Sandu Frunză despre o întâlnire cu critica de poezie

Standard

Una dintre prietenele mele m-a rugat să scriu despre ea așa cum ar scrie un critic de poezie. Am clarificat ce înseamnă pentru ea asta și a acceptat că nu voi putea scrie. Dar a fost un dialog benefic în care ne-am convins împreună că există un duh al poeziei care îi bântuie pe criticii de poezie, care trebuie să îți fie dăruit ca o formă de autotranscendere care te ajută să fii un altul în timp ce te regăsești pe tine.

După acest dialog am decis să-mi ofer o întâlnire cu criticii de poezie. Am luat din biblioteca mea două cărți: una mai veche, alta mai recent apărută. În anii studenției am cumpărat de la un anticar cartea Poezia unei generații publicată de Ion Pop la Editura Dacia în 1973.[1]  Scriind despre poeți afirmați în perioada 1960-1970, autorul relevă cotitura lirică a acestei generații devenită pentru noi  aproape mitologică pentru poezia română. Îmi place intuiția poetului și criticului literar care afirma: „Este în firea lucrurilor ca fiecare generație să își construiască un mit în care să își vadă proiectate idealurile, care să coaguleze prin forța sa magnetică de atracție, prin fascinația sa unică, posibilitățile creatoare ale unei asemenea colectivități scriitoricești”.[2] Ion Pop  vorbea despre o generație care, construind structurile lirice menite să acționeze ca o forță magică asupra noastră, a devenit ea însăși parte a conținutului cu care se hrănesc structurile sale mitice. Îmi propun în perioada următoare, cu o încărcătură de semnificații specială în felul ei, să mă las cuprins de această benefică atmosferă culturală.

Cealaltă carte este un fel de omagiu adus criticii de poezie, dar și criticii literare în general. Este vorba despre un volum dedicat unui hermeneut: Al. Cistelecan sau bucuria exegezei, coordonat de Iulian Boldea și Aurel Pantea.[3] Despre textele acestuia, Iulian Boldea afirma în deschiderea volumului dedicat cunoscutului exeget: „Textele critice ale lui Al. Cistelecan sunt, cum s-a mai observat, adevărate spectacole ale gustului și ale ideii, cu rafinată punere în scenă a judecăților, cu analize pregnante și ferme, cu demonstrație fină și desen calofil al enunțului. Exigența și devoțiunea, pigmentate, desigur, de accentul ludico-ironic, fac parte dintr-un scenariu critic urmat cu perseverență de-a lungul timpului, de la primele texte publicate și până în prezent”.[4]

Volumul „Al. Cistelecan sau bucuria exegezei”, coordonat de Iulian Boldea și Aurel Pantea ar trebui citit începând cu sfârșitul. Aici este plasat un interviu, realizat de Iulian Boldea cu Alexandru Cistelecan, purtând un titlu care poate să oglindească foarte bine conținutul volumului: „Criticul nu-i doar o mașină de citit, ci și un stil, o fascinație, un seducător”.[5]

Despre criticul seducător aș dori să rețin una dintre afirmațiile lui Daniel Cristea-Enache: „G. Călinescu vorbea undeva despre cei doisprezece oameni de gust, cultivați, hiperrafinați care dau culoare și culoar de artă unei epoci. Pentru acești receptori ideali pare să scrie Al. Cistelecan, cu convingerea intimă că se numără printre ei”.[6]

Volumul cuprinde texte care pun în valoare opera de o viață a unuia dintre cei mai importanți critici din cultura română. Nu am să prezint volumul acum. Deoarece după ce fac această postare mă reîntorc la lectura cărții despre Al. Cistelecan. Vreau să înțeleg mai bine de ce prietena mea mi-a spus că vrea să scriu despre ea nu ca un filosof, așa cum fac eu de obicei în textele mele, ci ca un critic de poezie. Cred că volumul coordonat de Iulian Boldea și Aurel Pantea – în care sunt prezente, potrivit cuprinsului, toate numele semnificative pe care le știu din revistele literare, este un bun început pentru mine.

[1] Ion Pop, Poezia unei generații, Cluj-Napoca: Editura Dacia 1973.

[2] Ion Pop, Poezia unei generații, Cluj-Napoca: Editura Dacia 1973, 19.

[3] Iulian Boldea și Aurel Pantea (coordonatori), Al. Cistelecan sau bucuria exegezei, Cluj-Napoca: Editura Limes, 2012.

[4] Iulian Boldea, „Argument”, în Iulian Boldea și Aurel Pantea (coordonatori), Al. Cistelecan sau bucuria exegezei, Cluj-Napoca: Editura Limes, 2012, 8.

[5] Iulian Boldea și Aurel Pantea (coordonatori), Al. Cistelecan sau bucuria exegezei, Cluj-Napoca: Editura Limes, 2012, 252.

[6] Daniel Cristea-Enache, „Marca inteligenței”, în Iulian Boldea și Aurel Pantea (coordonatori), Al. Cistelecan sau bucuria exegezei, Cluj-Napoca: Editura Limes, 2012, 140.

Scrisoare de suflet de la poeta Rodica Dragomir

Standard


„Te felicit pentru noul volum – Dulcea mea toamnă. Nu mă așteptam tot la un volum de poezii de iubire. Nu credeam că se mai poate adăuga ceva față de ceea ce ai scris înainte. Dar te-ai reinventat cu aceeași forță ca în primul volum. Ai reușit o Carte a cântărilor în această epocă în care sensibilitatea și trăirile profunde sunt înlocuite cu vulgarități adeseori.
Impresionează metaforele, comparațiile, trimiterile neașteptate, puterea de a descrie sentimentele cele mai greu de definit. E poezia unui suflet ce arde în vise, căutări, așteptări, trăiri până la ardere: „Iartă-mi arderea de tot/ ce mă cuprinde în preajma ta”. Totul este un imens și tulburător imn închinat iubirii și iubitei unice, văzută într-o infinitate de apariții, e lumina ce-l învăluie, bucurie, patimă, pace lăuntrică, „vis care curge”, „fragilă dar dârză”, bucurie a iubirii senzuale. Scenele de iubire sunt trăite cu atâta puritate și interiorizare încât mi-au sugerat minunatul dans de iubire al cocorilor.
Admirabile descrierile de natură, cadru și părtașe la trăirile eroilor, sugerând parcă grădinile raiului. Totul pendulează între sacru și profan: „De fiecare dată când mi se face dor să vorbesc cu un înger/ numele tău se desface în litere… prezența ta începe cu un înger” sau „Erai… desprinsă din odihna/ celui ce te-a creat”, iar spre finalul volumului: „Ești toată numai ardere/ ca viața trăită deplin/ între cer și pământ”.
Felicitări și ecou bun și la acest volum”. (Rodica Dragomir)

Despre volumul: Sandu Frunză, Dulcea mea toamnă, (Apahida: Editura Neuma, 2024).

