Sandu Frunză: Aspecte generale privind consilierea filosofică

Standard
  1. Consilierea filosofică este pentru tine

Suntem azi pe o piață a consilierii în care practicile filosofice și-au făcut loc. Consilierea filosofică este despre tine și pentru tine. Instituționalizarea Cabinetelor de consiliere filosofică este de dată recentă. Primul cabinet datează din 1981. Însă, tipul de intervenție presupus de aceasta reprezintă o practică obișnuită.

La o privire generală, istoria filosofiei relevă existența a două mari tendințe în dezvoltarea creației filosofice. Pe de o parte, sesizăm o orientare spre cunoaștere, obiectivitate, abstractizare și conceptualizare. Pe de altă parte, filosofia este utilizată ca un instrument de îmbunătățire a omului și a relațiilor sociale, ca o modalitate de intervenție și modelare existențială. Consilierea filosofică face parte din acest al doilea tip de preocupări. Ele sunt cuprinse într-o sintagmă consacrată de Pierre Hadot: filosofia ca mod de viață[1].

Consilierea filosofică este o practică filosofică bazată pe dialog. Ea presupune căutarea adevărurilor fundamentale ale vieții așa cum sunt ele prezente la nivelul vieții individuale ale fiecărei persoane care dorește să intre într-o relație de consiliere. Consilierul și clientul său sunt parteneri ai unor construcții personale care se constituie, în cele din urmă, într-o filosofie de viață și un mod de a trăi frumos potrivit principiilor și valorilor ce derivă din asumarea acestei filosofii.

Consilierea filosofică ți se adresează ție, un om ca toți oamenii, dar care dorește să se dezvolte armonios pe baza unui proiect de viață desfășurat în orizontul unei asemenea filosofii construită cu datele propriei tale existențe.[2]

2. Consilierea filosofică nu este o terapie

Consilierea filosofică s-a dezvoltat ca o alternativă la practicile psihologice și cele psihiatrice.[3] Însă, ea nu s-a situat în relație conflictuală cu acestea. Nu era necesar, deoarece ea nu este o terapie în sensul psihologic, psihiatric sau medical. Atunci când vorbim despre terapia filosofică, avem mai degrabă în minte un sens metaforic al terapiei. Ea presupune o grijă specială pe care  trebuie să o aibă ființa umană nu numai pentru starea de bine fizic, nu doar pentru echilibrul psihic, ci și pentru armonizarea întregii sale existențe pe dimensiunea noetică. Adresându-se oamenilor sănătoși, oamenilor ca toți oamenii,[4] consilierea filosofică vizează o reconstrucție personală pe toate dimensiunile existenței presupuse de condiția umană. Dacă decizi să fii parte a unei relații de consiliere filosofică, cred că ar trebui să ai în minte o premisă holistică asupra condiției umane. Ar trebui să îți propui o reconstrucție a propriei tale vieți din perspectiva dimensiunilor: fizică, socială, personală, spirituală, religioasă și virtuală.[5]

3. Despre pluralitatea metodelor consilierii filosofice

Tradiția consilierii filosofice ne arată că fiecare filosof practician își propune propria sa metodă, uneori revendicând-se de la Socrate sau de la un alt gânditor din tradiția filosofică, alteori construindu-și metoda plecând de la propria sa interacțiune cu cei consiliați. Chiar atunci când are deja consacrată o metodă personală, filosoful practician are conștiința faptului că trebuie să aibă la îndemână tot atâtea metode câți clienți intră în cabinetul său. Schemele generale sunt considerate a fi prea abstracte pentru a cuprinde exemplaritatea și unicitatea fiecărei vieți. 

Schema terapeutică este în filosofie un mit. Acest mit trebuie transformat în povestire, într-o povestire care presupune un comportament ritualic în care consilierul și partenerul său de dialog se angajează într-o dinamică diferită de la o persoană la alta, construiesc tipuri de raportări adecvate, rezonează în mod diferit, comunică în mod diferit și mai ales construiesc deschideri aparte spre o filosofie de viață care să îi fie proprie celui consiliat.

Consilierul filosofic nu este un actor. Dar el trebuie să joace în plan existențial atâtea roluri câte poate să construiască în relația de dialog un profesionist în consiliere. Astfel, dacă vei decide să intri în Cabinetul unui consilier filosofic, trebuie să te pregătești de o întâlnire cu tine, cu idealul de construcție personală, cu ceea ce poate deveni productiv în orizontul propriei tale vieți.

4. Despre profilul consilierului filosofic

Consilierea filosofică este practicată în primul rând de absolvenții de studii în filosofie, în calitate de filosofi. Din februarie 2022, în România a fost inclusă în COR ocupația „consilier filosofic”. Așa că mă aștept ca tinerii filosofi să intre pe această piață a consilierii cu mai mult curaj. În primul rând profesorii de filosofie ar trebui să își pună problema formării și profesionalizării lor ca filosofi practicieni. În acest moment, observăm o anumită exigență exagerată pe care filosofii o au în raport cu acest tip de angajament. Exigența pe care o au tinerii absolvenți de filosofie de a deveni filosofi practicieni este alimentată din două surse. Una subliniază cu trăsături îngroșate ideea necesității unei îndelungate experiențe și a unui profil cultivat în timp, de care e nevoie pentru a-i consilia pe ceilalți. Cealaltă vizează imaginea pe care consilierii tineri o au despre ei înșiși în privința nuanțelor de relaționare pe care le pot instala în relația cu ceilalți. Absolventul de filosofie se poate elibera de aceste temeri prin eludarea presiunii din partea exigențelor ce vin dinspre mediul teoreticienilor din mediul academic, participând la scurte traininguri de formare în domeniul consilierii sau în programe în care el, la rândul său, să fie client al consilierii filosofice. 

El trebuie în primul rând să se obișnuiască cu marea varietate de presiuni pe care le aduce clientul în relația de consiliere. Ele au un registru foarte larg ce vizează așteptările mari, idealurile de fericire și viață de succes, calitatea timpului petrecut împreună, temerile și formele de nesiguranță, în general elementele care-l fac pe client să se simtă vulnerabil în raport cu sine și cu ceilalți. Fiecare dintre aceste aspecte presupune asumarea unui rol pe care filosoful trebuie să îl joace din poziția sa de consilier. Fiecare rol presupune grijile și bucuriile aferente. Natura umană este foarte darnică în acest sens.

În același timp, trebuie să avem în vedere deschiderile multidisciplinare și transdiciplinare pe care le are filosofia.[6] Deschiderile interdisciplinare se pot manifesta cel puțin în relații cu domenii precum comunicarea sau consilierea psihologică. Astfel, consilierea filosofică își poate găsi un loc foarte confortabil în cabinetele psihologilor sau ale psihoterapeuților. Dacă aducem în discuție doar trei nume: Irvin D. Yalom, Rollo May și Emmy van Deurzen, deja vedem cît de productivă poate fi integrarea practicilor filosofice în activitățile de consiliere.[7]

Consilierii filosofici te așteaptă în Cabinetul lor. Pășește cu încredere. Consilierea filosofică este despre tine, cu tine și pentru tine. Vei sesiza că întreaga istorie a filosofiei s-a dezvoltat de parcă ar trebui să vină în întimpinarea ta, pentru ca tu să trăiești filosofia ca mod de viață.

*

Acest text a fost preluat și publicat de către Alberto Aichel într-o manieră inadecvată, regretabilă, în Revista Perspective Nr. 19/2022.


[1] Pierre Hadot, Filosofia ca mod de viață. Convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson, Traducere de Adrian Cotora, București: Humanitas, 2019.

[2] Ran Lahav, Maria Da Venza Tillmanns, (eds.), Essays on Philosophical Counseling, Lanham: University Press of America, 1995.

[3] Shlomit C. Schuster, Philosophy Practice. An Alternative to Counseling and Psychoterapy, Westport: Praeger, 1999.

[4] Lou Marinoff, Înghite Platon, nu Prozac! Aplicarea înțelepciunii eterne la problemele de zi cu zi, Traducere de Florin Lobonț, București: Editura Trei, 2010.

[5] Sandu Frunză, Philosophical Counseling, Personal Brand, and Social Networks in the Digital Era, Synthesis Philosophica, vol. 36 No. 1 (2021): 39-54.

[6] Peter B. Raabe, Philosophy‘s Role in Counseling and Psychoterapy, Lanham: Jason Aronson, 2014.

[7] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, Traducere de Bogdan Boghițoi, București: Editura Trei, 2012; Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, Traducere de Victor Popescu, București: Editura Trei, 2013; Emmy van Deurzen, Psychoterapy and the Quest for Happiness, Los Angeles: Sage, 2009.

Sandu Frunză despre viața șocantă

Standard

Este de un entuziasm cultural molipsitor. Se spune că optimismul său debordant nu este altceva decît o marcă a creativității sale și a dorinței de a o împărtăși cu ceilalți. O bună dispoziție culturală îl însoțește în trecerea sa prin lume. Cunosc mulți polemiști de calitate. Dar nici unul dintre ei nu are verva prietenoasă, ironia socratică, finețea chirurgicală și îngăduința riguroasă cu care el abordează textele și se raportează la autorii lor.

