Cu Cristian Iftode despre filosofia ca mod de viață și consilierea filosofică în situația de criză pandemică

Sandu Frunză: Sînteți unul dintre cei mai creativi gînditori din generația tînără de filosofi. Cred că trebuie remarcată contribuția constantă pe care o aduceți la promovarea și dezvoltarea filosofiei aplicate și a practicilor filosofice în contextul cultural românesc. Putem constata că după un deceniu de la apariția ei, cartea dumneavoastră „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” rămîne una dintre cele mai valoroase contribuții la înțelegerea consilierii filosofice. Aș dori să ne spuneți: în ce măsură asumarea filosofiei ca mod de viață poate fi o soluție benefică pentru traversarea crizei și pentru găsirea de soluții de conviețuire cu consecințele crizei la nivel personal?

Cristian Iftode: Vă mulţumesc pentru aprecierea extrem de generoasă a activităţii mele de până acum. Sunt perfect conştient că, în ultimii ani, dumneavoastră şi Mihaela Frunză, la Cluj, sau colegii de breaslă care au creat, la Universitatea de Vest din Timişoara, programul masteral cu participare internaţională Philosophical Counselling and Consultancy (Claudiu Mesaroş, Florin Lobonţ etc.), faceţi mai mult decât mine pentru promovarea efectivă a practicii filosofice în România. Despre cartea publicată acum 10 ani, realizez că a rămas, cumva, „eticheta” mea în mediul filosofic românesc, în timp ce, în Vest, studiile mele publicate, atâta cât şi-au găsit receptare, mă recomandă, mai curând, ca reviewer atunci când vine vorba de aplicarea gândirii lui Foucault la bioetică sau la politici publice. Asta e piaţa de idei… Îmi propun, oricum, să strâng o parte dintre aceste studii într-un volum de sine stătător în limba română, chiar dacă nu este proiectul meu major, în prezent. Foucault, prin cursul său din 1982 Hermeneutica subiectului, alături de Pierre Hadot, sunt, de altfel, „vinovaţii” principali pentru cotitura mea de acum mai bine de 10 ani, de la teme predilecte de ontologie şi filosofia limbajului, înspre etica sinelui şi dimensiunea terapeutică a filosofiei. Cu Filosofia ca mod de viaţă, carte scrisă în vreo 2-3 luni, în timp ce ţineam un curs omonim, se confirmă încă o dată dictonul latin: Habent sua fata libelli… Era o carte asumat imprudentă, cu accente de manifest, vorbind cu tupeul unui tânăr asistent despre roadele practice ale unei întregi vieţi filosofice, îngroşând tuşele, pentru a provoca zgâlţâirea turnului de fildeş al filosofiei academice de la noi. A generat reacţii mixte dar, mai important decât orice, a suscitat interes şi polemici, aşa cum, din păcate, se întâmplă mai rar în mediul nostru filosofic, cu alură mai curând „inter-autistică”, dacă e să împrumut un cuvânt de la Sloterdijk, nimerit pentru a ilustra paradoxul „conectivităţii izolate” în care, iată, am ajuns să ne ducem zilele. În cei 10 ani care s-au scurs, sunt fericit să constat că această turnură practică, aş zice chiar performativă, a filosofiei contemporane, şi-a pus amprenta şi asupra peisajului cultural de la noi, iar cartea mea de atunci nu mai constituie o apariţie insolită.

