Cu Iulia Grad despre practicile filosofice și clubul de filosofie pentru copii în lumea care se pregătește cu timiditate să iasă din pandemie

Standard

iuliagrad2

Sandu Frunză: Sînt tentat să vă pun întrebări legate de etica în comunicare, de etică organizațională și consultanță etică, avînd în vedere că în ultima vreme ați publicat cîteva studii valoroase pe aceste teme. În același timp, vreau să amintesc pentru cititorii noștri și faptul că aveți cercetări semnificative pe problematica eticii în publicitatea care îi implică pe copii, fie ca protagoniști, fie în calitate de consumatori. Dar nu am să vă cer de data asta să ne vorbiți de deontologie sau de aplicații ale eticii la viața profesională. Aș dori să remarc activitatea dumneavoastră în domeniul filosofiei aplicate. Sînteți printre cele mai entuziaste și active organizatoare ale Clubului de filosofie pentru copii. Aș vrea să faceți pentru cititorii noștri o introducere în această practică filosofică în care copiii sînt incluși ca parte activă a reflecției și creativității filosofice.

Iulia Grad: Într-adevăr, activitatea de mea de cercetare abordează în special teme din zona eticii în comunicare. Dar sunt foarte entuziasmată și în ceea ce priveşte activitatea mea în cadrul Clubului de filosofie cu copiii. Domeniul filosofiei pentru  copii (P4C)  poate fi înscris în categoria demersurilor de scoatere a filosofiei din limitele turnului de fildeş şi de „punere la treabă”, în formule diluate, bineînţeles, în contextul vieţii concrete obişnuite. P4C porneşte de la premiza că filosofia se împacă spontan, neforțat cu mirarea naturală a copiilor şi cu intuiţiile lor. Trebuie, bineînțeles, să păstrăm proporţiile atunci când vorbim despre „concepte filosofice.” Este vorba de forme diluate, care rețin articulaţiile esenţiale ale unei teme filosofice, şi care prezintă problema în contextul unei poveşti, cu rol de stimul.

Există preocupări în domeniul filosofiei pentru copii de decenii bune, numele cele mai cunoscute fiind în acest sens, Matthew Lipmann sau David White. Şi evoluţia recentă a P4C este foarte interesantă, existând mai multe direcţii de cercetare şi de practică. In UK, de exemplu, sunt Peter Worley de la  The Philosophy Foundation sau Jason Buckley, The Philosophy Man. În România, deşi trendul este mai timid, există centre active, cum ar fi cel coordonat de dl. prof. Marin Bălan de la Bucureşti. În Cluj Napoca primele preocupări în zona P4C au fost inițiate de dna prof. Monica Diaconu.

Sandu Frunză: Orașul Cluj este în tot mai mare măsură nu numai orașul filosofului Lucian Blaga, nu doar centrul unei reflecții filosofice foarte importante prin filosofii legați de Universitatea Babes-Bolyai, ci și prin faptul că se constituie ca un model de cultivare și de impunere în conștiința publică a unei practici filosofice destul de puțin cunoscută publicului larg: filosofia pentru copii. Cum a apărut această inițiativă și în ce fel se dezvoltă activitatea de club filosofic pentru cei mici?

Iulia Grad: Contactul meu cu filosofia pentru copii se datorează Mihaelei Frunză, căreia îi sunt foarte recunoscătoare. Ea a început în 2016 colaborarea cu Biblioteca Judeţeană clujeană, organizând pe parcursul unei luni întâlniri pe teme filosofice cu copii cu vârste cuprinse între 8 şi 12 ani. În 2017 programul a fost dezvoltat şi la Filiala Traian Brad a BJC într-un proiect câştigat în cadrul competiţiei Com’on Cluj. Cu această ocazie, echipa clubului s-a extins, şi am fost şi eu cooptată, alături de Ariana Guga şi Iulia Medveschi. După această etapă, proiectul coordonat de Mihaela a luat avânt şi acum, sau mai precis, înainte de pandemie, fiecare filială a BJC găzduia un club de filosofie; s-au alăturat echipei şi Liana Precup şi Persida Bec, care îşi scriu tezele de doctorat pe teme de filosofie pentru copii, precum şi studenţii care fac cursul opţional de filosofie pentru copii.

Activităţile se construiesc în jurul discuţiilor pe care copiii le iniţiază pornind de la un stimul. În cazul Clubului nostru este vorba de cele mai multe ori despre o poveste. Dar stimulii pot fi video-uri, cântece, imagini, etc. Ţinând cont că avem deja ceva experiență la club, s-au dezvoltat câteva obiceiuri şi unul important este citirea poveştilor cu voce tare de către fiecare dintre participanţi, pe rând. Funcţionează în opinia noastră ca un bun exerciţiu de cultivare a respectului şi a toleranţei reciproce; pare un termen puternic, dar este vorba despre participanţi cu vârste care variază de pe la 7 ani, când abia învaţă să citească până în jur de 12, când sunt deja, mulţi dintre ei, cititori înrăiţi. Copiii au răbdare unul cu celălalt, se ajută iar această atitudine se menţine şi în etapa următoare a fiecărei întâlniri, cea cu discuţiile, când se întâmplă să se mai încingă spiritele. Însă, un fapt pe care l-am remarcat este deschiderea copiilor spre dialog, spre argumentele celorlalţi,  uşurinţa cu care ei se repoziţionează în funcţie de cât de convingătoare sunt argumentele celorlalţi. Cultivarea dialogului şi a deschiderii într-un cadru în care miza nu e formularea răspunsului corect definitiv este în opinia mea unul dintre aspectele definitorii pentru ceea ce facem noi la club. Din acest motiv, sintagma care descrie cel mai bine activitatea clubului nostru este „comunităţi de dialog”.

În aceeaşi ordine de idei, o altă chestie pe care am remarcat-o este uşurinţa cu care copiii rezistă tentaţiei moralizării.  Deşi sunt subliniate, evident, alegerile corecte, virtuţile, comportamentele bune, etc. perspectiva aceasta nu acaparează discuţia şi copiii intuiesc articularea conceptuală filosofică a poveştii. Foarte rar se întâmplă ca răspunsurile să fie monolitice, nesurprinzătoare şi bineînţeles neajustate sau ne-updatate până la sfârşitul întâlnirii. 

Sandu Frunză:  Știu că, o dată cu suspendarea activităților didactice, activitatea cu micii filosofi s-a intensificat aici la Cluj. Ce a schimbat situația de criză medicală, care ne-a luat prin surprindere, în activitatea clubului de filosofie? Cum a fost trecerea la experiența spațiului virtual? A fost vorba doar despre o schimbare a mediului de transmitere a mesajului datorată imposibilității organizării unor întîlniri față către față sau situația de excepție prin care am trecut în perioada stării de urgență a adus ceva nou și în privința tematizărilor și a atitudinilor copiilor față de reflecția filosofică?

Iulia Grad: Da, activitatea Clubului nu a fost încurcată de marea mutare în online cauzată de pandemie. Din contră, am putea spune. Cred că o mare parte din cei care avem privilegiul accesului la internet şi la tehnologia de comunicare  putem să spunem că situaţia actuală ne-a învățat ceva nou, prin faptul că ne-a scos din zona de confort şi ne-a obligat să utilizăm instrumente de a căror existenţă doar ştiam, fără să ne sinchisim să le cunoaştem mai bine. Totuşi, mărturisesc că, în ciuda acestui câştig, ideea ca situaţia actuală să se prelungească pe termen lung mă înspăimântă.

În ceea ce priveşte activitatea clubului, Mihaela Frunză şi Liana Precup sunt cele care au găsit foarte repede variante de scenarii şi soluţii la posibilele probleme cu care ne-am putea confrunta în  online. Ele s-au ocupat foarte eficient de partea care este de fapt cea mai solicitantă în desfăşurarea activităţilor clubului în noile condiţii, organizarea atelierelor. După cum aţi menţionat şi dumneavoastră, Clubul de filosofie cu copiii s-a adaptat foarte bine la noile condiţii, ajungând la un impresionant număr de 20 de ateliere de filosofie la care au participat în jur de 80 de copii din mai multe oraşe din România şi chiar din mai multe țări.

Copiii s-au adaptat şi mai bine noului format, atât membrii vechi ai clubului, cât şi nou-veniţii. E uimitor cât de uşor găsesc ei toate butoanele pe care tu te chinui destul de mult să le dibuieşti! Eu mărturisesc că o dată a trebuit să dezactivez mai multe funcţii pentru că deja copiii erau mult prea în largul lor cu „screen share” sau „mute all”. Dincolo de micile provocări de natură  tehnică, este evident că asta este lumea lor, până la urmă.

Un aspect pozitiv important este faptul că avem participanţi din alte oraşe şi chiar din alte ţări, ceea ce ne-a convins că, şi după ce  vom reveni la normal, activitatea în online a clubului trebuie neapărat să continue.

Referitor la tematica abordată, nu am dorit să facem trimiteri evidente la pandemie, din contră, am evitat abordarea directă a subiectului. Însă poveştile de la care am pornit au permis atingerea tangenţială a situaţiei actuale. De exemplu, o poveste despre super eroi în care am vorbit despre putere şi responsabilitate, sau o altă poveste în care am vorbit despre modul în care limbajul ne determină gândirea au permis trimiteri la situaţii cu care ne confruntăm toţi, în contextul pandemiei, inclusiv copiii.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca profesoară care predă etici aplicate la Universitate, ca specialistă în arta dialogului interpersonal și în dialogul intercultural – cum vă poziționați în cîmpul activităților cu copiii? Ce provocări vă aduce pe plan intelectual, civic și profesional implicarea în activitățile clubului de filosofie pentru copii?

Iulia Grad: Cu siguranţă, să lucrezi cu tinerii este un privilegiu pe care îl conştientizează orice profesor. E drept, acest privilegiu vine cu provocări serioase şi mai ales cu spectrul anacronismului care planează mereu asupra profesorului.

Cred că provocarea majoră constă în a reuşi să fii convingător în prezentarea relevanţei astăzi a conceptelor şi ideilor filosofice clasice şi a importanţei majore a instrumentelor specifice reflecţiei filosofice. Gândirea logică, argumentată, gândirea critică, curajul de a merge dincolo de aparenţe şi dincolo de limitele confortului şi astfel deschiderea către dialogul cu celălalt sunt apanajul filosofiei, şi sunt, în acelaşi timp, instrumentele indispensabile unei situări sănătoase în vremurile tulburi în care trăim.  Până la urmă, acestea constituie arma fiecăruia dintre noi în faţa fenomenului care, deşi dificil de definit, defineşte lumea în care trăim: asaltul asupra adevărului prin intermediul celei mai eficiente tactici, cultivarea indiferenţei faţă de adevăr. În acest context, beneficiile, dovedite ştiinţific, ale apropierii copiilor de reflecţia de tip filosofic devin cu atât mai clare. Iar perspectiva propusă de Matthew  Lipman este reconfirmată. Lipman spune că miza educaţiei trebuie să fie formarea gândirii, referindu-se aici la mai multe dimensiuni  precum cea critică, a celei creative şi a celei care priveşte grija, precum şi a aspectului reflexiv. Si consideră că o contribuţie fundamentală în vederea realizării acestei misiuni ar fi introducerea filosofiei în curriculumul ciclului şcolar primar şi gimnazial.

Sandu Frunză: La ce schimbări vă așteptați o dată cu ieșirea din pandemie? Care va fi, în general, trendul de răspîndire a practicilor filosofice (a activităților cluburilor de filosofie pentru copii, a consultanței etice și a consilierii filosofice etc.) în perioada în care vom încerca să învățăm să conviețuim cu COVID 19 fără a ne lăsă afectați în ceea ce privește asumarea frumuseții vieții pe care o merităm ca trecători prin cea mai bună dintre lumile posibile?

Iulia Grad: Nu cred că pandemia va genera schimbări majore în viaţa noastră. Cu siguranţă, toată povestea, prin puterea şi viteza cu care ne-a lovit, ne-a dezorientat, ne-a obligat să ne rearanjăm vieţile şi să ne reevaluăm priorităţile, atât la nivel individual, cât şi social. Iar asta presupune confruntarea cu întrebări care sunt, în esenţă, filosofice. În acest context, diferitele practici filosofice, care au cunoscut o evoluţie interesantă şi înainte de pandemie, devin şi mai relevante. Multe aspecte ale vieţii noastre vor fi o perioadă sub impactul pandemiei, cum ar fi relaţia cu boala, cu alteritatea, cu autoritatea; sau, relaţia cu tehnologia, rolul major pe care îl joacă în contextul crizei actuale, atât în calitate de colac de salvare pentru vieţile, personale şi profesionale, ale multora dintre noi, cât şi ca vehicul al forţelor extrem de nocive ale dezinformării şi propagandei.  Cu siguranță, sunt multe lecţii de învăţat aici, dar mă gândesc că, încet-încet, lucrurile vor reintra în normalul de dinainte de pandemie.

Cu Tudor Cătineanu despre filosofie, practici filosofice și deontologie

Standard

poza tudor 2

Sandu Frunză: Sînteți o figură simbolică a creației filosofice în România. Lucrările dumneavoastră de etică și deontologie sînt un reper fundamental al reflecției filosofice. Atît originalitatea lor cît și profunzimea la care ne duc analizele nuanțate pe care le propuneți fac ca textele dumneavoastră să fie un continuu izvor de inspirație și de trezire a creativității. Aș vrea să ne spuneți: Ce părere aveți despre conceptul de practici filosofice?

 Tudor Cătineanu: La întrebarea privind „practicile filosofice”, vă răspund teoretic și filosofic. Cuvântul „filosofie”, după cum știm, înseamnă „dragoste de înțelepciune”. Avem și expresia populară „Dacă tăceai, filosof rămâneai!” Acest ultim enunț vrea să ne spună că nu este treaba Filosofului să intervină în problemele practice și curente ale cetății. Sarcina lui este una contemplativă și reflexivă, nu una pragmatică. Sarcina fundamentală a Filosofiei constă în elaborarea unei Viziuni asupra Existenței, iar această Viziune poate fi una sistematică sau una nesistematică, dar necesar coerentă, în ambele cazuri.