Putem sesiza o mare parte a acestor trăsături în co-producția editorială Israel-România, care oferă publicului ”Viață șocantă. Scrieri despre evrei”, sub semnătura lui Laszlo Alexandru.[1] Se pune astfel la îndemîna cititorilor o colecție valoroasă de texte, apărute de-a lungul timpului în diverse publicații și recuperate și deschise publicului. Uimirea, revolta, neîcrederea, amărăciunea, dar și un umor rabinic foarte nuanțat, ies la suprafață pe parcursul volumului de față. În același timp, rigoarea analizei, argumentarea rațională și recurgerea la dovezi fac parte din instrumentarul cu care autorul își captivează cititorii. Cuceritoare, în același timp, sînt consecvența atitudinală și coerența cu sine a abordărilor pe care Laszlo Alexandru le are în scrierile sale despre evrei.

Textele sînt organizate în două părți: „Despre evrei” și „Despre antisemiți”. Foarte provocatoare sînt textele „Despre evrei”, care îi vizează pe Lazăr Șăineanu, Wilhelm Filderman, Randolph Braham, Kertész Imre, Mihail Sebastian, Romain Gary, Riri Sylvia Manor.

Puternic și convingător este Laszlo Alexandru în calitatea sa de polemist exersat în textele „Despre antisemiți”, care au ca personaje principale figuri ale culturii române, pe cît de cunoscute, pe atît de controversate: Nae Ionescu, Vintilă Horia, Constantin Noica și alții.

Unul dintre cele mai răscolitoare texte este cel care dă titlul volumului: „Viață șocantă”. Este avută aici în vedere una dintre cele mai bune cărți din literatura holocaustului. Laszlo Alexandru ne convinge de faptul că „Este o carte care se citeşte cu sufletul la gură, pînă la ceasuri mici din noapte”.[2] Ea relatează experiențele extreme rememorate de Andrei Klein în volumul „Lea. Povestea familiei mele.[3]

Ca un îndemn la lectură, cred că ar fi potrivite reflecțiile lui Laszlo Alexandru: Cartea lui Andrei Klein „ridică vălul de pe două sectoare de existenţă înfăşurate de obicei în pudoare: abisul relaţiilor de familie şi visul exilului fericit. Ne e dat să citim, pentru prima dată cu asemenea acuitate, despre raporturile complexe dintre fraţi şi surori, gravitînd pe o gamă foarte largă de sentimente, de la iubire, tandreţe şi duioşie, pînă la sarcasm, cinism şi ură. Iluzia străinătăţii edenice, care se profilează ca o răscumpărare după viaţa de chinuri şi privaţiuni, e sfîşiată de evidenţa faptelor”.[4]

Laszlo Alexandru este un exeget și un polemist care trebuie citit. Desigur, ați preferat pînă acum să îl vedeți prin prisma lecturilor lui Dante. Însă, o fațetă la fel de interesantă a preocupărilor autorului poate fi întîlnită în scrierile sale despre evrei și antisemiți. Avea dreptate Dan Romașcanu atunci cînd afirma: „Volumul ‘Viață șocantă. Scrieri despre evrei’ adaugă operei sale o contribuție intelectuală remarcabilă și încă un argument tezei care poate fi considerată un motto al activității sale: Istoria și estetica au valoare doar atunci când au o dimensiune etică”.[5]


[1] Laszlo Alexandru, Viață șocantă. Scrieri despre evrei, Editura Saga, Israel; Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, România, 2021.

[2] Laszlo Alexandru, Viață șocantă. Scrieri despre evrei, 117

[3] Andrei Klein, Lea. Povestea familiei mele, Cluj: Editura Mega, 2014.

[4] Laszlo Alexandru, Viață șocantă. Scrieri despre evrei, 137.

(5) Dan Romașcanu, ”Etica neuitării: ”Viață șocantă” de Laszlo Alexandru”, 13 decembrie 2021.

Sandu Frunză despre trei modele care i-au îmbogățit viața

Standard

Parcurgerea cursului despre succes, oferit de Richard Shell, a fost un bun prilej pentru mine să mă gîndesc la modelele care au făcut ca viața mea să fie una de succes.

Pentru că fiecare dintre noi se naște sub privirea protectoare a tatălui său, cred că aș putea să vorbesc mai întîi despre Avram, tatăl meu (n.1938-m 2003). Este un exemplu de dăruire pentru familie și pentru starea ei de bine. Este un model de succes în viață. A fost dăruit muncii sale nu pentru că ar fi fost extrem de pasionat de minerit, ci pentru că era o resursă bună pentru a asigura o viață fericită copiilor săi. Era un motiv suficient pentru a îndrăgi munca sa. Am învățat de la el îndeosebi 2 dintre marile mele iubiri: dragostea pentru muncă și dragostea de a învăța. Nu cred că a existat vreodată în istorie un om mai harnic decît tatăl meu. În ciuda fragilității sale fizice, era capabil să pună în mișcare o putere interioară extraordinară, care îl făcea să treacă peste epuizarea fizică, peste stresul muncii de miner, peste hărțuiala cotidiană și lipsurile specifice  societății comuniste. Această energie specială îi era dată de convingerea fermă că prin muncă poate să își atingă  idealul de a da familiei un nivel de bunăstare care să le permită copiilor să se dezvolte armonios și să își dorească să învețe. Educația era pentru tatăl meu modalitatea prin care copiii puteau să devină ființe libere, fericite și emancipate de grijile vieții cotidiene.

Munca și învățătură sînt două iubiri pe care le-am moștenit de la tatăl meu. Ele sînt partea cea mai importantă din soluția mea pentru succes. Uneori, atunci cînd am stări de oboseală epuizantă, la capătul unei zile grele de muncă desfășurată ca profesor, cercetător și consilier  mă adîncesc în lumea mea interioară și încerc să vorbesc cu tatăl meu, care deja trăiește în eternitatea unei lumi mai bune. Nu îmi răspunde niciodată. Dar în această introspecție a întîlnirii cu el, simt o stare de pace interioară pe care o asociez cu o prezență  suprafirească, cu o formă de transcendere pe care bucuria muncii și a învățării ți-o pot procura.

Cu toții ne simțim confortabil în orizontul dragostei materne. Paula, mama mea (n. 1942), mi-a transmis ca moștenire spirituală multe lucruri. Aș dori să amintesc în acest context doar că mi-a dezvoltat convingerea că pentru a fi persoane cu succes, oamenii trebuie să devină buni și frumoși. Pentru ea, a fi bun înseamnă să faci cît îți stă în putere pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie și îți cer ajutorul. De fiecare dată cînd ajuți pe cineva,  trebuie să o faci doar pentru bucuria pe care o poți citi pe chipul celui pe care l-ai ajutat. Dacă primești ceva în schimb, indiferent cît de modest ar fi darul primit, trebuie să te bucuri ca și cum este tot ceea ce ți-ai dori să primești vreodată în viață. Dacă nu primești nimic în schimbul muncii asociată cu caritatea și întrajutorarea, trebuie să te gîndești că e bine să dăruiești atunci cînd ai din ceea ce ai. Iar atunci cînd nu ai îndeajuns e bine să înțelegi că alții au și mai puțin și că tu poți să dăruiești din puținul pe care îl ai sau chiar din ceea ce nu ai. Aceste lucruri le păstrez ca un tezaur primit de la mama mea.

Mama credea că mergînd la școală copiii devin din ce în ce mai frumoși. Cînd era mai tînără, avea convingerea că școala este locul privilegiat al întîlnirii cu Dumnezeu, al formării spirituale, al creșterii prin cunoaștere și al împlinirii oamenilor în calitatea lor de oameni. Azi, cu trecerea anilor – păstrîndu-și convingerea că oamenii educați sînt oameni buni și frumoși – mama preferă să se regăsească pe sine mai degrabă în clădirea bisericii, situată peste drum de Școală. Îi stă bine în lumina dată de intimitatea Bisericii, cu tot ceea ce înseamnă rugăciunea, ritualizarea vieții cotidiene și dorința de a face din lumea de aici o lume care să stea sub semnul binelui și al frumuseții.

Ca mulți alții din generația mea, am crezut întotdeauna că oamenii au avut nevoie de modele exemplare. Atunci cînd nu le-au găsit în proximitatea lor, le-au proiectat în povestiri mitice sau spirituale pentru a le avea la îndemînă în creșterea lor. Pe mine viața m-a privilegiat cu darul de a putea sta în preajma magistrului meu, profesorul Aurel Codoban (n. 1948). Valorile profesionale sînt moștenirea inestimabilă pe care o primesc de la mentorul meu. Am înțeles de la el că valorile nu sînt transcendente, ci imanente. Dacă putem vorbi despre o transcendență a valorilor, atunci aceasta este construită în procesul de comunicare a valorilor interioare asumate de-a lungul dezvoltării personale și profesionale. Cel mai vizibil este acest aspect în procesul de transcendere care vizează transmiterea valorilor morale. Această transmitere se realizează ca o vocație existențială transmisă de la un om către un alt om.