Sandu Frunză despre bun simț și patologia extremismului

Standard

Bunul simț va salva lumea. Este principala învățătură cu care ieșim din cartea lui Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se întâmplă.[1]

Autorul pornește de la cărți, filme documentare, articole, fapte culturale pentru a milita pentru valorile echilibrului, ale umanismului și ale unei căi pe care dorește să o prezinte ca fiind dreaptă. Excesele de tot felul, dar mai ales cele ideologice sunt întâmpinate cu o respingere clară, împachetată cultural, dar uneori cu o expresivitate ce lasă să se întrevadă năduful unui om care descoperă că a ajuns să trăiască într-o „lume care a luat-o razna”.

Aproape toate textele au fost publicate în Ziarul de Iași și România literară, astfel încât eseurile își păstrează caracterul viu și provocator al scriituri jurnaliste cerute de contextul publicării lor.

În ciuda a ceea ce ne lasă excelentul titlu al cărții să credem, nu avem aici tabloul unei diagnoze, chiar dacă ne sunt sugerate o serie de patologii ale gândirii și acțiuni umane. Însă, nu maladiile îl interesează pe Alexandru Călinescu, ci o înțelegere a ceea ce ni se întâmplă, a locului în care suntem, pentru a reflecta și a ne întreba în mod lucid încotro ne îndreptăm. Această luciditate, însă, este îmblânzită de stilul literar și de ironia difuză care însoțește toate textele cărții, uneori fiind mai pregnantă pentru a lumina mai bine opțiunile personale ale autorului și prin utilizarea unor expresii polemice agresive.

Critica sa vizează îndeosebi poziționările extreme, cele ce implică radicalismul, fundamentalismul  sau ideologiile în expresia lor extremistă.

Fiind adept al redescoperiri dimensiunii cosmice și reintegrarea ei în construcția condiției umane a omului erei digitale, am fost atent la critica pe care o face autorul ecologismului. La fel ca în celelalte situații, am sesizat că Alexandru Călinescu nu este un critic al ecologismului, ci al fructificării excesive în plan politic-ideologic, cu rezonanțe în sfera economicului. O anumită amărăciune observ în constatarea: „Mișcarea ecologistă s-a născut la începutul anilor 60, iar intențiile generoase ale inițiatorilor s-au transformat, ulterior, în fanatism ideologic și în cursă pentru câștigarea de capital politic”.[2]

Ca adept al ideologiilor care valorizează feminismul și corectitudinea politică sub forma unor mișcări ce au adus un plus de valoare în ceea ce privește situația femeilor și a bărbaților în lumea contemporană, am fost interesat de criticile la adresa acestor curente. Constat că deși are cuvinte de apreciere la ceea ce astfel de curente au adus constructiv în lumea occidentală, autorul are o respingere totală în raport cu excesele pe care le expune într-o manieră jurnalistică, foarte persuasivă. Probabil că publicarea în contextul editorial occidental ar fi dus la polemici puternice în jurul cărții. Volumul de față ar putea fi privit ca unul al contestărilor și al deconstrucției lumii occidentale actuale dacă nu ar fi mereu adusă nota de chemare la calm și la echilibru, care se păstrează dincolo de expresiile utilizate uneori cu trăsături mai îngroșate.

O critică fermă, dar plină de subtilități și de informații culturale, este cea la adresa extremei stângi, cu cazul concret al Franței în care se dezvoltă tendințe situate mai la stânga extremei stângi, pe care Alexandru Călinescu o consideră a avea „afinități structurale cu extrema dreaptă” în acțiunea sa antiliberală, astfel că „avem de a face, la extrema stângă și la stânga „ultra”, cu o nebuloasă, alcătuită din sute, mii de formațiuni și grupuri care dispar și apoi se refac sub alte denumiri. Mișcarea „vestelor galbene” a fost și ea o formă de revoltă radicală. Obiectivul urmărit este, de fiecare dată, sabotarea democrației și liberalismului. Destul să avem motive de îngrijorare”.[3]

Culegerea de eseuri propusă de Editura Humanitas deconstruiește idoli, pune sub semnul întrebării o parte semnificativă a credințelor noastre la modă în era digitală. Alexandru Călinescu reconstruiește lumea din fragmente, pe care le lasă la îndemâna cititorului pentru a fi puse într-un tablou al existenței sale în lumea care a luat-o razna. Fiecare poate deveni aici coautor la întregirea imaginii care i se potrivește cel mai bine, integrând imaginile fragmentare oferite cu pregnanță, cu eleganță și dărnicie de către autor.

Deși este evidentă prezența criticului literar pe tot parcursul cărții, aș fi tentat să afirm mai degrabă că aici nu este vorba despre o critică a lumii în care trăim, ci de o chemare la echilibru. Poziția de pe care face acest apel transpare în cuvintele autorului: „Recitesc cele scrise mai înainte și constat că n-am nici o șansă să scap de eticheta de conservator. Nici nu vreau, de altfel”[4].

Finalul cărții lui Alexandru Călinescu mi-a oferit sugestia că aș putea să închei aceste rânduri afirmând că am citit cartea și am semnalat-o cu plăcerea unui „vagabondaj livresc”, pe care nu am vrut să mi-l refuz.

[1] Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se întâmplă, (București: Humanitas, 2023).

[2] Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se întâmplă, (București: Humanitas, 2023), 34.

[3] Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se întâmplă, (București: Humanitas, 2023), 121.

[4] Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se întâmplă, (București: Humanitas, 2023), 83.

Sandu Frunză despre filosoful, eseistul și creatorul de conținut Marius Dumitrescu

Standard

Marius Dumitrescu este un sărbătorit al zilei, pe care ar trebui să îl regăsim menționat în calendarul filosofiei românești, fiind născut la 28 ianuarie 1966. Este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți filosofi români din generația matură a creatorilor în filosofie. Pe lângă calitățile sale de filosof și cercetător, se dovedește a fi și un foarte bun eseist. Reflecția filosofică este foarte bine susținută în lucrările sale de plasticitatea scriiturii, de claritatea expunerii ideilor și de creativitatea cu care sunt modelate ideile aduse într-o formă plăcută la lectură atât pentru publicul specializat, cât și pentru publicul mai larg. Nu știu dacă autorul are intenția de a practica un tip de scriitură apropiată de ceea ce am putea numi o filosofie de gen literar, dar rezultatul este unul care aduce satisfacție cititorului, care se poate bucura de stilul literar în care filosoful își poartă discursul în textele aduse la lumină în viața cititorului.

Filosoful și eseistul Marius Dumitrescu este profesor la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Predă cursuri de filosofie modernă, antropologie filosofică, psihanaliza artei și filosofie și artă cinematografică. Este semnificativă această mențiune deoarece publicațiile lui sunt adesea corelate cu activitatea sa de cercetare științifică și cu activitățile didactice pe care le desfășoară. Dintre publicațiile sale majore putem aminti: Descartes sau certitudinile îndoielii (Editura A92, 1996), pentru care i-a fost decernat Premiul „Mircea Florian” al Academiei Române, Ce se întâmplă când filosofia este luată în serios? (Editura Cantes, 1999), Platon în oglinda timpului. Periplu în antropologia filosofică (Editura Edict, 2002), Dincolo de tainele filosofiei și ale filosofilor (Editura Tipo Moldova, 2002), Alchimia devenirii umane (Editura Tipo Moldova, 2007), Psihanaliza aplicată în filosofie și artă (Editura Sedcom Libris, 2014), Geneza barocă a filosofiei moderne (Editura Sedcom Libris, 2016), Profeţiile lui Descartes și Mirabila Pace Westfalică (Editura Sedcom Libris, 2020), Arta cinematografică între filosofie și psihanaliză (Editura Sedcom Libris, 2021). O răsfoire oricât de sumară a acestor cărți poate releva ușurința cu care Marius Dumitrescu se mișcă nu numai în filosofie, ci și în sfera artei, a științelor sau a literaturii. 

