Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, traducere de Oana Zamfirache, (București: Editura Trei, 2013). Pentru cea din urmă lucrare, cititorii blogului meu pot să consulte prezentarea mea: Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală, august 6, 2016, https://frunzasandu.wordpress.com/2016/08/06/sandu-frunza-despre-filosofie-ca-terapie-spirituala/

[2] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac!, 17.

Sandu Frunză despre consacrarea consilierii filosofice ca un tip special de practică filosofică

Standard

hategan-428x600Cu toții simțim nevoia să ne manifestăm creativitatea prin stabilirea unor începuturi. Dorința de inedit face parte din natura noastră, în aceeași măsură în care naturii noastre îi este confortabil să se situeze în comoditatea dată de obișnuințe, de respectarea tabieturilor personale sau a tabuurilor și ritualizărilor comunitare. Cultura occidentală ne-a obișnuit, suplimentar, cu ideea că trebuie să fim întemeietori, deoarece cei ce întemeiază au senzația că sînt cu un pas mai aproape de nemurire față de cei ce stau în rîndul doi sau trei al unei existențe pasive.  În planul creativității, această proiecție nu se stabilește ca element de continuitate (deși elementul continuității este important deoarece face creația imediat recognoscibilă și accesibilă publicului larg), ci pe cel de aparentă ruptură, sau de mutare pe un nou plan,  cred că ar fi mai bine spus. Realitatea cunoscută este astfel ridicată pe un nou plan de existență, marcînd o suită de începuturi pe care le putem așeza sub semnul stabilirii unor noi repere în creația personală și cea comunitară.

Numele lui Vasile Hațegan nu îmi era cunoscut pînă de curînd, la apariția cărții sale Consilierea filosofică. De la practică la profesie.[1] Este vorba de primul îndrumar general în consilierea filosofică oferit de un autor român. Oricît de conectată ar fi creația românească cu cea europeană și cea globală, nu putem face abstracție de importanța unei asemenea întreprinderi pentru contextul cultural și pentru cultura filosofică din România. Vasile Hațegan va rămîne mereu primul autor al unei lucrări sistematice, de anvergură, în consilierea filosofică de la noi. El stabilește o bornă la care ne vom raporta mereu ca la ceva vizibil, ca la un început foarte semnificativ în reflecțiile de filosofie aplicată, chiar dacă, anterior cărții sale, au mai existat în spațiul nostru cultural reflecții valoroase asupra practicii filosofice, consilierii etice, consilierii existențiale etc., în toate centrele universitare semnificative din România.

Apariția acestei cărți este favorizată de un interes crescînd al filosofilor din mediile academice din România pentru etica aplicată, filosofia practică și noile deschideri pe care filosofia le poate oferi prin consultanță și consiliere  filosofică destinate unor categorii de public de la filosofia pentru copii, la filosofia dezvoltării personale, a consilierii filosofice personale, la etica managerială și de responsabilitate socială etc. Privitor la cartea Consilierea filosofică. De la practică la profesie, cred că trebuie să subliniem importanța pe care o au preocupările de dezvoltare a consilierii filosofice la Universitatea din Timișoara unde Florin Lobonț a inițiat un program masteral menit să formeze filosofii practicieni.

O influență importantă asupra familiarizării publicului de la noi cu ceea ce se întîmplă în practicile filosofice în cultura occidentală au avut-o mai ales traducerile din Lou Marinoff[2], una dintre acestea, Lou Marinoff, Ghidul filosofului practician. Teorii, metode, aplicații [3], fiind semnată chiar de către Florin Lobonț împreună cu Vasile Hațegan.

Cred că multe decizii legate de structura cărții Consilierea filosofică. De la practică la profesie au fost luate de Vasile Hațegan sub influența cărții lui Lou Marinoff. El se dovedește un discipol al acestuia, deși perspectiva de abordare pe care o propune este una diferită, cea care presupune angajarea practicilor de mediere în relevarea conținutului, specificului, demersului și tipurilor de relații pe care le desfășoară consilierea filosofică în raport cu alte practici de consiliere sau alte forme de gîndire ce utilizează instrumente specifice filosofiei. Spiritul său de mediator îl face să fie mai sistematic, mai calculat și mai puțin polemic în comparație cu demersul lui Marinoff, ceea ce mi se pare foarte potrivit cu practicile discursive din cultura filosofică românească actuală.