Dar e cazul să vă răspund la întrebarea punctuală, chiar dacă este una extrem de complexă. În linii mari, se cuvine spus că filosofia asumată nu doar ca un corpus discursiv, ci ca practică şi mod de viaţă (cu stilistici existenţiale diferite, în funcţie de diferitele curente şi şcoli), îşi găseşte proba, dar şi justificarea, mai ales în ceea ce putem numi, generic, situaţii de criză existenţială. Uzând de analogia extinsă cu practica medicală, ce subîntinde configurarea filosofiei mai cu seamă în epoca elenistică şi romană, vedem cum maeştrii spirituali porneau, întotdeauna, de la un soi de diagnostic purtând asupra cauzelor suferinţei şi nefericirii umane, oferind o metodă de investigaţie clinică, dar şi o medicaţie aferentă, concretizată printr-un ansamblu de tehnici ale sinelui sau exerciţii spirituale. Nimic nou sub soare, din această perspectivă, cu pandemia pe care o avem de înfruntat în 2020, şi consecinţele ei multiple, încă greu cunatificabile. În acest registru, am scris, pe la începutul izolării, pentru platforma Scena9, un eseu cu titlul Câteva lecţii stoice în vreme de pandemie, care s-a bucurat de o largă receptare. Departe de mine, însă, gândul de a face reclamă unui „stoicism pentru zile negre”, în condiţiile în care subiectivarea doctrinei stoice presupune, tocmai, să nu mai consideri că există zile negre şi zile albe, acceptând că absolut tot ceea ce se petrece ţine de o ordine necesară. Dar stoicii nu sunt fatalişti, nu cad pradă „sofismului leneşului” („Dacă e să mă îmbolnăvesc de Covid-19, o să mă îmbolnăvesc, indiferent ce aş face”), ci pledează pentru implicare în cetate şi simţ de răspundere civică, acestea combinate cu înţelegerea lucidă a tot ceea ce stă în puterea noastră să facem în fiecare împrejurare de viaţă. Iar apoi, se cuvine făcută o distincţie de importanţă majoră, cred eu, pentru toate şcolile de filosofie antice: aceea dintre cel pe cale de a deveni filosof (stoic sau sceptic sau platonician etc.), adică cel aflat în proces de formare, şi filosoful matur, veritabil. Fiind vorba, în aceste filosofii, de condiţii de spiritualitate, adică de un travaliu cu tine însuţi pentru a putea accede la adevăr sau la fericire, în toate putem depista ceva precum un moment decisiv al conversiei/convertirii spirituale. Chiar dacă discursul nu se schimbă, atunci, raportarea la acel logos (platonician sau stoic sau sceptic etc.) e diferită în cazul discipolului şi în cazul filosofului matur, care a trecut prin respectiva epistrophe sau conversio. E firesc, astfel, să fim mai receptivi la lecţiile stoice atunci când dăm de greu; dar dacă este să fim aleşi pentru această filosofie de viaţă, după ani de asceză filosofică, vom ajunge, ni se promite, la o viziune fără discriminări calitative cu privire la evenimentele de viaţă. Vom dobândi o armură sufletească aproape impenetrabilă.

Sandu Frunză: Un concept central în modul dumneavoastră de a filosofa este situarea autenticității în centrul activităților reflexive și al căutărilor de sine ale ființei umane. Cum poate trăi autentic omul ce traversează intervalul crizei determinate de pandemia de Coronavirus în condițiile în care o parte a libertăților individuale i-au fost suspendate? Putem trăi autentic ca oameni occidentali în condițiile diminuării unor trăsături ale ceea ce numim a fi modul de viață occidental?