Sensibilitatea sa este una deopotrivă de tip filosofic și literar, așa cum putem descoperi atunci când filosoful ni se dezvăluie în online, în calitate de creator de conținut, cu latura sa de jurnalist cultural atent la detaliu, la relevanța conținutului, dar și la expresivitatea expunerii. În mediul digital, Marius Dumitrescu ni se arată ca un pasionat de călătorii în spațiul cultural românesc. Însoțit de Doamna inimii sale, filosoful pune în cuvinte adecvate iubirea sa pentru poveștile semnificative ce pot fi spuse despre locurile, obiectivele artistice și monumentele pe care le interiorizează. Marius Dumitrescu este un storyteller care practică o formă de jurnal de călătorie, asemănătoare celei pe care o găsim la marii creatori din literatura genului, dar adecvată erei digitale și mediului online în care își expune gândurile.

Ca filosof, gânditorul este legat îndeosebi de reflecția asupra filosofiei moderne. Câte ceva din modul său de abordare putem deduce din pasajul final al cărții Profeţiile lui Descartes şi mirabila Pace Westfalică: „Născută din aparenta disputădintre raționalism și empirism, ce a urmat Păcii Westfalice, filosofia modernă a constituit, în fapt, o supremă artă a compromisului, a sublimelor negocieri și interpretări care au dovedit maleabilitatea și subtilitatea spiritului uman, care nu trebuie să se fanatizeze în iluziile deșarte născute din pasiunile fantasmelor rătăcitoare sau să se piardă într-o lume ale cărei spații infinite nu lasă loc lui Dumnezeu”.[1]

Atent la ceea se întâmplă în mentalitatea noilor generații, cu mutarea interesului de la cuvântul scris la vizual și digital, Marius Dumitrescu ne oferă abordări de interes pentru tinerii interesați de arta cinematografică, dar și pentru publicul cinefil, în general. În acest context, el afirmă că „Este foarte greu să se stabilească care scop anume al artei cinematografice este mai important, deoarece această tânără artă vizuală prezintă numeroase aspecte particulare, extrem de diverse, cum ar fi acela de veritabil sedativ sau, la polul opus, de anxiogen. Un film poate fi o sursă de inspirație creatoare și chiar purificatoare sau, dimpotrivă, poate deveni o realitate obsesivă și chiar distructivă. Dar ceea ce definește cu adevărat esența artei cinematografice este faptul că prin film se creează, pentru prima dată, condițiile realizării unor transferuri totale, ce implică atât idei, cât și fantasme, dar și numeroase comportamente, stiluri, atitudini și reacții. Astfel, puterea pe care a dobândit-o cinematografia este demnă de numărul «7», ce reflectă ziua împlinirii Creației, căci adesea aceasta este numită «cea de a șaptea artă»”.[2] Totodată, aflăm complexitatea sub care stau funcțiile artei cinematografice: „Producțiile cinematografice sunt veritabile «vehicule» de cultură, educație, relaxare, propagandă, dar au adesea și rol terapeutic. Rolurile artei cinematografice sunt extrem de complexe și variază, adeseori, în funcție de contextele politice, istorice, economice, și chiar culturale în care pelicula este proiectată”.[3] Filosoful și eseistul atent la nuanțe nu ezită să ne atragă atenția și asupra „marelui pericol – imbecilizarea prin imagine”[4], chiar dacă întreaga sa carte stă sub semnul fascinației pentru imagine și imaginar.

De menționat că una dintre cele mai importante perspective aduse în filosofia românească de Marius Dumitrescu este cea a lecturii textelor filosofice, artistice, literare din perspectiva psihanalizei. Este edificator să amintim că, în viziunea sa, „Psihanaliza reprezintă tocmai arta de a recupera și a identifica viul din spatele creațiilor spirituale, un proces complicat ce amintește de căutarea pietrei filosofale ce oferă noblețe, nemurire și tinerețe veșnică lucrurilor pe care le atinge”.[5]

Talentul de povestitor se revarsă în „Povestea alchimistului”, care servește „În loc de Postfață” la cartea Psihanaliza aplicată în filosofie și artă.[6] Ca storyteller, ca filosof și eseist, Marius Dumitrescu are cu filosofia, arta, literatura, cultura în general, o relație magică. De aceea, atât filosofia, cât și psihanaliza sunt legate întotdeauna de o poveste. Marius Dumitrescu este un povestitor din elita creatorilor în filosofie.

[1] Marius Dumitrescu, Profeţiile lui Descartes și Mirabila Pace Westfalică (Iași: Editura Sedcom Libris, 2020), 534.

[2] Marius Dumitrescu, Arta cinematografică între filosofie și psihanaliză, (Iași: Editura Sedcom Libris, 2021), 21.

[3] Marius Dumitrescu, Arta cinematografică între filosofie și psihanaliză, (Iași: Editura Sedcom Libris, 2021), 37.

[4] Marius Dumitrescu, Arta cinematografică între filosofie și psihanaliză, (Iași: Editura Sedcom Libris, 2021), 323.

[5] Marius Dumitrescu, Psihanaliza aplicată în filosofie și artă (Iași: Editura Sedcom Libris, 2014), 429.

[6] Marius Dumitrescu, Psihanaliza aplicată în filosofie și artă (Iași: Editura Sedcom Libris, 2014), 431.

Sandu Frunză despre Sertarul scriitorului român

Standard

Eseul „Pirgu vs. Montaigne”, publicat de Dorin Tudoran în Dilema Veche, în care scriitorul deplânge unele derapaje ale literaturii memorialistice,[1] mi-a adus aminte de reflecțiile autorului din una dintre cele mai frumoase cărți de interviuri publicate în ultimii ani. Aș dori să semnalez câteva aspecte memorabile legate de această carte. Este vorba despre volumul Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, publicată de Daniel Cristea-Enache, la Editura Polirom.[2] Deși au trecut vreo 19 ani de la apariția ei, cartea își păstrează prospețimea cu care a publicat-o pe atunci foarte tânărul Daniel Cristea-Enache. Nu numai pentru că au fost invitate la dialog personalități care vor rezista uzurii vremurilor ce vor trece peste cultura română, dar și pentru că spiritul dominant al cărții nu este unul al jurnalismului efemer, ci al unei mirări metodice și al unei reverențe făcută în fața celui intervievat cu scopul de a-l pune în cea mai bună lumină, care să fie creatoare și benefică din punct de vedere al cititorului interesat de cunoaștere și de cultură.