Pentru magistrul meu, un principiu al succesului în formarea universitară este dat de renunțarea la ideea educației centrată pe student. El consideră că educația trebuie mai degrabă centrată pe relația constructivă dintre profesor și student. Deși eu mă situez în interiorul modei culturale care susține educația centrată pe student, nu sînt în contradicție cu viziunea  magistrului meu deoarece în relația constructivă descrisă de el este vorba, întotdeauna, despre o dublă construcție: una care vizează formarea spirituală și profesională a studentului, și o alta de pregătire în vederea intervenției în construirea unei lumi mai bune, la care tînărul trebuie să contribuie, pentru a fi deschisă generațiilor viitoare.

Cred în puterea transfiguratoare a modelelor de viață profesională. Doresc celor din generația actuală să găsească, fiecare în parte, resursele pentru a căuta și a descoperi modelele de viață pe care să le utilizeze în devenirea lor ca oameni de succes.

Cu Liliana Popescu despre filosofie, mindfulness și împlinirea personală

Standard

Sandu Frunză: Sînteți una dintre cele mai complexe personalități din lumea noastră universitară. Sînteți o personalitate reprezentativă pentru teoria politică și teoria relațiilor internaționale, pentru contribuția adusă în studiile de gen, cele legate de guvernanța privind șansele egale și cele ce propun promovarea toleranței sub multiple aspecte. Lucrările dumneavoastră sînt o referință în domenii precum cele legate de manipularea politică sau de afirmarea autonomiei și libertăților individuale. Aș dori să privim toate aceste realizări din perspectiva unor preocupări cu deschideri interdisciplinare și să le punem în conexiune cu formarea inițială pe care o aveți în domeniul filosofiei. Cît de mult contează în toate aceste activități  fundamentul filosofic al dezvoltării personale și profesionale?

Liliana Popescu: Cred că însăși alegerea mea de a studia filosofia a fost o alegere fericită, pentru că ea a exprimat vocația mea. Alegerile ulterioare s-au datorat întrebărilor pe care mi le-am pus pe parcurs și pentru care am căutat un răspuns. Teoria politică și preocuparea față de libertatea individuală a venit pe fondul nevoii de libertate generată de regimul Ceaușescu. Acuza de manipulare politică a maselor populare de după Revoluție mi-a ridicat întrebarea referitoare la măsura în care manipularea politică afectează libertatea individuală, libertate pe care am considerat că o câștigasem după 1989. Contactul cu cultura occidentală în ipostaza ei britanică din anii 90 m-a făcut să reflectez la condiția femeilor și la raporturile de gen în societatea românească dar și universală. Cartea mea Politica sexelor (2004) este o reflectare a acestei preocupări. Activismul împotriva violenței în familie, împotriva femeilor, se înrădăcinează într-un set de valori pe care mi le-am asumat și care se leagă de respectul față de ființa umană, dincolo de gen, orientări, diferențe. Preocupările mele mai recente legate de ascensiunea extremei drepte în România m-au făcut să fiu mai activă în zona înțelegerii fenomenului legionar din trecutul României și a revenirii sub forme neolegionare voalate în peisajul politic românesc. M-au făcut să reflectez și la cauzele ascensiunii extremei drepte, care sunt legate de creșterea diferențelor economico-sociale, a sărăciei și frustrărilor multor cetățeni. 

Cred că filosofia și educația filosofică ne predispune la reflecție, la adoptarea unor atitudini critice, la punerea la îndoială a ceea ce se spune și a ceea ce se crede în mod comun, la sesizarea a ceea ce este dincolo de cuvinte, vorbe, opinii și credințe umane. Ne predispune la a vedea fragilitatea ființei umane, vulnerabilitatea și perisabilitatea umană. Și tocmai pe acest fond, filosofia ne face să prețuim mai mult ce e frumos și bun în oameni și ceea ce am putea perfecționa în relațiile interumane dacă am conștientiza fragilitatea și perisabilitatea noastră comună.

Sandu Frunză: Știm că sînteți pasionată de budism, de explorarea minții și de practicile mindfulness. Putem privi mindfulness ca pe o practică filosofică, drept o tehnică meditativă și contemplativă care propune, totodată, și o filosofie de viață? Cît de importantă este dimensiunea filosofică a acestor practici? Ce schimbări au avut loc în filosofia dumneavoastră de viață o dată cu intrarea în orizontul mindfulness? Pornind de la experiența personală, vă rog să ne spuneți: ce pot aduce practicile spirituale, cele meditative sau contemplative omului obișnuit, prins în mecanismele vieții sale cotidiene?

Liliana Popescu: Aici sunt mai multe întrebări… Practicile mindfulness sunt legate de o filosofie, într-adevăr. Ceea ce am constatat eu este că odată ce te-ai hotărât să practici, te îndrepți vrând-nevrând în direcția filosofiei. E o interdependență între practică și filosofie. De fapt e o filosofie care vine în prelungirea unei psihologii. Budismul este o filosofie a minții; începe prin a fi o psihologie, o înțelegere a minții omenești, minte care este mijlocul prin care noi cunoaștem lumea. Din câte știu, specialiștii de azi în neuroștiințe și mulți psihologi de azi sunt uimiți de profunzimea înțelegerii budiste a minții umane.

Ceea ce aduce mindfulness azi este foarte folositor omului bombardat cu informații din toate direcțiile și invadat de tentațiile care vin spre noi prin diverse device-uri. Există o competiție acerbă pentru atenția noastră – de la prieteni, știri de ultimă oră, de toate felurile, până la atenția companiilor care află prin mijloace specifice ce ne place, cu ce rezonăm, la ce ne uităm, cât ne uităm etc pentru a ne vinde cât mai multe și cât mai repede, cu sau fără legătură cu ceea ce avem nevoie. Uneori ne uităm mirați noi înșine de propriul comportament. Practicile mindfulness vin în sprijinul autonomiei și libertății noastre față cu toate aceste tentații. Mindfulness înseamnă atenție conștientă, asupra momentului prezent, asupra propriei existențe, a propriilor gânduri și acțiuni, nonjudicativă.  Înseamnă a fi aici cu ceea ce este în interiorul și exteriorul tău. Înseamnă a simți, a fi în viață. Înseamnă antrenarea minții noastre pentru a fi capabilă să stea cât mai mult în prezent. Cum spunea Thich Nhat Hanh, noi trăim doar în prezent, nu în trecut și nici în viitor. Viața există numai în prezent. Asta încearcă să facă mindfulness, să ne antreneze să trăim cât mai mult și să diminuăm prezența iluziilor, adică a acelor fantazări despre trecut și viitor care ne sustrag vieții care curge acum. Sunt mult mai multe lucruri de spus aici, pentru că o practică susținută a meditației de conduce către înțelegerea a ceea ce este, a relațiilor interumane, a importanței respectării ființelor, a vieții.

Sandu Frunză: Așa cum știți, asistăm astăzi la dezvoltarea în culturile occidentale și în cele dinafara occidentului a practicilor filosofice și îndeosebi a celor legate de consilierea filosofică. Chiar dacă sînt încă o prezență timidă, consilierea filosofică și consilierea etică au pătruns și la noi. Cum vedeți posibilitatea dezvoltării în spațiul cultural românesc a consilierii filosofice în general, a practicilor privind consilierea existențială și consilierea etică organizațională în particular? 

Liliana Popescu: Cred că este foarte importantă această dezvoltare a consilierii filosofice. Și este extrem de binevenită în spațiul românesc. Cu toții avem întrebări, avem îndoieli, am vrea să înțelegem ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă în viața noastră, care e sensul vieții etc. Toate aceste întrebări pot fi discutate în cadrul consilierii filosofice, cu trimitere la diferite idei, autori, serii de valori, pe care doar un consilier bine avizat le poate furniza oamenilor. Consilierea filosofică este altceva decât terapia psihologică, unde e nevoie de echilibrarea unor funcțiuni psihologice, de repunerea în armonie a modului de funcționare a psihicului nostru. Consilierea filosofică se află din acest punct de vedere într-o poziție similară coaching-ului, unde nu este vorba despre sondarea profundă a psihicului ci de autocunoaștere. Consilierea filosofică merge mult pe partea de înțelegere rațională, în timp ce coaching-ul merge pe înțelegerea unor tipare de acțiune proprii clientului, pe care le descoperă pe parcursul sesiunilor. Omul este o ființă cu inteligență spirituală și cred că de aceea este mare nevoie de consiliere filosofică.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca profesoară, ca cercetătoare, ca practiciană în cîmpul eticii politice, ca participantă la lumea trainingurilor de mindfulness, a coaching-ului, a dezvoltării personale – ce tipuri de servicii ați putea oferi pentru cei interesați? Dacă cineva dorește să apeleze la serviciile dumneavoastră în această zonă a practicilor filosofice și meditative, de dezvoltare personală și de căutare a autenticității, cum poate să o facă?