Aristotel a făcut distincția dintre  latura „esoterică” și latura „exoterică” a oricărei Filosofii. Pe plan „esoteric”, oricare Filosof se ocupă de elaborarea Filosofiei lui, făcând abstracție de tot ceea ce îl înconjoară, deci stând, cum se spune, în „Turnul de fildeș”. Latura exoterică vizează expunerea viziunii lui în fața celorlalți, a altora. Acești alții sunt de regulă elevii și viitorii discipoli, instruiți și educați în „Liceul” lui Aristotel. Aici, se cuvine să distingem între „a instrui” și „a educa”. Instruirea este reflexivă și informațională, pe când educația este una etică și axiologică, mai nou, și deontologică. Aici apare și un posibil paradox: poți fi instruit enciclopedic, dar să fii lipsit de caracter, adică de Bun-simț. Invers, poți  să ai Bun-simț, dar să fii lipsit de cultură, să fii „un om simplu”, cum se spune. Și oamenii simpli au viziunea lor, care de regulă este religioasă. Relația dintre Filosofie – ca Metafizică – și Teologie, este și azi una deschisă și problematică. Oricum, pe latură exoterică, majoritatea copiilor primesc o instrucțiune și o educație religioasă, încă din familie, iar cu Filosofia iau contact abia la Liceu (nu la cel al lui Aristotel). Din păcate, prin inițiativa unui „filosof” coleg, ajuns Ministrul Învățământului, ponderea Filosofiei în Licee a scăzut dramatic. În acest context, recentele inițiative privind „Educația filosofică a copiilor” sunt absolut binevenite, iar aici eu vă aduc un cuvânt de laudă, d-voastră și soției, doar ca un fost Profesor.

Personal, aș putea ilustra ideea nevoii de Filosofie a copiilor, printr-o secvență biografică personală. Ca tot omul, am fost și eu copil. Mama Silvia era o ființă profund religioasă și era solista Corului bisericesc din comuna Teaca. Tata Victor a fost mai mulți ani prizonier de război în Siberia. Frecventa Biserica doar duminical, sau de sărbători, dar avea și unele îndoieli în materie de credință. În Teaca, părintele Narița organiza, în fiecare Sâmbătă, lecții de educație religioasă a copiilor, la care participam constant. Ajuns la liceul „Al. Papiu Ilarian”, la internat, într-o noapte nu am mai putut adormi. Pentru prima dată în viața mea, am intuit vag, tulbure, dar am intuit Infinitul spațial. Atunci au început îndoielile și întrebările. Am stat de vorbă cu un admirabil Pedagog, iar dânsul m-a orientat spre cărțile de Filosofie, care erau în Biblioteca Liceului. Am început cu „Dialogurile” lui Platon și am mers mai departe. La Liceu nu se preda Filosofia, deci Pedagogul a avut rolul pe care inițiatorii recentei mișcări privind educația filosofică a copiilor, îl au astăzi. Această mișcare are o premisă psihologică și epistemologică mult mai temeinică decât s-ar putea crede. Dacă folosim cuvântul „orizont”, în înțelesul lui Lucian Blaga, copiii, aflați în pragul adolescenței, au un orizont perceptiv, inclusiv spațio-temporal, mult mai amplu decât cred maturii, adică mulți dintre aceștia. Unul dintre copiii mei, cam pe la 8-9 ani, m-a întrebat:  „Tată, dar eu unde eram, pe când încă nu eram?”

NB. Ca o completare istorică, cele mai multe viziuni filosofice aveau și un model uman dezirabil, promovând, ca o virtute fundamentală, Înțelepciunea. Ea a fost exprimată și ca „Simț al măsurii”, încă de la Aristotel. Inclusiv Jean Piaget face distincția între „Iluziile cognitive” ale Filosofiei și „Înțelepciunea” ei. Dar simțul măsurii îl găsim și în cultura populară, în zicătoarea „Ce-i prea mult nu-i sănătos”. Aceasta înseamnă că orice consiliere filosofică trebuie să se miște între ce ne spun filosofii și ce ne spune Bunul-simț, prezent categoric în simțul comun  și Bunul-simț al oricărui popor. Dacă nu mă înșel, recentul promotor al ideii „consilierii filosofice”, adică Lou Marinoff, merge chiar pe această idee. A găsi o conjuncție între vârful Piramidei (Metafizica) și baza ei (oamenii simpli) este o operație și o operă profund umană, una de Omenie.

Sandu Frunză: Vă prețuim ca etician, ca metafizician, ca filosof al sensibilității și practician pe terenul culturii, dar mai ales ca Profesor. De-a lungul anilor, ați predat mai multe discipline. Cum ați asigurat aspectul lor practic – cel pe care l-am putea asocia astăzi cu idea de filosofie aplicată și de practici filosofice?

Tudor Cătineanu: Într-adevăr, înainte de a ajunge și la Mass-media, am avut o lungă carieră didactică, predând mai multe discipline teoretice. După terminarea „Facultății de Filologie” (1964), am fost Profesor la Sighișoara. Am fost și Director-adjunct, responsabil cu un „Cămin de fete orfane”, aflat lângă școală. A fost o experiență șocantă, să văd atâta suferință la niște copii nevinovați, loviți de soartă. Aici am învățat lecția diferenței dintre „a critica”, „a indica” „a sfătui” și „a ajuta” efectiv. Orientarea mea fundamentală, ca dascăl și om, rămâne una constructivă. Într-o situație dezastruoasă, de pustiu, chiar dacă se ivește doar un firicel de iarbă verde, trebuie („se cuvine”, „se cade”, ar spune Constantin Noica) să avem grijă de el, de acel firicel. Ajuns la Universitatea clujeană, după apariția „Codului eticii și echității socialiste”, am lucrat ca un sclav ca să elaborez Cursul de Etică. El a apărut în două volume,  fără nici un citat din Ceaușescu sau din Documentele PCR. Presupun că și aceasta era o lecție virtual „practică”, pentru studenți, pentru alți autori și cititori. Și Althusser vorbea despre „practica teoretică”. După 1989 am propus la Ministerul Învățământului introducerea Retoricii în Învățământul universitar. Propunerea s-a aprobat, dar tot eu m-am obligat să elaborez Cursul de Retorică, predat mai apoi de către Ștefan Maftei. Funcția fundamentală a Retoricii este capacitatea ei persuasivă, de formare a convingerilor. Aici, distingem trei concepte: certitudinea (C1) care este științifică, apoi convingerea (C2) care este morală, și credința (C3) care este religioasă. Relația Pro-Contra este fundamentul Retoricii, iar aici dialogul, esențial pentru informația și formarea caracterelor, are un spațiu nelimitat. La toate cursurile și seminariile mele, am mers pe valorificarea pozitivă a ceea ce este virtual pozitiv în poziția ascultătorilor, nu pe îndoiala, rezerva, critica sau pe „desființarea” lor.

În anul 1978, în Programa „Catedrei de Filosofie” a fost introdus cursul de „Teoria și practica Presei”, care se preda până atunci numai la „Universitatea” din București. Profesorul Nicolae Kallós mi l-a încredințat mie. Am lucrat o vară întreagă în biblioteca de la „Ștefan Gheorghiu”, pentru a elabora cursul. Practica , împreună cu studenții – între care era  și Vasile Sebastian Dâncu – o făceam la revistele clujene: „Făclia”, „Tribuna”, „Steaua”. Din păcate, dacă înainte de revoluție, Presa era subordonată Dictatorului, după revoluție, ea a devenit liberă, fiind apoi marcată de libertinism și libertinaj. Încercările de a elabora un  Cod, fie el etic sau deontologic, au eșuat, în pofida strădaniei unor oameni de valoare, cum este Cristian Tudor Popescu. Mass-media se află azi la cel mai scăzut nivel al său din ultimele decade, ceea ce este evident în modul diferit, dar și conflictual, în care abordează Pandemia. Semnificative sunt aici mai ales „Dezbaterile” cu mai mulți invitați. Fiecare vine cu  opinia lui „personală”, iar dezbaterea devine o zbatere, un „infern al opiniilor”, fără nici o undă de consens sau o concluzie, încât privitorul pleacă și mai nedumerit decât a fost înainte de Dezbatere (adică „Des-zbatere”).

Sandu Frunză: Ca filosof și etician aveți și o expertiză extinsă în comunicarea mediatică și deontologia mass media. Textele dumneavoastră privitoare la deontologia mass-media sînt o bibliografie ce nu mai poate fi ocolită nici de teoreticienii eticilor profesionale, nici de practicienii preocupați de deontologie. Dincolo de fenomenul mediatic și deontologia sa, ce așteptări ar trebui să avem de la deontologie în perspectiva vieții noastre practice?

Tudor Cătineanu: În sfârșit, intră pe rol și Deontologia. Cuvântul „deontologie” circulă glorios în toate spațiile verbale, dar latura lui practică, aplicativă, exoterică, dacă vreți, pare rămasă în somn, într-unul cu vise frumoase. Am publicat la editura „Lambert” o carte apărută ulterior și în limba română: „Deontologia Opiniei între Etică și Retorică”. Deontologia este o disciplină mixtă, sau de intersecție. Ea încearcă să găsească o conexiune optimă între două tipuri de valori: valorile etice, sau morale și valorile profesionale. În esență, primele implică Bunul-simț, secundele implică eficiența și calitatea realizării  produselor. În principiu, sunt posibile atâtea Deontologii câte Profesiuni există. Putem face aici o analogie cu „Decalogul”. Decalogul iudeo-creștin este un Cod religios. Dacă îi analizăm structura, putem vedea că doar primele 4 Norme (Porunci) sunt religioase, celelalte 6 fiind etice (morale). Similară este și situația din „Codul lui Hippocrat”, în care sunt intim corelate Normele medicale cu Normele etice (morale). Toate codurile deontologice se confruntă cu problema proporției dintre componenta etică (morală) și componenta profesională a oricărei Norme din același Cod. Aici se poate cădea în două extreme: ori în moralizarea vagă, ori în tehnicismul îngust.

Sandu Frunză: Pe plan internațional există o tendință de profesionalizare a practicilor deontologice și a apărut o ofertă extinsă în ceea ce privește consultanța etică. Cum credeți că se va dezvolta consilierea și consultanța etică în spațiul nostru cultural?

Tudor Cătineanu: Dacă este vorba de „consultanță”,cuvântul este destul de echivoc, fiind și plurivalent. Și George Călinescu zicea poetic: „Consult toți filosofii / Pe Platon și Socrat / Să văd dacă pantofii / Sunt semn c-a existat”. Era vorba de Otilia, care a plecat definitiv. În mod serios – deci ne-poetic – un consultant este un specialist autentic, într-un domeniu sau altul. El oferă, de regulă, contra-cost, idei, sfaturi, sugestii, celui care l-a angajat în calitate de consilier. În ce privește consultanța etică, eu nu prea îi văd rostul și mi se pare că nu este deocamdată validată ca post oficial la „Resurse umane”. În principiu, dacă cel care o cere este un om moral, nu are nevoie de consultanță etică, iar dacă este imoral, cu atât mai puțin; el va face „cum îl taie capul”, sau va face „cum vrea el, pentru că el poate”. Evident că rămâne deschisă problema consultanței cu salariații, cu subalternii Șefului. Consultanța juridică este cu totul altceva, dat fiind haosul interpretabil sau labirintul juridic din țara noastă, cel puțin azi. În acest context, și consultanța deontologică își poate găsi locul potrivit, întrucât cel care o oferă stăpânește egal atât valorile etice (morale) cât și valorile profesionale (juridice). Dacă nu se recurge la cele două consultanțe, în locul mustrărilor etice, moralizatoare, va veni, cândva, cumva, sancțiunea vieții reale.

Sandu Frunză: De la apariția pandemiei se promovează ideea că, după această experiență, umanitatea nu va mai fi la fel, lumea va suferi modificări radicale în chiar țesătura ei intimă. Se presupune că avem o lecție de învățat din această criză și că va trebui să ne însușim un nou mod de raportare la natură. Vă rugăm să ne spuneți: cum credeți că va arăta lumea în care urmează să trăim? Cum vedeți viitorul Planetei Pămînt după această pandemie?

Tudor Cătineanu: În ultima mea carte, „Retorică și Metafizică”- apărută la Editura Academiei Române, 2019 – am un capitol numit „Natură și Cultură”. Între cele două niveluri ale Existenței, există cel puțin 7 relații, nu doar una sau două. Un clasic al Filosofiei  zicea că „Natura se răzbună pentru oricare secret pe care omul i-l fură”. În românește ar merge „Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!”. Ideea unificării planetare este absolut corectă, întrucât planeta Pământ este doar una, în întreg Universul. Un istoric al arhitecturii poate evidenția că toate casele apărute pe suprafața Pământului, dincolo de toate diferențele specifice dintre ele, au și un nucleu comun, o matrice identică. Tot așa, un etician poate constata că, dincolo de toate diferențele de domeniu, de formulare sau de stil, toate proverbele și zicătorile populare au și o latură de consens, de care se ocupă disciplina numită Paremiologie. De aceea a și fost formulată ideea unei limbi univerale, a pământenilor, pentru care Constantin Noica a propus cuvântul românesc „ÎNTRU”. Dincolo de optimismul naiv și pesimismul steril, eu cred că așa cum s-a descurcat de la „hommo himeris” (omul cavernelor) până în ziua de azi (omul castelelor sau a caselor supra-etajate), tot așa se va descurca și mai departe, probabil întru Eternitate.

În Natură există doar Legi, nu și excepții de la Legi, hazardul mascând  doar provizoriu, alte Legi, încă necunoscute. În societate și în cultură există doar Norme sau Reguli, în care pot fi prezente și excepțiile. „Legile juridice”, deși le numim „Legi”, sunt doar Norme sau Reguli, omenești fiind ele, fără excepție. În ultima vreme, cu ocazia acestei Pandemii nedemne, unii juriști transformă excepțiile în alte Reguli, lăsând astfel deschisă calea  Pandemiei, nu cea a Omeniei.