Din Argumentul ce însoțește culegerea de interviuri, aflăm că Daniel Cristea-Enache practică un fel special de curiozitate, care își propune „să meargă pe urmele unor cărți cu majusculă, încercând să stabilească linia de unire cu cei ce le-au scris. Trăsăturile omului văzute în oglinda operei lui”.[3] În felul acesta, elementele biografice și cele bibliografice se susțin reciproc într-o suită de dialoguri în care cititorul este cuprins ca într-o poiană feerică din care, deși ai toate căile deschise, la îndemână, nu vrei să ieși din ea până nu te bucuri de o explorare cât mai personală a autenticității ei. Într-un asemenea spațiu literar benefic ne sunt propuse întâlniri cu poeți, prozatori, eseiști, critici și istorici literari, universitari, uniți sub semnul valorii și al situării în ierarhia de vârf a creativității în domeniile pe care le reprezintă.[4]

O mare bogăție, varietate și mijloace de încântare ne oferă acest volum. Încă din primele pagini ale cărții, am rămas cu o recomandare memorabilă pe care Mircea Anghelescu afirmă că ar dori să o facă tinerilor care vin spre literatură: „Dacă m-ar întreba, unui tânăr de azi i-aș recomanda să învețe să citească. A citi cu ochii deschiși, a căpăta obișnuința să chestionezi textul e un lucru capital pentru această meserie și în general pentru omul de astăzi, căruia textul (viața, mediul înconjurător) îi pune mereu întrebări și-i întinde capcane”.[5] Totodată, aș putea să afirm că  cel mai frumos, în sensul de copleșitor și încântător, titlu este oferit de interviul cu Nicolae Breban: „Mama mea a fost cu adevărat darul destinului meu, „cârja miraculoasă” ce m-a ajutat să rămân în picioare, ca scriitor”.[6]

Remarcabil mi se pare unul dintre răspunsurile lui Gheorghe Grigurcu. Fiind întrebat de Daniel Cristea-Enache (cu care altă dată a polemizat) în ce măsură „Este posibil dialogul cu cineva care are opinii și convingeri complet diferite de ale mele?”, îi răspunde partenerului său de dialog: „Un critic ce se respectă își apără convingerile inclusiv în confruntarea cu cei ce nu le împărtășesc, acceptă provocarea mănușii aruncate în obraz și nu fuge de duelul vorbelor, refugiindu-se în refuzul telegrafic numit etichetare, compus din litere ce în nici un caz nu sunt ale curajului și ale demnității. Mă întrebați „ce se poate câștiga sau pierde” printr-o discuție „deschisă”. Dacă nu există lealitate, bună-credință, respect față de adevăr și logică, se poate pierde totul”.[7]

Deși au trecut 23 de ani de la dialogul cu Ileana Mălăncioiu, pot reține din el un pasaj pe care poeta l-a spus parcă despre ziua de azi: „O ducem cum putem de azi pe mâine, sperând, în zadar, să se mai schimbe câte ceva și în bine. Într-un fel, suntem ca într-o gară, în care așteptăm un tren care nu mai vine”.[8] Din fericire, în ciuda unei asemenea atmosfere desprinse din viața noastră cotidiană, și care este mai veche și pare să treneze ceva vreme, încă se mai scrie poezie și încă se face literatură, pe o paletă foarte largă de stiluri și de valoare.

Întrebându-l pe Zigu Ornea despre o anchetă inițiată de revista Vatra pe marginea unei posibile morți a conicii literare, ca specie, acesta îi răspunde: „Nu pot crede în moartea cronicii de întâmpinare. Ea va deceda odată cu dispariția literaturii și a scrisului în general. Deocamdată, constat, nu numai la noi, dar în lume, că, de fapt, cartea pe suport de hârtie continuă să trăiască înfloritor. Pentru a distinge valorilor din acest nisip mișcător, care e piața cărții, trebuie să existe condeie care sunt mânuite de critici literari sau sunt de indiscutabilă necesitate”.[9] Deși este evidentă transformarea ce o produce dezvoltarea tehnologică și îndeosebi a tehnologiilor comunicării, în toate sferele vieții umane, inclusiv în creația literară și în formele de publicare, cred că dezvoltarea suporturilor alternative nu va elimina cartea ca depozitar și instrument al comunicării producției literare. 

În discuția despre literatură și tehnologie, provocatoare mi se pare afirmația lui Cristian Tudor Popescu: „Mă umflă un râs sec atunci când văd cum se strofoacă așa-zișii postmoderni de astăzi cu realitatea virtuală, cu introducerea tehnologiei informaționale în literatură, cu fragmentarismul și formele „slabe” etc”.[10] Este un subiect deschis și ne așteptăm ca dialogul pe această temă să aducă la lumină aspecte dintre cele mai inefabile cu privire la tehnologie și literatură, în contextul erei digitale în care tocmai am intrat.

Pentru a înțelege ceva în plus din spiritul acestei cărți de dialoguri, cred că e bine să reținem un pasaj în care Dorin Tudoran afirmă: „Realizatorul unui interviu trăiește cu iluzia că, măcar din când în când, reușește să descifreze personalitatea celui pe care-l scrutează ori pe care chiar îl … perforează cu întrebări. Dar sunt foarte puțini intervievatorii ce înțeleg că intervievatul are el însuși șansa de a-și scruta partenerul de discuție, de a face un scurt demers psihanalitic, dacă nu e prea pretențios spus, prin care să îl citească pe cel ce-i pune întrebări”.[11]

Interviurile propuse de Daniel Cristea-Enache se desfășoară pe fundalul unei asemenea reciprocități. În felul acesta, ele sunt marcate, pe de o parte, de dimensiunea terapeutică a dialogului în sine, iar pe de altă parte de forța vindecătoare a fluxului spiritual în care cititorul este cuprins, este făcut parte a dialogului și a unei dezvăluiri speciale în care sondează personajele și se dezvăluie pe sine ca o ființă fermecată de  frumusețea gândului, scriiturii și destinului purtătorilor de dialog.

[1] Dorin Tudoran, Pirgu vs. Montaigne, Dilema Veche, nr. 1031, 11 ianuarie – 17 ianuarie 2024. https://dilemaveche.ro/sectiune/la-fata-locului/pirgu-vs-montaigne-2330530.html#google_vignette

[2] Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Iași: Editura Polirom, 2005.

[3] Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Iași: Editura Polirom, 2005, 5.

[4] În cele 22 de interviuri sunt implicate 21 de personalități: Mircea Anghelescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nina Casian, Gabriel Dimisianu, Ștefan Augustin Doinaș, George Gană, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ileana Mălăncioiu, Dumitru Micu, Virgil Nemoianu (cu 2 dialoguri), Zigu Ornea, Octavian Paler, Marta Petreu, Andrei Pleșu, Cristian Tudor Popescu, Eugen Simion, Mihai Șora, Dorin Tudoran.

[5] Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Iași: Editura Polirom, 2005, 19-20.

[6] Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Iași: Editura Polirom, 2005, 23.

[7] Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Iași: Editura Polirom, 2005, 81.

[8] Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Iași: Editura Polirom, 2005, 122.

[9] Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Iași: Editura Polirom, 2005, 155.

[10] Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Iași: Editura Polirom, 2005, 193.

[11] Daniel Cristea-Enache, Sertarul scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Iași: Editura Polirom, 2005, 244.