Liliana Popescu: Eu ofer servicii de coaching si oricine este interesat mă poate contacta pe pagina mea pe Facebook, https://www.facebook.com/liliana.coaching.experience sau @liliana.coaching.experience 

Mă ghidez după principiul: cine dorește într-adevăr să treacă printr-un proces de coaching mă va găsi cu siguranță. Este un principiu mai vechi, nu este invenția mea. Cine caută, găsește.

Pot oferi și coaching pe zona de mind fitnessmindfulness, de antrenare a minții, de liniștire a minții pentru ca ea să poată scoate la iveală ce avem mai bun în noi. Mari oameni de știință și artiști fac meditație în mod regulat, se antrenează mental. Am condus grupuri de meditație la Bodhi Studio în București. În mod curent nu fac acest lucru, dar este un domeniu în care mă pregătesc constant, atât practic cât și teoretic. Zilnic. Am făcut și o ofertă corporate la un moment dat, ce poate fi găsită aici.

Am constatat un lucru. Cu cât cunosc mai mult, cu atât mi se pare că știu mai puțin. Dar, da, antrenarea minții este un domeniu care mă pasionează. Pot fi contactată pe aceeași cale.

Sandu Frunză: Parcă am intrat într-o etapă de criză care pare a nu avea sfîrșit. Pandemia actuală pare să fi pus sub semnul întrebării multe din certitudinile noastre. Se spune adesea că lumea postpandemică nu va mai fi cea pe care am cunoscut-o pînă acum. La ce schimbări vă așteptați în ceea ce privește realitatea vieții noastre din viitorul apropiat? Cum se vor schimba perspectivele noastre asupra libertăților individuale și ale responsabilității sociale? Care vor fi coordonatele care vor trasa viziunile viitoare cu privire la ceea ce însemnă să trăiești o viață împlinită?

Liliana Popescu: Mă aștept ca oamenii să fie ceva mai bine antrenați în ce privește traiul unei vieți cu mai multe incertitudini, mă aștept ca lumea să iasă mai bine pregătită pentru situații de incertitudine. Trăim într-o perioadă de dileme morale – unii au de decis dacă vor pune imunitatea colectivă în fața fricilor lor individuale și a opiniilor pe care au ajuns să le creadă, alții au de decis dacă să-i considere proști, răi sau nu pe cei care refuză să se imunizeze. Suntem puși în fața unei situații noi, acum în această perioadă a pandemiei. Cât suntem de atașați de pozițiile noastre atitudinale, cât suntem de îngăduitori și înțelegători cu ceilalți, cât suntem de egoiști sau altruiști? În orice caz, cred că reflectând asupra tuturor acestora, a situației în care suntem ca omenire, este imposibil să nu remarcăm cât suntem de legați, de interconectați, noi oamenii, indiferent de locul în care ne aflăm pe planetă. Această conștientizare ar trebui să conducă la o mai mare responsabilizare a oamenilor în ce-i privește pe semenii lor. Empatia față de alte ființe ar trebui să crească. Știm, în același timp, că mulți oameni experimentează dificultăți în a empatiza, din diferite cauze, toate legate de istorii personale, alegeri trecute, relații de familie etc. Totuși, sunt mulți oameni care doresc să se dezvolte, să se perfecționeze ca oameni și lucrul acesta este foarte bun și îmbucurător.

O viață împlinită? Cred că toți cei care au trecut prin pandemie sunt mai inclinați acum să aprecieze faptul că au rămas în viață și să aprecieze ceea ce au. Ar fi un mare câștig al perioadei dificile prin care am trecut.

Cu Emilian Mihailov despre etici aplicate și practici filosofice

Standard

Sandu Frunză: Sunteți directorul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată de la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Pentru cunoscători, numele acestui centru este sinonim cu excelența în cercetarea, dezbaterea și publicarea pe teme de etică. În calitate de director al uneia dintre cele mai importante structuri universitare, care credeți că poate fi semnificația dezbaterilor și demersurilor de etică aplicată dincolo de zidurile instituțiilor academice? Care poate fi locul în cetate al unei asemenea structuri? Cum ajung să fie cunoscute, valorizate și valorificate de către comunitate rezultatele unui asemenea Centru?

Emilian Mihailov: Într-adevăr, am devenit recent directorul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (CCEA). El a fost înființat și condus timp de o decadă de Valentin Mureșan, profesor emerit al Facultății de Filosofie. Marea viziune a lui Valentin Mureșan a fost să dezvolte un spațiu nu doar al cercetării filosofice aplicate, ci și al educației filosofice în care studenții își pot găsi chemarea. Îmi aduc aminte că la început, Valentin Mureșan organiza în cadrul centrului grupuri de lectură pe cărți de filosofie morală în vogă (Richard Brandt, A Theory of the Good and the Right; Tom Beauchamp și James Childress, Principles of Biomedical Ethics; Derek Parfit, On what matters), la care participau profesori și studenți. Distanța pe care o simțeam în relația cu profesorii dispărea. Intrai într-o atmosferă de dialog firesc, de la egal la egal, în care toți participanții erau curioși și nerăbdători să se bată cu ideile textului. În același timp, mă simțeam special să pot luat parte la discuții și exersam acasă cum să intervin cu întrebări sau obiecții. Nu puteam să vin nepregătit. Una din lecțiile cele mai importante pe care le-am învățat în acel univers al lecturii și discuției a fost responsabilizarea personală. Prin antrenamentul filosofic, menținut programatic an de an, Valentin Mureșan a cultivat generații de tineri filosofi talentați și pasionați de etică. Pentru el creația filosofică nu era produsul geniului unor individualități solitare, ci se năștea în primul rând din discuție, dezbatere și confruntare. Când pui baze solide, rezultatele nu au cum să nu apară. Cu peste 15 de ani de frecvență neîntreruptă de dezbateri pe teme de etică, multiple proiecte naționale și internaționale, publicații în cele mai prestigioase reviste științifice, și parteneriate instituționale cu Universitatea din Oxford și Universitatea din Basel, CCEA este probabil cel mai longeviv și activ centru de cercetare de profil din România și Europa de Est. Totuși, dincolo de rezultatele academice, pentru mine numele centrului este sinonim cu o poveste inedită a unor oameni care au avut rarele calități umane de a se sprijini și coopera pe termen lung. Din păcate, cele mai multe povești de succes în România au viață de fluture. 

Semnificația a ceea ce facem într-o instituție care studiază etica aplicată are, de fapt, două dimensiuni: una a asistenței socratice în piața publică și alta a chemării orfice în lumea ideilor. Există ONG-uri, organizații private și publice, care se raportează la cercetarea filosofică ca la un rezervor de expertiză. Suntem chemați să contribuim cu o opinie sau să construim sisteme de etică instituțională. Pe lângă invitațiile de a participa la emisiuni televizate sau de a contribui cu articole în dezbaterea publică, unii dintre membrii CCEA s-au ocupat de primul manual de etică și integritate academică din România și au formulat critici legate de Codul Național de Etică a Cercetării Științifice. De asemenea, suntem chemații să ne spunem părerea cu privire la anumite inițiative legislative. Adesea, când vorbim despre spațiul academic, cu tot ce înseamnă el, se întreabă cu insistență: «Am înțeles că voi căutați adevărul, dar ce-i oferiți omului din societatea largă, care e utilitatea a ceea ce faceți?». Într-un fel, dacă punem problema doar în acești termeni ajungem la o imagine falsă despre oameni, ca și cum ar fi doar consumatori de utilitate. Este în natura omului să exploreze lumea înconjurătoare și legea morală din el, iar CCEA îi oferă un cadru al chemării în care-și poate satisface curiozitatea intelectuală și existențială. Să nu uităm că fiecare dintre noi a luat contact cu răceala instituțională a spitalelor atunci când a căutat să se vindece și că fiecare dintre noi se va confrunta cu problema morții (care poate nu este o problemă, ci o binecuvântare; cine știe?). 

Sandu Frunză: Practicile filosofice au pătruns și încep să se dezvolte și în România. Printre acestea consilierea filosofică și consilierea etică au devenit preocupări importante în mediile universitare și filosofii au început să își asume rolul de practicieni în consilierea etică și consiliere filosofică. Cum credeți că se vor dezvolta în viitor aceste activități și ce șanse există ca practicile filosofice să devină o profesie efectivă pentru absolvenții de filosofie? 

Emilian Mihailov: Consilierea filosofică și consilierea etică sunt niște guri de aer binevenite. Noile generații de filosofi nu mai sunt mulțumite doar să studieze în bibliotecă, să nu se poată dezlipi de fascinația erudiției. Începe să prindă contur un angajament profesional față de societate. Dorim să facem filosofie și pentru a face bine în jurul nostru, poate în mod asemănător cu motivația celor care aleg să facă medicină. Dacă-i întrebi pe studenții din anul întâi la medicină de ce și-au ales profesia, cei mai mulți răspund că vor să facă bine. Tot așa și în filosofie, simțim că prin consilierea filosofică și consilierea etică putem fi de ajutor în mod palpabil. Există o cerere crescândă personală și instituțională pentru clarificare conceptuală, gândire critică, arta dialogului și interpretarea experiențelor. Iar dacă se dovedește că prin aceste activități oamenii se simt ajutați, atunci munca noastră capătă o nouă dimensiune. Pe lângă împlinirea cercetătorului, vom simți și satisfacția vindecătorului.