Cu Cristian Iftode despre filosofia ca mod de viață și consilierea filosofică în situația de criză pandemică

Standard

iftode

Sandu Frunză: Sînteți unul dintre cei mai creativi gînditori din generația tînără de filosofi. Cred că trebuie remarcată contribuția constantă pe care o aduceți la promovarea și dezvoltarea filosofiei aplicate și a practicilor filosofice în contextul cultural românesc. Putem constata că după un deceniu de la apariția ei, cartea dumneavoastră Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” rămîne una dintre cele mai valoroase contribuții la înțelegerea consilierii filosofice. Aș dori să ne spuneți: în ce măsură asumarea filosofiei ca mod de viață poate fi o soluție benefică pentru traversarea crizei și pentru găsirea de soluții de conviețuire cu consecințele crizei la nivel personal?

Cristian Iftode: Vă mulţumesc pentru aprecierea extrem de generoasă a activităţii mele de până acum. Sunt perfect conştient că, în ultimii ani, dumneavoastră şi Mihaela Frunză, la Cluj, sau colegii de breaslă care au creat, la Universitatea de Vest din Timişoara, programul masteral cu participare internaţională Philosophical Counselling and Consultancy (Claudiu Mesaroş, Florin Lobonţ etc.), faceţi mai mult decât mine pentru promovarea efectivă a practicii filosofice în România. Despre cartea publicată acum 10 ani, realizez că a rămas, cumva, „eticheta” mea în mediul filosofic românesc, în timp ce, în Vest, studiile mele publicate, atâta cât şi-au găsit receptare, mă recomandă, mai curând, ca reviewer atunci când vine vorba de aplicarea gândirii lui Foucault la bioetică sau la politici publice. Asta e piaţa de idei… Îmi propun, oricum, să strâng o parte dintre aceste studii într-un volum de sine stătător în limba română, chiar dacă nu este proiectul meu major, în prezent. Foucault, prin cursul său din 1982 Hermeneutica subiectului, alături de Pierre Hadot, sunt, de altfel, „vinovaţii” principali pentru cotitura mea de acum mai bine de 10 ani, de la teme predilecte de ontologie şi filosofia limbajului, înspre etica sinelui şi dimensiunea terapeutică a filosofiei. Cu Filosofia ca mod de viaţă, carte scrisă în vreo 2-3 luni, în timp ce ţineam un curs omonim, se confirmă încă o dată dictonul latin: Habent sua fata libelli… Era o carte asumat imprudentă, cu accente de manifest, vorbind cu tupeul unui tânăr asistent despre roadele practice ale unei întregi vieţi filosofice, îngroşând tuşele, pentru a provoca zgâlţâirea turnului de fildeş al filosofiei academice de la noi. A generat reacţii mixte dar, mai important decât orice, a suscitat interes şi polemici, aşa cum, din păcate, se întâmplă mai rar în mediul nostru filosofic, cu alură mai curând „inter-autistică”, dacă e să împrumut un cuvânt de la Sloterdijk, nimerit pentru a ilustra paradoxul „conectivităţii izolate” în care, iată, am ajuns să ne ducem zilele. În cei 10 ani care s-au scurs, sunt fericit să constat că această turnură practică, aş zice chiar performativă, a filosofiei contemporane, şi-a pus amprenta şi asupra peisajului cultural de la noi, iar cartea mea de atunci nu mai constituie o apariţie insolită.

Dar e cazul să vă răspund la întrebarea punctuală, chiar dacă este una extrem de complexă. În linii mari, se cuvine spus că filosofia asumată nu doar ca un corpus discursiv, ci ca practică şi mod de viaţă (cu stilistici existenţiale diferite, în funcţie de diferitele curente şi şcoli), îşi găseşte proba, dar şi justificarea, mai ales în ceea ce putem numi, generic, situaţii de criză existenţială. Uzând de analogia extinsă cu practica medicală, ce subîntinde configurarea filosofiei mai cu seamă în epoca elenistică şi romană, vedem cum maeştrii spirituali porneau, întotdeauna, de la un soi de diagnostic purtând asupra cauzelor suferinţei şi nefericirii umane, oferind o metodă de investigaţie clinică, dar şi o medicaţie aferentă, concretizată printr-un ansamblu de tehnici ale sinelui sau exerciţii spirituale. Nimic nou sub soare, din această perspectivă, cu pandemia pe care o avem de înfruntat în 2020, şi consecinţele ei multiple, încă greu cunatificabile. În acest registru, am scris, pe la începutul izolării, pentru platforma Scena9, un eseu cu titlul Câteva lecţii stoice în vreme de pandemie, care s-a bucurat de o largă receptare. Departe de mine, însă, gândul de a face reclamă unui „stoicism pentru zile negre”, în condiţiile în care subiectivarea doctrinei stoice presupune, tocmai, să nu mai consideri că există zile negre şi zile albe, acceptând că absolut tot ceea ce se petrece ţine de o ordine necesară. Dar stoicii nu sunt fatalişti, nu cad pradă „sofismului leneşului” („Dacă e să mă îmbolnăvesc de Covid-19, o să mă îmbolnăvesc, indiferent ce aş face”), ci pledează pentru implicare în cetate şi simţ de răspundere civică, acestea combinate cu înţelegerea lucidă a tot ceea ce stă în puterea noastră să facem în fiecare împrejurare de viaţă. Iar apoi, se cuvine făcută o distincţie de importanţă majoră, cred eu, pentru toate şcolile de filosofie antice: aceea dintre cel pe cale de a deveni filosof (stoic sau sceptic sau platonician etc.), adică cel aflat în proces de formare, şi filosoful matur, veritabil. Fiind vorba, în aceste filosofii, de condiţii de spiritualitate, adică de un travaliu cu tine însuţi pentru a putea accede la adevăr sau la fericire, în toate putem depista ceva precum un moment decisiv al conversiei/convertirii spirituale. Chiar dacă discursul nu se schimbă, atunci, raportarea la acel logos (platonician sau stoic sau sceptic etc.) e diferită în cazul discipolului şi în cazul filosofului matur, care a trecut prin respectiva epistrophe sau conversio. E firesc, astfel, să fim mai receptivi la lecţiile stoice atunci când dăm de greu; dar dacă este să fim aleşi pentru această filosofie de viaţă, după ani de asceză filosofică, vom ajunge, ni se promite, la o viziune fără discriminări calitative cu privire la evenimentele de viaţă. Vom dobândi o armură sufletească aproape impenetrabilă.

Sandu Frunză: Un concept central în modul dumneavoastră de a filosofa este situarea autenticității în centrul activităților reflexive și al căutărilor de sine ale ființei umane. Cum poate trăi autentic omul ce traversează intervalul crizei determinate de pandemia de Coronavirus în condițiile în care o parte a libertăților individuale i-au fost suspendate? Putem trăi autentic ca oameni occidentali în condițiile diminuării unor trăsături ale ceea ce numim a fi modul de viață occidental?

Cristian Iftode: Din nou îmi adresaţi o întrebare complexă, pe mai multe planuri. La drept vorbind, dumneavoastră aţi publicat un volum despre autenticitate, un altul despre consiliere filosofică şi dezvoltare personală (având şi o versiune în engleză), deci poate era mai normal ca eu să fi fost cel care vă ia dumneavoastră acest interviu… E adevărat că, de la cartea din 2010 şi până astăzi, problema autenticităţii m-a bântuit constant. În ceea ce va fi continuarea volumului pe care sper să îl definitivez în această vară, după mai multe rescrieri, volum intitulat Viaţa bună. O introducere în etică, autenticitatea va avea capitolul ei, alături de alte registre indispensabile pentru propria căutare a vieţii bune, precum libertatea personală sau fericirea. Deocamdată, încerc să fac publică o teorie-cadru ţinând de palierul metaeticii (în sens foarte general), unde preferinţa mea pentru tiparul de gândire morală din etica virtuţii nu suprimă pledoaria pentru pluralism etic şi nevoia de continuare a proiectului doar schiţat de ultimul Foucault, al unei estetici a existenţei. Dar să revin la subiectul autenticităţii. Mi se pare unul dintre cele mai alunecoase concepte filosofice, odată ce mergem mai departe de etimologie, acceptând că e vorba de a fi sau a crede că sunt în posesia a ceea ce este cu adevărat „al meu”, într-un sens pe care îl doresc sau îl asum ca definitoriu. În linii mari, se vorbeşte despre un concept romantic de autenticitate, axat pe descoperirea de sine şi expresia publică neîngrădită a unei adâncimi lăuntrice sau a unui nucleu al personalităţii (Ch. Taylor este exponenţial pentru problematizarea acestei noţiuni) vs. un concept existenţialist de autenticitate, axat pe autocreaţie şi proiectivitate (Sartre rămâne, aici, de referinţă). Dar peisajul poate fi mult complicat. Cred, apoi, la fel ca şi Larmore sau Ferrara, în importanţa distincţiei dintre un sens prereflexiv al autenticităţii (spontaneitate neinhibată etc.) şi unul reflexiv, angajat, solicitînd, ulterior, un concept revizuit, care să echilibreze polul romantic al pasiunii cu acela existenţialist al angajamentului, rod al reflecţiei practice. În acest orizont de semnificaţie, fondul problemei autenticităţi sau al dificultăţii de a trăi autentic în societatea de hiperconsum ori în era capitalismului global nu se schimbă dramatic în situaţie de pandemie. E adevărat, „starea de excepţie” vine la pachet cu această îngustare a a drepturilor şi libertăţilor noastre, cu o intensificare a tehnologiei disciplinare şi de supraveghere sau chiar cu o anumită recădere într-o vârstă premodernă sau modern-timpurie a societăţii occidentale, din punct de vedere al strategiilor puterii de stat. Sunt teme şi temeri de cea mai mare importanţă, nu doar pentru libertarieni, ci pentru orice cetăţean şi intelectual responsabil, câtă vreme, în „esenţa” puterii disciplinare, e înscrisă tendinţa spre şi mai multă disciplină… Pe de altă parte, revenind la referinţa stoică, dar generalizând-o, o libertate matură implică înţelegerea lucidă a necesităţilor şi tranziţia de la polul rebel, copilăros, al nesupunerii „din principiu” la orice norme şi reglementări venite de sus, către polul pozitiv al libertăţii nu doar ca autonomie, ci şi ca autodisciplinare. Încă o dată, latura aceasta ascetică, de autocondiţionare, dacă vreţi, prin exerciţii zilnice de autopersuadare, prin repetiţie şi antrenament, vizând modelarea propriei „statui”, adică a propriului caracter, îşi vădeşte stringenţa. Chiar şi purtarea unei simple măşti poate deveni, atunci, prilej de exersare de sine, pe linia atenţiei, a răbdării, a respiraţiei controlate.

Sandu Frunză: Asistăm azi la o zdruncinare a ideii atotputerniciei ființei umane în relația ei cu natura, cu lumea înconjurătoare. Fragilitatea ființei umane în lupta cu un „dușman necunoscut”, dublată de măsurile de izolare impuse de autorități ca parte a stării de urgență, ne așteptăm să ducă la o serie de dezechilibre la nivel personal, la o creștere în intensitate a angoaselor existențiale, la o pierdere a siguranței legate de sensul vieții și situarea noastră în lume etc. Cum poate consilierea filosofică să intervină – în satisfacerea nevoilor de diminuare a efectelor negative ale crizei resimțite la nivel individual – pe o piață a consilierii cum este cea românească?

Cristian Iftode: O situaţie precum cea cu care lumea se confruntă astăzi determină foarte repede tranziţia de la frica de pandemie la pandemia fricii, la un sentiment generalizat de panică, de anxietate, de vulnerabilitate a individului ca fiinţă vie. Cele mai întunecate spaime şi fobii ies, atunci, la iveală. În loc să devenim cu toţii mai solidari, se reactivează clişeele rasiste, xenofobe, se caută „ţapii ispăşitori” printre aceia care oricum nu ne plăceau sau ne speriau dinainte. Ne speriau – pentru că uităm, adesea, că în spatele oricărei ostilităţi sau uri faţă de un Altul generalizat stă o frică, o fobie primară, iraţională, dar care poate fi raţionalizată şi, atunci, controlată, ba chiar complet depăşită. Dar, pentru ca procesul cognitiv de revizuire a prejudecăţilor şi biasurilor să demeraze, e nevoie să fii făcut să empatizezi cu „străinul” sau chiar cu „duşmanul” aparent. E nevoie să te deschizi şi să rişti „expunerea”. Pentru toate acestea, consilierea filosofică, dialog cooperativ şi du-te vino neîntrerupt între referinţe filosofice sau argumente terapeutice din arhiva filosofiei şi probleme concrete ale persoanelor care caută această formă de consiliere, poate reprezenta un ajutor nepreţuit.

Sandu Frunză: Care sînt – din perspectiva dumneavoastră ca filosof practician, dar care își aduce o contribuție semnificativă și la predarea disciplinelor filosofice – tipurile de exerciții spirituale și de tehnici ale dezvoltării sinelui pe care ar putea să le ofere azi filosofii ca soluții practice ce pot fi integrate trăirii unei vieți bune și unei situări adecvate pe calea căutării personale a autenticității?

Cristian Iftode: Rămân, în mare, cele descrise şi practicate de antici. În cartea despre care vă vorbeam mai sus, Viaţa bună, încerc chiar o sistematizare, un soi de gradaţie a acestor exerciţii, urmând o cheie pe care aş prefera să nu o dezvălui acum. Dar problema cea mai importantă rămâne cum ne raportăm noi, cei din secolul XXI, la aceste tehnici milenare de concentrare, meditaţie, fortificare sufletească etc. Pot ele funcţiona la fel de bine, de eficace, fără adoptarea unei viziuni metafizice sau religioase singulare şi fără subiectivarea ei plenară, adică fără asumarea fără rezerve a unui anumit punct de vedere şi a unui singur vocabular final (în sens rortyan)? Dar oare mai putem face acest „salt de credinţă”, într-o eră a ironismului liberal şi a sinelui fragmentat şi multiplu, fără să ne miroasă a fanatism, a orbire consimţită, a îngustare a câmpului de posibilităţi? Răspunsul nu poate fi unul simplu, dar cert e că solicită ceea ce spuneam mai devreme: revizuirea conceptului de autenticitate cu care operăm, integrând în acesta, la un anumit nivel, chiar raportarea multiplă la propriul sine, pe mai multe „voci”. Pentru aşa ceva căutam să pledez şi într-un articol publicat în urmă cu nişte ani în prestigioasa revistă Journal for the Study of Religions and Ideologies, al cărei editor sunteţi.