Consilierea filosofică. De la practică la profesie are în primul rînd meritul de a realiza o foarte bună introducere în practica și consilierea filosofică, lămurindu-ne asupra demersului specific și asupra relației consilierii filosofice cu filosofia academică. O parte importantă este destinată prezentării teoretice a principalelor modele de consiliere filosofică aplicate de filosofi practicieni din Germania, America de Nord, Europa, Israel și sînt relevate și cîteva aspecte ce creează premisele consilierii filosofice în România. Ne sînt prezentate metode, instrumente, definiții dar și principalele forme pe care le-a luat pînă acum consilierea filosofică.

Vasile Hațegan dorește să fie nu numai un teoretician al consilierii filosofice, ci și un militant pentru profesionalizarea practicilor de consiliere. El aduce în dezbatere pozițiile divergente ce se nasc cu privire la statutul profesiei de filosof practician. Se conturează, astfel, pe de o parte poziția care ne spune că profesia de consilier filosofic nu ar trebui să fie deloc reglementată, iar pe de altă parte,  poziția care optează pentru o reglementare cît mai sistematică a practicilor de consiliere filosofică. Avînd în vedere că România nu are un cadru general al practicării consilierii filosofice ca profesie, Vasile Hațegan se ocupă în cartea sa și de problemele privind profesionalizarea practicilor filosofice, de aspectele juridice necesare reglementării consilierii filosofice ca profesie liberală în România, este preocupat de recunoașterea instituțională a profesiei de consilier filosofic, de stabilirea unor norme de bună practică, argumentînd inclusiv asupra necesității înființării unui organism de reprezentare a noii profesii. În întreaga dezbatere, autorul se menține constant pe poziția unui mediator între pozițiile divergente, chiar dacă relevă constant importanța reglementării în instituirea unei noi profesii.

Lucrarea lui Vasile Hațegan este un nou început în cercetarea filosofică din România. În acest context, ea se plasează ca una dintre cele mai noi forme de creativitate filosofică, cea care, pe de o parte, readuce filosofia pe terenul vieții cotidiene și o redă individului postmodern, iar pe de altă parte, oferă deschideri pentru reconstrucția vieții organizaționale și pentru noi practici etice, sociale și politice.

 

[1] Vasile Hațegan, Consilierea filosofică. De la practică la profesie, (București: Ars Docendi, 2018).

[2] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac, Traducere, note și studiu introductiv de Florin Lobonț, (București: Editura Trei, 2010); Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, traducere de Oana Zamfirache, (București: Editura Trei, 2013); Lou Marinoff, Puterea lui Tao. Cum să-ți găsești liniștea în vremuri tulburi, Traducere și note de Florin Tudose, (București: Editura Trei, 2015).

[3] Lou Marinoff, Ghidul filosofului practician. Teorii, metode, aplicații, Traducere de Florin Lobonț și Vasile Hațegan, (Timișoara: Editura ESP System, 2016).

Sandu Frunză despre o iubire pe care românii încă nu au trăit-o cu intensitatea binemeritată

Standard

Untitled-1Dacă s-ar întîmpla ca Dumnezeu să lase peste noi într-o zi întunericul, ar fi suficient să deschidem cărțile lui Lucian Blaga și ar izvorî din ele atîta lumină cît să poată să lumineze întreaga lume. Poetul luminii a cuprins în creația sa atît de multă viață încît vieții înseși i-ar fi de ajuns să se regenereze în momentele în care o criză ontologică ar apărea pe neașteptate.  Gîndirea lui Blaga este o inițiere în lumea ființei la care poate participa oricine dorește să se asume pe sine ca ființă umană în orizontul misterului propriei sale deveniri.

Ca filosof transilvănean, Lucian Blaga a oferit una dintre cele mai profunde înțelegeri a naturii umane, a pus cele mai frumoase trăsături pe chipul românesc al ființei și a oferit una dintre cele mai expresive explicații privind identitatea locuitorilor spațiului nostru cultural, cu specificul credințelor, trăirilor, a modului de a gîndi și a felului în care ne apropiem formele transcendenței, indiferent cît ar părea de îndepărtate și de inaccesibile.

Creația lui Lucian Blaga este plină de o magie a iubirii menită să ne hrănească cu misterul ei. Deși au utilizat cu rezultate foarte bune această modalitate de îmbunătățire a existenței lor, românii nu au beneficiat atît de mult cît ar fi putut să se transfigureze hrănindu-se cu energia acestei iubiri.  Opera lui Blaga rămîne mereu o poartă deschisă spre noi înșine, o poartă prin care fiecare dintre noi poate intra în propria sa lume, acolo unde cele mai specifice elemente ale naturii umane se dezvăluie în universalitatea ei.