Sigur, consilierea filosofică și consilierea etică sunt încă noi în România, dar șansele sunt promițătoare. Acum 10 ani aproape că nu se vorbea despre aceste activități. În timp au apărut programe masterale foarte bine construite la București, Cluj și Timișoara care-i inițiază pe cei interesați în consilierea filosofică și consilierea etică. Masteratul de Etică în Afaceri, Societate și Organizații al Facultății de Filosofie, Universitatea din București, își propune să vină în întâmpinarea instituțiilor medicale, administrative și economice care caută consilieri de etică. Începem să avem din ce în ce mai mulți doctoranzi în domeniul consilierii filosofice și etice. Am colegi care și-au făcut un renume din aceste activități, cum ar fi Laurențiu Staicu, Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Cristian Iftode, cu toții fiind entuziasmați de oportunitățile profesionale pe care le rezervă viitorul. De exemplu, acum lucrăm în cadrul CCEA și al Universității din București la un program de a extinde instituția consilierului de etică și în învățământul pre-universitar. Am făcut câteva programe de formare și o școală de vară cu profesorii din licee și școli generale, fie că erau de chimie, istorie, filosofie sau engleză, iar feedback-ul a fost nesperat de pozitiv. În continuare, trebuie să insistăm cu recunoașterea formală a consilierului de etică în școli și să venim cu manual de etică pentru elevi.

Oricum, absolvenții de filosofie au mult mai multe opțiuni acum decât erau în trecut. Își pot pune la lucru abilitățile în mai multe domenii și, cel mai important, abilitățile lor devin din ce în ce mai valoroase într-o lume în care job-urile sunt preluate de inteligența artificială. Să nu ne mire că o diplomă în filosofie va fi în curând mai căutată decât o diplomă de inginer. Cred că activitățile tehnice vor fi preluate fără prea mari probleme de inteligența artificială. Filosofia prin imaginație creativă, gândire critică și discurs existențial, e mai probabil să reziste. Îmi pare că activitățile spirituale și evaluative vor fi poate singurele care își vor păstra factorul uman.

Sandu Frunză: Consilierea etică pare să fi devenit o practică organizațională destul de accesibilă. Ea are deja și o formă instituționalizată în administrația publică. Potrivit Codului Administrativ, consilierul de etică e unul dintre funcționarii publici care preia și atribuțiile de consilier de etică; el „are, de regulă, studii superioare în domeniul științe sociale, astfel cum este definit acest domeniu de studii în condițiile legislației specific”. Din păcate, în Codul Administrativ nu sunt menționați și absolvenții de științe umaniste, domeniu care i-ar cuprinde și pe filosofi. Dincolo de această situație, vorbind în termenii generali ai eticii organizaționale: care ar trebui să fie profilul profesional al unui consilier de etică? 

Emilian Mihailov: Etica fiind o disciplină care aparține în mod tradițional filosofiei, sunt tentat să spun că profilul profesional al unui consilier de etică trebuie să fie cel de filosof, dar greșesc dacă pun doar acest standard. Eu însumi am argumentat în alt context că etica trebuie predată de filosofi. În cazul consilierii etice lucrurile stau altfel pentru că nu mai vorbim de o disciplină, ci de o varietate de probleme practice. Ceea ce înseamnă că avem mai multe tipuri de consiliere etică. Una e să porți o discuție cu un pacient care nu mai are mult de trăit sau cu o adolescentă care-și pune probleme morale în privința întreruperii unei sarcini și alta e să porți o discuție cu decidenții politici despre politici publice. În primul caz, psihologii ne pot învăța foarte multe pe noi filosofii despre arta de a-i asculta pe ceilalți, iar în al doilea caz specialiștii în comunicare ne pot arăta cât de mult contează narațiunile în dezbaterea publică. În final, cel mai important lucru este conștientizarea faptului că în rezolvarea problemelor practice avem nevoie de mai multe tipuri de cunoaștere și că trebuie să fim deschiși la colaborarea cu celelalte profesii. Consilierul de etică poate veni atât din domeniul științelor sociale, cât și din domeniul științelor umaniste, dacă el este dispus să se formeze interdisciplinar, să înțeleagă natura și tipul de probleme etice. Mai important decât profilul profesional este programul de formare. 

Pe de altă parte, trebuie să corectăm așteptarea că filosofia prin consilierea etică poate oferi de fiecare dată soluții și verdicte. Consilierul de etică poate fi uneori neinteresant sau chiar recalcitrant, tocmai pentru că nu iese în lume să arate cu degetul. El nu trebuie să imite marile figuri moraliste care apar în spațiul public, aici sau aiurea, cu scopul de a separa apele între lichele și sfinți. Consilierul de etică, așa cum îl prefer eu, are menirea să critice și dogmele morale foarte îndrăgite la nivelul societății. El nu este neapărat pe placul oamenilor. Antrenamentul filosofic cultivă un scepticism sănătos față de opiniile morale ale ideologilor de serviciu, economiștilor, politicienilor și capilor instituțiilor religioase. Îmi aduc aminte de un mare filosof care a fost invitat în calitate de consilier etic să asiste la deliberările bioetice dintr-un spital. În timpul consultărilor, punea întrebări de clarificare, ridica probleme conceptuale, critica argumentele slabe și scotea la suprafață incoerența interlocutorilor. Nu a mai fost invitat a doua oară. 

Un consilier de etică trebuie să plece de la premisa că este failibil și să atragă atenția că ceilalți experți sunt și ei failibili. Așadar, trebuie să încercăm pe cât posibil să ne conștientizăm prejudecățile și să le ținem sub control (faptul de a fi filosof nu este un vaccin împotriva celor mai cumplite prejudecăți). Putem scăpa de multe credințe înguste dacă ne-am cultiva o minte deschisă pentru a cunoaște modalitățile diverse, adesea aflate în tensiune, în care oamenii au înțeles să-și ducă viața. Iar fără fermitatea de a căuta adevărul moral într-o manieră nepărtinitoare este greu să fii credibil. De multe ori filosofii publici ne vând sub eticheta adevărului moral propriile idiosincrazii. Și, nu ultimul rând, consilierul de etică trebuie să-și dezvolte o sensibilitate bazată pe compasiune. Fără înțelegerea condițiilor și experienței oamenilor, nu putem evalua adecvat cum se aplică regulile morale. 

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca universitar, filosof și etician – în ce tip de activități ce presupun practicile filosofice vă implicați? În calitate de expert, ce ați putea oferi ca serviciu pentru comunitate? Dacă cineva dorește să facă apel la serviciile dumneavoastră, cum ar putea să o facă?

Emilian Mihailov: Am fost implicat în mai multe proiecte în calitate de expert în etică. În trecut, împreună cu colegii mei din CCEA depuneam efort să informăm instituțiile publice și private despre necesitatea expertizei etice, dar nu găseam o mare deschidere. Dușul rece care ne-a cam tăiat din entuziasm. Totuși, treptat am început să fim contactați din toate părțile. În 2015, am primit invitația neașteptată din partea Comisiei de sănătate a Parlamentului României ca să-mi expun un punct de vedere despre problemele etice ale reproducerii umane asistate medical. Am găsit parlamentari deschiși și interesați să cunoască mai bine problemele bioetice. În intervenția mea din Parlament am atras atenția asupra unor ambiguități terminologice, cum ar fi definiția embrionului sau a implantării/fertilizării post-mortem, și neclarități privind reglementarea cercetării pe embrioni umani. Am recomandat Comisiei de Sănătate o abordare flexibilă care permite utilizarea de embrioni umani în cercetare dacă nu mai sunt folosiți sau devin inutili pentru reproducere, iar in unele cazuri, chiar și crearea de embrioni pentru cercetare ar putea fi permisă dacă există nevoi medicale. În finalul intervenției, am semnalat nevoia de formare și educație medicală continuă despre potențiale probleme etice ce vor apărea în practica medicală după adoptarea legii reproducerii asistate medical. Recent am contribuit la elaborarea unui ghid de bune practici privind activitatea judecătorilor și procurorilor în spațiul social media, într-un proiect coordonat de Consiliul Superior al Magistraturii. Rețelele digitale de socializare pun presiune și ridică noi provocări magistraților atât în ceea ce privește garantarea imparțialității, cât și exercitarea libertății de expresie. Înainte de apariția și utilizarea în masă a social media, magistrații nu aveau foarte multe oportunități de a încălca standardele de deontologie profesională în spațiul public. Acum, magistrații pot transmite instant mesaje către un public larg, cu consecințe adesea imposibil de prevăzut. Această diferență creează noi capcane. Deși libertatea de expresie include libertatea de a ofensa, în cazul magistraților libertatea de a ofensa poate altera încrederea în imparțialitatea lor. Din acest motiv, am propus ca virtutea echilibrului să fie standardul etic după care magistrații să se ghideze în spațiul online. 