Sandu Frunză: Discursul public conduce spre concluzia că după ieșirea din actuala criză medicală lumea va suferi schimbări fundamentale, că totul va fi altfel la nivel individual și comunitar. În felul acesta se creează un nivel de așteptare pe care este posibil să îl regăsim, cel puțin parțial, ca o realitate a vieții noastre din viitorul apropiat. În ce măsură putem să ne așteptăm și la o reinterpretare a sensului pe care o să îl dăm în viitor autenticității?

Cristian Iftode: Cred că am răspuns parţial la această întrebare prin cele spuse mai sus. Aş adăuga însă un lucru: istoria ne învaţă că lumea a simţit foarte des stringenţa unor schimbări majore, fără ca acestea să se petreacă, sau petrecându-se abia multe secole mai târziu, când lucrurile „s-au copt”. Nu putem şti, în acest moment, cu certitudine, ce va urma. Dar aş atrage atenţia asupra unui risc special, care îi pândeşte tocmai pe adepţii „filosofiei ca mod de viaţă”, ai practicii filosofice: acela ca discuţiile despre filosofie ca „mod de viaţă” să ţină loc de un mod de viaţă autentic filosofic. Mereu se poate genera un nou pliu discursiv şi o nouă capcană: vorbesc despre filosofie ca mod de viaţă în loc să practic efectiv exerciţii spirituale; apoi atrag atenţia asupra riscurilor ca discursul să ţină loc de viaţă filosofică, iar acest metadiscurs ţine şi el loc de travaliu etic, mă mulţumeşte în chip înşelător ş.a.m.d. E indicat, pentru a nu ne sminti, să trăim mereu cu acest „argument al celui de-al treilea neom”, dacă îmi acceptaţi gluma, deasupra capului.

Cu Mihaela Miroiu despre practici filosofice și consiliere filosofică în trecerea prin lumea amenințată de pandemie

Standard

miroiu 2

Sandu Frunză: Numele dumneavoastră este identificat cu cel al filosofiei aplicate, al eticilor profesionale, al deontologiei politice și al bunelor practici în spațiul public românesc. Ultimii 30 de ani de filosofie românească sînt marcați de personalitatea dumneavoastră și de creativitatea filosofică pe care o aduceți în studiile de gen, în eticile aplicate și în filosofia feministă. Aș dori să ne spuneți: În ce măsură filosofii trebuie să se regăsească printre vocile puternice ale societății românești actuale? Ce poate filosofia oferi azi omului societății digitale?

Mihaela Miroiu: În 1993 am avut o discuție interesantă cu doi tineri filosofi care tocmai scriseseră o recenzie foarte critică la adresa manualului de filosofie pe care l-am coordonat. Era manualul de reformă. M-a frapat obiecția lor că nu poți înjosi filosofia dând exemple aplicate cu Freddie Mercury, Isaac Asimov sau plăcintă cu mere. I-am întrebat:

– Dar ce fel de exemple ați fi preferat în exercițiile aplicate pe texte filosofice?

– Desigur, au răspuns ei, exemple inspirate din Platon sau din Aristotel.

– Bine, dar ei ce fel de exemple foloseau?

– Din Atena timpului lor.

– În acest caz, nu e clar că, dacă le respectăm spiritul, e nevoie să dăm exemple din Atenele timpului nostru?

O să încerc să fiu aproape nepermis de utilitaristă.

De regulă, la ora actuală filosofia se studiază sau dezvoltă în instituții publice (universități, institute ale Academiei). Aceste instituții sunt finanțate din banii contribuabililor. Ei, contribuabilii, trăiesc acum (oricare este acel acum). Există înțelepciune general valabilă. O parte este populară, o altă parte ține de mai mult rafinament cultural, mai multă rigoare și este încastrată în filosofie. Scopul filosofiei este să îi ajute pe oameni să își pună ordine în gândire, să nu ia nimic drept garantat, să îi ferească de dogmatisme, să le ofere ancore morale, ghidări existențiale, să le ducă imaginația și creativitatea dincolo de limitele experienței. Aceste rosturi ale filosofiei există dintotdeauna și pentru oricine vrea să beneficieze de ea. Pe scurt: eu nu cred că filosofii sunt plătiți din bugetul public ca să discute numai între ei.  Puțini au forța să creeze perspective noi. Cei mai mulți propagă, dezvoltă, explică perspective preexistente. Ei bine, eu cred că filosofii trebuie să fie utili: cercetătorilor din alte domenii, creatorilor de artă și literatură, politicienilor, celor implicați în mișcări civice, instituțiilor profesionale. Dincolo de cei pomeniți, filosofia, deci filosofii, trebuie să le fie de folos copiilor, încurajându-le mirarea, adolescenților, învățându-i să caute sensuri și valori, maturilor, învățându-i să reflecteze asupra vieții lor, vârstnicilor, învățându-i să se însenineze și să își îmbrățișeze experiențele de viață.

Sandu Frunză: Este îndeobște recunoscută contribuția dumneavoastră la dezvoltarea eticilor profesionale, la sensibilizarea publicului și a profesioniștilor cu privire la practicile deontologice și la nevoia de codificare etică a comportamentelor în viața organizațională. Cum vedeți rolul consilierii etice pe o piață liberă și foarte ofertantă a diverselor forme de consiliere? Cît de pregătiți sînt eticienii din mediul universitar să ofere astfel de servicii? Cît de dezvoltată este oferta de consiliere etică pe care mediul academic o poate oferi celor care ar avea nevoie pentru îmbunătățirea activității lor în domenii precum cele ale economiei, ale politicii, ale culturii etc.?

Mihaela Miroiu: În 2001 am publicat o carte de etică profesională. Nu a fost reeditată. Nici nu prea cred că a fost predată în alte școli de etică. În 2004-2005 am făcut, împreună cu o echipă excelentă, o cercetare asupra eticii în universitățile românești (13 universități în eșantion). Am formulat o diagnoză, am făcut un proiect de Cod de etică universitară. Mircea Miclea era ministru. A citit cercetarea și proiectul de Cod. A dat un Ordin de ministru care obliga universitățile să aibă coduri și consilii de etică. Inițial universitățile l-au preluat, că era ordin. Apoi l-au adaptat scoțând tot ce le deranja. Mai bine zis, ceea ce deranja conducerilor. Tentative serioase pentru etică profesională, mai general, pentru etică aplicată au fost făcute și în școala doctorală a lui Valentin Mureșan și în centrul lor de etică. Aici este un locus cu potențial care poate să fie dezvoltat în sensul consilierii pentru firme și instituții. Dar eu cred sincer că nu sunt șanse mari. Și că subminarea acestor șanse vine, la ora actuală, din caracterul feudal al disciplinelor și domeniilor. Cum poți face filosofie aplicată fără sociologie, psihologie, economie, drept, științe politice? Pe ce te poți baza când vrei să oferi consiliere etică? Sunt de ajuns teoriile, sau trebuie să știi, să cunoști și analizezi instituțiile? Pe scurt, eu cred că va exista cerere de consiliere etică atunci când echipe mixte vor putea analiza comportamentul organizațional și vor putea oferi o orientare etică de dezvoltare, arătând și cum poate să fie profitabilă (nu neapărat ca bani, ci ca stare de spirt, încredere, cultură organizațională). Vestea proastă este că filosofii nu pot face singuri o astfel de ofertă. Vestea bună este că pot să o dezvolte de acum încolo. Asta înseamnă programe masterale interdisciplinare orientate pe scop și tematici doctorale comune în care să lucreze doctoranzii din domenii diferite. Să învețe să își dea unul altuia ceea ce știu, ca să poată să facă oferte instituțiilor și firmelor.

Cred că voi puteți dezvolta școala voastră clujeană în cel mai bun sens către o filosofie pentru instituții și oameni.

Sandu Frunză: Dacă cerem cuiva să spună care este primul cuvînt care îi vine în minte atunci cînd aude de filosofia feministă, cu siguranță va alege să rostească numele dumneavoastră. Recunoașterea de care vă bucurați în acest spațiu al creativității filosofice suprapune numele dumneavoastră, în cea mai mare măsură, ca o imagine de brand potrivită pentru studiile de gen și filosofia feministă din România. Avînd în vedere fragilitatea, neliniștea, însingurarea, disperarea în fața izolării, care au pătruns în casele și în sufletele noastre în această perioadă de criză, aș dori să ne spuneți: Cum poate filosofia feministă să contribuie la diminuarea vulnerabilității, a discriminării, a propagării practicilor sociale și politice negative? Cum ar putea consultanța etică și consilierea filosofică de inspirație feministă să aducă un plus în îmbunătățirea calității vieții noastre în perioada crizei pandemice?

 Mihaela Miroiu: Filosofia feministă înseamnă multe feluri de filosofare. În acest sens, există perspective filosofice diferite în feminism. Perspectiva pe care o îmbrățișez este o combinație interesantă între feminismul liberal și cel ecologist, păstrând fundamentele eticii grijii. Numele pe care i l-am dat este cel de teorie a convenabilității. Convenabilitatea (venire împreună, con-venire, inter-simțire) combină ceva din modul contractualist de gândire (convenția), cu trăirea ei, cu felul în care o resimțim. Pe scurt, este o îmbinare între empatie și alegere rațională. Nu intru în detalii. Detaliile se regăsesc în cărțile mele de filosofie feministă, Gândul umbrei și Convenio. Despre natură, femei și morală. Nu mă mir că, la un moment dat, profesorul Ilie Pârvu îmi spunea: Ceea ce faci tu este mai degrabă feminin/ism. Cu alte cuvinte, eu consider experiențele femeilor: sarcina, nașterea, leuzia drept centre ale unei filosofii care pleacă de la intuiția creșterii unei făpturi în interiorul alteia. Pe baza acestei intuiții se schimbă fundamental relația canonică sine-altul. Căci acel altul, în starea de sarcină, nu e deloc o alteritate radicală, cum nici egoul subiectului însărcinat nu este cel solipsist. Nu intru în detalii. Pot însă să îți răspund așa: adopt o filosofie prin care experiențele femeilor au deplină demnitate ontologică, epistemică și etică. Mai mult, ele ne ajută să extindem morala care derivă din acestea la alte făpturi, la cele non-umane. Să putem glisa de la antropocentrism spre biocentrism, căci noi suntem și natură. Avem semeni întru umanitate și semeni întru natură. Înțelegem acești semeni prin empatie: Și lor le este foame, sete, vor să respire, nu vor să sufere, vor să fie în siguranță, au propria sociabilitate față de noi. La ce ne poate folosi asta acum? Eu sunt uluită cât de mult s-au relaxat animalele în cele două luni în care ne-am restrâns năvala și raza de acțiune. Sunt căprioare care au născut lângă casă. Porumbei care și-au făcut cuib în geamul de la baia apartamentelor. Vulpi car se plimbă în voie prin parcuri. Pe terasa mea e o mare îmbulzeală de mierle și coțofene care vin să mănânce bobițele cățeilor. Ce vreau să spun cu asta, foarte pe scurt: 1. Femeile nu au de ce să se rușineze că sunt femei, ca experiențe naturale, și nu au de ce să nu facă o veritabilă cultură, inclusiv filosofică, din asta. 2. Dacă își depășesc complexele induse cultural, anume că experiențele lor naturale le apropie de animalitate, deci le depărtează de cultură și spirit, atunci pot avea deplină încredere în identitatea lor de femei și în demnitatea lor deplină. 3. Dacă au încredere, nu au de ce să se mai umilească. Pot să își asume autenticitatea, să aibă curaj, să trăiască pe deplin. Când sunt într-un asemenea stadiu pot să pună capăt șirului de dependențe, cele mai multe imaginare, față de bărbați și să le convertească în independență sau, mai bine, interdependențe. Eu știu că patriarhatul înseamnă o ordine socială, cultură etc. Dar știu la fel de bine că îl putem scoate din toate instituțiile, formal vorbind. El rămâne unde este dacă femeile nu îl scot din propria lor minte. De altfel, tu ai norocul să trăiești lângă cealaltă filosoafă feministă din țara asta (altele au plecat). Cred că îți este mult mai limpede decât oricui la ce folosește etica feministă.

Această perioadă de recluziune în spațiul privat pe timp de pandemie are câteva avantaje: a forțat bărbații mai retardați cultural (adică prizonierii unei lumi vetuste) să vadă munca de zi cu zi în casă, precum și faptul că pruncii nu cresc ca ciupercile după ploaie. I-a forțat să vadă că mâncarea nu apare pe masă, ci este muncită. Că rufele nu se spală, calcă și pun în dulap, ci sunt spălate și puse de cineva. Unii cu bun simț s-au gândit că e bine să dezlege misterul apariției mâncării pe masă și al rufelor curate și călcate din dulap. Partenerele lor au văzut că bărbații au mâini pentru frământat aluat și i-au iubit pentru asta. Cam greu să mai accepte de acum încolo că ei nu sunt în stare să facă ceva prin casă. Unele femei și unii bărbați au descoperit că nu știu de ce trăiesc sub același acoperiș. Și că e păcat să își irosească viețile. Bărbații singuri au devenit mai autonomi, fiindcă nu au mai putut recurge la servicii plătite de hrănire și îngrijire. Femeile singure erau deja autonome, în acest sens. Între timp au putut să își reevalueze viețile.

Și unii și alții cred că am învățat ceva mai substanțial despre ceea ce ne e necesar în mod vital și ce nu. Despre dezvoltarea și prosperitatea interioară, care chiar nu depind de exhibiționismele achizițiilor materiale. Despre solidaritățile altora cu noi și ale noastre cu ei. Despre marile afinități elective în vremuri de incertitudine. Despre superficialitatea și precaritatea keep-in-touch-urilor de zi cu zi. Despre o mai prezentă și palpabilă simbioză între rațiune și sentiment, între trup și suflet. Sau doar despre singurătate (indiferent cât de mare e familia). Filosofia feministă ajută. Ea are rolul să îi limpezească pe bărbați despre femeile acelea etern de neînțeles. Și pe femei ca să se accepte cu drag, indiferent dacă le validează vreo privire exterioară sau ba.

Sandu Frunză: Dumneavoastră personal –  ca femeie activă și creatoare de bune practici, de teorii relevante și de atitudini exemplare – cum vă circumscrieți locul pe care vi-l doriți pe terenul acțiunilor etice și al practicilor filosofice?