Sandu Frunză despre stresul ca boală a mileniului trei

Standard

Stresul pare a fi un fel de înger păzitor care atunci când devine însoțitorul nostru în viața cotidiană se dedublează și ni se așază pe umeri în reprezentări ale ceea ce este bun și ceea ce este rău. Această voce însoțitoare pe parcursul întregii vieți pare a fi, în același timp, un fel de oglindă în care se reflectă mintea și trupul nostru într-o unitate dinamică presupusă de jocul construcției și deconstrucției subiective a stării noastre obiective de bine.

Aceasta este imaginea pe care o desprind din lectura cărții Stresul. Boala mileniului 3? Publicată de Laura Poantă la Editura Școala Ardeleană în 2020.[1] Interogația cuprinsă în titlul cărții ne plasează deja în zona problematizării. Răspunsul se desfășoară în demersul teoretic de pe parcursul primei jumătăți a cărții și ne este confirmat, mai apoi, de aplicațiile analizei stresului în diverse contexte profesionale. Cele două părți sunt unitare în privința reflectării personalității autoarei, o scriitoare talentată, care ne propune într-o manieră literară reflecții existențiale foarte profunde cu privire la condiția omului în mileniul al treilea, și un medic cu o capacitate deosebită de clarificare și de transmitere a unor informații foarte specializate într-un limbaj cultural, accesibil publicului, fără a diminua în vreun fel calitatea științifică a textului. 

Definirea stresului este prezentată de la început ca fiind una dificilă cel puțin din trei motive, printre altele. Unul care ține de utilizarea ambiguă a termenului la care recurgem fiecare dintre noi în situațiile vieții de zi cu zi. Un al motiv este legat de percepția subiectivă a stresului și de reprezentările pe care noi i le asociem ca ființe ce trăiesc intervenția stresorilor ca pe o experiență personală, în ciuda faptului că manifestarea aceasta este una de o obiectivitate, cel mai adesea, foarte complexă. Iar un alt treilea motiv, dintre cele pe care am putea să le numim, este legat de dezbaterile specialiștilor în ceea ce privește modul de circumscriere a complexității realității reprezentată de stres. Această complexitate face ca atât definirea, cât și soluționarea aspectelor legate de prezența stresului să aibă o dinamică destul de accelerată, cu foarte nuanțate concretizări în practicile organizaționale.

Pornind de la literatura de specialitate, una dintre manierele în care Laura Poantă circumscrie stresul este aceea în care stresul este o reacție nespecifică pe care o resimte organismul ca rezultat al acțiunii unui stimul devenit agent stresor, din perspectiva interpretării individuale a acesteia. Lumea noastră mentală și fizică este mereu supusă unor stimuli de acest fel. Pentru a nuanța perspectiva asupra stresului, autoarea distinge din reflecțiile și teoriile asupra stresului între, pe de o parte, distres, cu înțelesul său negativ, perceput în agresivitatea sa, și eustres, pe de altă parte, vizând acțiunea stimulilor exteriori plăcuți, cei pe care îi găsim la nivelul trăirilor resimțite ca plăcute de către individ. Adesea, semnificația pe care o capătă stimulii la care ființă umană este supusă ține de reprezentările pe care ea le are asupra naturii agenților stresori.

Stresul. Boala mileniului 3? Este o carte valoroasă nu numai din perspectiva reflecțiilor la care ne îndeamnă, ci și din perspectiva acțiunii organizaționale. Cartea ne propune analize asupra stresului ocupațional în diverse contexte profesionale: stresul profesional la medici, stresul ocupațional la mecanicii de locomotivă, stresul ocupațional la angajații din domeniul IT, stresul în lumea artelor, stresul ocupaţional în UE, dar și stresul academic. Pe lângă fixarea cadrelor de înțelegere, Laura Poantă ne propune și o serie de metode de prevenire a stresului profesional. Totodată, remarcabile sunt glosarul de termeni și bibliografia foarte complexă pe care lucrarea ni le propune.

Întregul demers ne convinge de faptul că viața ca atare ne întâmpină cu diverse forme de manifestare a stresului. Laura Poantă ne convinge de faptul că, în diverse epoci, presiunea factorilor solicitanți mental și fizic s-a manifestat ca o constantă, chiar dacă impresia noastră este că mileniul trei este cel care face ca ființa umană să trăiască această patologie existențială. Desigur, ca trăitori în mileniul trei, parcă nu mai putem ieși de sub presiunea unor stresori care ne măsoară și ne controlează întreaga viață. În spiritul cărții, această percepție este una corectă deoarece ea vizează chiar faptul că ceea ce se dovedește pentru o persoană a fi acțiunea unui stresor foarte puternic, pentru o altă persoană situația respectivă, în anumite circumstanțe, ar putea să pară ceva care ține de implicarea efectivă în viață. Dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor comunicării și trăirea noastră, chiar dacă parțială pentru unii, în mediul virtual par să potențeze conștiința negativă a percepției stresului în viața noastră. Locul de muncă poate fi o resursă majoră de stres, dar în aceeași măsură situarea noastră în spațiul timpului liber și al divertismentului reprezentat de rețelele sociale poate fi o resursă de stres foarte puternică, îndeosebi din perspectiva, susținută de Laura Poantă, că adesea în cazul stresului se poate accepta ca fiind adevărat că „totul ține de percepție”. 

[1] Laura Poantă, Stresul. Boala mileniului 3?, Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2020.

Sandu Frunză despre hemolexiile lui Christian Crăciun

Standard

Ce poate fi mai frumos decât o carte care celebrează cartea? Ce poate fi mai profund ca sondare a verticalității decât scrierea cu sine însuși? Ce poate fi mai înălțător în modul transcenderii ei mundane decât  o lectură cu sine însuși? Astfel de întrebări, mai degrabă retorice, îmi vin în minte la parcurgerea cărții Hemolexii publicată de Christian Crăciun la Editura Tribuna, în 2021.[1]

După cum chiar autorul ne clarifică, titlul cărții hemolexie are în vedere „lectura cu sine însuși” și este un concept construit de scriitoarea Carmen-Maria Mecu pornind de la termenul hemografie folosit de Nichita Stănescu pentru a desemna „scrierea cu tine însuți”. Cartea de eseuri cu care ne fascinează Christian Crăciun este o astfel de lectură cu sine însuși exersată asupra câtorva autori care au privilegiul de a fi surprinși de pana delicată și plină de grația gândirii critice a autorului.

În privința scriiturii, Christian Crăciun este un practician al hemografiei, cu asumarea condiției formulate de Nichita Stănescu: „te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora”. În privința hemolexiei, scriitorul ne mărturisește că nu se poate închipui pe sine decât în dubla ipostază a unui subiect care scrie și citește. Lectura este făcută ca un exercițiu de dragoste și creație, deoarece cel care citește și scrie  intră într-o formă ritualică de apropiere de aura invizibilă, dar care se cere a fi dezvăluită, adusă la existență prin înfățișarea ei dinaintea chipului cititorului, cu scopul de a schimba lumea, de a participa la mecanica sa existențială și de a o păstra în carnalitatea ei simbolică și imaginativă.