Într-un proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, Editura Școala Ardeleană include una dintre cele mai semnificative lucrări în care se pune în valoare contribuția lui Blaga la revelarea spiritului. Este vorba despre cartea Lucian Blaga. Perspective Transilvane semnată de Mircea Popa.[1]

Criticul și istoricul literar, jurnalistul și savantul Mircea Popa își caracterizează volumul astfel: „E doar mica și modesta mea lacrimă de recunoștință pentru ceea ce a dat Poetul și Filosoful literaturii noastre, nemurind acest petec de pământ din Ardealul strămoșilor săi prin creația sa fără de moarte, considerată drept darul cel mai de preț pe care Ardealul unit cu Țara la 1918 l-a oferit spiritualității noastre și patrimoniului umanității”.[2] Aș comenta la acest pasaj doar că există o inadecvare a folosirii cuvintelor „mic” și „modest” în legătură cu tot ceea ce face în munca sa dedicată culturii române timp de cîteva decenii de profesorul Mircea Popa. Așa cum mi se pare că nu trebuie calificată în nici un fel ca fiind modestă iubirea lui Mircea Popa pentru cultura transilvăneană și mai ales pentru opera lui Lucian Blaga. Ceea ce a adus Mircea Popa în spațiul dezbaterilor culturale poartă amprenta lucrului frumos întocmit, de meșteșugar transilvan care are o bună știință de carte și care își îndeplinește în mod exemplar datoria față de beneficiarii săi.

Mircea Popa ne propune în acest volum reflecțiile sale prilejuite de evocarea lui Lucian Blaga cu ocazia întîlnirilor anuale de la Lancrăm. Textele sînt grupate în trei părți: „Bibliografice”[3], „Exegetice”[4] și „Prieteni, Exegeți, memorialiști, contestatari”[5]. Astfel, putem citi texte cu un fior liric de mare adîncime, cum ar fi „Lancrămul – satul cu sunet de lacrimă”. În același timp, criticul și istoricul literar ne supune atenției o serie de texte autobiografice, documente de arhivă, analize și relatări care ni-l pun într-o lumină mai puțin cunoscută pe Lucian Blaga și chiar pe o parte a celor ce au marcat dezvoltarea sa, cum ar fi: „Isidor Blaga – tatăl poetului”, „Tit Liviu Blaga – fratele poetului” sau „Unchiul poetului – profesorul Iosif Blaga de la Brașov”. Admirabil este demersul exegetic desfășurat de Mircea Popa în texte precum „Metafizică și iubire creștină la Lucian Blaga” sau „Eseul filosofic la Lucian Blaga”, texte în care profunzimea cunoașterii subiectului și capacitatea de a le face accesibile unui public larg devin principalele elemente persuasive. Din partea a treia, cititorul o să îndrăgească cu siguranță texte precum „Ion Agârbiceanu –„Sfînt părinte al literaturii române”” sau „Zevedei Barbu – un asistent „cu probleme””. Așa cum cred că se va lăsa fascinat de „În amintirile Monicăi Lazar”, care au o forță de sugestie deosebită cu privire la universul interior și la proiecțiile sentimentale ale lui Lucian Blaga asupra ființelor ce populau lumea sa.

Unul dintre cele mai reprezentative texte pentru dimensiunea culturală a acestui volum este „Mitografia ființei”.[6] Mircea Popa ne convinge de faptul că „De-a lungul istoriei noastre literare, doar trei scriitori s-au bucurat în viață, dar mai ales după moarte, de o admirație generală, ferventă și fanatică, de adevărata mitografie literară. E vorba de Eminescu, Blaga și Nichita Stănescu. Fiecare a rodit în jurul lui o legendă, devenită cu timpul un loc comun al istoriei literare”.[7] Dacă ne gîndim la Lucian Blaga, dincolo de această mitologie în care fiecare din cei ce intrau în lumea lui Blaga căpătau, la rîndul lor, o dimensiune mitologică, rămîne să constatăm că sîntem încă în plin proces de revelare a misterului, luminii, tăcerilor și a reflecțiilor filosofice și spirituale cuprinse în năzuința sa de a da o dimensiune europeană a creației românești.

Cartea lui Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, este o dovadă în plus că scrierile lui Blaga ne invită mereu la trăirea unei iubiri pe care nu am explorat-o încă îndeajuns. Gîndirea luminoasă a lui Lucian Blaga poate funcționa ca o terapie existențială prin care spațiul românesc se poate curăți, ilumina și desăvîrși într-o experiență în care energiile divine sînt puse împreună într-un efort de creație comun.

 

 

[1] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2018).

[2] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 7.

[3] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 9-126

[4] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 127-212

[5] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 213-348.

[6] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 193-200.

[7] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 193.