 Mihaela Miroiu: Am hotărât că timpul meu în instituții trebuie să se încheie în această toamnă. Și că voi trăi în ordinea lui vreau, mai degrabă decât în cea a lui trebuie. Nu voi intra în nicio criză existențială pentru că nu va mai scrie pe mine: prof. univ. Nu cred că dacă nu avem funcții sau titluri profesionale ne aneantizăm. Mai ales dacă în timp ce le-am avut am făcut tot ce ne-a stat în putință să lăsăm ceva în urmă. Ce vreau să fac mai departe, în sensul propus de tine? Voi continua să scriu, mai ales literatură. În tinerețe am renunțat la literatură pentru filosofie, apoi la filosofie pentru științe politice. Acum mă întorc la literatură cu tot ceea ce știu și sunt în acest stadiu. Prin urmare, practica mea filosofică și etică se vor scufunda în literatură. Desigur că voi mai consilia partide și politicieni pe problemă de etică și ideologii politice. Oricum am făcut-o mereu pro bono. Desigur că voi veni bucuroasă spre colegii mei mai tineri de la alte universități, dacă au nevoie de mine. În mod special cei de la Sibiu, Cluj și Timișoara. Și, pe cât se poate, voi continua să îmi ajut semenii din rețelele sociale să internalizeze mai bine sensurile etice ale experiențelor individuale și colective. Mă voi bucura neîngrădit de dimensiuni ale culturii spre care m-am cenzurat să merg, ca să îmi fac bine partea mea de profesie. În rest, o să îmbrățișez în fiecare zi cerul și pământul, mirându-mă tot mai mult de miracolul absolut al naturii.

Sandu Frunză: Este criza actuală atît de profundă încît la ieșirea din criza medicală pe care o parcurgem să ne putem aștepta la nouă atitudine în fața vieții, a persoanei, a ființei umane fragile care își revendică un rol de centru al universului? Suspendarea unor libertăți, care a afectat viața noastră în această perioadă, va funcționa ca un impuls pentru nevoia de rescriere a povestirii vieții noastre pe baza unor valori autentice, de retrasare a liniilor definitorii ale lumii postpandemie?

Mihaela Miroiu:  Dacă durează mai puțin de șase luni, nu cred că va avea o amprentă atât de profundă. Ne va învăța ceva, dar nu ne va schimba foarte semnificativ. Probabil că accentul pe comunități medii și mici va crește. Glocalizarea va fi progenitura contextuală a globalizării. Probabil (căci nu pot spune altminteri …. filosofii ăștia nu sunt siguri de nimic 😊) vom rămâne cu ceva mai multă sobrietate în relațiile interpersonale, cu excepția familiei și prietenilor foarte apropiați. Probabil copiii și cei tineri au învățat că ocrotirea și grija merg și dinspre ei spre maturi și vârstnici. Probabil că vom înțelege că traiul în natură, chiar la sat, este de preferat stupilor urbani. Iar dacă suntem ceva mai feminiști, filosofic vorbind, vom învăța că nu suntem nici măcar buricul relativ al pământului, ci parte a acestuia. O parte unică, demnă de o viață unică. Dar numai și numai o părticică ce poate să aleagă să fie sol fertil sau steril lumii care vine.

Cu Laurențiu Staicu despre drumul spre cabinetul de consiliere filosofică în vremea pandemiei

Standard

 

Staicu-Laurentiu

Sandu Frunză: Sînteți cunoscut ca metafizician, ca epistemolog, ca expert în etica aplicată, dar mai ales ca cel mai vizibil practician în consilierea filosofică din România. Ați publicat Trei istorii metafizice pentru insomniaci (2017) – o carte întemeietoare pentru reflecția și consilierea existențială. Vă rog să ne spuneți: în ce măsură filosofia și practicile filosofice își pot găsi un loc adecvat în societatea aflată sub presiunea crizei pandemice?

Laurențiu Staicu: Nu știu cât de mult poate ajuta filosofia ca atare, însă cred că reflecția filosofică sau, mai bine spus, filosofarea este binevenită în aceste momente dificile. Dar nu direct, ci mai degrabă într-o manieră indirectă, aș spune, prin sprijinul pe care-l oferă virtuților de care avem mare nevoie pentru a face față situației prin care trecem cu toții acum: luciditate, spirit critic, răbdare, disciplină, calm. Atunci când viața sau bunăstarea ne sunt amenințate, nu ne ajută deloc să ne gândim la sensul vieții sau la ce rost avem pe lume. Dar ne ajută enorm să ne gândim, cu metodă și cu rigoare, la ce acțiuni ar trebui să desfășurăm, cum ar trebui să ne comportăm, de ce este importantă cutare sau cutare regulă și așa mai departe. Or, tocmai asta înseamnă, cred eu, a filosofa într-o cheie practică: a-ți pune întrebări relevante pentru contextul în care te afli, a căuta să te lămurești pentru a afla ce e de făcut. Pentru că filosofia practică și, în genere, consilierea filosofică, vizează exersarea constantă și adâncirea autonomiei noastre ca persoane – în raport cu societatea, în raport cu propriile noastre impulsuri și prejudecăți. Or, în prezent, tocmai autonomia este cea care ne este restrânsă dramatic, iar la această îngrădire necesară oamenii reacționează în fel și chip, de multe ori instinctiv, fără să-și dea seama. De regulă, filosofarea ne ajută să vedem mai limpede de ce nu ne simțim bine și ce e de făcut pentru a ieși din criza respectivă într-o manieră lucidă, detașată, mai puțin încărcată emoțional. Pe scurt, ca să nu mai lungesc vorba, cred că reflecția filosofică este un bun exercițiu pentru a ne păstra discernământul de care avem atâta nevoie în prezent.

Sandu Frunză: Ce ar trebui să facă, în general, profesorii de filosofie ca disciplina pe care o propun spre aprofundare tinerilor să iasă din zona disconfortului pe care ni-l creează abstractizarea foarte înaltă și să se apropie de nevoia de povestire, de nevoia de a pune întrebări și a căuta răspunsuri la întrebările fundamentale, de a face din reperele din istoria filosofiei ceva ce poate fi perceput ca familiar, ceva ce poate fi integrat experienței propriei noastre vieți?

Laurențiu Staicu: Hm, o întrebare grea! Cred că depinde de felul în care privești filosofia. Unii văd filosofia ca pe un joc complicat cu concepte, un soi de puzzle fără nicio miză practică, menit doar să-ți ofere satisfacție atunci când ai găsit o soluție elegantă și să-ți ascută mintea. Dintr-o astfel de perspectivă, e greu să faci trecerea dinspre filosofie către substratul filosofic al problemelor cu care ne confruntăm în viața cotidiană. Dar, pe de altă parte, filosofia a apărut dintr-o nevoie mai adâncă decât aceea de a ne exersa mintea, din nevoia de a ne înțelege pe noi înșine și lumea din jur. Sună dramatic, știu, dar istoria stă mărturie pentru această nevoie fundamentală a noastră de înțelegere, o nevoie condiționată biologic, aș îndrăzni să spun. Avem această conștiință de sine care ne individualizează în natură și care, la rândul său, ne împinge, inevitabil, să punem întrebări, să căutăm să pricepem ce e cu noi și cu lumea. Iar de aici până la filosofie nu e decât un pas. Din această perspectivă, putem vedea mai limpede cum problemele noastre, ca indivizi, ca persoane, sunt de multe ori doar avataruri mai palide, mai înguste și cu un conținut specific ale marilor probleme cu care ne confruntăm ca specie: cine suntem, ce avem de făcut, cum ar trebui să trăim, ce este moartea, cum ne putem cunoaște pe noi înșine, ce valori merită să urmăm etc. Fiecare dintre noi trăiește pe fundalul oferit de o țesătură de convingeri și credințe, judecăți și opinii de natură filosofică, fiecare dintre noi are o filosofie de viață care ne ghidează și ne dă rost. Doar că, de cele mai multe ori, aceasta nu este o construcție plămădită și îngrijită de noi în mod conștient, ca o teorie filosofică despre un subiect oarecare, în care știm ce vrem să susținem, cum să o facem, ce argumente avem la dispoziție, ce finalitate are. Filosofia personală a fiecăruia dintre noi se alcătuiește treptat, în timp, din tot soiul de frânturi pe care le luăm din jur, de la cei apropiați, din ceea ce citim,  din interpretarea experiențelor prin care trecem sau din ceea ce gândim noi înșine atunci când ne acordăm răgazul să o facem. Dar ea ne oferă același lucru ca și o teorie filosofică propriu-zisă, una pe care o descoperim într-o carte, să zicem: înțelegere, orientare în lume. Doar că, fiind o filosofie alcătuită din frânturi, de cele mai multe ori, e ca o construcție fără un plan, e de multe ori șubredă, anapoda chiar! Iar înțelegerea și orientarea pe care ni le oferă vor fi pe măsură. Aici intervin analiza și dialogul filosofic care contribuie la ajustarea acestei filosofii personale, la reglarea ei în acord cu faptele, cu realitatea și cu profilul celui care o poartă în minte și se lasă purtat de ea prin viață fără să o știe.

Felul în care ne simțim, confortul nostru mental depinde, adeseori, de felul în care gândim (sau nu gândim). Cred că de aici ar trebui să pornească orice profesor de filosofie care vrea să iasă din “turnul de fildeș” al gândirii pure, cum se spune, și să se apropie de menirea originară a filosofiei, aceea de a oferi înțelegere și orientare în hățișul vieții de zi cu zi, de la acceptarea acestui fapt elementar: gândirea este întotdeauna abstractă, dar acest lucru nu o îndepărtează de viața trăită, ci dimpotrivă, o apropie. Pentru că fără gândire, fără concepte și raționamente, fără reflecție, nu există, de fapt, o viață cotidiană, există doar senzații oarbe, cum ar spune Kant, nimic discernabil. Aș spune că o cale de a reduce distanța dintre filosofie ca disciplină academică și experiențele noastre de viață este aceea de a găsi elementele comune între cele două și de a încerca apoi să le dezvolți.

Sandu Frunză: Sînteți recunoscut ca unul dintre cei mai semnificativi practicieni în consilierea filosofică. Aș vrea să ne dați mai multe detalii cu privire la acest tip de practică, puțin cunoscută în România, să ne arătați care este specificul acestui tip de consiliere în raport cu alte tipuri de consiliere pe care le putem accesa. Ce ar trebui să ne convingă, în situația de criză în care ne aflăm, să pornim spre drumul care să ne ducă la cabinetul unui practician în consilierea filosofică? În ce măsură consilierea filosofică poate oferi sprijin și chiar alinare pentru ființa umană ce stă sub presiunea crizei medicale, a fragilității existențiale, a angoasei în fața necunoscutului, a însingurării adusă de izolare și de suspendarea unor libertăți pe care le credeam ca fiind neseparabile de condiția noastră de occidentali?

Laurențiu Staicu: Sunt multe diferențe dar și multe asemănări între consilierea filosofică și alte tipuri de consiliere. Un semn distinctiv este, desigur, acela că sunt folosite resurse filosofice, însă nu doar în sensul restrictiv al teoriilor formulate de filosofi de-a lungul timpului, ci într-un sens mai larg – uneltele folosite în consilierea filosofică sunt, de cele mai multe ori, uneltele cu care lucrează filosoful de profesie: analiza conceptuală, interpretarea, reconstrucția rațională etc. A consilia înseamnă, în esență, a încerca să fii de ajutor cuiva, iar ajutorul, în cazul consilierii filosofice, nu înseamnă, nici pe departe, doar a oferi cunoștințe filosofice sau a lămuri teoriile filosofice pentru necunoscători, așa cum par să creadă, uneori, studenții din primul an care îmi cer detalii despre această practică. A-l ajuta pe cel care vine la tine căutând ajutorul înseamnă, mai degrabă, a-l învăța să se gândească filosofic la sine și la lume, la problemele sale. Cunoașterea care se transferă în relația dintre consilier și clientul său este una tacită, nu explicită, consilierea nu este un soi de curs privat de filosofie! O altă deosebire este dată de relația asimetrică dintre cei doi – consilier și client. În ședințele de consiliere filosofică, celebra metaforă a parteneriatului dintre consilier și client, atât de des invocată de teoreticienii terapiilor mai apropiate de filosofie este dusă oarecum mai departe, este depășită, aș spune. Clientul este cel care conduce, el este cel care trebuie să se lămurească cu privire la propriile convingeri, credințe și valori. Această călătorie în propria minte, cum îmi place mie să văd procesul de consiliere, indiferent că durează o ședință sau mai multe, este a clientului, consilierul este doar un ghid. Unul care, uneori, poate împinge într-o direcție sau alta, poate sugera o cale mai puțin facilă sau se poate pune, chiar, în mijlocul drumului, blocând accesul la o priveliște atrăgătoare, dar periculoasă. Dar, în ultimă instanță, el rămâne doar un ghid pe parcursul acestei călătorii lăuntrice.

Sandu Frunză: Cînd este potrivit să decidem să renunțăm la alte tipuri de consiliere cu care eram familiari și să apelăm la un consilier filosofic și la ce fel de beneficii putem să ne așteptăm de pe urma unui program de terapie filosofică? Povestiți-ne, dumneavoastră ca filosof practician ce tip de intervenție practicați, care este specificul demersului pe care îl propuneți?