În contextul aspirațiilor post-umaniste formulate de unii dintre contemporanii noștri, Christian Crăciun relevă faptul că „Literatura, arta sunt ultimele tranșee în care imaginarul, dimensiune antropologică esențială a omului cel puțin în aceeași măsură ca și rațiunea, s-a refugiat”. Pe fondul acestei științe a regăsirii de sine a omului în orizontul imaginarului existențial, autorul ne invită la reflecții pe marginea condiției umane a ființei care trebuie să facă față societății digitalizate. Cutremurătoare sunt subtilitățile regândirii libertății și fericirii în raport cu ocrotirea și nefericirea de a fi îngrijit în exces. Autorul își conduce întregul demers în întimpinarea omului din fața ecranului computerului, care se simte ocrotit și liber, mișcându-se într-un univers aparent infinit ca desfășurare și ca posibilități de alegere. Însă, nu realizează că se auto-încarcerează într-o lumină care nu este nici autentică nici propice naturii sale de ființă proiectată de creator pentru a se afla într-o permanentă deschidere. Ea nu o poate fi oferită de ecran în primul rând pentru că nu este o fereastră spre interior, chiar dacă este considerat a fi deschiderea cea mai mare spre cucerirea și stăpânirea lumii exterioare.

Este vizibil că lumea ordinatoarelor este percepută ca o prevestire a unei stări paradisiace în mentalul omului postmodern. Ar putea fi înțeles impactul unei asemenea investiri din perspectiva analizelor lui Christian Crăciun privind eshatologia lirică din poezia lui Eminescu intitulată Memento mori. Eseistul ne conduce printr-un labirint de analize existențiale, iar una dintre cele mai relevante afirmații este cea care sesizează că fiecare dintre civilizațiile ce au fost  învinse de propria lor moarte aveau ca dominantă aspirația spre perfecțiune, fiecare dintre ele poate fi considerată o paradigmă a nevoii de a aproxima viața paradisiacă. Această nostalgie a stării paradisiace pare să fie o dominantă și a inconștientului omului societății digitale. Este unul dintre motivele pentru care Christian Crăciun declară că nu crede în algoritmi și în structura aproape mistică a atotputerniciei lor. Situat confortabil în paradisul numit cultură, autorul este mai degrabă dispus să stea în lumina imaginarului poetic decât în starea supraluminoasă a paradisului operațional produsă de algoritmi.

Motivațiile sunt însă de o mai mare profunzime. Ele privesc convingerea autorului legată de condiția omului de căutător, de călător spre sine prin ceilalți și de pelerin aflat într-o continuă transcendere spre raiul regăsirii de sine. Christian Crăciun este foarte convingător în încercarea sa de a ne situa în orizontul lecturii ca soluție a redescoperirii de sine. În această situare intervine mereu subiectul uman cu arta citirii cu sine însuși. Ea trebuie să devină o practică a vieții noastre cotidiene. Din punct de vedere existențial, paradigmatic pentru acest tip de demers este poetul,  deoarece el „face pentru noi acest act alchimic: transformă hrana sățioasă a limbajului cotidian în esența de care avem nevoie ca făptură a logosului”. Este căutarea autenticității la care ne invită, în eseurile sale, Christian Crăciun.

[1] Christian Crăciun, Hemolexii. Eseuri, Cluj-Napoca: Editura Tribuna, 2021.

Sandu Frunză despre demersul istoriografic și istoria personală

Standard

La sfârșit de an avem obișnuința de a face evaluări, de a privi cu o anumită obiectivitate la anul lăsat în urmă. Adesea pentru a ne bucura, uneori pentru a ne război cu el sau poate cu noi. În fragmentarul ce domină situarea în existența cotidiană decupăm intervalul temporal ca unul al trecerii semnificative relevantă ca poveste personală. Percepem trecerea ca pe o istorie personală modelați fiind de orientarea către mit și povestire care ne vine ca o moștenire a comportamentelor arhetipale altă dată, mecanice în timpul din urmă, cu care suntem impregnați de comunitatea noastră. Evaluarea aceasta de interval ține cel mai adesea și de confirmare pentru o existență cu sens, pentru o viață ce poate fi percepută ca fiind bună sau chiar fericită. O dată cu exercițiul povestirii pe rețele sociale ne antrenăm în construirea de povești luminoase, care covârșesc prezența răului și a suferinței și ne confirmă trendul prin excelență pozitiv, ne încredințează chiar în privința faptului că nu viața în general, ci chiar viața noastră, așa cum ea este, merită și trebuie trăită. În felul acesta ne asigurăm că nu suntem vulnerabilizați de trecutul nostru și nu vom fi martirizați de viitorul care ne așteaptă. Este un mod rezonabil de a intra în viața noastră trăită la interferența dintre real și virtual

Mereu mi-am spus că vine momentul în care istoria va deveni în cea mai mare parte o preocupare de gen literar, în aceeași măsură în care va continuă să fie o disciplină științifică. Într-un asemenea context, istoriile personale vor fi cele care vor asigura liantul dintre știința istorică și istoria ca literatură. Lucrurile par foarte simple deoarece istoria este o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine ca și cum ar fi scrisă să fie dusă mai departe de copiii noștri.

În acest context am luat spre lectură din raftul bibliotecii mele una dintre cărțile încă necitite, pe care o păstram ca pe o carte bună de parcurs în vacanță. Este vorba despre cartea lui Ovidiu Pecican, Memoria trecutului și conștiința istorică, publicată la Editura Limes în 2019,[1] în care sunt cuprinse texte despre cărți, personalități și fapte istorice menite să se circumscrie unui demers istoriografic. Alte șase volume de comentarii critice și scrieri istoriografice au precedat această apariție.[2] Ovidiu Pecican ne mărturisește: „Am considerat, de-a lungul anilor, că, dincolo de proiectele care presupun o construcție mai riguroasă – de tipul studiilor, al monografiilor, al sintezelor – publicistica istoriografică poate juca un anume rol în cultivarea interesului față de studierea trecutului și pentru filtrarea calitativă a producției din domeniu”. Reflecțiile istoriografice din acest volum se doresc a fi citite sub semnul Centenarului, al celebrării Marii Uniri românești, fapt ce în mod efectiv le face subsumabile „categoriei filosofice de destin național”.

Ovidiu Pecican cucerește în primul rând prin vitalitatea textului și prin talentul literar cu care te ține captiv textului. Dozajul de informație, cel de reflecție și cel de relatare istorică e un secret cu care autorul te cuprinde în starea necesară parcurgerii cu nesaț a fiecărei piese cuprinsă în simfonia istoriografică etalată aici, în ciuda marii diversități de teme și personalități la care se face referire. Suntem duși în lumea poeziei lui Samuil Micu, ni se propune o întâlnire cu Nicolae Iorga, ne este adusă o nouă fațetă a figurii lui Sandu Tudor, suntem introduși în viața artistică a scriitorului Banffy Miklos, ne sunt fixate întrevederi cu istorici ai vieții sociale precum David Prodan și Henri H. Stahl, așa cum suntem fascinați cu pagini despre Ioan Petru Culianu sau cu interpretări legate de comunismul românesc, sau despre fenomenul Echinox și multe altele. În felul acesta, Memoria trecutului și conștiința istorică ne cuprinde în realizarea obiectivului formulat programatic de către autor, „de a face din meseria de istoric una dintre profesiile actualității imediate”. Fiind un savant foarte subtil dublat de un literat care deține toate mijloacele seducției, Ovidiu Pecican construiește în acest volum liantul dintre un demers istoriografic ce vizează istoria comunitară și o pluralitate de mijloace de asumare a acesteia la nivelul integrării ei într-o istorie care devine din ce în ce mai personală.