Dar eticianul nu oferă doar consultanță instituțiilor interesate, ci trebuie să fie atent și la ce se întâmplă în agora. Poziția sa de universitar îi oferă o perspectivă privilegiată. Din turnul de fildeș poate vedea probleme pe care cei implicați sau imersați în viața de zi cu zi le trec cu vederea. Omul obișnuit poate avea multă suferință în viața lui, astfel încât nu mai are puterea să vadă nedreptățile din societate și să reacționeze. Și cred că aici universitarul poate lua apărarea cetățeanului de rând – pentru că filosoful e într-o poziție în care poate vedea mai bine nedreptățile din societate. Acesta este unul dintre motivele pentru care universitățile nu trebuie modelate după ce se cere pe piața muncii. Instituția universității are nevoie de o anumită decuplare de la graba vieții economice și sociale pentru a anticipa riscuri morale și pentru a reacționa imparțial. Dar sigur că există un risc al implicării în dezbaterea publică, risc pe care noi filosofii nu l-am discutat destul în spațiul românesc. Nu e un accident că cei mai mulți intelectuali publici au arătat până la urmă angajamente partizane. Ei au făcut parte de la bun început dintr-un trib politic sau altul. Eu înțeleg să ai preferințe valorice, nu poți fără ele, dar dacă nu conștientizezi că implicarea civică te poate fura, dacă nu activezi într-o cultură a dialogului critic, atunci e foarte ușor că cazi în clivajul noi versus ceilalți, să uiți de propria failibilitate. Odată ce ai intrat în logica polarizării, marea iluzie, aproape irezistibilă, e să crezi că mai tot timpul ai dreptate, iar cei din tribul advers sunt în eroare. 

Sandu Frunză: Ne aflăm într-o perioadă de criză în care filosofia ar fi firesc să capete un rol tot mai important ca preocupare personală și ca instrument al modelării vieții publice. Credeți că, din punct de vedere cultural, e un moment favorabil ca omul occidental să redescopere importanța reflecției, a gândirii critice, a creativității în zona valorilor existențiale? Cum va arăta din acest punct de vedere viața noastră după pandemie? La ce schimbări ar trebui să ne așteptăm că vor interveni în viața noastră post-pandemică?

Emilian Mihailov: Această criză nu este una care a atacat cu premeditare valorile existențiale. Nu a ieșit din coasta strâmbă a umanității, ca să-l parafrazez pe Kant. Criza primului război mondial a generat strigarea morală „Să nu se mai întâmple vreodată așa ceva!”. Acum avem de-a face cu o altfel de criză, una care scoate la iveală câteva adevăruri fundamentale despre condiția umană contemporană. Nimeni n-a anticipat pauza socială în care ne-a forțat actuala pandemie. În parte, pentru că progresul extraordinar al medicinei poate crea o stare de confort iluzorie. Foarte multe boli care în trecut erau fatale, acum sunt tratabile, avem cea mai mare speranță de viață din istorie, iar rata mortalității infantile este la cote minime. Aceste reușite impresionante distrag atenția de la faptul că ființele umane sunt prin condiția lor vulnerabile. În decembrie 2019, apăreau câteva știri despre un virus misterios dintr-un oraș din China, iar în nu mai puțin de câteva luni toate țările globului au fost afectate economic, social și politic. Rapiditatea cu care s-a răspândit virusul la nivel global ne arată o interdependență fără scăpare a societăților contemporane. 

Mi-e greu să spun cum va arăta lumea după pandemie. E bine să nu ne grăbim cu scenariile despre post-pandemie. Nu văd o distincție clară între faza pandemiei și faza post-pandemiei. Vor exista multe asemănări de familie. Într-o fază intermediară ar putea apărea schimbări care, de exemplu, să vizeze ridicarea nivelului dotărilor medicale din spitalele românești. Pandemia actuală ne-a arătat fără menajamente că problemele de sănătate publică nu pot fi abordate cu provizoratul lui „merge și așa”. Dacă neajunsurile în tratarea problemelor individuale de sănătate sunt adesea mai puțin vizibile, atunci când apar probleme de sănătate publică, dificultățile capătă vizibilitate. După criză, avântul dotărilor suplimentare ar putea deveni standard și extins în toată țara. La fel, Uniunea Europeană ar putea spori sprijinul pentru țările est-europene. Să ne așteptăm, oare, ca cei mai dezavantajați membri ai societății românești să vadă zile mai bune? Să ne așteptăm la investiții suplimentare și bine implementate în educație? Oricum, schimbările nu vin de la sine, iar crizele nu ne forțează la schimbări profunde. Ele creează mai mult oportunități pentru schimbare. Depinde de noi cum le vom fructifica.

Sandu Frunză despre filosofia ca tehnică spirituală

Imagine

Nu cunosc un nume cu o mai mare rezonanță în practicile filosofice decît cel al lui Ran Lahav. În ultimii treizeci de ani vocea sa s-a făcut auzită în mintea și sufletul celor interesați de consilierea filosofică și de practicile filosofice. El este azi probabil cel mai apropiat de imaginea unui Socrate care se retrage în lumea sa interioară pentru a găsi energia cea mai potrivită cu care să însuflețească agora și tumultul vieții ei cotidiene. Ran Lahav îmi amintește de imaginea unui Socrate care se întoarce în universul său intim pentru a dialoga cu spiritul său interior, pentru a cerceta profunzimea orizontului său mental și sufletesc, pentru a contempla adîncimile ființei umane și ale Ființei ca reper ultim al existenței personale.

Volumul The Deep Philosophy Group. History, Theory, Techniques[1] ilustrează foarte bine modalitatea contemplativă de a face filosofie pe care Ran Lahav o propune ca activitate de grup. Ne este oferită aici o filosofie introspectivă asumată de un grup de practicieni ai filosofiei ca reflecție asupra realității personale, care și-a început activitatea în septembrie 2017 și continuă să ne convingă pînă astăzi de puterea extraordinară a filosofiei înțeleasă ca o tehnică de călătorie în interioritatea personală potențată de comuniunea cu ceilalți participanți la descoperirea propriilor lor adîncimi ființiale. O astfel de tehnică filosofică nu contrazice abstractizarea, construcția conceptuală, modelarea ideilor sau demersul logic așa cum sînt ele întîlnite în filosofia academică, dar cu siguranță se dorește și reușește a fi o alternativă. Ea își propune să intre într-un contact strîns cu viața, să o inspire și să o facă mai intensă. Este vorba despre un mod de căutare a autenticității și de construcție a ei prin apelul la ceea ce este originar și ocupă un rol central în experiența personală. 

Ran Lahav și grupul său ne propun o filosofie înțeleasă ca o tehnică spirituală ce pune în valoare realitatea, adevărul, sensul vieții și devenirea umană plecînd de la explorarea a ceea ce este mai profund în ființa fiecăruia și construind pe această bază instrumentele cu care să se producă transformări ale vieții celorlalți și ale propriei persoane.

Volumul The Deep Philosophy Group. History, Theory, Techniques are la bază practicile filosofice oferite de grupul format din Michele Zese, Francesca D’Uva, Massimiliano Bavieri, Kirill Rezvushkin, Stefania Giordano, Sebastian Drobny, Serghey Borisov și coordonat de Ran Lahav. Pe lîngă aspectele privind formarea grupului și tipurile de activități desfășurate sub forma unor programe oferite doritorilor pe plan internațional, ne sînt prezentate, printre altele, cadrele teoretice, tehnicile contemplative, incursiunile personale, reflecțiile hermeneutice și experiențele personale. Din perspectiva acestora, filosofia poate fi asumată ca o tehnică de îmbunătățire a persoanei, a grupului și a vieții ca atare. 


[1] Ran Lahav (Editor), The Deep Philosophy Group. History, Theory, Techniques, Second Edition, (Hardwick, Vermont: Loyev Books, 2019). 

Sandu Frunză despre o reîntîlnire culturală cu Maramureșul

Standard

De Ziua Internațională a Cărții am decis să mă opresc asupra unei cărți cu totul speciale pentru vremurile pe care le trăim. Este o carte ce vizează una dintre marile mele iubiri: Maramureșul. Am fost adoptat spiritual de maramureșeni cînd aveam 14 ani și de atunci mă simt îmbogățit cu iubirea lor și cu cultura lor. Pe autorul cărții despre care vreau să vă vorbesc l-am cunoscut în vremea adolescenței. Era cel mai profund gînditor, cel mai artist și cel mai creativ dintre tinerii pe care i-am cunoscut vreodată. Nimeni de atunci pînă azi nu a mai întrupat în imaginarul meu – cu atîta intensitate, cu atîta simplitate și cu atîta efervescență, imaginea romanticului tînăr Dorin Ștef – care credea în anii 1980 într-o revoluție spirituală care va aduce pacea, iubirea și frumusețea în lume.