Cristian Iftode: Din nou îmi adresaţi o întrebare complexă, pe mai multe planuri. La drept vorbind, dumneavoastră aţi publicat un volum despre autenticitate, un altul despre consiliere filosofică şi dezvoltare personală (având şi o versiune în engleză), deci poate era mai normal ca eu să fi fost cel care vă ia dumneavoastră acest interviu… E adevărat că, de la cartea din 2010 şi până astăzi, problema autenticităţii m-a bântuit constant. În ceea ce va fi continuarea volumului pe care sper să îl definitivez în această vară, după mai multe rescrieri, volum intitulat Viaţa bună. O introducere în etică, autenticitatea va avea capitolul ei, alături de alte registre indispensabile pentru propria căutare a vieţii bune, precum libertatea personală sau fericirea. Deocamdată, încerc să fac publică o teorie-cadru ţinând de palierul metaeticii (în sens foarte general), unde preferinţa mea pentru tiparul de gândire morală din etica virtuţii nu suprimă pledoaria pentru pluralism etic şi nevoia de continuare a proiectului doar schiţat de ultimul Foucault, al unei estetici a existenţei. Dar să revin la subiectul autenticităţii. Mi se pare unul dintre cele mai alunecoase concepte filosofice, odată ce mergem mai departe de etimologie, acceptând că e vorba de a fi sau a crede că sunt în posesia a ceea ce este cu adevărat „al meu”, într-un sens pe care îl doresc sau îl asum ca definitoriu. În linii mari, se vorbeşte despre un concept romantic de autenticitate, axat pe descoperirea de sine şi expresia publică neîngrădită a unei adâncimi lăuntrice sau a unui nucleu al personalităţii (Ch. Taylor este exponenţial pentru problematizarea acestei noţiuni) vs. un concept existenţialist de autenticitate, axat pe autocreaţie şi proiectivitate (Sartre rămâne, aici, de referinţă). Dar peisajul poate fi mult complicat. Cred, apoi, la fel ca şi Larmore sau Ferrara, în importanţa distincţiei dintre un sens prereflexiv al autenticităţii (spontaneitate neinhibată etc.) şi unul reflexiv, angajat, solicitînd, ulterior, un concept revizuit, care să echilibreze polul romantic al pasiunii cu acela existenţialist al angajamentului, rod al reflecţiei practice. În acest orizont de semnificaţie, fondul problemei autenticităţi sau al dificultăţii de a trăi autentic în societatea de hiperconsum ori în era capitalismului global nu se schimbă dramatic în situaţie de pandemie. E adevărat, „starea de excepţie” vine la pachet cu această îngustare a a drepturilor şi libertăţilor noastre, cu o intensificare a tehnologiei disciplinare şi de supraveghere sau chiar cu o anumită recădere într-o vârstă premodernă sau modern-timpurie a societăţii occidentale, din punct de vedere al strategiilor puterii de stat. Sunt teme şi temeri de cea mai mare importanţă, nu doar pentru libertarieni, ci pentru orice cetăţean şi intelectual responsabil, câtă vreme, în „esenţa” puterii disciplinare, e înscrisă tendinţa spre şi mai multă disciplină… Pe de altă parte, revenind la referinţa stoică, dar generalizând-o, o libertate matură implică înţelegerea lucidă a necesităţilor şi tranziţia de la polul rebel, copilăros, al nesupunerii „din principiu” la orice norme şi reglementări venite de sus, către polul pozitiv al libertăţii nu doar ca autonomie, ci şi ca autodisciplinare. Încă o dată, latura aceasta ascetică, de autocondiţionare, dacă vreţi, prin exerciţii zilnice de autopersuadare, prin repetiţie şi antrenament, vizând modelarea propriei „statui”, adică a propriului caracter, îşi vădeşte stringenţa. Chiar şi purtarea unei simple măşti poate deveni, atunci, prilej de exersare de sine, pe linia atenţiei, a răbdării, a respiraţiei controlate.

Sandu Frunză: Asistăm azi la o zdruncinare a ideii atotputerniciei ființei umane în relația ei cu natura, cu lumea înconjurătoare. Fragilitatea ființei umane în lupta cu un „dușman necunoscut”, dublată de măsurile de izolare impuse de autorități ca parte a stării de urgență, ne așteptăm să ducă la o serie de dezechilibre la nivel personal, la o creștere în intensitate a angoaselor existențiale, la o pierdere a siguranței legate de sensul vieții și situarea noastră în lume etc. Cum poate consilierea filosofică să intervină – în satisfacerea nevoilor de diminuare a efectelor negative ale crizei resimțite la nivel individual – pe o piață a consilierii cum este cea românească?

Cristian Iftode: O situaţie precum cea cu care lumea se confruntă astăzi determină foarte repede tranziţia de la frica de pandemie la pandemia fricii, la un sentiment generalizat de panică, de anxietate, de vulnerabilitate a individului ca fiinţă vie. Cele mai întunecate spaime şi fobii ies, atunci, la iveală. În loc să devenim cu toţii mai solidari, se reactivează clişeele rasiste, xenofobe, se caută „ţapii ispăşitori” printre aceia care oricum nu ne plăceau sau ne speriau dinainte. Ne speriau – pentru că uităm, adesea, că în spatele oricărei ostilităţi sau uri faţă de un Altul generalizat stă o frică, o fobie primară, iraţională, dar care poate fi raţionalizată şi, atunci, controlată, ba chiar complet depăşită. Dar, pentru ca procesul cognitiv de revizuire a prejudecăţilor şi biasurilor să demeraze, e nevoie să fii făcut să empatizezi cu „străinul” sau chiar cu „duşmanul” aparent. E nevoie să te deschizi şi să rişti „expunerea”. Pentru toate acestea, consilierea filosofică, dialog cooperativ şi du-te vino neîntrerupt între referinţe filosofice sau argumente terapeutice din arhiva filosofiei şi probleme concrete ale persoanelor care caută această formă de consiliere, poate reprezenta un ajutor nepreţuit.