Onestitatea, spiritul critic, analiza lucidă și patriotismul răzbat din analizele lui Ovidiu Pecican pe parcursul întregii cărți. Pe care o recomand ca un companion reflexiv la întâlnirea dintre memoria istorică și istoria personală.

[1] Ovidiu Pecican, Memoria trecutului și conștiința istorică. Reflecții istoriografice la centenar, Florești: Editura Limes, 2019.

[2] Ovidiu Pecican, Ce istorie scriem, București: Ideea europeană, 2016;  Ovidiu Pecican, Avalon. Întâmpinări istoriografice, CA Publishing, 2011; Ovidiu Pecican, Pâlnia și burduful. Teorie și practică în istoriografie, CA Publishing, 2011; Ovidiu Pecican, Istoria de sub covor. Dezbateri istoriografice, Editura Adenium, 2014; Ovidiu Pecican, Istoria ca lectură incomodă, București: Editura Palimsest, 2018.

Sandu Frunză despre o creație poetică privitoare la cum iubește Emil Cioran

Standard

Unul dintre cele mai provocatoare titluri pe care le-am întâlnit într-o carte de eseuri critice este: „Cum iubesc filosofii”, capitolul al doilea din Lancea lui Dorifor publicată de Ion Dur la Editura Eikon.[1] Scriitorul și filosoful Ion Dur este unul dintre cei mai prolifici filosofi din cultura română. Cred că resursa principală a acestei creativități debordante este faptul că eseistul, criticul și filosoful îmbină într-o modalitate armonioasă literatura cu filosofia. În primul rând prin temele abordate, dar în același timp și prin construcția aleasă a textelor sale. Ceea ce face ca stilul său deopotrivă filosofic și literar să deschidă reflecțiile sale unui public larg, în ciuda faptului că se ocupă, în general, de probleme care par să îi privească doar pe profesioniștii din domeniile în care temele sale sunt relevante.

Lancea lui Dorifor este o culegere de eseuri critice – despre filosofie, poezie, studii media – pe care trebuie să le citim prin prisma atitudinii anunțate, ca un fel de artă programatică, de către autor: „Lectura pe care criticul o face variilor autori, mai cu seamă celor care cunosc posteritatea, este o încercare de verificare a contemporaneității ideilor și expresivității operei lor, un fel de up date axiologic. Criticul ne apare astfel ca un fel de dorifor, un soldat în corpul de gardă nu al vechilor regi perși, ci în landul valoric al unei culturi majore. Este personajul care, cu lancea lui bine ascuțită în mână, străjuiește intrarea într-un Olimp al valorilor autentice, lăsând să treacă pragul doar cei ce merită, cei ce deja trăiesc prin creația lor, un fel de „posteritate contemporană””.[2]

Scriitorul și filosoful Ion Dur este consecvent cu acest principiu și îl aplică pe parcursul volumului în analiza scrierilor unor filosofi precum Alexandru Surdu, Titu Maiorescu, D.D. Roșca, Gabriel Liiceanu, Gabriel Hasmațuchi, sau unor poeți precum Dumitru Chioaru, Melania Cristea, Ela Jakab, Dumitru Cristănuș. 

Ceea ce doresc să aduc aici în discuție este însă provocarea pe care ne-o face Ion Dur cu privire la modul în care iubesc filosofii: sunt ei niște „vînători de fuste” sau, dimpotrivă, ei „trăiesc intens și dramatic loviturile venite dinspre daimonul iubirii”. Din această perspectivă eseistul ne vorbește despre trei iubiri exemplare: iubirea dintre Friedgard Thoma și Emil Cioran, iubirea dintre Hannah Arendt și Martin Heidegger și iubirea dintre Elena-Margareta Ionescu și soțul său Nae Ionescu, filosoful care obișnuia să se iubească cu amantele sale „mai mult sau mai puțin celebre, cu veleități culturale”.

O discuție aparte ar trebui consacrată modului în care Ion Dur este preocupat de corespondență ca gen literar. Rețin aici doar faptul că preocupat fiind de corespondența foarte bogată și variată a lui Emil Cioran, pleacă de la convingerea că epistolele sale fac parte deopotrivă din opera de filosof, după cum aparțin și literaturii. Cu totul deosebite par să fie epistolele de dragoste. Aici filosoful Emil Cioran ajunge să cedeze în fața bărbatului îndrăgostit, mistuit de dorințele sale trupești și căzut pradă voluptății neconsumate.

În textul „Corespondența lui Cioran între erotic și livresc”, scris în colaborare cu Gabriel Hasmațuchi, ni se propune un lung poem în proză în care este celebrată iubirea sub o dublă înfățișare: pe de o parte, iubirea înțeleasă ca o căutarea spirituală, ca împlinire a unui erotism cultural practicat de profesoara de filosofie din Koln, Friedgard Thoma, aflată la 35 de ani, iubita lui Cioran, iar pe de altă parte, erotismul carnal al filosofului, aflat la 70 de ani, iubirea sa bazată pe o corporalitate mistică aflată în plină expansiune și descompunere sub presiunea dorinței,  în același timp. Dialogurile dintre cei doi au avut loc între 1981 și 1989 și au fost publicate în 2000.

Deși Ion Dur consideră acest dialog ca făcând parte din opera lui Cioran, remarcă faptul că epistolele de dragoste sunt de această dată lipsite de referințe semnificative la dimensiunea metafizică a operei sale: „Corespondența expune, fără rezerve, imaginea unui Cioran care traduce postura unui cerb în călduri, dar vîrstnic și obosit”.[3]

În timp ce Friedgard Thoma (exprimând mereu o răceală de tipul celei prezente în stereotipurile culturale) trăiește o pasiune de natură spiritual-culturală, rezervată, fără să dea curs impulsurilor afective, sedusă de Cioran doar meta-fizic, „avem de a face cu un Cioran ale cărui simțuri sînt înfierbântate la maximum, un îndrăgostit extrem de fragil, cu o – nu știu dacă jucată – vulnerabilitate extremă, un Cioran flămând de carnal, cu o poftă senzuală de-a dreptul homerică, un ins care nu mai vrea să audă de asceza care-l face pe pustnic să privească pulpa unei femei și să se gândească numai la carnea din ea și atâta tot”.[4] În felul acesta se presupune că femeia iubită a readus în viața lui Cioran muzica și poezia, chiar dacă Ion Dur constată cît de precară este „comunicarea și comuniunea dintre cei doi, pentru a ne convinge că ambii se cuminecă din anafura unei aceleiași și nemăsurate iubiri”.

De altfel, emblematică este imaginea iubitei care spre finalul vieții filosofului nu mai este recunoscută de iubitul bolnav. Golit de orice urmă de erotism, în căruciorul de spital, ca un personaj tragic, el se abandonează, parcă, celei ce stă impasibilă și compătimitoare lîngă el.[5]

Paginile despre iubirea lui Emil Cioran sunt atât de frumoase încât nu poți să nu te întrebi dacă au fost scrise cu pana filosofului sau a poetului. Evident, autorul stăpînește la modul sublim ambele registre. Întîlnirea dintre filosofie și literatură își găsește aici cea mai înaltă formă de expresivitate.