Cartea Dicționar de regionalisme și arhaisme din Județul Maramureș[1] publicată de Dorin Ștef se înscrie în efortul său de conservare a culturii Județului Maramureș. Autorul ne-a obișnuit cu bucuria și rigoarea cercetărilor și creațiilor sale în lucrări anterioare precum: Miorița s-a născut în Maramureș (2005), Istoria folcloristicii maramureșene (2006), Antologie de folclor din Maramureș (2007), A treisprezecea elegie (2007), Maramureș brand cultural (2008), Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (DRAM) (2011, 2015), Dicționar etimologic al localităților din Maramureș (2016). Cartea de față este o nouă ediție, revăzută și îmbunătățită, a DRAM. Așa cum sîntem informați pe coperta a IV-a: „La termenii glosați anterior s-au adăugat variante lingvistice, citate ilustrative și s-au identificat sensuri noi (însumat, circa 1000 de intervenții). În plus, s-au introdus peste 2000 de termeni noi și circa 600 de variante lexicale. Astfel, ediția de față cuprinde peste 7800 de intrări, din care 6700 sunt cuvinte propriu-zise, iar 1100 sunt variante lexicale”.

Dicționarul este însoțit și de un Cuvînt înainte în care ne sînt expuse date cu privire la contextul cultural și științific, aspecte privind metodologia cercetării, date tehnice privind prelucrarea datelor, dar sînt expuse și motivații ale publicării unui asemenea volum. Unul dintre argumentele autorului pentru realizarea acestui Dicționar „se referă la necesitatea recuperării și conservării valorosului fond lingvistic din Maramureș, care este supus, în momentul de față, unui accelerat și ireversibil proces de dezintegrare, sub imperiul globalizării culturale”.[2] E important de menționat că lexiconul ne oferă și un Index al localităților din Județul Maramureș și o foarte consistentă Bibliografie, care pot fi folosite ca un excelent îndrumar pentru cei care ar dori să intre mai profund în lumea acestor cercetări.

Răsfoiesc cu plăcere acest Dicționar – o ediție foarte elegantă, o creație editorială de excepție – și mă gîndesc la mina de aur pe care o am în mîinile mele și pe care pot să o explorez cu plăcerea unei inițieri în lumea Maramureșului ce pare să mai rămînă vie doar în cărți precum cele oferite de Dorin Ștef. Mi-l imaginez pe autor, mereu tînărul consultant de asigurare de la NN Asigurări de viață din Baia Mare, stînd în Căsuța din deal din Gârdani și trimițînd către noi fante de lumină dintr-o lume a cărei frumusețe o putem mereu reconstitui prin experiența cărților și a bucuriei de a fi împreună pe care acestea ne-o procură.


[1] Dorin Ștef, Dicționar de regionalisme și arhaisme din Județul Maramureș, (Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2021).

[2] Dorin Ștef, „Cuvînt înainte” în Dorin Ștef, Dicționar de regionalisme și arhaisme din Județul Maramureș, (Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2021), 7.

Sandu Frunză despre un demers privind deontologia academică și etica aplicată

Standard

Perioadele de criză sînt benefice pentru reîntoarcerea la filosofie, la morală sau la spiritualitate. Este firesc să vedem că profesioniștii din aceste domenii ale creației umane capătă o vizibilitate mai mare în perioadele de criză. Pentru că, adesea, criza este percepută ca un bun prilej pentru inițiere și creștere personală este firesc ca reflecția filosofică să devină cît mai accesibilă unui public cît mai larg, pentru beneficiile existențiale pe care le poate aduce. Unei asemenea faze de inițiere purificatoare putem să îi asociem și discursul privind nevoia îmbunătățirii morale. Iar aici practicile profesionale ar trebui să fie cît mai vizibile în relația lor cu deontologia. Pe un asemenea fundal aș dori să remarc faptul că Editura Eikon ne ispitește cu un volum impresionat de 627 de pagini dedicate eticii. Descurajant la prima vedere datorită întinderii și diversității, foarte provocator pe parcurs și cu o impresie bună lăsată la sfîrșitul unui demers de cîteva zile de lecturi, pe îndelete, pe teme etice.

Volumul Deontologie academică şi etică aplicată[1] coordonat de George Colang aduce împreună nume foarte importante din reflecția filosofică și analiza etică alături de autori în formare, cu preocupări în diverse zone ale creativității etice sau filosofice. Marea varietate de teme abordate face ca volumul să fie deschis spre un public foarte larg. Pot fi cuprinși printre cititorii acestei cărți pasionații de „Deontologie academică și propedeutică filosofică”, „Deontologie economică și etică în afaceri”, „Deontologie administrativ-juridică și elemente de filosofia dreptului”, „Deontologie medicală și bioetică” sau „Deontologie în comunicare și etică în relații publice”. Totodată, în secțiunea de interviuri ni se propun dialoguri filosofice pe toate temele la modă azi în reflecția etică. Aproape 50 de autori ne așteaptă să le împărtășim dilemele etice, expertiza etică și diversele problematizări deontologice cărora sînt chemați să le facă față profesioniștii în diverse cîmpuri profesionale. Perspectiva este în general una care vine dinspre etică și filosofie, dar sînt remarcabile și contribuții ale unor profesioniști care intră pe teritoriul eticii dinspre practicile profesionale și nevoia lor de modelare etică.

George Colang ne aduce împreună prin efortul său de recontextualizare a filosofiei în spațiul academic, prin relatări ale prezenței eticii în diverse medii profesionale, prin modalitățile de pătrundere ale filosofiei și eticii în dezbaterea publică și în modelarea sferei publice, dar și prin resituarea eticii și filosofiei în dialog. Este vorba de deschiderea filosofiei în relația cu celelalte discipline, de construcția relațiilor etice în spațiului dialogului, cît și de starea dialogică produsă de jocul ideilor, al opiniilor și al descifrării situațiilor dilematice care fac din dialog o instanță de construcție morală. Interviurile cuprinse în acest volum sînt o dovadă foarte bună a valorii dialogului pe teme etice și filosofice. 

Vocile plurale care ne vorbesc despre statutul eticii, despre neputințele și deopotrivă despre puterile speciale ale eticii, despre caracterul salvator al eticii într-o lume ce pare să fie în derivă, despre virtuțile recuperării filosofiei în viața profesională și în constituirea unei viziuni asupra valorilor personale, despre dificultățile punerii împreună a eticii și adevărului, despre ambiguitatea prezenței etice în situații profesionale sau despre exigențele minimale ale unei etici postmoderne – fiecare dintre acestea, și multe altele, fac deliciul lecturii unei cărți construită după principiile intervențiilor democratice, care lasă loc unei conviețuirii sub semnul filosofiei, al eticii și al profesionalismului.


[1] George Colang (coordonator), Deontologie academică şi etică aplicată, (București: Eikon, 2021). 

Sandu Frunză despre o invitație la o nouă întîlnire cu Teodor Dima

Standard

„Unde sînt cei care nu mai sînt?” – m-a întrebat cîndva, pe neașteptate, poetul. Și am avut o tresărire. M-am simțit ușor jenat că m-a luat prin surprindere și nu aveam pregătit un răspuns. Între timp, m-am obișnuit cu ideea că la întrebările fundamentale nu trebuie să avem răspunsuri de-a gata. Printre altele, am constatat că nu numai atunci, dar nici acum nu sînt încă pregătit să dau un răspuns cu valabilitate generală unei asemenea întrebări, deși îmi place să cred că în fiecare dintre răspunsurile parțiale există o posibilă părticică ce poate contribui la schițarea unui contur.

Vreau să las aici o picătură din oceanul care ar putea să prindă contur prin reflecția și trăirea noastră comună. Nu vreau să contrazic nici viziunea religioasă asumată de mine, nici cea a posibililor mei cititori, dar cred că cei pe care îi iubim și/sau îi prețuim sînt situați undeva într-un spațiu intermediar, un spațiu al întîlnirilor privilegiate, al întîlnirii pe care fiecare o putem avea cu ceea ce este mai bun în noi.

Azi am trăit un moment cu totul special legat de cei plecați dintre noi. Am avut confirmarea faptului că cei dragi pot fi regăsiți în circumstanțe dintre cele mai apropiate de viața noastră cotidiană, într-un asemenea spațiu al întîlnirilor privilegiate. Azi am constatat că îmi este dat să pot să îl reîntîlnesc pe Teodor Dima (1939-2019) în deschiderea oferită de coperțile unei cărți. Poate și pentru că el iubea cărțile așa cum am învățat de la Emmanuel Levinas că ar mai putea arăta doar chipul iubirii pentru Dumnezeu.