Laurențiu Staicu: Orice tip de consiliere urmărește, cum spuneam mai devreme, să ofere ajutor, să fie de folos în depășirea unui obstacol sau în ieșirea dintr-o criză. Nimeni nu apelează la serviciile unui consilier doar din curiozitate, deși unii așa pretind când vin prima oară! Dar în spatele pretinsei curiozități se ascunde întotdeauna o nevoie. Ceea ce înseamnă că, în genere, e bine să ne gândim serios înainte de a apela la ajutorul unui consilier, să ne gândim la ceea ce ne dorim, la ceea ce vrem să obținem. Asta pentru a putea să evaluăm, ulterior, în ce măsură ne este de ajutor ceea ce se întâmplă în ședințele respective. Apoi, rămâne pentru fiecare să evalueze dacă ceea ce primește îi folosește sau nu, dacă i se potrivește sau nu. Nu există o terapie sau o formă de consiliere care să fie potrivită pentru toți sau pentru toate problemele cu care se confruntă oamenii. Din experiența mea, aș putea spune că cei care apelează la consilierea filosofică au o înclinație mai accentuată către reflecție și analiză, sunt mai introspectivi și mai curioși. Dar nu este o regulă, uneori se întâmplă să vină la mine oameni care au trecut prin mai multe alte tipuri de terapie și vor să încerce altceva, pur și simplu. Sunt multe de spus despre demersul propriu-zis, mai ales că strategia folosită va depinde, în fiecare caz în parte, de tipul de probleme cu care vine clientul, abia după ce le evaluezi în amănunt poți stabili cu ce începi și cum înaintezi apoi. Oamenii acumulează, de-a lungul vieții, o mulțime de convingeri despre ei înșiși, despre ceilalți, despre lume în ansamblu. Apoi, aceste convingeri se combină cu valorile individuale și dau naștere normelor, regulilor de comportament, cum spunea Egan, cele care ne ghidează în viața de zi cu zi. E imposibil să ajungi la substratul filosofic al acestor reguli dintr-o dată, ai nevoie de timp și este un travaliu anevoios și dificil, însă absolut necesar. Uneori e vorba de probleme sau blocaje punctuale, alteori clientul vrea să se reinventeze pe sine, ca să spun așa, vrea să-și schimbe planul de viață, ceea ce presupune abordări și tehnici diferite.  Dar premisa de la care pornesc întotdeauna este că persoana care vine la mine simte că are nevoie de ajutor pentru a depăși o criză, un blocaj sau o problemă pe care nu a putut să o depășească singură sau cu ajutorul celor la care a apelat înainte. Motivul vizitei este crucial, chiar dacă el poate să nu fie, inițial, aparent. Dialogul filosofic are această virtute discretă și subapreciată, după părerea mea, de a pune în lumină, treptat, gânduri și idei care erau în umbră, la început, până când devin limpezi și pot fi înțelese iar apoi schimbate. Există un moment, pe parcursul ședințelor de consiliere, când ceea ce se discută începe să producă un declic în mintea clientului, începe să aibă sens. E un moment extraordinar, o adevărată iluminare, o strălucire în privirea celuilalt care îți spune că a început să se lămurească cu sine, să se vadă mai limpede. După aceea, călătoria devine mult mai ușoară, iar nevoia de ghidaj, de orientare începe să dispară treptat. E semnalul că începi să te apropii de sfârșitul consilierii.

Sandu Frunză: Există în ultima vreme o tendință vizibilă de dezvoltare și chiar o cerință de profesionalizare a consilierii filosofice în spațiul cultural românesc. Cum credeți că va fi integrată consilierea filosofică pe o piață a consilierii în creștere? Cum vă imaginați evoluția acestei profesii în etapa schimbărilor profunde pe care lumea, în general, le așteaptă să se producă în perioada prelungirii pandemiei și cea post-pandemie? Cîtă deschidere  există, pe de o parte, dinspre filosofi în a oferi astfel de servicii de consultanță și consiliere, iar pe de altă parte, din partea publicului predispus să apeleze la servicii de consiliere?

Laurențiu Staicu: Cred că e un lucru bun că se întâmplă asta și la noi, mă refer la tendința de profesionalizare a consilierii filosofice și la semnele că începe să-și facă loc pe piața serviciilor. Ce se va întâmpla pe viitor depinde foarte mult de cine va prelua inițiativa și va încerca să dezvolte profesia și de competențele celor care practică. Deschidere există, însă la noi e totuși prea puțin cunoscută și apoi persistă, încă, multe prejudecăți culturale legate de filosofie ca atare care îngreunează procesul de popularizare a practicii. Mulți văd încă filosofia ca pe o formă de manifestare înaltă, rafinată a spiritului omenesc, însă altminteri fără vreo relevanță practică, fără nicio legătură cu frământările, angoasele și greutățile vieții reale. Un lux, mai degrabă, un moft pentru elite sau o preocupare exotică pentru visătorii lipsiți de spirit practic. Sigur că această prejudecată este, în mare măsură, o consecință a faptului că filosofia nu prea se mai studiază azi în școli. După anii ’90, contactul oficial, instituțional al tinerilor cu filosofia a fost și a rămas mai mult sporadic. Nu prea poți afla mare lucru despre o disciplină dacă o studiezi doar o oră sau două pe săptămână în ultimul an de liceu. E o surpriză mare pentru mulți dintre cei care aleg să studieze filosofia în facultate să afle că înăuntrul acestei discipline s-au cristalizat, de-a lungul timpului, canoanele adevărului și regulile gândirii robuste sau principiile care stau la baza comportamentului moral fără de care viața de zi cu zi este o junglă în sensul propriu, o bătălie pentru supraviețuire mânată doar de instincte. Mulți vin cu așteptarea asta romantică, într-un fel, dar păguboasă, în cele din urmă, că filosofia este o formă de artă, un domeniu în care poți să dai frâu liber celor mai neobișnuite speculații, fără altă restricție decât aceea de a fi cât mai original! Creativitatea este, desigur, importantă în filosofie, ca și în știință sau în artă. Dar e o diferență colosală între speculațiile neîntemeiate și gândirea sistematică, susținută de argumente solide.

Adevărul este că filosofia a fost mereu, poate mai presus de toate, aproape de viața trăită, de realitatea cotidiană. Asta e ceea ce la noi e deocamdată greu de transmis și de priceput. Speranța mea, în privința schimbării acestei prejudecăți cu privire la utilitatea filosofiei, se îndreaptă către absolvenții facultăților de filosofie, către tineri. Cred că ei sunt cei care pot să aducă o schimbare semnificativă în această privință – și deja o fac!

Cu Aurel Codoban despre consilierea filosofică în vremea pandemiei

Standard

codoban

Sandu Frunză: Filosofia aplicată și practicile filosofice au devenit un fel de modă culturală în România ultimilor ani. Sunteți printre cei care au o contribuție majoră la acest mod de a face filosofie. Aș putea spune că reprezentați chiar cea mai semnificativă dintre vocile care în ultimii 30 de ani s-a manifestat ca un reper constant pentru practicile hermeneutice; pentru aplicarea filosofiei în înțelegerea religiei și analiza interdisciplinară a fenomenului religios; pentru diferite practici filosofice legate de comunicarea interpersonală, comunicarea profesională în diverse tipuri de organizații ori comunicarea mediatică; sau pentru consilierea filosofică pe care o practicați sub forma stilisticii existențiale și a terapiei filosofice – asta ca să enumăr doar cîteva aspecte dintre cele ce ar putea fi amintite. Avînd în vedere că de-a lungul timpului ați devenit o voce puternică în descifrarea și dezbaterea unor probleme existențiale, aș dori să vă întreb: ce tip de intervenție am putea să ne așteptăm să aibă filosofii în vremuri foarte tulburi cum sînt cele ale actualei crize pandemice? Cum poate interveni consilierea filosofică în diminuarea efectelor negative pe care această criză le aduce în viața noastră individuală și comunitară?

Aurel Codoban: Am crezut mereu în capacitatea de inițiere profană a filosofiei. Calitate care este, paradoxal, rezultatul unei serii de carențe statutare ale ei: filosofia nu are laboratoarele experimentale ale cunoașterii științifice, nu are degajarea jocului estetic al artelor, nu are soliditatea credinței religiilor. Filosoful este „omul ca toți oamenii”, cum am putea spune folosind o expresie a lui Noica. Dar ca „om ca toți oamenii” diferit de ceilalți asemenea lui, el nu are nici idolii certitudinii științifice, idolii valorii artistice sau idolii credinței excesiv smerite ai religiilor. El are curajul – și meritul – de a vorbi în numele unei experiențe umane directe și autentice asemenea copilului din poveste care constată, singurul, că „regele e gol”.

Pentru că, așa cum se întâmplă azi în lumea comunicării nemărginite, mai ales când se atinge de evenimente extreme, tăcerea cuvenită nu își găsește nici un loc, filosofii ar putea vorbi, fără teamă și fără reproș, în numele unei experiențe onest prezentate. Două dimensiuni ale actului de a filosofa ar merita să fie contrapuse comunicării fără limite și evenimentului extrem al pandemiei: gândirea critică și gândirea laterală.

Asta pe scena publică largă. Consiliind grupuri sau ajutând oamenii să-și stilizeze propria existență – adică să facă din viața lor o operă de artă – cel care practică filosofia ar putea ajuta la menținerea calității vieții. Există viață și în vremea pandemiei! Dar viața – care poate rămâne și una de domeniul doar al biologiei – devine existență numai grație calității. Ceea ce nici nu este prea dificil de vreme ce pentru a aduce calitate în viața ta nu e nevoie decât de o cât mai amplă deschidere a conștiinței…

Sandu Frunză: De-a lungul timpului ne-ați convins de faptul că filosofia se află în etapa construcției realității în comunicare și astăzi ideile dumneavoastră par să fie confirmate de nevoia constantă de a asocia reflecția filosofică cu dezvoltarea tehnologică, îndeosebi în privința tehnologiilor comunicării. Ce poate face filosofia într-un interval în care părem depășiți din punct de vedere al capacității noastre de a formula și exprima coerent explicații științifice, de a face față nevoilor de intervenție tehnologică și de implementare a unor practici de comunicare etică?

Aurel Codoban: Aici cred că trebuie să distingem între scopuri și mijloace, între valori – care sunt scopuri validate de tradiția colectivă – și condiții de realizare a lor. Ceea ce poate interesa practica filosofică sunt valorile care dau sens vieții… Pe de altă parte, cred că filosoful a participat mereu la ceea ce a pus accentul epocii căreia i-a aparținut. Să ne amintim că filosofi cum sunt Thales și Pitagora au fost în același timp geometri, că de la Aristotel pornește știința occidentală, că Descartes a produs geometria analitică. Spinoza șlefuia lentile, Leibniz a inventat integralele… Nu știu de vreun filosof actual care să fie computerist sau programator, dar cred că un gânditor profund trebuie astăzi să fie la curent cu teoriile și practicile comunicării, altfel nu știu cum le poate înțelege și gândi…

Sandu Frunză: Am convingerea că suspendarea unor elemente structurale ale modului de viață occidental conectează conștiința noastră de oameni ai societății consumeriste la o mare variate de surse de energie negativă. Mă aștept ca multe persoane să apeleze la sprijin pentru a ieși din negativitatea acumulată în propriile lor vieți. În ce măsură credeți că omul societății pandemice, îngîndurat în propria sa izolare, își va găsi resursele de echilibru în apelul la filosofie și la consilierea filosofică? Cît de mult poate participa terapia filosofică și stilistica existențială la satisfacerea unor nevoie de acest fel?

Aurel Codoban: Știu că în Occident se recurgea suficient de des, fie că este vorba despre grupuri, fie despre indivizi, la consiliere filosofică în cele mai normale timpuri, cele de dinaintea pandemiei. Nu mă îndoiesc de faptul că solicitările se vor fi multiplicat și că ele vor deveni chiar mai mari… Omului îi este destul de greu să își privească destinul în față. Propriul destin și Soarele nu pot fi privite direct, fără ochelari de protecție… Viața cotidiană din societățile consumeriste îl scuteau pe om de a privi direct destinul său. Dacă totuși se întâmpla, prin accident sau prin complicațiile vieții personale, consilierul filosofic îl putea susține pentru o confruntare lucidă. Pandemia ne scoate din făgașul vieții cotidiene, ne confruntă cu limitele noastre și ne oferă o perspectivă pe care nu o mai putem evita asupra a ceea ce este omul. Asta și nu ceva psihologic spunea formula invocată de Socrate „Cunoaște-te pe tine însuți” – adică: dă-ți seama că tu, ca om, nu poți fi absolutul! Stilistica existențială ne-ar putea ajuta să ne obișnuim cu adevărul despre locul nostru în această lume…

Sandu Frunză: Terapia existențială pe care o oferiți în calitate de practician al comunicării și al filosofiei pare să îi vizeze mai degrabă pe indivizi. Sesizăm în această perioadă o mutare a accentului dinspre persoană spre comunitate. În ce măsură terapia existențială poate răspunde necesităților de modelare comunitară și de reconstrucție a vieții cotidiene în comunicare?

Aurel Codoban: Poate că această opțiune a apărut ca o reacție la faptul că a trebuit prea adesea să lucrez cu grupuri prea mari de oameni la cursuri și seminarii. Mi se pare foarte important să poți urmări reacțiile individuale. Mi se pare foarte important ca reacția ta să urmeze nuanțele atitudinii și poziției celuilalt. Mi se pare foarte important să existe un dialog față către față… Dar nu ignor valențele unei consilieri de grup cu atât mai mult cu cât unul dintre terapeuții și prozatorii mei preferați, Irvin Yalom, excelează în terapie de grup și că ea apare foarte frumos conturată în romanele sale…

Sandu Frunză: Se vorbește despre faptul că lumea post-pandemie nu va mai fi deloc cea pe care o cunoaștem acum, că se vor produce schimbări majore în modul nostru de viață și chiar în ceea ce privește modul nostru de situare în lume. Care credeți că sînt schimbările ce vor avea loc în practicile filosofice și în atitudinea omului ieșit din criză în raport cu nevoia de a integra aceste tehnologii existențiale printre produsele de consum oferite de o piață extinsă și foarte diversificată a consilierii?