Sandu Frunză: Care sînt – din perspectiva dumneavoastră ca filosof practician, dar care își aduce o contribuție semnificativă și la predarea disciplinelor filosofice – tipurile de exerciții spirituale și de tehnici ale dezvoltării sinelui pe care ar putea să le ofere azi filosofii ca soluții practice ce pot fi integrate trăirii unei vieți bune și unei situări adecvate pe calea căutării personale a autenticității?

Cristian Iftode: Rămân, în mare, cele descrise şi practicate de antici. În cartea despre care vă vorbeam mai sus, Viaţa bună, încerc chiar o sistematizare, un soi de gradaţie a acestor exerciţii, urmând o cheie pe care aş prefera să nu o dezvălui acum. Dar problema cea mai importantă rămâne cum ne raportăm noi, cei din secolul XXI, la aceste tehnici milenare de concentrare, meditaţie, fortificare sufletească etc. Pot ele funcţiona la fel de bine, de eficace, fără adoptarea unei viziuni metafizice sau religioase singulare şi fără subiectivarea ei plenară, adică fără asumarea fără rezerve a unui anumit punct de vedere şi a unui singur vocabular final (în sens rortyan)? Dar oare mai putem face acest „salt de credinţă”, într-o eră a ironismului liberal şi a sinelui fragmentat şi multiplu, fără să ne miroasă a fanatism, a orbire consimţită, a îngustare a câmpului de posibilităţi? Răspunsul nu poate fi unul simplu, dar cert e că solicită ceea ce spuneam mai devreme: revizuirea conceptului de autenticitate cu care operăm, integrând în acesta, la un anumit nivel, chiar raportarea multiplă la propriul sine, pe mai multe „voci”. Pentru aşa ceva căutam să pledez şi într-un articol publicat în urmă cu nişte ani în prestigioasa revistă Journal for the Study of Religions and Ideologies, al cărei editor sunteţi.

Sandu Frunză: Discursul public conduce spre concluzia că după ieșirea din actuala criză medicală lumea va suferi schimbări fundamentale, că totul va fi altfel la nivel individual și comunitar. În felul acesta se creează un nivel de așteptare pe care este posibil să îl regăsim, cel puțin parțial, ca o realitate a vieții noastre din viitorul apropiat. În ce măsură putem să ne așteptăm și la o reinterpretare a sensului pe care o să îl dăm în viitor autenticității?

Cristian Iftode: Cred că am răspuns parţial la această întrebare prin cele spuse mai sus. Aş adăuga însă un lucru: istoria ne învaţă că lumea a simţit foarte des stringenţa unor schimbări majore, fără ca acestea să se petreacă, sau petrecându-se abia multe secole mai târziu, când lucrurile „s-au copt”. Nu putem şti, în acest moment, cu certitudine, ce va urma. Dar aş atrage atenţia asupra unui risc special, care îi pândeşte tocmai pe adepţii „filosofiei ca mod de viaţă”, ai practicii filosofice: acela ca discuţiile despre filosofie ca „mod de viaţă” să ţină loc de un mod de viaţă autentic filosofic. Mereu se poate genera un nou pliu discursiv şi o nouă capcană: vorbesc despre filosofie ca mod de viaţă în loc să practic efectiv exerciţii spirituale; apoi atrag atenţia asupra riscurilor ca discursul să ţină loc de viaţă filosofică, iar acest metadiscurs ţine şi el loc de travaliu etic, mă mulţumeşte în chip înşelător ş.a.m.d. E indicat, pentru a nu ne sminti, să trăim mereu cu acest „argument al celui de-al treilea neom”, dacă îmi acceptaţi gluma, deasupra capului.