Un volum In Memoriam poate semănă cu o criptă care nu ne lasă să pătrundem tainele de dincolo de mormînt sau poate semănă cu locul unui ritual de trecere prin care fiecare pas făcut ne apropie de tainele existenței din postexistență, în aceeași măsură în care cel căruia i se cinstește memoria este adus în proximitatea vieții și în iubirea celor rămăși în existența de zi cu zi. O provocare la o astfel de întîlnire privilegiată ne propun Eugen Huzum și Cătălina Daniela Răducu în volumul In Memoriam Teodor Dima.[1]

Volumul dedicat filosofului Teodor Dima este structurat în trei părți: „Momente și repere biografice”; „Coordonate ale operei filosofice” și „Pornind de la Teodor Dima”. Sînt reunite texte semnate de mai multe personalități, de prieteni, colaboratori, foști studenți sau ucenici ai profesorului Dima, fiecare dintre ei ajunși la un nivel semnificativ de reprezentativitate pentru domeniile de reflecție și creație pe care le reprezintă. Cititorul poate avea o bună întîlnire cu filosoful Teodor Dima prin intermediul textelor semnate de Eugen Huzum, Cătălina Daniela Răducu, Laurențiu Șoitu, Tiberiu Șoitu, Nicu Gavriluță, Sandu Frunză, George Foca-Rodi, Marius Dumitrescu, Traian-Dinorel Stănciulescu, Petru Dunca, Doru Tompea, Aurel Papari, Valică Mihuleac, Ioan Biriș, Petru Bejan, Cristina Gavriluță, Ionel Narița, Mircea Flonta, Viorel Barbu, Marin Aiftincă, Anton Adămuț, precum și doi filosofi academicieni care între timp ne-au lăsat să ne întrebăm și în legătură cu ei: pe unde mai sînt Alexandru Surdu și Alexandru Boboc? 

Textele cuprinse în această carte oferă rememorări și evocări ale personalității filosofului Teodor Dima, valorizări ale contribuției filosofului la creația și gîndirea universală, reflexii provocate de întîlnirea cu opera acestuia și analize filosofice care folosesc textele academicianului Teodor Dima pentru a duce mai departe fie idei din contribuția sa originală, fie dezvoltări ale unor gînduri pe care acesta le-a germinat și le-a lăsat să fie duse mai departe de creația filosofică românească viitoare.

Am găsit aici un Teodor Dima mai viu ca oricînd, cu spiritul său bun și ocrotitor, cu iubirea de oameni, de cultură, de logică, de filosofie și de viață. M-am bucurat cu toată puterea mea de întîlnirea prilejuită de această carte.


[1] Eugen Huzum, Cătălina Daniela Răducu (editori), In Memoriam Teodor Dima, (București: Editura Academiei Române, 2020).

Sandu Frunză despre colivia noastră construită de Laurenţiu Şoitu

Standard

Cred că trece pe neobservate faptul că s-a scurs un an de la momentul în care românii au acceptat cu o anume seninătate să le fie suspendate drepturile constituționale, să le fie îngrădite drepturile ce derivă din prevederile internaționale legate de drepturile și libertățile fundamentale, să se facă abstracție de demnitatea lor umană și să accepte toate restricțiile pe care le impunea (în numele salvării naționale) un grup restrîns care reprezenta guvernanța sanitară.

Acceptarea diminuării condiției democratice era însoțită de speranța că, într-o perioadă scurtă, criza – care a făcut posibilă starea de excepție în care ne aflam – va fi depășită, iar măsurile luate de guvernanți vor fi urmate de revenirea imediată la normalitate. Izolați în propria noastră singurătate, am descoperit între timp că experimentele sociale la care sîntem supuși au și o latură traumatică, ce a devenit pe parcurs tot mai puternică. Mai apoi am descoperit că închiderea (totală sau parțială) a unor activități din economia națională devine o resursă de îngrijorare și de diminuare a vieții bune. Am putut constata că deși povestea în care eram incluși ne vorbea de nevoia de conservare a propriei noastre vieți și a stării de sănătate, grija cea mai mare a guvernanței sanitare era de fapt să ia măsurile necesare ca sistemul medical să nu intre în colaps. Ne-am trezit că starea de urgență ne plasa în mijlocul unui război cu un dușman nevăzut în care funcționa și propaganda de război și dezinformarea și dezvoltarea teoriilor conspirației și întreaga mitologie a eroului salvator întrupat de echipa guvernanței sanitare. Dar mai ales ne-am obișnuit destul de repede cu ideea că lumea de după sfîrșitul pandemiei nu va mai putea fi la fel, că o parte din restrîngerile instalate nu vor mai fi redobîndite în integralitatea lor de altă dată, iar conviețuirea cu virusul ne va fi la fel de grea precum conviețuirea cu singurătățile noastre din etapa declarării stării de urgență.

Privind înapoi, după un an, toate traumele și neajunsurile perioadei crizei pandemice par a fi trecut pe lîngă noi ca o lecție pe care nu am învățat-o, ca o experiență din care pare că nu am învățat mare lucru. Poate timpul a fost prea scurt, poate complexitatea și profunzimea fenomenelor ne-a luat prin surprindere ca ființe obișnuite cu superficialitatea, dar și cu binefacerile aduse de societatea de consum, de sub-cultura democratică specifică culturii de masă. Sau poate pur și simplu parcurgînd criza pandemică am început să ne obișnuim cu ea, am uitat sau ocultat lucrurile negative, ca într-un proces terapeutic în care am pus în joc, pe cît posibil, doar resursele pozitive ale acestei perioade. Mă gîndesc că va veni un timp în care ne vom reîntoarce la înțelegerea a ceea ce s-a petrecut cu noi și cu lumea noastră în această perioadă. Atitudinile noastre reflexive și practicile hermeneutice vor avea nevoie de situări în funcție de anumite repere. 

Fără îndoială, unul dintre cele mai importante repere în înțelegerea acestei perioade este volumul de eseuri Covid. Colivia noastră, coordonat de profesorul Laurenţiu Şoitu.[1] După spusele coordonatorului: „Am dorit ca volumul să fie un document editat în perioada de maximă prezenţă a pandemiei, încărcat de forme ale raportării aşezate între optimism şi destulă tristeţe, între (auto)ironie şi umor, între analiza rece a savantului şi emoţia dezlănţuită a scriitorului, între dorinţa de autocontrol şi vulcanica izbucnire generată de blocarea unor drepturi fundamentale”.[2] Este vorba despre prima carte de eseuri despre pandemie editată în context cultural românesc. Ea a fost realizată cu contribuția a 50 de specialiști aduși împreună din toate regiunile țării, din domenii dintre cele mai diverse (o combinație surprinzătoare de personalități din lumea teologică, cea filosofică, cea culturală,  cea științifică, cea a experților și a participanților la înfăptuirea actelor de cultură, care poate niciodată și cu nici o altă ocazie nu ar fi încăput între aceleași coperți), dar reuniți în jurul unei experiențe comune, trăită de fiecare în felul său, în perioada celor 6 săptămîni de restricții la care am fost supuși de către guvernanța sanitară. 

Dintre textele oferite de cei 50 de autori care au contribuit la publicarea celor 390 de pagini ale acestui volum mi-au reținut atenția: „Frica de coronavirus și rezistența prin credință” de Wilhelm Dancă; „Noul infinit al vieții. Dileme biopolitice în postumanism” de George Bondor; „Pandemie cu PR” de Aurel Codoban; „Viața de pe o zi pe alta. Însemnări desperecheate din izolare” de Mihai Dinu Gheorghiu; „Iubeşte şi fă ce vrei!” de Anton Adămuţ; dar și seducătorul titlu „Aici mă cunoaște Dumnezeu după nume” de Laurenţiu Şoitu. 

Contextul apariției volumului face posibilă punerea împreună a unor reflecții filosofice foarte provocatoare, cu aspectele științifice noi marcate de ambiguitatea perioadei, elemente de gîndire creativă în vecinătatea experiențelor spirituale și religioase, dar și anumite știri false vehiculate în comunicarea mediatică, precum și anumite perspective conspiraționiste prezente în cultura globală în această perioadă și adaptate contextului românesc. 

Cartea reflectă foarte bine toate slăbiciunile noastre, toate fricile ascunse, toate aspirațiile noastre pentru normalitate, întreaga noastră putere de a intra într-un război epidemiologic cu speranța că vom ieși învingători, dar și înclinația noastră spre construcții imaginative și salvatoare, tendința noastră de a accepta adevăruri care ne duc doar pînă la jumătatea drumului și apoi ne abandonează în ambiguitate, precum și credințele noastre în diferite fantasme.

Volumul reprezintă un reper pentru înțelegerea funcționării structurilor constitutive ale mentalităților românești în situații de criză. Indiferent de poziția sa teoretică sau ideologică, oricine va dori să înțeleagă cîte ceva despre trăirea și exprimarea „la cald” a experiențelor crizei pandemice se va simți obligat să ia ca un reper substanțial și cartea coordonată de profesorul Laurenţiu Şoitu.


[1] Laurenţiu Şoitu (coord.), Covid. Colivia noastră, (Iași: Institutul European, 2020).

[2] Laurenţiu Şoitu (coord.), Covid. Colivia noastră, (Iași: Institutul European, 2020), 11.