Aurel Codoban: Față de un prieten, care părea sigur că vor urma mari și remarcabile schimbări în relațiile umane după pandemie, mi-am exprimat scepticismul: la fel s-a crezut și în Decembrie 1989. Situațiile limită trec, iar omenirea pare să le uite destul de repede și de total… Poate că am fost prea radical în a-i demola așteptările optimiste… Schimbări vor apărea, adică unii dintre oameni vor asimila această experiență printre celelalte… S-ar putea ca destui oameni să se simtă prea vulnerabili, e posibil ca alții să dorească o susținere pentru opțiunea lor față de valorile care dau sens vieții lor…

Ceea ce aș spune despre terapia sau stilistica existențială – sau consilierea filosofică, cum o numesc cei mai mulți – e susținut de ceea ce s-a spus și despre cea psihologică: nu atât tipul de practică e esențial în obținerea rezultatelor, cât personalitatea terapeutului! Și încă ceva: odată, când am avut probleme medicale, am citit un dosar Sciences et Avenir. Făcând o analiză carteziană ei arătau că adesea chiropracticienii sunt mai potriviți și mai eficienți decât tratamentul medical al durerii articulațiilor. Problema este doar aceea de a-i găsi pe cei autentici, pentru că numai aceia sunt potriviți…

Cu Antonio Sandu despre practicile filosofice în lumea pandemică

Standard

antonio 1

Sunteți sufletul LUMEN – una dintre cele mai active organizații în promovarea eticilor aplicate, a dezbaterilor filosofice cu deschideri interdisciplinare, în formarea și dezvoltarea practicilor etice în organizații și a consilierii filosofice. În același timp, ați publicat lucrări remarcabile pe teme de etică, deontologie, consiliere filosofică apreciativă etc. Aș dori să vă întreb: care este locul practicilor filosofice și cum pot fi ele integrate în preocupările privind viața oamenilor în vremuri de criză cum este cea sub care ne aflăm azi?

Distinse Domnule Profesor Sandu Frunză, în primul rând dați-mi voie să vă mulțumesc pentru aprecierile pe care le formulați la adresa activităților desfășurate de LUMEN și de mine personal, în ceea ce privește cercetările trans și interdisciplinare în domeniul social, a eticii și practicilor filosofice.

Într-adevăr, Asociația noastră derulează activități de promovare a eticii în practica socială de mai bine de 10 ani și ne bucurăm să constatăm că activitatea noastră are un oarecare impact, atât la nivelul academic – și aici mărturie stau citările pe care le primim pentru lucrările publicate, atât ale membrilor echipei Lumen cât și ale mele personal -, participările de excepție cu care personalități din peste 30 de țări din întreaga lume au onorat invitațiile noastre la conferințele Lumen, cât și la nivel profesional, unde am primit solicitări de consultanță în domeniul eticii, mai ales a celei din sfera cercetării și a comunicării științei, a asistenței sociale, a bioeticii.

Revenind la întrebarea Dumneavoastră, cu privire la locul practicilor filosofice în perioade de criză, cu referire la perioada actuală, consider că, în primul rând, filosofia ar trebui să ducă la umanizarea răspunsului/răspunsurilor pe care societatea îl/le dă la diversele crize cu care se confruntă, cu atât mai mult cu cât astăzi ne aflăm într-o criză generată de o problemă de sănătate publică, dar care atinge societatea umană în majoritatea dimensiunilor acesteia. Avem o criză a valorilor, a ceea ce considerăm valori constitutive ale societății moderne occidentale și în primul rând ale celei europene: libertatea de mișcare, libertatea de exprimare, libertatea religioasă – toate restrânse în numele sănătății publice, adică a responsabilității publice a statului față de sănătatea cetățenilor. Restrângerea acestor libertăți nu poate fi admisă decât temporar și punându-se toate deciziile care duc la astfel de restrângeri sub semnul unei valori în mod necesar etice care să legitimeze deconstrucția chiar și temporară a modernității bazate pe libertate.

Această legitimare trebuie căutată în resursele filosofice ale europenității, iar filosofia aplicată, etica aplicată în special, este chemată să legitimeze societatea postpandemică ca una venită să înfăptuiască valorile constitutive ale modelului nostru cultural european în limitele altor valori etice operaționale – acele valori care sunt chemate să ne spună cum anume vom înfăptui în anii ce urmează valorile fundamentale care ne fac să ne gândim la noi înșine – în primul rând ca la ființe umane, libere și responsabile. Această valoare a responsabilității este de ceva vreme în centrul majorității deciziilor etice, fie că vorbim de responsabilitatea față de celălalt în medicină, în cercetare, în proiectarea și dezvoltarea tehnologică, fie că vorbim despre o responsabilitate față de generațiile viitoare – atunci când discutăm despre ecoetică – , dezvoltare durabilă etc.

Această tranziție de la o etică a demnității individuale, cum este cea actuală, pornind de la modelul kantian, deontologic și tranzitând prin filosofia și paradigmele juridice legate de drepturile omului către o etică a responsabilității, nu pentru celălalt-ul imediat ci față de non-prezență – generațiile viitoare, interlocutorul virtual, semenul ignorat din cealaltă parte a lumii care dintr-o dată devine semnificativ datorită accentuării așa-numitului efect aripă de fluture, a virtualizării spațiului și interacțiunilor sociale etc.

Odată cu criza valorilor, care este deocamdată întrevăzută prin grila interpretativă – ca să îl cităm pe Ioan Petru Culianu – a imperialismului pandemiei în discursul public actual, avem o criză a încrederii individuale și publice ce poate duce la construcții identitare tribale, la o regionalizare a solidarității ca reacție la eșecul globalismului corporatist. Filosofia și practica filosofică ar putea fi chemate să urmărească derapajele și excesele parohialiste sau respectiv fals universaliste prin crearea unui discurs bazat pe echilibrul reflectiv și pe acțiune comunicativă orientată atât către individ – ca actor comunicațional individual – cât și către actorii comunicativi colectivi , instituționali sau chiar statali.

Crizei existențiale prin care mulți trecem datorită angoasantei stări de autoizolare și recluziune nemeditativă – practica filosofică îi poate răspunde printr-un ghidaj al discursului interior al persoanelor interesate, care acceptă consilierea filosofică sau etică, dinspre orientarea către angoasa finitudinii – fie ea a propriei existențe, amenințate de virus, fie a limitelor acțiunii imediate gestionate prin infama dar probabil necesara declarație – către interogarea cu privire la sensurile propriei existențe și orientarea către o viață examinată, care să merite cu adevărat să fie trăită și pentru care individul să merite să se implice, să se reangajeze social.

Sunteți unul dintre cei mai buni cunoscători ai consultanței și eticii ce poate fi practicată în organizații. Avînd în vedere că etica organizațională este una dintre cele mai răspîndite forme ale aplicării filosofiei în viața noastră, aș doi să ne spuneți: cum credeți că vor evolua organizațiile în ceea ce privește nevoia de a asigura un climat etic în relațiile interne și în raport cu diverse categorii de public?

Încă o dată vă mulțumesc pentru aprecierile deosebit de generoase la adresa persoanei și activității mele. În primul rând aș vrea să spun că în ultimii ani etica a pătruns în spațiul public pe o nemeritată ușă din dos, nu ca avatar al reconstrucției societății pe fundamente valorice și în special pe cel al responsabilității pentru un celălalt imediat, sau un celălalt non-prezent, ci ca instrument sancționatoriu a unor comportamente indezirabile care exced limita juridicului.

Foarte mulți privesc etica din perspectiva unor interdicții suplimentare care apar în planul exercitării profesiei, în planul educării, al formării profesionale, al comunicării publice etc. Dacă vom întreba mulți dintre studenții care urmează să aprofundeze un curs de etică – academică bunăoară – la ce se așteaptă ei de la acest curs, vom primi numeroase răspunsuri care arată că așteptările merg în direcția unor discursuri (cel mai probabil sterile) împotriva plagiatului, a copiatului în general, sau a necesității unui comportament integru. Eventual, respectivii intervievați ne vor spune că se așteaptă să le fie prezentate sancțiunile care vizează eventualele comportamente lipsite de integritate.

Mai mult, am analizat comparativ codurile etice ale diferitelor profesii – inclusiv liberale, inclusiv din sfera socială – de la noi din țară cu altele similare din țări cu o tradiție etică și cu o experiență amplă în instituționalizarea eticii. Am constatat că instrumentele românești, care vizează un început de management al eticii, au dezvoltată preponderent partea referitoare la sancțiuni, urmată de cea referitoare la abaterile pentru care respectivele sancțiuni se pot aplica și de abia în al treilea plan al registrului discursiv al respectivelor instrumente sunt instituite reguli de bună practică etică, sunt explicitate valori și principii care să gestioneze buna desfășurare a activității profesionale. Pe de altă parte, în instrumente similare – din S.U.A., Canada, Australia etc – am întâlnit largi capitole care operaționalizează valorile profesionale specifice respectivei instituții sau organizații care propune codul de etică și doar la un nivel absolut secund sunt menționate abaterile, fiind clar specificate motivele pentru care respectivele acțiuni pot fi considerate abateri, rațiunea etică care a condus la clasificarea respectivei acțiuni ca fiind abatere și, dacă este cazul, care sunt limitele sancțiunilor ce pot fi aplicate.

În ceea ce privește evoluția eticii instituționale, mi-ar plăcea să cred că aceasta va fi în direcția expertizei etice și a creării unor instrumente de reflecție etică la nivelul profesioniștilor, a creării unei culturi profesionale și instituționale care să includă valorile etice, internalizarea acestora – atât în corpusul de competențe profesionale cât și în conștiința profesională și etică a indivizilor. Pentru aceasta, etica trebuie să iasă din tiparele filosofiei academice – orientată către elită – și creșterea adresabilității eticii către probleme curente, care să-i provoace pe indivizi la reflecție de natură etică.

Profesionalizarea expertizei etice ar trebui să se desfășoare pe mai multe planuri, prin derularea unor audituri de etică instituțională, în instituțiile de învățământ superior de exemplu, în cele medicale, în cele din sfera mass-media etc.

O altă dezvoltare necesară vizează crearea de competențe etice necesare managerilor diverselor organizații, prin traininguri etice și programe de formare în domeniul eticii. Dezvoltarea consilierii de etică – termenul utilizat este de obicei consiliere etică, dar stricto sensoaceasta înseamnă ca practica consiliativă să se desfășoare într-o manieră etică și de aceea noi considerăm că termenul corect este consiliere de etică, care să arate faptul că scopul consilierii îl reprezintă tocmai rezolvarea unor dileme etice – și extinderea acestor practici dincolo de limita minimală stabilită prin cadrul legal și anume existența unor persoane cu atribuții de consiliere etică în instituțiile publice către apariția unor servicii de consiliere de etică în organizații private.

Este absolut necesară profesionalizarea consilierilor de etică, nu doar prin cursuri de scurtă durată, ci chiar prin programe masterale și ulterior prin direcții de formare în etică aplicată, distincte de cele în filosofie în general. În diverse lucrări am susținut necesitatea profesionalizării supervizării de etică care să ofere servicii de supervizare eticienilor și consilierilor de etică pe modelul serviciilor de supervizare din sfera serviciilor sociale, de exemplu. Sunt optimist că multe dintre aceste idei vor fi implementate în practică din ce în ce mai mult. Sunt deosebit de satisfăcut de faptul că în cadrul unui program intitulat „Competență Etică și Integritate Academică în Cercetarea Științifică și Actul Didactic” (CEIACSAD) – ce se desfășoară cu finanțare FDI (UEFISCDI) în universitatea din care fac parte, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava – desfășurăm o serie de activități ale Cercului de Etică Aplicată și Practică Filosofică „Ekpyrosis”, în colaborare cu Centrul de Cercetări Socio-Umane LUMEN și cu sprijinul Facultății de Drept si Științe Administrative a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. De asemenea, în cadrul aceluiași program, vom desfășura și activități de formare profesională în domeniul consilierii filosofice și de etică, întâi în calitate de cursanți ai distinsului Profesor Lou Marinoff, cât și ulterior ca formatori la nivel local. Proiectul include și desfășurarea unor elemente de audit de etică instituțională, dar și promovarea cooperării inter-instituționale în domeniul eticii.

Cu toți simțim efectele pandemiei în special ca efect al suspendării unora dintre drepturile și libertățile ce făceau parte din modul nostru occidental de a ne situa în lume. Faptul că sîntem constrînși la izolare cotidiană, de exemplu, cred că ne creează un tip de disconfort care se traduce prin crize metafizice, dileme morale, angoase existențiale, gol existențial și lipsă de sens etc. Cum poate contribui consilierea filosofică apreciativă la îmblînzirea unor astfel de probleme manifestate la nivel individual și care sînt resursele la care pot  accede cei care doresc să rezolve astfel de situații delicate cu care se confruntă în viața lor cotidiană?

La această întrebare am răspuns parțial în cadrul răspunsului la prima întrebare, atunci când vorbeam de crize și de chemarea pe care filosofia și mai ales etica aplicată ar trebui să o resimtă în a răspunde la aceste provocări.

Ce aș putea adăga aici, sunt câteva informații cu privire la resursele – desigur referitoare la consilierea filosofică și cea de etică – la care cei care sunt interesați pot apela. În primul rând îmi face deosebită plăcere să anunț că pe canalul de youtube Editura Lumen cei interesați pot găsi înregistrările unor prelegeri pe care le-am derulat începând cu 12 martie 2020 și până în prezent, sub semnul Întâlnirilor de joi cu bioetica și etica aplicată și pe care le-am reunit în volumul, în curs de apariție la Editura Lumen, Bioetica în criză sau criza bioeticii? care răspunde la întrebările întregii comunități cât și a celor interesați de bioetică și etică aplicată, referitoare la criza pandemică și la răspunsurile pe care societatea le dă la această criză, am analizat caracterul etic al acestor răspunsuri din perspectiva echității restrângerii unor drepturi, a necesității consimțământului informat – mai ales în cercetarea pe subiecți umani, chiar dacă cercetările se realizează în perioadă de criză majoră în sănătatea publică – , problema infodemiei și a crizei exploziei de fake news, specificul epistemologic al bioeticii și limitele acesteia puternic forțate de imperialismul sănătății publice, de conflictul de valori și princiii etice ce poate apărea în astfel de situații, câteva presupoziții referitoare la perioada post-criză și la societatea post-pandemică, cu accent pe ideea de virtualizare a spațiului social.

Revenind la canalul de youtube menționat, am urmărit de asemenea crearea unor prelegeri online referitoate la consilierea filosofică, până în prezent în acest topic existând 9 videoclipuri disponibile care tratează semnificația consilierii filosofice, relația eu-celălalt din perspectiva consilierii filosofice, consilierea filosofică apreciativă, consilierea filosofică având un fundament spiritual, tehnici de dezvoltare personală specifice consilierii filosofice. Această serie de videoclipuri se dorește a fi o resursă adresată comunității practicienilor în consilierea filosofică, un adevărat curs online pentru cei care doresc să se inițieze sau să-și dezvolte competențele de consilier filosof sau de consilier de etică. Cei interesați pot găsi pe același canal de youtube Editura Lumen o serie de alte videoclipuri referitoare la etica cercetării științifice și a comunicării cunoașterii – publicării științifice – , referitoare la metodologia cercetării în științele sociale etc.