[1] Ion Dur, Lancea lui Dorifor – ruptură și continuitate-, București: Editura Eikon, 2021.

[2] Ion Dur, Lancea lui Dorifor, 9.

[3] Ion Dur, Lancea lui Dorifor, 208

[4] Ion Dur, Lancea lui Dorifor, 210.

[5] Ion Dur, Lancea lui Dorifor, 212.

Despre starea de grație adusă de Sentimentul straniu al vieții – Aurel Codoban

Standard

Aurel Codoban este cunoscut publicului ca semiolog, filosof al religiilor, hermeneut al iubirii, filosof al comunicării, romancier și stilist existențial. Dar mai ales este recunoscut ca gânditorul care ne-a adus ideea filosofiei ca gen literar. Cartea sa Filosofia ca gen literar (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992) este una dintre cele mai originale în creația filosofică românească. Opțiunea sa pentru facilitarea accesului la filosofie prin punerea textului filosofic într-un discurs apropiat de cel al literaturii se poate vedea atât în intervențiile publice cât și în expresivitatea scrierilor sale.  

Despre eseul Sentimentul straniu al vieții – recent apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023[1] – am putea spune că este cartea de reflecții filosofice a scriitorului Aurel Codoban. Deși este apărută în colecția „Școala Ardeleană de Filosofie”, trebuie să avem în vedere că este vorba despre cartea unui eseist, care are o formație filosofică, și alege de data aceasta să lase în umbră scriitura de tip filosofic pentru a apela la genul literar al eseului în vederea reflectării asupra fragilității existenței umane, asupra sacralității și stării de grație a vieții și asupra singularității ca experiență biologică, mentală și socială.

În reflecțiile sale, eseistul ne propune două idei noi, cu care reușește să ne învăluie pe parcursul întregii cărți și prin care ni se dezvăluie o nouă perspectivă asupra unicității omului și asupra frumuseții vieții. 

O primă ideea propusă de Aurel Codoban este cea a unicității vieții pământești în context cosmic. Ceea ce înseamnă că în varianta pe care noi o cunoaștem, viața nu există altundeva în univers, ea este o unicitate, adică o singularitate specifică planetei noastre. Menționăm că deși la un moment dat Aurel Codoban folosește termenul de singularitate în sensul său tehnic – consacrat de filosofiile post-umaniste, care vorbesc de momentul singularității ca unul în care Inteligența Artificială va ajunge la un anumit stadiu de dezvoltare ca entitate autonomă în raport cu ființa umană – sensul general pe care autorul îl dă singularității este acela de unicitate, de a fi singular. El proclamă singularitatea vieții, în ciuda așteptărilor noastre, bazate pe presupoziția că într-un univers infinit, cum este cel în care trăim, există o infinitate de posibilități, inclusiv posibilitatea ca viața să mai existe și în alte locuri din univers. Filosoful ne invită să plecăm de la adevărul că viața nu există decât pe Pământ.

Cea de a doua idee este că înțelegerea aparține în mod exclusiv vieții, „înțelegem numai grație și în limitele vieții … în singularitatea ei, viața încearcă să se înțeleagă pe sine însăși” (p. 8). O asemenea afirmație este extrem de actuală. Contextul dezvoltării tehnologiilor informării și comunicării determină foarte multe persoane să trăiască angoase existențiale în fața noilor dezvoltări ale Inteligenței Artificiale. Aurel Codoban vine cu un ton liniștitor și ne spune că nu există un pericol real, deoarece de partea noastră este viața. Așa cum se întâmpla și în cazul lui Dumnezeu, creațiile pe care le numim generic Inteligență Artificială pot avea o foarte bună cunoaștere, însă, ele nu ne pot înțelege. Ne poate înțelege doar viața. Pentru că ea este singularitatea absolută care face să se ivească și singularitatea omului (p. 183). Scriitorul filosof ne spune că ar trebui să privilegiem viața ca atare în raport cu omul ca fundament al reflecțiilor noastre, deoarece viața se constituie ca un moment de grație. Pentru a fi convingător, el pornește de la „sentimentul tragic al vieții”, trece prin „absurdul existenței” și „existența tragică”, pentru a ajunge la a se lăsa în voia vieții, cu gingășia și stranietatea ei.

În plus, cred eu, o a treia idee a autorului merită toată atenția noastră: într-o lume în care „comunicarea construiește realitatea”, trebuie să vedem că, așa cum se întâmplă în general în comunicare, și în viață totul este negociere, iar arta de a trăi presupune să sesizăm că viața ne oferă, mereu, căi de ieșire din negociere. Atât în ceea ce privește omul, cât și viața, Aurel Codoban ne propune unul dintre cele mai la modă instrumente de comunicare și negociere a relațiilor și a sensului: povestirea. Trăim într-o cultură în care, afirmându-se ca subiect, fiecare individ tinde să devină un storyteller. În contextul eseului de față este și o modalitate de redescoperire, de construcție și de asumare a identității și alterității. Sunt puse în acest scop împreună deopotrivă cunoașterea, înțelegerea și acțiunea. Universul nostru relațional ne arată că a spune o poveste precum și a avea o istorie personală sunt importante deoarece „a-l înțelege pe Celălalt înseamnă a-l interpreta, a putea spune o poveste despre el. La urma urmei, poți susține analogia dintre eul tău și eul celuilalt, pentru că poți spune o poveste despre Celălalt ca despre tine însuți. Adică înțelegi în sens narativ ce se întâmplă cu el. Poți înțelege comportamentul, activitățile și acțiunile celuilalt, chiar și ceea ce comunică el ca mesaje, întrucât le interpretezi ca și cum ar fi vorba despre eul tău. A interpreta înseamnă, foarte simplu spus, a face efortul de a te pune în locul altcuiva. Însă a te pune în locul altcuiva cu viața ta. Desigur, limitele interpretării tale sunt limitele proprii vieții tale” (p. 81-82).

Acest om de poveste trebuie urmărit în cartea lui Aurel Codoban ca ființă relațională, ca purtător al experienței morții, ca vehicul și fapt al comunicării, ca actor al relației clinice și terapeutice, ca trăitor și beneficiar al alterității Inteligenței Artificiale, ca fragilitatea și măreția ființei căreia îi este dat, în singularitatea sa, sentimentul straniu al singularității vieții, al vieții bune. 

Stilul aforistic utilizat cu iscusință de Aurel Codoban face ca textul să nu propună o filosofie, ci mai degrabă o înțelepciune de viață care ne revendică drept purtători și trăitori ai sentimentului straniu al vieții, adică al unicității și sacralității ei. Acestei înțelepciuni ar trebui să ne propunem să îi facem față, ca unei stări de grație, pentru că ea se adresează tuturor. Literați, psihologi, filosofi, programatori ai algoritmilor și vindecători, dar mai ales tineri care au intrat în logica noilor tehnologii ale comunicării ar trebui să fie printre cei care se apropie de demersul captivant al acestui eseu.

[1] Aurel Codoban, Sentimentul straniu al vieții. Eseu, (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023).