Dincolo de aceste resurse online și, iată, și resurse editoriale pe care am avut privilegiul să le anunț, nu pot să nu menționez faptul că în luna iunie a acestui an se vor vor desfășura online două programe de formare în consilierea filosofică, susținute de Prof. Lou Marinoff din Statele Unite, ce ar fi trebuit să aibă loc la Timișoara, dar care s-au „mutat” online, la fel ca majoritatea activităților de formare sau educație.

De asemenea, în această perioadă se desfășoară o serie de traininguri ale Prof. Oscar Brenifier de la Institut de Pratiques Philosophiques din Franța, însoțite de sesiuni de consiliere filosofică online, tocmai pe tema angoasei generate de pandemie.

Sunt de asemenea în contact cu colegii din Spania, Portugalia, dar și din India, care desfășoară în același timp activități de consiliere filosofică online.

Personal, consider că această perioadă, dincolo de stresul și angoasa inevitabilă, este una care ne dă posibilitatea să ne redescoperim ca persoană și să ne descoperim ca sine, dacă vom aplica o derivă interpretativă de la ideea de carantină și autoizolare mai mult sau mai puțin voluntară către cea de retragere spirituală, către biserica interioară sau, mai mult, către templul propriului sine. Închiderea bisericilor de ziduri, pe care cu toții o deplângem, poate fi însă o invitație la deschiderea Bisericii din inimă, dacă mutăm atenția de la o practică religioasă, exterioară, către practica descoperirii de sine. Sigur că spiritualitatea ca modă, la fel ca și practica filosofică de bon ton și nu în ultimul rând, ceea ce am denumit într-unul din videoclipurile mele disponibile pe youtube, „campionatul mondial de falsă evlavie”, duc la deprecierea spiritualității, tot așa cum infodemia de știri medicale duce la delegitimarea științei în fața părerilor comune exprimate cu emfază de așa-ziși trendsetteri și influenceri dintr-un spațiu social virtualizat cu parfum de simulacru.

Sigur că despre toate aceste teme cititorii interesați pot citi mai pe larg în volumul menționat mai sus, Bioetica în criză sau criza bioeticii? care va apărea în luna mai în limba română la Editura Lumen, și sperăm ca până în toamnă să fie disponibil și în limba engleză, pentru cititorii din întreaga lume.

O ultimă mențiune la această întrebare, este cea referitoare la articolul pe tema medicalizării vieții sociale – tocmai în contextul pandemiei – și rolul consilierii filosofice în diminuarea efectelor negative ale acestei medicalizări, articol propus spre publicare în limba engleză în Revista de Filosofie Aplicată de la Cluj.

În mod personal, Antonio Sandu – filosof, sociolog și profesionist de formație interdisciplinară – cum se implică în dezvoltarea practicilor filosofice și în oferirea de servicii de consiliere filosofică celor ce ar dori să se bucure de acestea?

Interesul meu pentru practicile consiliative s-a trezit în perioada facultății, când am urmat în paralel specializarea de filosofie și cea de asistență socială și când am avut o intuiție că filosofia poate să aibă un cuvânt important de spus în definirea practicilor consiliative, mai ales a celor din sfera socială, unde nu vorbim de psihopatologie ci mai degrabă de crize existențiale sau de crize axiologice, de incapacitatea de gestionare a unor dileme cu care individul se confruntă, sau de vulnerabilități cognitive legate de existența unei proprii viziuni asupra vieții și a sensului acesteia.

În timpul formării mele în asistența socială și ulterior în urma colaborării cu regretata doamnă Profesor Tatiana Dorofte, m-am întâlnit cu practici consiliative subsumate terapiilor centrate pe client – nondirective – , celor rațional-emotive, analizelor tranzacționale, dezvoltând o apetență specială pentru programarea neurolingvistică. Toate aceste practici au fost ințial înțelese de mine în sensul consilierii specifice în asistența socială, perspectivă din care le-am abordat practic, dar și teoretic, în primele mele lucrări științifice.

Toate aceste forme de consiliere, originate în psihoterapii, veneau ca o reacție la ceea ce acum numesc medicalizarea vieții sociale, dar la acea vreme o consideram fuga de psihiatrie – disciplină medicală evitată în acea perioadă (anii ’90). În fiecare dintre aplicațiile practice și programele de consiliere la care participam – nu destule, aș spune astăzi, din perspectiva pasiunii pe care o am pentru acest domeniu – încercam să mă reîntorc la nucleul existențialist fenomenologic – implicit filosofic – al acestor practici consiliative.

Aproximativ în aceeași perioadă (anii 2000) și tot cu referire la asistența socială, am descoperit, datorită profesorului Ștefan Cojocaru, ancheta apreciativă și construcționismul social care mi-au jalonat întreaga activitate științifică atât în sfera filosofiei cât și în cea a sociologiei și a asistenței sociale. Perspectiva social-construcționistă mi-a permis să intuiesc o nouă epistemologie care pune cercetătorul în inseparabilitate cu obiectul cercetării sale. Din punct de vedere al practici filosofice, am descoperit și practicat consilierea filosofică online, prin programul OnlineT, un program de consiliere dedicat tinerilor aflați în căutarea propriei identități și care se confruntă cu dileme existențiale. Abordarea era deja una specific filosofică și datorită adresabilității generale a proiectului, nu doar unor categorii vulnerabile, am avut o derivă a practicii consiliative dinspre asistența socială și consilierea persoanelor vulnerabile către consilierea persoanelor aflate în dileme etice și existențiale.

Proaspăt descoperita practică apreciativă – appreciative inquiry în limba engleză – îmi permitea să pun accentul pe experiențele pozitive și să valorific o altă pasiune a mea, cea pentru practicile meditative și spiritualitatea orientală aplicată. În anul 2008 îmi amintesc că am participat la o conferință organizată chiar de Dumneavoastră, Domnule Profesor Sandu Frunză, pe tema crizei filosofiei, în cadrul căreia prezentam o primă lucrare în care vorbeam de consilierea apreciativă și de latura sa filosofică. În cadrul aceleiași conferințe, în urma audierii unor prezentări care făceau trimitere la lucrările lui Lou Marinoff, cu precădere la cea intitulată Înghite Platon, nu prozac, am avut o perioadă de reflecție cu privire la posibilele corelații între practica consiliativă – deja filosofică – apreciativă și modelul propus de Lou Marinoff, motiv pentru care, în 2011 i-am propus domniei sale să-mi publice o lucrare în revista Philosophical Practice. Journal of the APPAîn care prezentam o schiță de consiliere filosofică apreciativă care venea parțial în contradicție chiar cu modelul de consiliere filosofică propus de Lou Marinoff, datorită orientării spre aspecte pozitive pe care insistam în acest model.

Îi sunt recunoscător Profesorului Marinoff pentru că nu numai că a acceptat la publicare articolul, chiar fără să mă cunoască personal, la acea vreme, dar mai mult, s-a implicat în corectura limbii engleze – proof readingsi copy-edditing– a lucrării.

În ceea ce privește aplicarea în practică, în perioada respectivă am desfășurat experimental activități consiliative, mai ales cu studenții – atât de la Universitatea „ Mihail Kogalniceanu” din Iași cât si de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava – exclusiv în privat și exclusiv pe bază de voluntariat. Ulterior, am dezvoltat câteva modele de cafenele filosofice, care au culminat cu proiectul experimental Cafeneaua Filosofică Virtuală, pe care am intitulat-o Virtual Philosophical Café, care urmărea printre altele posibilitatea de virtualizare a practicilor consiliative de grup și era inclusă într-un proiect personal mai amplu, acela al identificării dimensiunilor și limitelor virtualizării spațiului social. În cadrul cafenelelor filosofice și a consilerilor filosofice de grup am urmărit modalități alternative de filosofare și mai ales îmbinarea filosofiei cu literatura și cu filmul, mai ales cu cel din urmă. Am realizat cafenele filosofice pornind de la filmele Gattaca, Matrix, Transcendence și multe altele. Este o experiență excepțională de practică filosofică – aceea de a filosofa împreună cu participanții la cafeneaua filosofică pornind de la film și atrăgându-i pe participanți nu doar să-și expună propriile opinii, ci să aprofundeze propriile temeri, angoase, mai ales cu privire la viitorul legat de singularitatea tehnologică, de societatea medicalizată, de perspectiva transumanistă ș.a.m.d.

În cee ce privește dezvoltarea practicilor filosofice apreciative, m-am aplecat și în manieră teoretică, publicând o serie de articole, reunite ulterior în volumul Consilierea filosofică apreciativă, volum care s-a bucurat de o bună receptare.

Sunt membru al Asociației Române al Filosofilor Practicieni și în același timp sunt deosebit de onorat de a fi membru al American Philosophical Practitioner Association (APPA), dar în același timp sunt onorat să fiu membru al International Bioethics Association. Am participat la numeroase congrese și conferințe pe teme de filosofie practică și consiliere de etică și filosofică, inclusiv organizate sub auspiciile APPA, unde am avut onoarea și privilegiul de a susține atât prezentări teoretice cât și programe de formare în consiliere filosofică și etică.

În cadrul conferințelor LUMEN pe care le-am organizat, am organizat în majoritatea dintre acestea secțiuni dedicate consilierii filosofice sau de etică, dar și secțiuni practice de consultanță etică.

Știu că ați mai oferit programe de training de formare etică și consiliere filosofică. Este astăzi LUMEN în situația de a oferi programe de pregătire în consilierea filosofică apreciativă pentru a răspunde unei piețe a consilierii în continuă extindere? Credeți în viabilitatea unei piețe a practicilor filosofice și a consilierii filosofice și simțiți că puteți fi un furnizor de servicii de formare profesională în această direcție?

Într-adevăr, așa cum spuneam mai sus, am organizat traininguri – în general de scurtă durată – în domeniul eticii și al consilierii filosofice și chiar în această perioadă, așa cum spuneam, implementăm o serie de videoclipuri pe canalul de youtube Editura Lumen unde cei interesați se pot familiariza cu particularitățile consilierii filosofice și de etică, ale consultanței în etică și nu numai și care sunt accesibile complet gratuit.

Am luat în considerare sugestia Dumneavoastră, Domnule Profesor Sandu Frunză, și imediat ce vom încheia de înregistrat videoclipurile destinate acestui subiect, ele vor fi reunite sub forma unui program de formare, online, în care pe lângă înregistrările pe youtube vom oferi sesiuni de consiliere filosofică și sesiuni de întrebări și răspunsuri pentru cei interesați de a aprofunda cunoștințele în domeniu.

În ceea ce privește profesionalizarea domeniului, consider că practica și consilierea filosofică pot fi deja aplicate efectiv, sub forma unor cabinete de consiliere filosofică – pentru dezvoltare personală sau de coaching pentru consilierea de grup. Ambele profesii, atât cea de consilier pentru dezvoltare personală cât și cea de coach implică practici consiliative și pot fi aplicate inclusiv tehnici de consiliere filosofică, individuală sau de grup, și mai mult decât atât, sunt reglementate ca practică profesională. Am înțeles că există o inițiativă la nivelul Asociației Filosofilor Practicieni din Romania de introducere a profesiei în codul ocupațiilor din România și de creare a unor standarde ocupaționale, inițiativă pe care o salut De asemenea salut inițiativa colegilor de Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Vest din Timișoara, care au un program masteral internațional deja de prestigiu în ceea ce privește consilierea filosofică, care colaborează cu câțiva dintre cei mai buni consilieri filosofi din lume, numindu-i aici pe Lou Marinoff și Oscar Brenifier dimpreună cu mulți alții și care are deja câteva promoții care au absolvit.

Menționez de asemenea și inițiativa Dumneavoastră și a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca de a realiza cursuri de comunicare și consiliere filsofică de scurtă durată, certificate. Sunt convins că și la nivelul altor universități există programe similare, dar de care nu am eu cunoștință.

Totuși sunt deosebit de onorat să subliniez că primul program cerificat din România în domeniul practicii filosofice s-a realizat în cadrul Conferinței LUMEN din anul 2015 de la Iași, unde trainer a fost practiciana consilierii filosofice Viktoria Chernenko, afiliată la Institut de Pratiques Philosophiques din Paris, filiala Moscova.

Un program masteral în domeniul eticii aplicate și a consilierii de etică a funcționat în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava dar se pare că nu a atras suficienți cursanți, astfel că s-a renunțat la program. La nivelul Facultății de Drept și Științe Administrative din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava suntem în curs de organizare a unui program în domeniul eticii în sănătate publică care va avea o importantă componentă etică, inclusiv a unor practici consiliative de etică.

Nu în ultimul rând, vreau să menționez organizarea Cercului de Etică Aplicată și Filosofie Practică „Ekpyrosis”, în cadrul Centrului de Etică Aplicată a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava și a Centrului de Cercetări Socio-Umane LUMEN, cu sprijinul Facultății de Drept și Științe Administrative a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Printre activitățile pe care deja le avem programate în cadrul Cercului, se numără: Întâlnirile de joia cu Bioetica și Etica Aplicată, o Cafenea Filosofică Virtuală ce va cuprinde un dialog cu Prof.Univ.Dr. Bogdan Popoveniuc, pe tema eticii promovării nicotinei în perioada pandemiei de coronavirus și, de asemenea, o serie de întâlniri virtuale de tip cafenea filosofică virtuală, pornind de la filmele Gattaca și Matrix.

Sunt foarte entuziast de preaplinul de activitate din această perioadă, și doresc pe această cale să-i mulțumesc soției mele pentru susținere și răbdare, și colegilor – atât celor de la Editura Lumen cât și celor de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava.

Închei prin a vă mulțumi, Domnule Profesor Sandu Frunză, pentru privilegiul pe care mi l-ați oferit adresându-mi aceste întrebări, care mi-au dat prilejul să-mi rememorez perioade frumoase din activitatea profesională și să prezint cititorilor blogului Dumneavoastră parte din preocupările mele actuale, atât la nivel individual cât și instituțional.

Îmi exprim cele mai alese gânduri și cele mai sincere urări de succes în tot ceea ce întreprindeți!